Cu gândul la vacanță caut oaze de deconectare. Sau altfel spus, n-am mai scris de mult despre șase.

Am înmagazinat eu multe lucruri în ultima perioadă, însă n-am mai avut tihna de a le pune pe hârtia mea virtuală. În continuare capul meu rămâne cea mai bună hârtie, dar și cea mai bună radieră. Poate finalul de grevă îmi va aduce și timpul după care tânjesc sau cine știe, mă aglomerez iar și nu apuc să fac ce îmi propun. Priorități, prioritizări.

Se simte în aer mirosul de vacanță, de timp liber, de nisip încins. Simt pe piele căldura care a venit mult prea intens peste mine. Văd deja poze din vacanțele altora, iar eu mă gândesc doar la câte mai am de făcut. Nu mă plâng, doar că mie nu îmi ajung niciodată hoinăreala, timpul liber, vizitatul. Iubesc ritmul de vacanță, oboseala de vacanță, leneveala de vacanță, tot sentimentul pe care mi-l oferă o vacanță. Și cel mai mult dintre toate iubesc deconectarea de la traiul de zi cu zi. În vacanță nu am rate, griji, nici temeri de învățătoare. În vacanță nu este necesar să gestionez nimic.

Până la vacanță încerc să fur din atmosferă câte puțin atunci când se poate. Uneori mă costă ceva ca să simt deconectarea, alteori nu mă costă nimic. De exemplu în weekend, în una din zile doar, am vizitat parcul din sectorul șase unde a fost în mare desfășurare expoziția de flori și aranjamente. Cum se tot spune că noi suntem făcuți să fim cât mai mult în natură și în conexiune cu natura, am reușit să mă bucur vizual din plin de tot ce au amenajat și construit oameni care se pricep. A fost într-adevăr o zi de deconectare cu mult frumos și m-am simțit puțin într-o Europă civilizată, într-un parc european îngrijit și vizitat de oameni cu mult bun simț pentru munca altora. Este unul din acele momente în care spun și cred și văd că se poate și la noi, asta până se întâmplă ceva care mă deturnează total de sentimentul inițial.

Dar flori sunt oricum peste tot. Prin primăvară sectorul șase a fost împânzit de lalele colorate că abia reușeam să le cuprind cu ochiul frumusețea. Acum sunt alte flori de sezon care au înlocuit lalelele. Orice deplasare pare a fi o excursie printre flori. Iar pentru a vedea frumos chiar nu necesită multă muncă.

Am reușit după ani de zile de locuit în acest sector, după ani și ani în care tot tranzitez parcul – momentan încă – cel mai mare din sector, să intru în serele din parc. Le-am tot ocolit pentru că nu mă nimeream nicicum pe programul lor, nici nu înțelegeam de ce ai nevoie de ghid pentru a vedea niște plante. Însă după ce am trecut prin toate cele șapte pavilioane cu plante care mai de care mai exotice, diferite, frumoase, celebre, am înțeles de ce ai nevoie de ghid. Am primit informații multe și relevante despre speciile de flori, arbuști și cactuși care se regăsesc în pavilioane. Plus că un asemenea loc lăsat liber vizitării, ar ajunge în final să fie vandalizat intenționat sau din neatenție. Surprinzător, oamenii sunt destul de neatenți cu bunurile care nu le aparțin și mulți dintre ei par aerieni.

Deși mi-a luat atât de mult să vizitez serele, sunt convinsă că mă voi întoarce mai repede și mai des pentru a mă deconecta total pentru jumătate de oră. Acolo, printre frunze late, lungi și subțiri, ori printre frunze mici și țepoase, ori frunze grase și suculente, timpul se oprește. Doar pentru jumătate de oră.

Din fericire pentru că sectorul în care locuiesc eu se tot transformă în fiecare zi reușesc să văd frumos cam pe unde întorc capul. Bine, pe bulevard, printre blocuri încă mai avem de lucru. Dar, schimbare tot există.

