Categorie: din cartier

Știu că nu este mare știre pentru toată lumea, mai ales că mulți și-ar dori un vehicul nou și modern prin cartier. Mai știu și că suntem deficitari când vine vorba de transportul în comun. Am mai zis eu pe aici că de câte ori merg cu tramvaiul acasă la ai mei am impresia că merg cu mocănița. Pentru că totuși trenul nu mă zguduie chiar din toate articulațiile pe cum o face 45-ul. Un vis, nu alta.

Dar, pentru că eu trăiesc în acest cartier care beneficiază de cea mai rapidă și aglomerată linie, supranumită și metrou ușor, astăzi vă povestesc puțin cum este cu tramvaiul acesta nou care circulă pe traseul lui 41.

În primul rând este nou.

În al doilea rând este foarte nou.

Este anunțat cu surle și trâmbițe tramvaiul acesta de multă vreme, cu dat peste nas între edili că se poate face și la noi în țară și încă bine, că banii rămân acasă, că una că alta. S-au modificat refugiile stațiilor pentru acest tramvai și de venit parcă nu mai venea.

Dar a venit, l-am văzut întâi în probe, nou, verde și lung. Tare lung. Ieri seară am și urcat în el. Era cald. Oamenii nu mai stăteau precum peștișorii din conservă, era curat și strălucea de nou.

Este într-adevăr foarte lung, un lucru bun pentru că 41 a fost mereu atât de aglomerat încât uneori abia reușeam să urc în al treilea ajuns în stație. Este o rută foarte tranzitată și din păcate metroul nu a preluat din flux pe cât se aștepta (sau se spera) pentru că a fost gândită ruta foarte ocolitoare față de nevoile oamenilor.

Ce nu îmi place mie la tramvaiul acesta nou este că este destul de îngust. Poate mi se pare, dar nu cred. Oi fi eu chioară, dar nici chiar așa. Adică l-au lungit și l-au îngustat. Cel puțin în partea de culoar între scaune, în partea de uși este spațiu.

În ambele tramvaie în care am urcat era un controlor care nu controla, nu am înțeles care era rolul lui acolo. Am văzut câte un controlor (sau cel puțin cred că era controlor pentru că avea vesta specifică) și în celelalte tramvaie pe care le-am văzut pe la semafor.

Și în final vin și cu o poveste proaspătă din tramvaiul cel nou, doar știți că sunt geană pe poveștile venite de la oameni. Era o doamnă foarte supărată că țara asta a avut bani de tramvaie noi, dar autobuzele care fac legătura cu Ilfovul mai au puțin și se dezmembrează pe traseu. Iar pe lângă toate acestea sunt și foarte aglomerate și vin și rar la 25-30 de minute. Pe toate i le spunea controlorului spunându-i să propună șefilor suplimentarea autobuzelor către Chiajna (și aici mă opresc cu divulgarea de informații recognoscibile că altfel mă ia protecția datelor în vizor). Controlorul a asigurat-o că va propune (mă îndoiesc) și i-a explicat doct cum această situație este din vina celor care folosesc mijloacele de transport în comun. Cei care au abonament nu mai validează cardul la fiecare urcare în vehicul, prin urmare datele care sunt colectate arată că un număr foarte mic de oameni (conform validărilor) merg cu un anumit autobuz/tramvai/troleu. Adică chiar s-ar suplimenta numărul autobuzelor dacă ar fi cerere. Dar cum cei cu abonamente nu validează, toată lumea crede că autobuzele alea merg goale. Eventual și singure.

Așa că validați naibii abonamentele alea pentru că din cauza voastră nu știe lumea unde să pună autobuzul. Na, de aia nu aveți tramvai nou și noi da. Că în sectorul șase toată lumea își plătește abonament și îl și validează la fiecare urcare. Aham!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Și chiar așa este! L-au vizitat televiziuni, presa a scris despre el, au venit oameni din alte cartiere, ba chiar din alte sectoare. Toți vrăjiți de mirajul promovării.

