Mama cui să fie oare?

M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.

Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.

Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).

În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.

Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.

Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?

Ca sa obtii o mare doamna, incepe cu bunica" - Meseria de parinte

Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL  REAL? » Dambovita Reality News

Generațiile viitoare sunt doar fata Morgana când părinții nu sunt în stare să le ofere informații corecte.

Mă îndreptam spre stația de autobuz, în drumul meu trec pe lângă stația unde cobor când mă întorc acasă. Această stație are acoperitoare de ploaie și panouri publicitare pe lateralul ei. De data aceasta este un panou de informare legat de consumul de stupefiante și alcool. Pe afiș în relief este o fetiță frumoasă, dar tristă. Genul acela de publicitate dură care are menirea de a face click în mintea oamenilor și să schimbe comportamente.

Poliția încă nu a aflat ceea ce am învățat eu în școală că genul acesta de informare are efect pe termen scurt, niciodată pe termen lung pentru că legislația nu îți permite să afișezi ceva real înfricoșător care să nu se mai șteargă de pe retină, care să te bântuie și să îți creeze coșmaruri noaptea, care să te trezească din somn nădușit până la piele și să respiri greu ca și când aia ar fi ultima ta suflare. Abia atunci publicitatea ar avea impact și ar rămâne în memoria publicului. Toate celelalte câte au fost, nu am reținut nimic până acum. Nici de fumat nu m-am lăsat pentru că pe pachet îmi arăta cum îmi sufoc copilul în pântece, exagerau ei.

O fată de școală gimnazială, nici prea mare, nici prea mică, însă suficient de mare cât să citească pe afiș se oprește și silabisește cuvintele. Poate a atras-o și pe ea ochii triști ai copilei de pe afiș. Mama extrem de tânără și foarte frumoasă o strigă insistent în încercarea de a o îndepărta de panou. Nu vrea să vadă, să audă, să citească fiica ei despre ororile lumii. Pe acestea le punem după ușă, ele nu există. Consumul de droguri nu pândește de după fiecare decizie de a nu ne informa copii în ideea ca îi păzim dacă nu știu. Fata nu se lasă impresionată, ea vrea să citească.

Mama ce înseamnă victime? Întreabă când își dezlipește ochii de panou.

Atunci când te fură de pe stradă, asta e victima, cei furați sunt victime. Răspunde mama.

Aștept cu urechile ciulite la semafor să aud și continuarea, o explicație de Doamne-ajută, dacă nu una completă și complexă. Vine și urmarea de Doamne-ferește:

Dacă nu asculți de părinți devii victimă, te fură ăștia, trebuie să asculți.

Dacă nu mă grăbeam cred că plângeam, așa mai bine că nu mi-a înghețat fața degeaba.

Mereu am spus că generațiile copiilor pe care îi creștem vor face diferența, vor fi mai umani, mai educați. Vor ști ce este empatia și o vor aplica. Nu vor fi priviți ca fiind diferiți, ci ca fiind normali și vor fi luați de exemplu. Tot insist să trăiesc în bula aceasta a idealului ca să mă simt ca lovită în moalele capului atunci când fac un pas în lateral în realitatea care există.

Absolut orice întrebare pusă de copil trebuie tratată serios și trebuie să primească răspunsuri clare, serioase, reale și complete. Este ghidul meu pe care îl aplic atunci când al meu copil mă întreabă ceva. Orice. De la cum a apărut la mine în burtă la cum se arde un bec. De la cine face globurile de iarnă la cine conduce tramvaiul.

A fi victimă, mai ales în România, necesită o discuție amplă. Avem victime oriunde întorci capul. De la victime domestice, la victimele propriei gândiri. De la victimele accidentelor, la victimele propriului trecut. De la victimele sistemului medical, la victimele sistemului social. Este plină țara de victime. Ne definim prin a fi victime, respirăm aer de victime.

Sunt prea puțini cei care sunt deasupra acestui statut de a fi victimă. Și oricât ai sta pe un norișor roz și pufos este invariabil să nu simți frigul din casă care îți intră până în oase, este imposibil să nu îți facă ovarele țurțuri de la atâta spălat cu apă rece, este de neconceput să nu vezi jegul de pe stradă sau șobolanii care au dimensiuni de pisică gestantă. Ele sunt, există și uneori sau de multe ori te destabilizează de pe norul bulei personale.