Sper ca viitorul să ne aducă mai multe evenimente în stradă, deoarece avem nevoie de educație și de schimbare de paradigme, iar eu nu cred neapărat că educația se face doar pe bani, eventual și mulți. Educarea comunității se poate realiza și prin evenimente artistice, culturale, prezente și orientate către oameni.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când traversezi pe trecerea de pieton ești nebun. Bunicii au nevoie de îngrijire întocmai ca un bebeluș neajutorat. Toate în aceeași țară care mă trece de la agonie la extaz în doar câteva minute.

Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.

În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.

Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.

Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.

Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.

Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.

Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.

Numai zic și eu aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Trăim printre oameni complet necivilizați și parcă este din ce în ce mai obositor.

Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.

Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.

Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.

Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.

A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște  plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.

Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?

Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.

Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O zi pe an nu sunt mamă, nici soție, nici angajată. O zi pe an sunt femeie. Sunt eu.

Sunt eu și femeie în fiecare zi, uneori mai mult femeie, uneori mai puțin femeie, alteori mă pierd pe eu, pentru că așa mă simt, dar clar este că sunt, așa m-am născut. Când eram mică îmi doream să fi fost băiat, viața lor îmi părea mai simplă și mai lipsită de suferință. Acum înțeleg că viața nimănui nu este simplă, este exact așa cum și-o percepe și trăiește fiecare, însă copil fiind nu știam.

Mă bucur că sunt femeie, mă bucur să mă accept în fiecare zi din ce în ce mai mult. Mă bucur să trăiesc experiența vieții în corp de femeie. Și mă bucur pentru fiecare ocazie de a sărbători treaba aceasta.

Chiar este nevoie să ridicăm atât femeia în slăvi? Serios, are și zi de proslăvire, ce-i dăm atâta importanță. Da, este musai să celebrăm femeia și să nu uităm și să ne amintim într-o societate adânc patriarhală că femeia este nucleul vieții.

De câțiva ani în februarie sau în martie, cumva să fentăm aglomerația, eu și fetele cu care mai hălăduiesc din când în când las și lăsăm totul deoparte și suntem noi în contexte care nu au legătură cu rolurile noastre de zi cu zi. Îmi doresc un trib mare de femei, să simt că aparțin unui sat. În ultima vreme sentimentul de apartenență este din ce în ce mai pregnant. Până acum nu am reușit să mențin un sat constant, însă speranță există. Să spunem că momentan mai degrabă umbra unui trib modern lăsăm pentru câteva ore sau pentru o zi totul deoparte și facem ceva pentru noi, dând dovadă de un egoism acerb în care ne gândim exclusiv la ce vrem noi și la ce ne dorim noi. Noi, noi, noi, da nu mă plictisesc să o tot spun.

Activitățile noastre variază de la an la an, încercăm să ne relaxăm, să râdem, să ne distrăm, să ieșim din papuci de mamă pentru câteva ore. Nu putem lipsi prea mult că ne dau copilașii la persoane dispărute.

Cum activitatea socială a dispărut ușor din context în momentul în care am devenit părinți, încercăm ca o zi pe an să facem ce ne-am dori să facem mai des și nu prea putem. Momentan, copiii mai și cresc. Într-un an am fost la un concert, în alt an am fost la stand up comedy, la un moment dat am fost la bowlling. Am testat mai multe restaurante. Am vorbit. Am vorbit despre noi, despre panici, frici, temeri, despre copii, despre provocări. Am râs. Ne-am împărtășit informații. Am vorbit, am mai zis asta?

Anul acesta relaxarea a fost cuvântul de bază. Am  mers la un centru din acesta care oferă piscine și saune și șezlonguri și aerul parcă este exotic, iar priveliștea tropicală. N-am avut griji, nici job, nici ordine de făcut. Am ieșit din rutina de zi cu zi, o deconectare de la atribuții zilnice și o reconectare la mine. Mi-a adus atât de multă relaxare ziua aceasta încât m-a scos din modulul tânjire după vacanță în care mă bălăceam de ceva vreme. Cum vacanță nu este posibil momentan, o zi de relaxare este cât o semi vacanță.

De ce nu mergem mai des? De ce avem nevoie de o zi anume din an ca să avem motiv de întâlnire? Fiecare în și cu familia din dotare își petrece timpul diversificat, însă împreună și fără familii nu este mereu simplu când sunt copii încă mici. Săptămânile de lucru sunt destul de pline, abia apucăm să ne reunim seara astfel încât să simțim că ne dăruim timp unii altora, weekendurile sunt pentru reconectare și nu doar, greu se găsește timp pentru distracție individuală. Da, nu punem la socoteală cursuri, formări profesionale și altele care implică acțiuni solitare, eu vorbesc aici despre distracția pe care și-o poate permite părintele fără restul familiei. Escapadele noastre solitare sunt izolate, iar cele în cuplu sunt inexistente.

Peste ani situația se va schimba, atunci să te ții nenică, voi sta numai prin spa-uri și piscine termale să-mi înmoi oasele deja bătrâne, dar, cine va avea timp de toate cele? Cine? Exact, eu!

Eu nu spun să vă faceți timp pentru voi, să vă bucurați de relaxare, să puneți copiii pe pauză, să fugiți de familie din când în când, eu spun că pentru mine escapada aceasta anuală îmi limpezește creierul mai mult decât toate micile artificii pe care le fac în restul timpului pentru a merge mai departe cu capul limpede.

Da, relaxare.

Da, escapadă.

Da, timp liber.

Da, da, da, da.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Piscina cu apă caldă și sauna mi-au crescut rezistența la frig.

După câteva mai multe ore din câteva zile în care m-am bălăcit la propriu în apă caldă și m-am topit literalmente în saună, am observat că nu mi se mai face așa repede frig. Că pielea-mi este mai caldă și că deși sunt subțire îmbrăcată și stau mai mult pe afară la 1-2 grade, nu îmi clănțăne dinții de frig.

Cu sauna ce-i drept a fost mai greu, nu mai intrasem de multă vreme în saună și aveam impresia că respiram flăcări. Mi se încinseseră ochelarii pe nas (da, da, eu intru ochelarii în saună, în piscină, în mare, pe munte, oriunde) și aveam impresia că iau foc. Nici nu am rezistat mult, dar totuși cred că mă obișnuiesc dacă mai testez.

Acum, sper ca această căldură să mă țină și când mă întorc acasă la 19 grade și că o să pot să stau vitejește în tricou fără să am impresia că fac țurțuri. Vă țin la curent cu știrile ca să știți dacă vă apucați să construiți o saună în apartamente și să nu mai aveți pretenția să vă dea Nicușor căldură.

Or ști și finlandezii ăia ce știu de au saune peste tot, în blocuri, în case, or fi și pe străzi, nu știu că încă nu am ajuns în Finlanda. La cât de frig este la ei, par destul de obișnuiți cu vremea, o fi de la saună.

În altă ordine de idei vă spun că am fost pentru prima oară la piscinele termale din Căciulata-Călimănești. Mi-a plăcut foarte mult senzația când am stat în apă foarte caldă afară în aer liber deși în mod normal n-aș fi stat în luna decembrie în costum de baie. Mi-a plăcut să mă fierb la foc mic în timp ce mă uit la dealuri și stânci. Dacă ar fi fost zăpadă cred că priveliștea ar fi meritat mai mulți bani decât costă în mod normal.

Nu înțeleg, efectiv nu înțeleg de ce zona aceasta cu un imens potențial turistic este atât de moartă. Nu înțeleg de ce trăim cu impresia că doar dacă suntem bătrâni sau bolnavi putem merge la piscine cu ape termale. Zonele acestea cu centre de tratament au și piscine pentru divertisment, cât și aqua parcuri, adică mai multe piscine. Și sunt și accesibile ca prețuri. Nu contest Therme, însă prețurile din Călimănești nu se compară în niciun fel cu celebra piscină din Balotești. Ce-i drept nici ca ambient nu se compară, însă uneori beneficiile nu țin de ambient.  Din punctul meu de vedere ar trebui să fie o zonă care abundă de turiști. Însă nu este. Este chiar o zonă foarte tristă, cu foarte puține localuri deschise, nu cu foarte puține localuri. Că de mâncat ar fi unde, însă nu sunt deschise. Iar lipsurile nu se opresc aici, evident. Nici nu are rost să le mai enumăr că le știm toți, le vedem în drumul nostru spre Sibiu sau spe Nădlac sau spre orice altă destinație care ne forțează să trecem prin zona Căciulata-Călimănești-Cozia. O zonă tristă tare. Nu singura din țară, însă aici m-am nimerit eu acum.

Puteți să rămâneți așa piscinelor sau puteți să vă modernizați, eu vă mai vizitez să știți.

Sursa foto aici

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Un mic și scurt tur al târgurilor de Crăciun.

Dacă încă nu ați vizitat târguri de Crăciun mai aveți timp să o faceți. Cele mai multe își închid porțile după data de 25 decembrie, iar unele chiar prin ianuarie. Bine, asta și dacă vă pasionează genul acesta de activitate.

Chiar dacă anul acesta târgurile au tronat (și încă o fac) sub semnul prețurilor exorbitante, tot merită vizitate pentru experiența vizuală. Eu prea puțin spre deloc merg pentru cumpărături cu toate că trec pe la fiecare căsuță în parte.

Mie îmi plac târgurile în general. Aș vizita câte unul diferit în fiecare săptămână. Merg și la târguri de toamnă, târguri de prin comune sau orașe mai mici din țară. Târguri de Crăciun, deși recunosc că până acum cel mai mult îmi plac cele din străinătate, atâtea câte am văzut, că nu le-am văzut nici eu pe toate. Încă!

Anul acesta am vizitat trei târguri, eu spun că suficiente, mai ales că în cel din cartier am mers de mai multe ori. Și dacă tot am zis de cel din cartier, din lacul din parcul Drumul Taberei, West Side Christmas Market, am scris despre el pe larg aici. Îmi place și parcul în această perioadă, este împodobit și strălucitor. La prima vizită nu erau toate decorațiunile aprinse, însă între timp situația s-a rezolvat și parcul este foarte luminat.

Un alt târg vizitat a fost cel de la Brașov, am povestit aici recent o experiență cu trenul, experiența a inclus târgul de Crăciun din Brașov. În Brașov mergem aproape în fiecare an la târgul de Crăciun, ne este cumva la îndemână, la fel și grădina zoologică și alte activități din zonă. Târgul este frumos, are un brad impresionant care acaparează toate blițurile aparatelor de fotografiat. Îmi place că zona centrală unde se desfășoară târgul s-a aliniat acestui eveniment și vitrinele magazinelor sunt decorate în ton cu piața. Alt aspect care mi-a plăcut în Brașov, separarea sau mai bine zis delimitarea căsuțelor cu mâncare de cele cu decorațiuni, oferă un aspect de organizare și măcar știi din start unde și la ce se îngrămădește lumea, astfel că mai poți ocoli gloata. Aici am băut punch cald cu măr și cătină, un fel de compot cald, foarte bun, am devenit fană. Și tot aici am mâncat pentru prima oară castane coapte pe care le tot ocoleam de ceva vreme.

Sursa foto Teodora P.

Ultimul târg vizitat a fost cel de la Craiova. Trebuia să văd și eu ce aduce acest târg mult discutat și plimbat prin topuri. Într-adevăr cel mai sclipicios, luminat și decorat târg dintre toate pe care le-am văzut live, dar și în imaginile altora sau prin imagini pe la televizor. Nu au făcut rabat și nici vreun fel de economie la luminițe și decoruri. Fiind un târg împărțit pe zone, mie ca turist mi-a fost greu să îi dau de capăt. Nu am descoperit toate zonele, prin urmare am cam ratat căsuțele cu decorațiuni, că sper că târgul în sine nu s-a axat doar pe mâncare. Un mare plus la Craiova a fost reprezentat de căsuțe care sunt foarte frumos pictate și decorate, recunosc, m-am simțit puțin în Milano, adică mi-a insuflat un sentiment ceva mai festiv. La Craiova am băut suc cald din mere cu scorțișoară, fără cătină, dar bun și așa.

Am mai tranzitat Craiova și cu alte ocazii, nu prea multe, nu prea a reprezentat zona aceea de țară un potențial turistic pentru noi, însă nu i-am oferit timp de vizitat și nici nu am încercat prea mult să descopăr orașul. De data aceasta am mers în celebrul parc din Craiova, Romanescu, parcul care apare pe la toate posturile de știri când este bănia menționată. Și pe bună dreptate. Este un parc mare, foarte frumos și cu activități diverse. Au grădină zoo în parc, loc de joacă, poduri interesante peste lac, pietre că pe acestea nu aveam cum să le ratez, rațe pe lac. Frumos și în această perioadă cu copaci golași și iarba mai mult uscată, mă gândesc că vara este o splendoare și o oază de liniște. sau cel puțin sper că așa este. Mi-ai plăcut parcule, cred că o să te mai vizitez.

De cumpărat nu am cumpărat nimic de pe la niciun târg, deși mi-au plăcut câteva decorațiuni, însă nu într-atât de mult încât să mă convingă să și scot din buzunar bani mulți. Totuși, dacă globurile din lână împâslită de la Brașov aveau imaginea pe care o căutam eu, era unul dintre obiectele pe care le cumpăram, deoarece mi-au plăcut tare mult, aici n-a fost să fie.

Oița este a Oanei, cumpărată din Brașov.

Atmosfera de târg, de sărbătoare, de poveste, nu am simțit niciunde. Cumva Craiova s-a apropiat cel mai mult de acest sentiment de sărbătoare atunci când am reușit să trec de hărmălaia din zona cu mâncare. Nici nu aș vrea să compar târgurile din țară cu cele din străinătate deoarece culturile sunt diferite și cu siguranță nu vom regăsi nicăieri în România o atmosferă pe care o găsim în Germania sau în orice altă țară care nu duce lipsă de târguri.

Până la viitoare târguri, sărbători sclipicioase.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am mers cu tramvaiul cel nou, cel mult așteptat, cel mult mediatizat, cel frumos și modern.

Știu că nu este mare știre pentru toată lumea, mai ales că mulți și-ar dori un vehicul nou și modern prin cartier. Mai știu și că suntem deficitari când vine vorba de transportul în comun. Am mai zis eu pe aici că de câte ori merg cu tramvaiul acasă la ai mei am impresia că merg cu mocănița. Pentru că totuși trenul nu mă zguduie chiar din toate articulațiile pe cum o face 45-ul. Un vis, nu alta.

Dar, pentru că eu trăiesc în acest cartier care beneficiază de cea mai rapidă și aglomerată linie, supranumită și metrou ușor, astăzi vă povestesc puțin cum este cu tramvaiul acesta nou care circulă pe traseul lui 41.

În primul rând este nou.

În al doilea rând este foarte nou.

Este anunțat cu surle și trâmbițe tramvaiul acesta de multă vreme, cu dat peste nas între edili că se poate face și la noi în țară și încă bine, că banii rămân acasă, că una că alta. S-au modificat refugiile stațiilor pentru acest tramvai și de venit parcă nu mai venea.

Dar a venit, l-am văzut întâi în probe, nou, verde și lung. Tare lung. Ieri seară am și urcat în el. Era cald. Oamenii nu mai stăteau precum peștișorii din conservă, era curat și strălucea de nou.

Este într-adevăr foarte lung, un lucru bun pentru că 41 a fost mereu atât de aglomerat încât uneori abia reușeam să urc în al treilea ajuns în stație. Este o rută foarte tranzitată și din păcate metroul nu a preluat din flux pe cât se aștepta (sau se spera) pentru că a fost gândită ruta foarte ocolitoare față de nevoile oamenilor.

Ce nu îmi place mie la tramvaiul acesta nou este că este destul de îngust. Poate mi se pare, dar nu cred. Oi fi eu chioară, dar nici chiar așa. Adică l-au lungit și l-au îngustat. Cel puțin în partea de culoar între scaune, în partea de uși este spațiu.

În ambele tramvaie în care am urcat era un controlor care nu controla, nu am înțeles care era rolul lui acolo. Am văzut câte un controlor (sau cel puțin cred că era controlor pentru că avea vesta specifică) și în celelalte tramvaie pe care le-am văzut pe la semafor.

Și în final vin și cu o poveste proaspătă din tramvaiul cel nou, doar știți că sunt geană pe poveștile venite de la oameni. Era o doamnă foarte supărată că țara asta a avut bani de tramvaie noi, dar autobuzele care fac legătura cu Ilfovul mai au puțin și se dezmembrează pe traseu. Iar pe lângă toate acestea sunt și foarte aglomerate și vin și rar la 25-30 de minute. Pe toate i le spunea controlorului spunându-i să propună șefilor suplimentarea autobuzelor către Chiajna (și aici mă opresc cu divulgarea de informații recognoscibile că altfel mă ia protecția datelor în vizor). Controlorul a asigurat-o că va propune (mă îndoiesc) și i-a explicat doct cum această situație este din vina celor care folosesc mijloacele de transport în comun. Cei care au abonament nu mai validează cardul la fiecare urcare în vehicul, prin urmare datele care sunt colectate arată că un număr foarte mic de oameni (conform validărilor) merg cu un anumit autobuz/tramvai/troleu. Adică chiar s-ar suplimenta numărul autobuzelor dacă ar fi cerere. Dar cum cei cu abonamente nu validează, toată lumea crede că autobuzele alea merg goale. Eventual și singure.

Așa că validați naibii abonamentele alea pentru că din cauza voastră nu știe lumea unde să pună autobuzul. Na, de aia nu aveți tramvai nou și noi da. Că în sectorul șase toată lumea își plătește abonament și îl și validează la fiecare urcare. Aham!

Sursa imagine aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

CFR-ul trebuie să mă cheme să le ajustez algoritmii. Astfel ca niciun copil să nu mai fie nevoit să primească loc în tren în vagon diferit față de părinții săi.

Că tot am vorbit ieri despre o călătorie cu trenul zic să continuăm și astăzi. Din ciclul eterna și fascinanta Românie. Nu are cum să nu-ți placă țara aceasta. Nu ai timp să te plictisești aici. Nici să te relaxezi, nici să devii civilizat pentru că nu te lasă țara. Dar clar plictiseala nu intră în discuții. Cine spune că se plictisește în vreun fel în România, are probleme serioase.

Nu intru azi în toate detaliile acestei țări că nu ne ajunge o viață să o disecăm. Să ne oprim zic la capitolul copii. Copii mici. Mititei, micuți, copilași, cum vreți să îi alintați.

Știm deja că țara asta își urăște viitorul. Și mai tare decât atât, își urăște prezentul. Pentru că își urăște copiii. Iar ei sunt atât prezentul cât și viitorul țării noastre.

Vedem deja lucrul acesta din momentul în care punem piciorul în afara casei. Avem trotuare găurite, pline cu mașini parcate sau șoferi care te claxonează pe trotuar pe motiv că ei se grăbesc, avem borduri înalte ca să fii sigur că ai zguduit bine creierul  unui nou-născut. Avem mame care sunt ele copile și care au în brațe bebeluși care nu sunt de jucărie, mame care nu sunt integrate în niciun program de consiliere pentru că nu există așa ceva. Funcția aceasta de a fi părinte curge prin venele noastre și nu este nevoie să ne învețe cineva ceva. De altfel, Doamne-ferește să ne învețe cineva ceva. Cum știm noi nu știe nimeni.

Minorii au suferit mereu în țara aceasta. Au suferit nedreptăți, umilințe, statul nu îi apără, iar școala îi pregătește pentru eșec de multe ori.

Hai că m-am lungit cu introducerea și nu ați înțeles de la ce m-am luat. De la CFR m-am luat. Locul acela care ar trebui să fie capabil să transporte în siguranță și în condiții decente un număr mare de oameni între localități. La alții, da, poate. La noi, încă mai lucrăm la aceste aspecte.

Evident că s-a mai modernizat treaba și pe calea ferată, acum poți cumpăra bilete online sau în gară la roboțel. Nu e musai să stai la ghișeu de fiecare dată. Bine, că prin gările mici mai bine încerci să nu stai la ghișeu, se pare că la capitolul competență nu excelăm.

Am zis ieri că recent am fost cu trenul în Brașov. Noi, mai mulți oameni și ceva copii de vârste diferite. Când am ajuns în gara din Brașov am cumpărat bilete de întoarcere de la tonomatul cu bilete. Ar fi trebuit să fie o treabă simplă. S-a navigat puțin prin meniu până ne-am lămurit. Varianta de grup nu era disponibilă deși ne încadram. De ce ar fi fost disponibilă, dacă tot era acolo ca opțiune?

Am cumpărat cinci bilete de adult și două bilete de copil. Toate bune și frumoase. Copiii preșcolari au avut reducere, copilul școlar a avut gratuitate. Copilul mic ocupă locul în tren diferit față de copilul care merge la școală, de aceea copilul care nu merge la școală plătește bilet de tren, iar cel care merge la școală nu plătește. Să ne înțelegem, aici nu este vorba despre bani, ci despre absurditatea situației.

Trecând peste aspectul de neînțeles al prețului pe bilete, ajungem la aspectul printării biletelor cu tot cu locul lor aferent. Luând la grămadă șapte bilete dintre care două cu mențiune copil mă așteptam să fie locurile în succesiune unul după altul. Așa era logic în capul meu. Doar că algoritmul roboțelului nu s-a potrivit cu capul meu. Adevărul este că adulții au reușit cumva să primească locurile grupate, însă preșcolarii nu au reușit aceeași performanță.  Așa se face că pe biletele de copil locurile erau la începutul vagonului, iar cele de adulți erau grupate la coada vagonului.  Cum a reieșit această logică îmi este greu să înțeleg.

Da, am găsit soluție, am ținut copiii în brațe sau au împărțit un scaun în funcție de cum s-au plictisit sau nu pe drumul de întoarcere. Nu, nu aveam cum să facem schimb de locuri pentru că era distanța de zece scaune între cele doua locuri de copil, nu erau grupate și evident nu ar fi vrut niciun adolescent cu care am împărțit vagonul să stea singur cuc și separat de prieteni. Nici nu am încercat, poate că ei ar fi vrut.

Absurdul a fost suficient cât să îmi descurajeze orice încercare.

Știu că mulți ar spune că atâta timp cât s-a găsit o soluție ce atâta tam-tam. Din motive de corectitudine, am mai zis eu pe aici că este piatra mea de moară pe care o duc în spate. Și pentru că așa văd eu lucrurile ca fiind normale și corecte. Eu am plătit biletul așa cum mi s-a cerut, de ce nu pot beneficia de servicii așa cum cer? Nici măcar nu cer, îmi sunt oferite în contul prețului.

Sigur, pe viitor ar fi mai simplu să merg la ghișeu direct și să mă asigur că avem toți locurile grupate, fără să mai fim împărțiți prin tot trenul. Să nu vă imaginați că de ghișeu treci fluierând. Una dintre prietenele mele era să rămână pe jos deoarece casiera a refuzat să elibereze bilet pentru copilul școlar cu carnet de elev și certificat de naștere la purtător pe motiv că respectivul carnet de elev nu avea trecut CNP-ul copilului pe el. Acum, eu nu am copil la școală, nici nu am văzut vreun carnet de note recent, însă am înțeles că nu există rubrică pentru CNP, este doar o dorință acerbă prin unele gări să fie acolo trecut cu pixul și CNP-ul care se vede oricum pe certificatul de naștere. Se pare că nu este suficient să prezinți carnetul de note și elevul în fața ghișeului, este necesar și certificatul de naștere. Dacă e fals copilul, mai știi!? În tot cazul nu a rămas prietena pe jos, am rămas toți pe jos deoarece doamna de la ghișeu a uitat să ne informeze că nu mai poate elibera bilete pe motiv de tren ocupat. Vedeți, nu e mai ușor nici la ghișeu.

Oare copilul meu va prinde ca adult o țară mai pregătită pentru viitor sau la fel de împotmolită va fi și peste 15 ani?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cel mai promovat târg din București: Târgul de Crăciun West Side Christmas Market

Și chiar așa este! L-au vizitat televiziuni, presa a scris despre el, au venit oameni din alte cartiere, ba chiar din alte sectoare. Toți vrăjiți de mirajul promovării.

Nici măcar târgul mare de la Constituție nu a beneficiat de atâta marketing precum fratele său mai mic din Drumul Taberei. Prin urmare târgul lui Nicușor Dan nu m-a convins până acum să îl vizitez, însă târgul lui Ciprian Ciucu  m-a scos din casă.

Am învățat de multă vreme să nu ies din casă la deschiderea a ceva, orice ar fi el, că e magazin mult așteptat, mol și nici măcar la târg. Nu îmi place aglomerația, o evit pe cât pot. Mai ales în cazul târgului unde știu că am o întreagă lună la dispoziție timp să ajung. După ce se duce îmbulzeala, după ce curiozitatea se risipește, se face loc. Atunci merg eu să vizitez.

Și am fost! Două seri la rând am fost ca să fiu sigură că îmi formez o părere corectă.

Când este de vizitat? Păi oricând. Noi am mers și duminică seara, era aglomerat, însă nu respirai aerul celuilalt. Am mers și luni seara când era aproape gol. Și vom mai merge pentru că tranzităm frecvent parcul.

Este târgul acesta chiar la nivelul promovării? Ei bine, pentru un târg mic, de  cartier și amplasat pe fundul unui lac, este chiar peste nivelul promovării.

De ce? Este organizat împreună cu organizatorii unui mare festival, colaborare care mă intrigă. Parcă prea mare colaborarea pentru un târg atât de mic, dar acestea sunt alte detalii care nu fac parte din subiectul de astăzi.

Să revenim la ale noastre. Parcul este foarte frumos amenajat, luminat peste așteptări. Toate intrările sunt marcate și vizibile. Anul acesta parcul este cel mai amenajat, luminat și decorat de când vizitez eu intens zona aceasta, mai exact de unsprezece ani. Este foarte plăcută plimbarea prin parc, iar aspectul vizual este la înălțime.

Târgul se desfășoară ca și anul trecut pe fundul lacului, anul acesta ocupă o parte mult mai mare ceea ce mă bucură pentru că anul trecut părea așa trist și mai ales că se intra doar pe bază de certificat (vă mai amintiți de certificat, da?). Doar că fundul unui lac nu este un loc foarte prietenos în caz de precipitații sau umiditate excesivă, se formează bălți, sunt gropi și destul de mult noroi. Dar, nu le poți avea chiar pe toate. Căsuțele anul acesta sunt în număr mai mare, însă cele mai multe sunt ocupate cu mâncare de orice fel. Rentabil? N-aș prea zice. Prețurile sunt piperate, însă probabil nu ar trebui să ne mire.

Sunt câteva căsuțe și cu decorațiuni diverse, foarte frumoase și la fel de greu accesibile din punct de vedere al bugetului.

Alte prețuri: o singură tură cu roata mare – 25 lei de persoană, o tură cu trenulețul – 10 lei, caruselul – 10 lei.

Nu știu din ce motive nu toate decorațiunile din parc sunt luminate, nu știu dacă erau defecte sau se vrea ceva economie la curent. Insula din mijlocul lacului este încercuită de mini semafoare. Noi am stat jumătate de oră doar acolo să ne jucăm de-a traficul. Recunosc, m-a prins roșul și în mers. Sper ca semafoarele acelea să nu plece cu tot cu instalațiile de iarnă și sper să rămână acolo permanent, s-ar mai diversifica locurile de joacă din parc.

Să mergeți să vizitați? Desigur, de ce nu!? Mergeți, dar cu ideea clară că este un târg mic de cartier amenajat pe fundul unui lac secat, oferă diversitate, însă limitat.

Pentru poze din toate pozițiile, de sus, de jos, din dreapta, din dronă, puteți vizita site-urile primăriei de sector, se găsesc acolo pentru toate gusturile. Eu las mai jos doar două poze.

Semaforizarea unei alei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îl văd, zâmbesc și încetinesc, ba chiar pentru a face poză m-am și oprit.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.