Nici măcar târgul mare de la Constituție nu a beneficiat de atâta marketing precum fratele său mai mic din Drumul Taberei. Prin urmare târgul lui Nicușor Dan nu m-a convins până acum să îl vizitez, însă târgul lui Ciprian Ciucu  m-a scos din casă.

Am învățat de multă vreme să nu ies din casă la deschiderea a ceva, orice ar fi el, că e magazin mult așteptat, mol și nici măcar la târg. Nu îmi place aglomerația, o evit pe cât pot. Mai ales în cazul târgului unde știu că am o întreagă lună la dispoziție timp să ajung. După ce se duce îmbulzeala, după ce curiozitatea se risipește, se face loc. Atunci merg eu să vizitez.

Și am fost! Două seri la rând am fost ca să fiu sigură că îmi formez o părere corectă.

Când este de vizitat? Păi oricând. Noi am mers și duminică seara, era aglomerat, însă nu respirai aerul celuilalt. Am mers și luni seara când era aproape gol. Și vom mai merge pentru că tranzităm frecvent parcul.

Este târgul acesta chiar la nivelul promovării? Ei bine, pentru un târg mic, de  cartier și amplasat pe fundul unui lac, este chiar peste nivelul promovării.

De ce? Este organizat împreună cu organizatorii unui mare festival, colaborare care mă intrigă. Parcă prea mare colaborarea pentru un târg atât de mic, dar acestea sunt alte detalii care nu fac parte din subiectul de astăzi.

Să revenim la ale noastre. Parcul este foarte frumos amenajat, luminat peste așteptări. Toate intrările sunt marcate și vizibile. Anul acesta parcul este cel mai amenajat, luminat și decorat de când vizitez eu intens zona aceasta, mai exact de unsprezece ani. Este foarte plăcută plimbarea prin parc, iar aspectul vizual este la înălțime.

Târgul se desfășoară ca și anul trecut pe fundul lacului, anul acesta ocupă o parte mult mai mare ceea ce mă bucură pentru că anul trecut părea așa trist și mai ales că se intra doar pe bază de certificat (vă mai amintiți de certificat, da?). Doar că fundul unui lac nu este un loc foarte prietenos în caz de precipitații sau umiditate excesivă, se formează bălți, sunt gropi și destul de mult noroi. Dar, nu le poți avea chiar pe toate. Căsuțele anul acesta sunt în număr mai mare, însă cele mai multe sunt ocupate cu mâncare de orice fel. Rentabil? N-aș prea zice. Prețurile sunt piperate, însă probabil nu ar trebui să ne mire.

Sunt câteva căsuțe și cu decorațiuni diverse, foarte frumoase și la fel de greu accesibile din punct de vedere al bugetului.

Alte prețuri: o singură tură cu roata mare – 25 lei de persoană, o tură cu trenulețul – 10 lei, caruselul – 10 lei.

Nu știu din ce motive nu toate decorațiunile din parc sunt luminate, nu știu dacă erau defecte sau se vrea ceva economie la curent. Insula din mijlocul lacului este încercuită de mini semafoare. Noi am stat jumătate de oră doar acolo să ne jucăm de-a traficul. Recunosc, m-a prins roșul și în mers. Sper ca semafoarele acelea să nu plece cu tot cu instalațiile de iarnă și sper să rămână acolo permanent, s-ar mai diversifica locurile de joacă din parc.

Să mergeți să vizitați? Desigur, de ce nu!? Mergeți, dar cu ideea clară că este un târg mic de cartier amenajat pe fundul unui lac secat, oferă diversitate, însă limitat.

Pentru poze din toate pozițiile, de sus, de jos, din dreapta, din dronă, puteți vizita site-urile primăriei de sector, se găsesc acolo pentru toate gusturile. Eu las mai jos doar două poze.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îmi plac cărțile, deja nu mai este o noutate, iubesc să citesc, am mai zis că mi-ar face o deosebită plăcere să mă plătească cineva doar ca să citesc. Ce vis frumos ar fi!