Și m-aș fi mulțumit în sinea mea cu această explicație scindată și frântă pe care a primit-o fata care citea afișul dacă nu mi-ar fi zgâriat urechile insinuarea că victima este vinovată. Dacă te fură ăștia de pe stradă se va întâmpla pentru că tu victima nu ai ascultat de părinți și ai ajuns să te răpească niște degenerați. Ăia de fură oameni sunt ok, acceptabili că așa sunt ei și ăsta este jobul lor de la 8 la 5 după amiaza. Pentru că victimele și-o caută, și-o cer și merită. De aceea noi în această țară nu empatizăm cu victimele care suferă. De aceea trăiesc singure și în suferință atâtea victime ale violului, ale abuzului, ale incestului, ale pedofiliei. Pentru că se învinovățesc pentru cele întâmplate.

Îmi doresc să scoatem capul din nisip, să trăim în vremurile acestea, să nu ne mai ferim de explicații, să ne creștem pruncii conștienți că ei vor trăi în prezentul lor viitor și nu în trecutul nostru, să renunțăm la explicații puerile, să nu mai considerăm copii ca fiind proști ori că nu înțeleg. Sunt atâtea studii care spun că atunci când considerăm noi că ei ar avea vârsta potrivită pentru a primi anumite informații este deja prea târziu, au intrat deja în contact cu ele din alte surse mai mult sau mai puțin credibile.

Am fost la West Side Christmas Market în Parcul Drumul Taberei

Toată zona aceasta a parcului, a pieței s-a numit atât de multă vreme Moghioroș încât este greu de schimbat denumirea în mentalul colectiv, însă de dragul istoriei corecte, cred că este necesar să facem un efort și să lăsăm trecutul în spate. Pentru cei care vor să afle mai multe despre motivele pentru care astăzi zona Moghioroș nu mai poartă acest nume, o poate face de aici.

De altfel, nu știu nici de ce târgul de Crăciun se numește West Side Christmas Market, dar bine că este un târg. Am așteptat cu mare interes să văd ce se va întâmpla anul acesta în materie de decorațiuni deoarece anul trecut, abia numit în funcție, primarul Ciucu a decretat că decorațiunile sunt urâte (părere personală) și excesiv de scumpe (tot ce se poate) și că sare un an peste luminițe ca anul următor (adică acesta) să vină cu ceva spectaculos.

Da, pentru un târg de sector, pentru un parc de sector, este într-adevăr altceva. Eu aș fi vrut luminițe și anul trecut că era totul așa trist și gri și pandemic, măcar în parc să fi văzut luminița de la capătul tunelului și m-am cam amărât de cât de ponosit arăta parcul. Însă anul acesta și-a luat revanșa administrația în domeniul luminozității.

Bradul și cele mai multe decorațiuni se află în interiorul lacului unde s-a organizat târgul, se intră doar pe bază de certificat verde, nu intru în polemici de genul este un eveniment public, dar nu chiar atât de public.

Sunt amenajate și pentru copii două elemente, un carusel și un trenuleț cu cost de câte 7 lei fiecare. Patinoarul mi s-a părut mie a fi atracția principală. În weekend intrarea la patinoar costă 25 lei și închirierea patinelor 15 lei de persoană, însă nu este limită de timp, poți sta pe patinoar cât te țin articulațiile.

Căsuțele nu sunt numeroase, însă au încercat să acopere diversitatea. Se găsesc produse tradiționale, dulciuri, vin fiert, decorațiuni, rulote cu mâncare. Dacă o felie de plăcintă la o patiserie de la orice colț de bloc costă 4 lei, la târg costă 12 lei. Un kurtos costă 20 de lei, iar vinul fiert oscilează între 8 și 10 lei. Pentru gustul meu, ca să fiu cârcotașă pentru că altfel nu aș fi eu, aș fi preferat mai puține căsuțe cu vin fiert care sunt chiar multe pentru un târg atât de mic și le-aș fi înlocuit cu mai multe căsuțe cu decorațiuni, hand-made și artizani autohtoni. Poate că s-or fi risipit pe la celelalte târguri, posibil, posibil.

Nu intru nici în discuția kitsch-ului și a lui se putea mai bine domnule, nu sunt chiar atât de cârcotașă. Este totuși bine să ai unde să vezi ceva în aer liber și nu doar în centre comerciale, este bine că avem târguri când Europa s-a tot închis acum înainte de sărbători.