Până atunci…

S-a învârtit în buclă informația aceasta cu căsuțele pline cu cărți montate în parcurile din sectorul 6, încât a ajuns și la mine. Înțeleg că nu este o noutate pentru că și în parcurile din sectorul 1 s-au montat căsuțe pentru cărți, iar acum ceva vreme scriam și eu despre inițiativa pe care am văzut-o într-un parc din orașul Breaza.

Căsuțele din sectorul 6 sunt realizate la atelierele destinate persoanelor cu dizabilități din subordinea DGASPC, sunt montate în 3 parcuri din sector, printre care și în parcul Drumul Taberei (sursa aici). Acest parc este cel mai apropiat de mine, pe celelalte le frecventez foarte rar și nu merg special ca să caut căsuțe cu cărți. Însă aseară am luat la pas parcul Drumul Taberei special ca să găsesc căsuța sau căsuțele pentru că nu știam exact câte sunt. Nici acum nu știu.

Am găsit doar o căsuță montată lângă treptele de la scenă. Arată foarte frumos și este și foarte colorată. Înăuntru nu am mai găsit mare lucru, pesemne că este cerere mare de cultură, ceea ce este de bine.

O să mai trec pe la căsuță, o să și las ceva cărți acolo, nu foarte multe pentru că ce am avut de renunțat am lăsat la un anticariat, însă biblioteca mea se umple destul de repede și încerc să păstrez un număr moderat de cărți, conform indicațiilor lui Marie Kondo.

O să iau parcul la pas în zilele următoare și pe lumină să văd dacă sunt mai multe căsuțe deoarece ieri deja se întunecase când am ajuns în parc și eu mă orientez mai greu pe întuneric (bine și pe lumină, dar să rămână între noi).

Într-adevăr zona în care locuiesc eu are un suflu nou, au dispărut foarte multe garduri care delimitau blocurile, spațiile verzi sunt amenajate modern, sunt flori la tot pasul, sunt bănci noi și în general un aspect de îngrijit. De ar reuși și oamenii să nimerească coșul de gunoi de fiecare dată, sigur ar părea și mai îngrijit. Dar cine știe poate că în timp reușim să ne civilizăm cum trebuie.

Veniți în vizită în 6, uneori pare un loc desprins de prin alte țări.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pe drumul spre grădinița copilului, mergem pe o stradă care are un singur trotuar și acela destul de îngust. Jumătate din acest trotuar delimitează o parcare. Șoferii care parchează perpendicular cu trotuarul cu pricina dau dovadă de exces de zel în ale parcării. Își lipesc mașina cu roțile de trotuar astfel încât ocupă cu spatele mașinii parțial sau total trotuarul.

Săptămâna aceasta a fost campioană la nesimțire o mașină roșie și lungă. Vreo trei zile am văzut ștergătorul ridicat ca mesaj transmis. Omul nu s-a prins, ori n-a văzut, ori n-a fost acasă, cine știe. astăzi de dimineață era mașina parcată puțin mai în față, nu mai ocupa trotuarul. Semn că receptase mesajul. În schimb alte două mașini, vecine cea cea roșie erau candidate la ștergător ridicat.

Mai prin capătul celălalt al trotuarului un gorjean lăsase mândrețe de mașină din Gorj pe tot trotuarul. Și el avea un ștergător ridicat.

Îmi place acest mesaj transmis, de nu este în regulă ce faci, un ștergător ridicat nu deteriorează mașina, nu sunt adepta stricatului de bunuri, deși uneori grobianismul este la cote atât de ridicate că-mi vine și mie să mai ies din civilizație. Însă nu o fac, refuz să pic în această capcană, nimic nu mă îndreptățește pe mine să îmi fac dreptate singură. Bine, vorbind de România, acum, nu-s chiar așa sigură de ceea ce tocmai am scris.

Revenind la mesajul din ștergător, sunt șoferi care se prind și își corectează comportamentul, sunt șoferi care refuză să acționeze pentru binele pietonilor.

În sectorul șase vin vremuri grele pentru șoferii obișnuiți cu peste tot, oricând, oricum. În curând fiecare va trebui să parcheze pe locul pe care îl plătește, o practică ce îi va debusola până și pe vecinii mei foarte tare pentru că ei nu înțeleg de ce insiști să parchezi fix pe locul care îți revine. Dar se vor obișnui ei sunt convinsă.

Mă tot gândeam dacă oamenilor începe să le pese de ei și de cei din jur atunci când și autorităților le pasă de cetățeni și încep să ia decizii în favoarea lor. Sau pur și simplu cu pași mici ne îndreptăm spre civilizație și nu are legătură cu cei care ne conduc și cu atitudinea lor față de noi.

Da, mesajul din ștergător, îmi place cum sună.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Aveam un titlu mult mai dur, dar cum mai punem și filtru ca să nu spunem cenzură, am schimbat macazul. Asta și ca să nu fiu blocată.

Azi este despre bărbați, ca de obicei îi excludem pe cei care nu se încadrează în această categorie, pentru că din fericire avem și foarte mulți bărbați competenți, maturi și care reprezintă cu succes această națiune. Nu că ar trebui ei să reprezinte ceva sau pe cineva, dar ați înțeles ideea, pentru că urmează să generalizez și măcar să facem lumină de la început.

Dar, avem și o altă categorie, una chiar foarte mare de bărbați pe care chiar nu știu unde să îi încadrez. Par adulți, dar se comportă ca niște puștani în dezvoltare prin care tropăie hormonii. Au fețe de oameni maturi, au joburi, mulți au familii și sunt chiar părinți, însă dezvoltarea lor emoțională este la nivel de clasa a șaptea.

Iată de la ce m-am luat:

Eram în tramvai lângă ușă, urma să cobor, urcasem ultima pentru că aveam de mers o stație. Lângă mine un cuplu de adolescenți. Un el și o ea cruzi și drăguți. Lui abia îi creștea ceva barbă, iar ea își ascundea acneea sub un strat generos de fond de ten. Da, era machiată, da era vopsită, da avea un top cu multă vedere la piele, însă toate acestea nu reușeau să ascundă faptul că era adolescentă. Minoră chiar, că tot fuse și încă nu se duse acel mesaj controversat. Adevărul este că în țara aceasta avem mai mulți buhnici decât ne-am fi dorit să fie. Însă ei sunt. Sunt peste tot.

Bun, după ce vatmanul m-a dat puțin cu capul de ușă luând două curbe strâmte cu viteză, a oprit la semafor alături de șoferii mașinilor care așteptau și ei să scape din înghesuiala cu tramvaiul. Lângă tramvai o dubă mai mică cu ceva bărbați înăuntru, maturi, foarte maturi. Nu arătau ca și când abia ar fi terminat liceul, ci mai degrabă ca și când ar fi împlinit deja vreo 40 de ani. Poate erau soți, poate chiar tați de fete, cine știe, îmi dau și eu cu presupusul. Ei și bărbații ăștia apți de a ne apăra țara și populația vulnerabilă în caz de conflicte armate au început să se exprime prin niște gesturi explicite, obscene către fata asta cu multă piele la vedere. Ea le-a făcut semn a lehamite din mână, apoi le-a arătat câte un deget mijlociu de la fiecare mână. El nu a văzut nimic pentru că era prea acaparat de telefonul mobil. Până la urmă mașina a cotit dreapta și fata a rămas ofticată să îl pună în temă și pe iubitul ei care era în alt univers.

Să fii bărbat la vârsta de mijloc și să ai atracție către copile în plină dezvoltare emoțională și fizică, este clar ca lumina zilei că faci o mare confuzie între realitate și pornografia virtuală.

Aceștia sunt bărbații de vază ai societății noastre? Cei cărora le curg balele după fete care încearcă să își ascundă sub fond de ten pielea afectată de acnee? Să fii atât de orb încât să nu îți dai seama că deși arată ca o femeie, este înaltă ca o femeie, poate și dezvoltată ca o femeie, este totuși o copilă?

Și iată încă un alt moment în care societatea aceasta ce pare atât de des mai mult bolnavă decât vie și întreagă, mă sperie. Mă sperie locul în care am ales să rămân să îmi cresc copilul. Mă sperie că în mileniul ăsta suntem atât de înapoiați, atât de îndoctrinați încât încă mai credem că victima unui viol este de vină pentru că a ațâțat bărbatul fie prin vestimentație, fie prin mai știu eu ce. Că el bărbatul, acest animal preistoric n-are filtre și nici discernământ.

M-a întristat tare scena aceasta petrecută la 2 pași de mine. M-am bucurat că fata a luat atitudine și nu s-a rezumat la a-și da ochii peste cap și a flutura din gene. Îmi place enorm că tinerele generații au curaj și nu se tem să lupte. M-aș bucura grozav să știu mai mulți părinți care fac diferența în educație. Și ce bine ar fi dacă acest mesaj ar ajunge și la sate unde realitatea este atât de diferită de ce trăim noi zi de zi.

Să creștem fete cu încredere în sine sănătoasă, să lucrăm la propria noastră stimă de sine pentru a da un exemplu prin comportament și nu prin vorbe. Să ne învățăm cu toții ce-s alea limite și mai ales ce sunt limitele sănătoase pentru noi și pentru cei din jur. Are șanse societatea să se schimbe, dar sper să nu fie nevoie să sacrificăm prea multe generații pentru această schimbare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De mai bine de o lună în bucățica de cartier în care locuiesc eu se muncește de zor.

Se pun flori, se aduc ghivece imense, se sparge asfaltul găurit și stricat, se pune strat nou și proaspăt, dar mai ales drept de asfalt. Este o forfotă continuu de la 7 dimineața și până spre seară. De undeva se aude aproape tot timpul un zgomot de spars betoane și bucăți de asfalt. Rar sunt pauze și acelea scurte. Când nu se aude picamer, se aude flex, când pare a fi liniște se aude o bormașină. Bine, bormașina este posibil să se audă de pe la vreun vecin, dar în vacarmul general deja nu mai contează.

Am mai zis eu că se schimbă fața cartierului, a zonei, a sectorului, și a lumii se poate schimba. Când ies din bloc încep să văd civilizația că până de curând vedeam doar gropi și urât. Bune și gropile totuși că sărea copilul în bălți când ploua. Văleu, acum unde mai sare!?

Aștept reabilitarea aceasta de aproape zece ani. Când m-am mutat în zonă nu era ciuruită rău, dar începea să fie, însă degradarea a fost cu siguranță foarte rapidă. Eu am lăsat disconfortul deoparte și m-am bucurat de evoluție. Știam că nu va fi disconfort la nesfârșit. Cam aproximativ două săptămâni au lucrat pe fiecare zonă mai mare și o săptămână pe cele mici.

De când au început lucrările acestea am văzut nemulțumirile în toate formele ei. De la praf, la zgomot. De la faptul că muncitorii stau la umbră, la faptul că nu respectă orele de liniște. oamenii vor progres, dar dacă ar fi posibil să îi ocolească ar fi minunat.

Nu vorbesc aici și acum despre faptul că în 2022 încă mă bucur de asfaltări în loc să discutăm despre proiecte mai îndrăznețe, poate o metodă de montare a panourilor fotovoltaice pe blocuri, ori ceva cu poluarea. Nu ne înscriem încă în acele țări civilizate care nu așteaptă zece ani pentru o asfaltare astfel încât să existe și discuții elevate pe lângă asfaltări, înțeleg asta. Bine totuși că începem de undeva.

Când se muncește inevitabil este și zgomot. N-ai cum să spargi beton sau asfalt silențios decât dacă poate pui un termopan deasupra lucrării și te asiguri că rămâne zgomotul acolo în fundal înfundat și nu iese la suprafață.

Întrebarea care mă macină pe mine este alta: cam cât de bolnavi suntem de nu reușim să vedem dincolo de interesul propriu? Cât de tare ne sunt întinși nervii de nu putem accepta o săptămână de disconfort pentru ani întregi de confort și bine? Preferăm praful și gropile numai să nu care cumva să ne deranjeze ceva, să nu ne tulbure existența noastră infimă.

Țara asta ne-o îmbolnăvi așa rău? Nu știu, dar clar ceva nu merge bine la cât de triști sunt oamenii. Am uitat să zâmbim, să ne bucurăm. Nimeni nu mai zâmbește când îți oferă un serviciu. Acum o săptămână la poștă m-au ajutat două angajate diferite. Era liber și am putut apela la ambele cu situații diferite și ambele au vrut să mă ajute, nu m-au expediat de la una la alta. Știți la poștă lucrează unii dintre cei mai triști, tracasați și uneori acri oameni. Femeile acelea acolo au contact cu oameni care sunt extraordinar de greu de gestionat, iar din aceștia sunt zeci pe zi. Una dintre doamnele care mi-au rezolvat mie treburile a terminat mai repede, la ghișeul la care eram a durat mai mult, a fost o procedură mai lungă, totul se scrie de mână. Încă. Atunci când am terminat am oprit special și la ghișeul celeilalte să îi mulțumesc pentru ajutor și să îi urez să aibă o zi ușoară. Nu vă puteți imagina uimirea de pe fața doamnei. Sunt convinsă că măcar pentru o perioadă din ziua aceea i-am schimbat în bine starea de spirit. Aprecierile aduc multă liniște. Dar nici asta nu știm să facem, nu știm să oferim ceva din noi celor care ne oferă servicii, ne enervăm ușor și catalogăm imediat, iar asta este ceva ce și eu fac chiar dacă muncesc să schimb. Suntem oameni dificili în țara asta cu bagaj greu de dus în spate. Poate ca de aia ne și place atât de mult să călătorim în străinătate să vedem cum la alții se poate și amabilitate și stat în ambuteiaje în trafic fără înjurături și să clătinăm triști din cap: la noi nu se vrea domnule!

În final voiam să vă spun că am stradă asfaltată, că parcarea nu mai este o groapă imensă, că florile din ghivecele mari sunt udate la timp. Ce să mai, mă lăudam, nu este nevoie să întrebați.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când am fost astă iarnă la Milano, fiind frig și iarnă din aia ce dădea în primăvară, mi-a zis Oana că e musai să mănânc ciocolată caldă din aia groasă că nu îmi mai trebuie nimic pe lume. Mna, m-am speriat puțin inițial că voiam să îmi mai trebuie câte ceva pe lume, dar eu sunt om care ține cont de părerile celor din jur, ba sunt chiar foarte influențabilă. Păi nu m-am dus eu la italieni să caut ciocolată caldă care se mănâncă și nu se bea?

M-am dus

Am cautat. Și am și găsit.

Bineînțeles că după ce m-am scurs pe lângă o ceașca de ciocolată caldă, densă, mi-au aplaudat papilele gustative și gâtlejul a făcut mătănii întru recunoștință, au crescut standardele mai ceva ca ambrozia pe marginea drumului. Ce zeamă lungă aia de la magazin de acasă, eu din asta vreau să beau de acum. Sau să mănânc.

Tot Oana m-a scos din impas și m-a trimis la magazinele italienești de la noi din oraș că sigur au pentru că luase ea. Păi nu m-am dus eu? Vara pe 40 de grade de abia vedeam umbra, am mers să caut ciocolată caldă groasă? V-am zis că sunt influențabilă. Aveam și-un plan pentru ea, găsisem și cornuri cu fistic cum servisem eu când am luat copilu-meu de-o aripă să îi arăt frumusețe de gară din Milano. Ei aș, eu vânam ciocolata aia densă. Frumoasă și gara ce-i drept.

La magazin am recunoscut ceva produse de le văzusem și pe la italieni, nu prea am recunoscut prețurile, probabil pentru că leul are mai multe cifre, iar euro este mai amărât în inflația lui. M-am învârtit prin magazin, micuț ce-i drept. Doamnele serviabile, și-au oferit ajutorul, m-am lămurit că nu au ciocolata caldă pe care o caut eu. Apropo, dacă aveți în zonă magazin italienesc, cică Ciobar se numește ciocolata asta densă.

Dacă tot eram acolo, băutorul din mine a zis să arunc un ochi și pe la sticlele lor. Am avut ocazia ca în țara aceea a pizzei și a pastelor să degust niște vinuri care mi-au rămas pe retină întipărite. Seci, dar nu aspre și în tot cazul nu acre. Roze. Și uitându-mă eu pe la sticle, chioară cum îs simt nevoia să fiu mai aproape de sursă, de etichetă. Nu este o scuză, este o consecință a miopiei, am aflat și eu de la medicul oftalmolog că nu-s nebună că citesc cu cartea lipită de retină, cică-s doar chioară. Și cum admiram eu sticlele frumos aranjate, merg pe lângă raft până în capăt. Moment în care aud că doamna nu are voie după casa de marcat. M-am uitat și eu mirată care doamnă. Am văzut casa de marcat și pe mine între casă și raft. Eu eram doamna.

Eu doamna nu are voie paralel cu casa de marcat pentru că așa era poziționată, chiar în spatele casei nu aveam cum să fiu și nici de ce, dar când au dus raftul cu produse până-n fund la casa de marcat nu și-au pus problema că vine clientul să se uite.

Îmi ziceți ce vreți să vă arăt și vă arăt eu, mă lămurește casiera.

Ei asta chiar m-a amuzat. Adică eu cer așa vreo șase sticle cu vin, le inspectez cu ochiul meu miop, le întorc pe toate părțile, aprob din cap, spun mulțumesc și la final nu cumpăr nimic. Păi nu-mi pun ăia interdicție la intrare în magazinul italienesc?

Când puteau să lase omul să se uite la raft și să constate singur dacă are sau nu nevoie de ceva. Că de aia este autoservire acolo. Numa’ zic și eu.

Am plecat cum am venit de la magazin, pe aceeași căldură arzătoare, fără ciocolată caldă, că cine a mai pomenit ciocolată caldă la 40 de grade când ea e de găsit mai pe la iarnă. Na, prea multă influențare strică.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De mai bine de o lună pe străzile din jurul blocului în care locuiesc se refac parcările și se asfaltează străzile afectate. Auzeam zgomotul în fiecare zi mă uitam cu jind la strada din fața blocului care are nevoie de reparații capitale, este găurită tare, inclusiv parcarea aferentă blocului. Aveam un crater atât de mare la intrarea în bloc încât devenise foarte greu să mai trecem pe acolo cu bicicleta, nu mai spun cu un căruț cu copil mic.

Acum ceva vreme am depus o sesizare in aplicația eSector6 și în scurt timp a fost acoperit acel crater mare. Atât. Apoi pauză. Multă pauză. Până acum.

S-a început din capătul blocului și se continuă până în punctul unde avem și noi mașina parcată. Este un eveniment pe care îl aștept de când m-am mutat în apartamentul acesta al etajului zece. Timp de toți acești zece ani strada și parcarea au suferit lucrări care au adus alte găuri sau șanțuri. Ba au săpat de au îngropat niște cabluri când lucrau la metrou, ba punctul termic care este chiar în fața blocului au săpat în nenumărate rânduri pentru a lucra la ceva țevi care se tot spărgeau, lucru care a dus la denivelări în parcare. A ajuns o zonă foarte afectată atât vizual, cât și greu de mers pe jos sau cu ceva mijloc de deplasare.

Se schimbă fața zonei în care locuiesc, iar lucrul acesta nu poate decât să mă bucure.

După ce se rezolvă, se asfaltează și se departajează parcarea, urmează să primim codurile pe care le vom lipi pe mașini astfel încât să existe o evidență clară a locului de parcare destinat cărei mașini. Din ce am citit se pare că este o situație care nemulțumește mai multe categorii de oameni. Cei care au mașina personală parcată pe undeva și folosesc locul de parcare pentru mașina de la firmă, cei care stau cu chirie și folosesc locul de parcare al proprietarului și cei care au mai mult de o mașină pe cap de proprietar (aici s-a găsit o rezolvare, proprietarul declară in aplicația de sector câte mașini are și care sunt acelea și le poate parca fără problemă pe unicul loc de parcare aferent). Toți au nemulțumiri pentru că nu vor mai putea folosi locul personal de parcare al lor sau al altora. Evidența va fi mult mai clară, iar verificarea se va face într-o aplicație scanându-se codul Qr lipit pe parbriz.

Nu știu dacă în acest punct și în urma situațiilor enunțate de către nemulțumiți vor exista modificări și se va permite parcarea pe locul personal și mașina de la firmă sau aceasta este varianta finală, probabil că vom vedea.

Până atunci, mă voi bucura de drumul lin și drept care se va ivi în urma asfaltării, aș vrea să vă spun că mă bucur și de zgomotul aferent lucrărilor, dar aș minți pentru că am fugit la răcoare și liniște.

Drumuri drepte să fie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Același spectacol an de an.

De când vine căldura și până când începe frigul se întâmplă acest pelerinaj bizar în fata blocului. Este un petic de ciment păstrat de la un fost parc transformat în parcare. A rămas cu 3 bănci zdrențuite și ceva umbră de la copacii plantați de câțiva ani. Seară de seară acolo își dau întâlnire mai mulți oameni din diferite blocuri din apropiere. Vin copii, părinții lor, oameni care vor să socializeze. Se consumă alcool și uneori se întrevede covorul persan din coji de semințe. Este un fel de terasă rurală cu iz de capitală.

Cu cât intrăm mai adânc în vară cu atât stingerea se dă mai târziu. În zilele glorioase chiar pe la 1-2 noaptea. Copii se zbenguie, țipă, zbiară, ce face orice copil normal și cu un plus de oboseală. Părinții lor asemenea: urlă, țipă zbiară la copii care urlă, țipă, zbiară.

Ce mă fascinează de fapt este repertoriul cu care părinții aceștia își alintă, alină sau conving proprii urmași. Au o întreagă gamă care evoluează de la săptămână la săptămână. Până anul viitor deja nu voi mai ști ce se poartă în materie de jigniri. Prostule este atât de lăsat în urmă.

Amenințările de genul te las afară, dormi pe bancă, te încui afară, nu mai ieși din casă, nu mai intri în casă, nu mai impresionează pe nimeni. Nici măcar pe Gigel care dă ignore cu măiestrie la zbieretele maică-sii în încercarea de a-l convinge să fie ascultător.

De ar fi protecția copilului în fața blocului în care locuiesc eu, probabil toate acele familii ar intra în consultanță și ar fi luați în evidență. Îmi este greu să cred că un te rup cu bătaia nu lasă niciun fel de urmări fizice. De fapt dacă stau să analizez foarte atent comportamentul de afară, observ în jur mai multă agresivitate decât îmi închipuiam că mai există. Bătaia încă este ruptă din rai. În cazul nostru din raiul de la bloc.

Și principalele noastre griji sunt wc-ul din fundul curții sau apa caldă lipsă dintr-o capitală de țară când principala problemă rămâne educația. Apă caldă mai rezolvi cu un boiler, mai încălzești pe aragaz, dar educația nu o poți regla din boiler. Nu spun acum că trăim civilizat și minunat cu lipsuri, doar că unele lipsuri pălesc în fața altora care devin copleșitoare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.