Să nu aveți așteptări prea mari legat de distanțare. La târg lumea se bulucește și se formează cozi pe la mâncare sau băutură. Cei mai mulți nu poartă masca, nici măcar comercianții. Când suntem „între noi” cred că ne simțim mai în siguranță. Sau poate virusul rămâne la intrare unde se scanează certificatele. Posibil și asta.

Eu am mers duminică după amiaza când se întunecase ca să fie luminile aprinse, era destul de aglomerat, însă nu irespirabil. Am să încerc și în cursul săptămânii pentru că mă gândesc că ar fi mai puțină lume dispusă să caște ochii pe la târguri într-o zi lucrătoare. Mai ales dacă este și frig.

Mai jos aveți doar 3 poze din interiorul lacului, mai multe poze nu s-au putut realiza pentru că în mare parte pozam oamenii și nu cred că vor toți să fie faimoși și recognoscibili.

Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com

Cum facem față proastei creșteri, mârlăniei și mitocăniei?

Am dubii că în viitor în țara aceasta va fi mai bine. Că generațiile care vin vor avea habar de ce este aceea empatie ori conștiință de sine. Că vor fi corecți și că vor pune umărul la o societate pe măsura lor.

Da, unii sunt așa și vor fi așa, dar ponderea este atât de mică încât îmi e greu să cred că vor face diferența.

Mă uit la părinți tineri prin locurile de joacă și mă sperie că peste 25 de ani copiii lor vor face diferența în societate. Și îmi este și mai teamă să nu ajung ca babele de astăzi și să spun cu proteza clănțănindu-mi între gingii că pe vremea mea maică era mai bine.

Sau poate doar cartierul acesta în care trăiesc eu este așa mai plin de mitocani și babe intruzive. Poate în altele totuși oamenii sunt educați. Deși ultima experiență dintr-un supermarket din Ploiești îmi demonstrează că toată țara scârțâie și încă rău.

Săptămâna trecută un domn tânăr, am presupus eu că tată în locul de joacă stând pe bancă între un landou plin cu bebeluș proaspăt și  un căruț sport plin cu copil mic și-a aprins țigara. A fumat tacticos toată țigara după care a stins-o jos și a lăsat-o acolo. Simțul meu civic s-a revoltat însă nu am mai apucat să spun nimic pentru că începuse ploaia și toată lumea fugea care încotro. Altfel părinte grijuliu a acoperit copiii cu protecție de ploaie, ploaia știind clar că este nocivă în comparație cu fumul inhalat. Oricum mă tot gândesc dacă să mai deschid gura sau nu pentru că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și totuși îmi este bine în pielea mea și cu toți dinții mei. Măcar până la proteză.

În parcul cel mare de la noi din sector se pare că s-a stricat un elemnt de joacă. Era înfășurat cu bandă galbenă partea din față și cu un mesaj de la Poliția de sector. Dau o bere cui ghicește câți copii au călărit elementul acela care era clar că nu ar fi trebuit să mai fie folosit. Dau două beri cui ghicește câți părinți își susțineau copiii pe acel element. Mulți, foarte mulți. Hai fie dau apă plată ca să nu ziceți că încurajez consumul de alcool.

Nu ne învățăm copiii să aibă bun simț și nici respect pentru ce ne înconjoară. Sunt prea mici la 1 an, prea mici la 2 ani, prea mici la 7 ani, prea mici la 15 ani și tot așa. Nu îi învățăm să aibă răbdare, să își aștepte rândul pentru că nu este civilizat să te bagi în fața altuia indiferent de cât de mic sau de mare ești. Evident că nu am pretenții de la un copil de câțiva ani să își aștepte rândul când probabil cel care îl însoțește este fix cel care sare rândul la magazine. În viață trebuie să fii șmecher ca să reușești. Încă nu am aflat exact ce înseamnă să fii șmecher și nici până unde se întinde reușita.

Tot la capitolul nesimțire intră și peticul de ciment din fața blocului meu unde copiii sunt lăsați să zbiere până la ore târzii în noapte. Iar părinții lor zbiară înzecit mai puternic pentru a le da diverse ordine, ori pentru a-i jigni. Asta când reușesc să lase jos de la gură sticla cu alcool sau a crescut suficient de mare mormanul de coji de semințe.

Aseară în troleu o doamnă a făcut una din glumele care pur și simplu nu vor să se lase duse atunci când vine vorba de copil mic. Mi-a sugerat prietenește ca în loc să cobor cu copilul la stația la care aveam nevoie, mai bine să îl las în troleu lângă ea. Deja nici copilul nu mai face ochii mari și nu mă mai întreabă de multă vreme dacă intenționez să pun în aplicare ce zic cei de pe stradă, cu multă muncă, cu enorm de multe explicații a înțeles că acelea sunt glume de oameni bătrâni care nici măcar nu ne cunosc și vorbesc și ei de regulă pentru că se plictisesc.

Și eu am crezut că pandemia asta va spăla toate aceste obiceiuri. Poate daca dura mai puțin așa era. Doar că acum pe străzi umblă monștrii din oameni cu oamenii atașați de ei.

Eu nu am răspuns la întrebarea din titlu.

brown eyes of scared young person
Photo by samer daboul on Pexels.com

În dialog cu jandarmeria română.

N-am avut eu niciun dialog cu niciun jandarm, mai ales că eu mă cam blochez prin preajma ăstora cu epoleți sau cu uniformă specifică funcției, încă nu am afltat de unde mi se trage, cert e că încerc să mă țin la distanță de ei. Însă eram prin preajmă, mai exact prin tramvaiul 41 când am asitat la un dialog între vatman și soferul din mașina cu număr de înmatriculare MAI și pe care scria mare să se vadă din sectorul 1 că este mașina jandarmeriei. A fost ceva sublim, oamenii aceștia chiar știu să comunice. La un moment dat am simțin nevoia să scot dex-ul și să mai caut din cuvintele alea elevate pe care le rosteau de zici că citeau zilnic din ceva volum cu neologisme.

Glumesc!

În intersecția de la piața Moghioroș se tot lucrează, este traficul sugrumat acolo. Este o porțiune de drum unde din 2 benzi răsare brusc 1 și cu tramvaiul care face niște viraje demne de Valea Oltului, ce să mai, este acolo un care pe care. Vatmanul din tramvaiul în care eram eu s-a supărat foarte tare pe șoferul din mașina jandarmeriei care i-a tăiat fața pe linia de tramvai. Am să fac aici o paranteză și am să spun că șoferii care speră să câștige puțin timp atunci când taie fața tramvaielor sau autobuzelor nu se gândesc nicio clipă sau poate se gândesc dar nu le pasă că atunci când fac această manevră și forțează vehicolul celălalt să frâneze puternic, oamenii dinăuntru au toate șansele să se facă grămadă unii peste alții. Am închis paranteza.

Ei când s-a întâmplat treaba aceasta mai sus menționată, vatmanul l-a claxonat puternic și i-a făcut un semn cu mâna la cap care se traduce ceva de genul: băi ești nebun, ce faci? Din reacția vatmanului se pare că jandarmul l-a înjurat. Nimic nu l-a oprit pe vatman să iasă pe jumătate din tramvai și să îl certe pe jandarm, să îl tragă la răspundere pentru limbajul neadecvat, cum altfel dacă nu tot printr-o înjurătură? Jandarmul i-a răspuns scurt și concis: mă p*ș pe tine bă!

Aici s-a încheiat dialogul semi-doct dintre vatman și jandarm.

Sub nicio formă jandarmul nu ar fi recunoscut că ar fi greșit, nu și-ar fi cerut scuze și sunt convinsă că lucrurile s-ar fi reglat imediat. Dar nu, noi suntem saci cu pulbere, gata tot timpul să explodăm, parcă abia așteptăm momentul și motivul să vărsăm veninul pe care îl acumulăm.

Că doar este bine știut că în toate instituțiile statului și în școli avem consiliere pedagogică și consiliere psihologică și știm cum să ne comportăm în situații stresante. Iar la noi totul se începe, continuă sau termină cu o pwlă pe buze. Să ne umplem frigiderul unii altora este mai mult decât sport național. Da, mai bine înjuri decât să spargi un cap, corect, însă în momentul în care îți verși furia pe cineva este foarte posibil ca mai degrabă să îți amplifice nervozitatea decât să te calmeze. Așa am mai citit eu prin cărți, nu înseamnă că am și dreptate.

hi haters scrabble tiles on white surface
Photo by Shamia Casiano on Pexels.com

De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook