Mama cui să fie oare?

M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.

Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.

Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).

În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.

Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.

Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?

Ca sa obtii o mare doamna, incepe cu bunica" - Meseria de parinte

Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL  REAL? » Dambovita Reality News

Generațiile viitoare sunt doar fata Morgana când părinții nu sunt în stare să le ofere informații corecte.

Mă îndreptam spre stația de autobuz, în drumul meu trec pe lângă stația unde cobor când mă întorc acasă. Această stație are acoperitoare de ploaie și panouri publicitare pe lateralul ei. De data aceasta este un panou de informare legat de consumul de stupefiante și alcool. Pe afiș în relief este o fetiță frumoasă, dar tristă. Genul acela de publicitate dură care are menirea de a face click în mintea oamenilor și să schimbe comportamente.

Poliția încă nu a aflat ceea ce am învățat eu în școală că genul acesta de informare are efect pe termen scurt, niciodată pe termen lung pentru că legislația nu îți permite să afișezi ceva real înfricoșător care să nu se mai șteargă de pe retină, care să te bântuie și să îți creeze coșmaruri noaptea, care să te trezească din somn nădușit până la piele și să respiri greu ca și când aia ar fi ultima ta suflare. Abia atunci publicitatea ar avea impact și ar rămâne în memoria publicului. Toate celelalte câte au fost, nu am reținut nimic până acum. Nici de fumat nu m-am lăsat pentru că pe pachet îmi arăta cum îmi sufoc copilul în pântece, exagerau ei.

O fată de școală gimnazială, nici prea mare, nici prea mică, însă suficient de mare cât să citească pe afiș se oprește și silabisește cuvintele. Poate a atras-o și pe ea ochii triști ai copilei de pe afiș. Mama extrem de tânără și foarte frumoasă o strigă insistent în încercarea de a o îndepărta de panou. Nu vrea să vadă, să audă, să citească fiica ei despre ororile lumii. Pe acestea le punem după ușă, ele nu există. Consumul de droguri nu pândește de după fiecare decizie de a nu ne informa copii în ideea ca îi păzim dacă nu știu. Fata nu se lasă impresionată, ea vrea să citească.

Mama ce înseamnă victime? Întreabă când își dezlipește ochii de panou.

Atunci când te fură de pe stradă, asta e victima, cei furați sunt victime. Răspunde mama.

Aștept cu urechile ciulite la semafor să aud și continuarea, o explicație de Doamne-ajută, dacă nu una completă și complexă. Vine și urmarea de Doamne-ferește:

Dacă nu asculți de părinți devii victimă, te fură ăștia, trebuie să asculți.

Dacă nu mă grăbeam cred că plângeam, așa mai bine că nu mi-a înghețat fața degeaba.

Mereu am spus că generațiile copiilor pe care îi creștem vor face diferența, vor fi mai umani, mai educați. Vor ști ce este empatia și o vor aplica. Nu vor fi priviți ca fiind diferiți, ci ca fiind normali și vor fi luați de exemplu. Tot insist să trăiesc în bula aceasta a idealului ca să mă simt ca lovită în moalele capului atunci când fac un pas în lateral în realitatea care există.

Absolut orice întrebare pusă de copil trebuie tratată serios și trebuie să primească răspunsuri clare, serioase, reale și complete. Este ghidul meu pe care îl aplic atunci când al meu copil mă întreabă ceva. Orice. De la cum a apărut la mine în burtă la cum se arde un bec. De la cine face globurile de iarnă la cine conduce tramvaiul.

A fi victimă, mai ales în România, necesită o discuție amplă. Avem victime oriunde întorci capul. De la victime domestice, la victimele propriei gândiri. De la victimele accidentelor, la victimele propriului trecut. De la victimele sistemului medical, la victimele sistemului social. Este plină țara de victime. Ne definim prin a fi victime, respirăm aer de victime.

Sunt prea puțini cei care sunt deasupra acestui statut de a fi victimă. Și oricât ai sta pe un norișor roz și pufos este invariabil să nu simți frigul din casă care îți intră până în oase, este imposibil să nu îți facă ovarele țurțuri de la atâta spălat cu apă rece, este de neconceput să nu vezi jegul de pe stradă sau șobolanii care au dimensiuni de pisică gestantă. Ele sunt, există și uneori sau de multe ori te destabilizează de pe norul bulei personale.

Și m-aș fi mulțumit în sinea mea cu această explicație scindată și frântă pe care a primit-o fata care citea afișul dacă nu mi-ar fi zgâriat urechile insinuarea că victima este vinovată. Dacă te fură ăștia de pe stradă se va întâmpla pentru că tu victima nu ai ascultat de părinți și ai ajuns să te răpească niște degenerați. Ăia de fură oameni sunt ok, acceptabili că așa sunt ei și ăsta este jobul lor de la 8 la 5 după amiaza. Pentru că victimele și-o caută, și-o cer și merită. De aceea noi în această țară nu empatizăm cu victimele care suferă. De aceea trăiesc singure și în suferință atâtea victime ale violului, ale abuzului, ale incestului, ale pedofiliei. Pentru că se învinovățesc pentru cele întâmplate.

Îmi doresc să scoatem capul din nisip, să trăim în vremurile acestea, să nu ne mai ferim de explicații, să ne creștem pruncii conștienți că ei vor trăi în prezentul lor viitor și nu în trecutul nostru, să renunțăm la explicații puerile, să nu mai considerăm copii ca fiind proști ori că nu înțeleg. Sunt atâtea studii care spun că atunci când considerăm noi că ei ar avea vârsta potrivită pentru a primi anumite informații este deja prea târziu, au intrat deja în contact cu ele din alte surse mai mult sau mai puțin credibile.

Am fost la West Side Christmas Market în Parcul Drumul Taberei

Toată zona aceasta a parcului, a pieței s-a numit atât de multă vreme Moghioroș încât este greu de schimbat denumirea în mentalul colectiv, însă de dragul istoriei corecte, cred că este necesar să facem un efort și să lăsăm trecutul în spate. Pentru cei care vor să afle mai multe despre motivele pentru care astăzi zona Moghioroș nu mai poartă acest nume, o poate face de aici.

De altfel, nu știu nici de ce târgul de Crăciun se numește West Side Christmas Market, dar bine că este un târg. Am așteptat cu mare interes să văd ce se va întâmpla anul acesta în materie de decorațiuni deoarece anul trecut, abia numit în funcție, primarul Ciucu a decretat că decorațiunile sunt urâte (părere personală) și excesiv de scumpe (tot ce se poate) și că sare un an peste luminițe ca anul următor (adică acesta) să vină cu ceva spectaculos.

Da, pentru un târg de sector, pentru un parc de sector, este într-adevăr altceva. Eu aș fi vrut luminițe și anul trecut că era totul așa trist și gri și pandemic, măcar în parc să fi văzut luminița de la capătul tunelului și m-am cam amărât de cât de ponosit arăta parcul. Însă anul acesta și-a luat revanșa administrația în domeniul luminozității.

Bradul și cele mai multe decorațiuni se află în interiorul lacului unde s-a organizat târgul, se intră doar pe bază de certificat verde, nu intru în polemici de genul este un eveniment public, dar nu chiar atât de public.

Sunt amenajate și pentru copii două elemente, un carusel și un trenuleț cu cost de câte 7 lei fiecare. Patinoarul mi s-a părut mie a fi atracția principală. În weekend intrarea la patinoar costă 25 lei și închirierea patinelor 15 lei de persoană, însă nu este limită de timp, poți sta pe patinoar cât te țin articulațiile.

Căsuțele nu sunt numeroase, însă au încercat să acopere diversitatea. Se găsesc produse tradiționale, dulciuri, vin fiert, decorațiuni, rulote cu mâncare. Dacă o felie de plăcintă la o patiserie de la orice colț de bloc costă 4 lei, la târg costă 12 lei. Un kurtos costă 20 de lei, iar vinul fiert oscilează între 8 și 10 lei. Pentru gustul meu, ca să fiu cârcotașă pentru că altfel nu aș fi eu, aș fi preferat mai puține căsuțe cu vin fiert care sunt chiar multe pentru un târg atât de mic și le-aș fi înlocuit cu mai multe căsuțe cu decorațiuni, hand-made și artizani autohtoni. Poate că s-or fi risipit pe la celelalte târguri, posibil, posibil.

Nu intru nici în discuția kitsch-ului și a lui se putea mai bine domnule, nu sunt chiar atât de cârcotașă. Este totuși bine să ai unde să vezi ceva în aer liber și nu doar în centre comerciale, este bine că avem târguri când Europa s-a tot închis acum înainte de sărbători.

Să nu aveți așteptări prea mari legat de distanțare. La târg lumea se bulucește și se formează cozi pe la mâncare sau băutură. Cei mai mulți nu poartă masca, nici măcar comercianții. Când suntem „între noi” cred că ne simțim mai în siguranță. Sau poate virusul rămâne la intrare unde se scanează certificatele. Posibil și asta.

Eu am mers duminică după amiaza când se întunecase ca să fie luminile aprinse, era destul de aglomerat, însă nu irespirabil. Am să încerc și în cursul săptămânii pentru că mă gândesc că ar fi mai puțină lume dispusă să caște ochii pe la târguri într-o zi lucrătoare. Mai ales dacă este și frig.

Mai jos aveți doar 3 poze din interiorul lacului, mai multe poze nu s-au putut realiza pentru că în mare parte pozam oamenii și nu cred că vor toți să fie faimoși și recognoscibili.

Primul zbor cu avionul al unui copil de nici cinci ani și o mamă deloc entuziasmată de păsări zburătoare

Am zburat pentru prima și singura dată cu avionul acum foarte mulți ani pe o rută internă. Bine, mult spus zburat, eu doar am stat liptă de scaun și avionul și-a văzut de treaba lui. Soțul meu care nici măcar nu îmi era soț pe vremea aceea a auzit timp de o oră întreagă toate glumele cu și despre prăbușiri. Am excelat în ale companiei, știu. Era pe vremea când la bordul aeronavei se servea un orice chiar și pe rute foarte scurte. Adică demult tare maică.

De atunci încoace am ales drumul mașinii. În lung și-n lat cu mașina. Îmi place confortul mașinii, îmi place că pot alege unde să mă opresc, cât să stau, să mă abat de la traseu, să admir munți, să mă bucur de apă, să mă topească anticiparea cu fiecare km consumat. În tot cazul, eu sunt doar pasager. Unele drumuri au fost lungi tare, pe altele le-am făcut dintr-o bucată, pe altele le-am spart în mai multe nopți dormite prin diverse localități. Uneori mi se pare și mie lung drumul și parcă aș vrea să ajung mai repede, însă nu m-am gândit niciodată ca avionul ar fi o opțiune pentru mine.

Mă omoară așteptarea.

Pentru a prinde un zbor de la 7 și jumătate dimineața, că altă opțiune nu era, s-a dat trezirea la ora 4 și jumătate. Nu știam cum avea să fie cu trezirea aceasta atât de matinală și nici cum ne vom mișca în aeroport. Primul zbor cu copilul. Am avut inima pe sistem de tobe turbo că nici de dormit n-am apucat să dorm cine știe ce.

Copilul s-a trezit ok, am încercat să asigur un mic dejun rapid ca să aibă energie și să reziste timpului de așteptare. Spălat pe dinți, un pipi, o reasigurare că avem tot ce ne trebuie și am ieșit pe ușă. Am mers cu mașina până în parcarea din apropierea aeroportului unde am și lăsat-o pe toată durata deplasării noastre.

Parcarea pe zi costă 20 lei, compania asigură transport către și dinspre aeroport cu mașinile lor. Pentru noi a fost opțiunea cea mai bună mai ales că uneori un singur drum cu uber-ul din Dr Taberei și până la aeroport a costat și 95 lei.

În aeroport nu am prins aglomerație prea mare, pe la unele puncte am avut prioritate fiind cu copilul, am avut toate actele pregătite din vreme așa că nu am pierdut timp cu căutatul lor. La ora 6 și jumătate deja așteptam îmbarcare, iar jumătate de oră mai târziu eram în avion. După un zbor zdruncinat de 2 ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Bergamo.

Ne-a încurcat foarte tare ora aceasta matinală. Nu spun că niciodată nu voi mai proceda așa pentru că  nu am de unde să știu. A fost unicul zbor disponibil, la altă oră nu era avion către Bergamo, ci către alte regiuni ale Italiei. Această trezire a debusolat copilul. Cu ocazia aceasta am testat și eu cam care îi este rezistența. Oboseala amestecată cu entuziasmul, cu plictiseala așteptării, cu nerăbdarea au scos la suprafață niște agitație. Nu grav și de necontrolat, dar a fost suficient cât să mă deturneze pe mine care nu sunt fană zbor, mai ales într-un avion cu turbulențe. Și oboseala și-a spus cuvântul în momentul în care am urcat în mașină la destinație că al meu copil a lăsat în urma-i un nor de somnic.

Am încercat să ușurez timpul de stat pe scaun. Cu toate că în mașină petrecem mult mai mult timp decât pe scaunul din avion, avem totuși mai multă autonomie. Copilul are în juru-i mai multe jucării, creioane colorate, cărți, plușuri, o gamă variată de distracție, cântăm, jucăm jocuri, ascultăm muzică, urlăm dacă asta ajută. Aici fiind cu audiență am încercat să ne desfășurăm cât mai în liniște posibil și să nu deranjăm oamenii care nu au nicio vină că în avion sunt și copii mai mici sau mai mari.

Așa că am avut elementul supriză, o revistă cu stikere care în cazul nostru se bucură de fiecare dată de mare succes, noutatea constând în însăși stikerele care pot fi lipte în fel și chip. Am completat meniul cu o carte de colorat și creioane gata ascuțite și o tabletă cu creion magnetic pe care desenăm tot ce ne trece prin cap și apoi ștergem și iar desenăm.

Când toate cele de mai sus au dus la plictiseală, ne-am jucat Cireșica, iar în final ne-am făcut de lucru cu eșarfa mea. Noroc că este mare și putem face de la turban, la a convinge plușul să dispară. Magie curată, vă spun.

Am trecut cu bine peste zbor. Aveam mari emoții, mai ales pentru că nu știam cam cât de prezentă voi putea eu să fiu. Nu am rău de înălțime, însă am rău de mișcare și claustrofobie (dar nu ceva grav). Zborul a fost unul cu multiple turbulențe, dar nu ceva de luat în seamă, nodul din stomac a fost la locul lui, însă amețeala și durerea de cap m-au însoțit până la aterizare.

Noroc cu copilul care a moștenit umorul macabru al mamei și ne-a povestit cum pică avioanele din cer atunci când rămân fără motorină. Eram prea amețită să lămuresc treaba cu motorina, dar m-am răzbunat pentru imaginea cu un avion în picaj pe care am vizualizat-o în urma povestirii.

La întoarcere a fost ceva mai ușor pentru că știam cam la ce să ne așteptăm. Trezirea de data aceasta a fost la ora 7 dimineața, mult mai bine la întoarcere decât la plecare din punct de vedere al somnului. Turbulențele au fost chiar serioase, mai ales că vremea a fost cam capricioasă. Nu de căzut masca de oxigen, însă suficient încât să se ceară cuplarea centurii de siguranță și întreruperea servirii cu băuturi calde. Zguduiala nu a durat mult, însă am așteptat să pun piciorul pe pământ mai ceva de cum așteaptă copii pe Moș Crăciun.

Mă simt mai obosită după un zbor de 2 ore plus cele pre si apre îmbarcare decât după un drum de 10 ore cu mașina până în Thassos. Aglomerația, cozile, oamenii needucați, turbulențele, toate contribuie la oboseală și surescitare. Nu vorbesc aici doar despre copil, cât și despre mine. Oricare 2 ore de zbor înseamnă în total 5-6 ore din momentul în care ai ieșit pe ușă și până în momentul în care ai ajuns la destinație. Este adevărat, m-am bucurat mult mai mult de destinație, decât de drum.

Ziceți, la voi cum a fost primul zbor?

Un avion din București a ajuns în Cluj-Napoca după 10 ORE! Nu a putut  ateriza pe Aeroportul Cluj din cauza furtunii

Ce am vizitat eu în Milano și cum m-am organizat cu un copil mic.

Am petrecut aceste câteva zile la Milano unde m-am împărțit în așa fel încât să avem somn de prânz și să nu ne culcăm seara chiar la miezul nopții. Scopul nu era să mă întorc cu un copil extrem de obosit care și așa se pare că acumularea de cunoștințe îi aduce un disconfort în primă fază și are momente în care refuză să părăsească camera și preferă să ia pauză de la agitația orașului. Adaptarea copiilor la stimuli noi vine la pachet cu reticență, le este greu să facă față noului mediu. Or fi unii adaptabili fără probleme, nu este cazul nostru.

Cu toate acestea am reușit să vedem împreună câte ceva care să ne placă, să nu stresez copilul prea tare și să nu trăiesc nici eu cu impresia că am zburat cu avionul doar ca să stau lipită de canapea într-o cameră amenajată în scop turistic.

Prima oprire a fost la Doumo și la târgul de Crăciun. Pe lângă toate cele menționate deja aici, am mai văzut și altele care m-au bucurat. Cred că unele iluminări au fost sponsorizate de marile firme care au magazine în zona respectivă pentru că pe lângă iluminare și-au pus și brand-urile la expoziție. Așa se face că am văzut bradul împodobit cu firma Swarovski, arcada luminoasă cu Dior de strajă la intrare, lux și opulență, clar.

O vitrină întreagă formată din 4-5 ferestre găzduiesc o dioramă cu specific montan, în cinstea evenimentelor culturale care sunt în perioada aceasta în Decembrie. 

Nu mai vorbesc de lumini diverse și diferite și căsuțele împodobite cât mai divers. Totul de basm.

Ca să menținem atmosfera de poveste și să aibă și copilul senzația de vacanță am vizitat parcul de distracții de la Porta Venezia unde totul este amenajat cu specific de iarnă, brăduți, zăpadă artificială, căsuțe din basm. Fel și fel de activități care să țină copii în priză și activi.

O zonă foarte interesantă o reprezintă cele două canale, unul dintre le fiind navigabil, iar celălalt cu apa mai scăzută, plin cu pești mai mari și mici, cu o zonă pietonală plină cu terase, vin fiert și tarabe cu suveniruri. Un fel de Dâmbovița însă mult mai boemă, bogată cultural, cu clădiri placate cu piatră sau cu cărămidă. Canalele au fost formate de oameni. Primul a fost săpat ca să scoată piatră și marmură pentru construirea Doumo-ului, când s-a umplut cu apă au mai săpat încă un canal ca să echilibreze situația, în timp ajungând atracție turistică.

Pentru că atunci când am trecut pe lângă gară era deja întuneric și nu oferă ochiului noaptea ce oferă ziua, ne-am întors să admir în voie o gară imensă. De regulă omenirea a construit gări impetuoase, trenurile fiind printre primele mijloace de transport pe distanțe lungi, însă într-adevăr gara din Milano este o construcție maiestuoasă atât pe exterior cât și pe interior. Cum am primit recomandare că în Milano se găsește cea mai bună ciocolată caldă – asta aflasem deja pentru că o testasem la Porta Venezia – și cel mai bun croissant cu fistic, am zis să rămânem în zona boemă și să ne tratăm regește în gara de poveste. Un bun moment de a face copilul atent arătând diverse sculpturi. Copii nu sunt interesați de așa ceva, însă puțină stimulare a atenției sau a curiozității nu a omorât pe nimeni.

Cu nicio legătură cu copilul și implicit nici cu noi, am luat la pas Montenapoleone, zona exclusivistă, luxuriantă, curată din cale-afară, înțesată cu toate firmele pământului. Cu mașini și limuzine parcate la trotuar, curate, strălucind în întuneric, așteptându-și probabil mușterii care au lăsat într-un magazin echivalentul costului unui rinichi pe piața neagră. Am zis să aflăm dacă simțim luxul și mirosim opulența doar mergând pe o stradă cu potențială cifră de afaceri pe care eu n-aș putea să o exprim în zerouri. Eu nu sunt fană cumpărături, de haine nici atât, de firme cu atât mai puțin, norocul meu că Diavolul s-a îmbrăcat de la Prada și așa am mai aflat și eu 5 firme numărate pe degete, însă mi-a plăcut să casc ochii pe la vitrinele luxoase și să văd mașini care emană opulență în jurul lor.

Intră la domeniul utilității, însă deplasarea spre zonele necesare cu tramvaiul cu un singur vagon, de epocă, cu băncuțe din lemn, construite în ani diferiți de pe la 1680 și ceva și până dupa 1900 a reprezentat o experiență în sine. Tot la experiență intră și deplasarea cu metroul. Milano are o rețea acoperitoare cu metrou, extins chiar și în afara metropolei, magistralele sunt marcate prin culori diferite, foarte ramificat în subteran. Mi-a plăcut magistrala care ne aducea pe noi la cazare că avea montate panouri în stații, așa cum discutau și la noi că vor face. Mi se pare o idee excelentă, zgomotul este redus, siguranța este asigurată, ușile panourilor sunt foarte largi și se deschid după ce se deschid ușile metroului. Noi am avut un abonament pe 3 zile în valoare de 12 euro fiecare cu care am putut călători cu mijloacele de transport în comun atât cele de suprafață, cât și cele din subteran. O călătorie cu metroul costă 2 euro.

În ultima zi am mers în parcul Sempione unde mai întîi a trebuit să trecem de toate tarabele expuse, un fel de bâlci, nu știu dacă aveau legătură cu perioada aceasta din an sau cu sărbătoarea lor. Apoi am mers să vedem acvariul care este găzduit într-o clădire cam degradată pe exterior, însă foarte bine întreținută în interior. Nu este mare acvariul, însă pentru copii mici este exact ce trebuie, sunt pești de diverse dimensiuni. Pisici de mare, stea de mare, meduze mari și mici și pietre cât se poate, exact pe placul meu. Același parc găzduiește și celebrul castel Sforzesco, o cetate de dimensiuni impresionante care găzduiește mai multe muzee. Noi am vizitat doar exteriorul și grădina pentru că al meu copil deja obosit nu ar fi apreciat nicicum atât de multă culturalizare. Am încheiat ziua înapoi pe canale, cu ochii după pești și după pietre negre pe aleile pietruite.

Ciao Milano!

Cea mai tare experiență culinară la Milano

Am venit cu un plan bine conceput în minte în țara aceasta a artei și culturii, un plan care are legătură cu gastronomia. Mi-a propus să mă lămuresc legat de câteva preparate și să le degust cu maturitatea papilelor gustative de acum, când am mai căpătat și eu ceva experiență în acest domeniu.

Am început cu pizza. Am mai mâncat eu pizza pe via Italia și nu mi-a plăcut sub nicio formă, atât de diferită de a noastră, nu am știut ce să apreciez. Singura pizza care mi-a plăcut acum ani de zile a fost cea din San Marino, știu că este independentă de Italia, însă este doar de domeniul politic, a fost o pizza cu carciofi pe care și acum o țin minte.

Acum Universul m-a auzit și mi-a trimis în cale oamenii potriviți care au spus hai să mergem la girropizza, poate nu este cea mai bună pizza, însă conceptul este inedit. Bine domnule, am zis, haide, să vedem cum e pizza asta la felie. Am aflat între timp că pot mânca atât cât vreau eu, important să las localul intact, cică mai au nevoie să funcționeze.

Când am ajuns la pizzeria Tropi, am descoperit un local foarte mare și foarte aglomerat. Se intra doar pe bază de rezervare în prealabil și doar cu certificat verde la purtător. Cu toate acestea nu ducea lipsă de clientelă, abia aveau unde să arunce o pizza fără să aterizeze în farfuria cuiva.

Conceptul este tare interesant. Ospătarii mulți la număr, merg cu câte o tavă cu o pizza întreagă și feliată pe la fiecare masă. Prezintă ce specimen au în tavă și mesenii decid dacă vor sau nu. Pe masă se află un cartonaș care pe o parte este roșu și scrie mare stop, când acel cartonaș este cu stop în sus atunci ospătarii ocolesc masa respectivă, altfel, absolut fiecare pizza este prezentată.

Modelele sunt multe că nu le poți ține pasul și în niciun caz nu pot fi testate și încercate toate de la prima vizită. Partea interesantă este că bucătarul este foarte creativ și schimbă frecvent combinațiile astfel încât să fie diversitate.

Blatul este unul aproape subțire și crocant, este bun și același pentru toate sortimentele de pizza, se schimbă doar compoziția.

Am mâncat pizza cu ceapă caramelizată, pizza cu zuchini și prosciuto, pizza cu brânză și pară, pizza cu spanac și cârnați. Bineînțeles că toate aveau și brânză pe blat, însă nu știu să spun ce fel de brânză. De departe preferata mea a fost pizza cu panceta afumată, brânză și cartofi. Pancetta a răspândit un gust de afumat întregului preparat, cartofii erau tăiați în cubulețe foarte mici și ușor arși pe margini, aveau gust de cartofi copți în jar de lemn pe pat de brânză afumată. A fost atât de bună încât am decis că mă opresc din mâncatul de foame și rămân la selecție în așteptarea a încă unei felii din pizza mea preferată. Felie care tare s-a lăsat așteptată pentru că bucătarul nu mai repeta rețeta în seara aceea. Noroc de oamenii cu italiana la ei și cunoscători de local care au dat comandă specială la bucătărie, că doar nu-i așa, nu au în fiecare zi oaspeți din București și așa am mai primit nu una, ci două felii din pizza afumată. Miam, miam. Și acum când mă gândesc îmi aplaudă urechile de poftă.

Experiența în sine nu este specială doar datorită acestor pizze rotitoare, ci și a localului. Acesta este amenajat cu accente industriale, care amintesc de foc, sudură, fier ruginit. Chiar și la baie chiuvetele au gresie cu aspect de fier înroșit de rugină. Totul se completează și arată foarte bine. Tropi se află lângă fabrica de bere locală Poretti, din câte am înțeles au același proprietar, însă când am fost noi, aveau doar halbele inscripționate cu numele berii Poretti, pentru că berea era una internațională. Asta mi s-a părut chiar ciudat și mi-e greu să cred că se termină berea când fabrica este fix lângă și mai este și afacerea comună. Dar cine știe, au și eu dubioșeniile lor.

Mi-a plăcut conceptul acesta cum altul nu, o experiență nou și inedită în materie de gastronomie cum aș vrea să văd și la noi și sunt convinsă că s-ar bucura de succes ca la italieni.

Imagini preluate de pe http://tropi-co.com

Milano- orașul cosmpolit, modern, vechi, impozant, cu aglomerație și agitație.

Poate că Milano nu este un loc mai aglomerat decât Bucureștiul în mod normal, însă această perioadă din an îl face aproape greu de respirat în zonele cu atracție turistică. Am auzit în cele câteva zile petrecute aici diverse limbi ale diverselor popoare dornice de vacanțe. Franceza mi-a susurat pe lângă ureche, greaca mi-a amintit de nisip și mare caldă, engleza m-a făcut să mă simt adaptată într-o țară certată cu limbile străine, iar româna evident m-a readus  în realitatea frustă: nicăieri în lumea asta nu ești singur române, dar mai ales în Italia, unde mai lipsește puțin și îi cotropim.

De vreo doi ani tot încearcă Universul să-mi reclădească drum spre Italia. M-am împotrivit cât am putut, până am zis gata, acum este momentul. Bifăm și-un târg de Craciun. Că n-am mai fost la un târg în afara țării de pe vremea când Germania devenise un loc familiar în care ajungeam cu drag și nerăbdare, des.

Când am aflat că în perioada aleasă de noi au și ceva sărbătoare națională cu libere și evenimente culturale, mi-am zis că am tras lozul cel mare și o să fie interesant. Cum eu se pare că sufăr de naivitate cronică, am omis să mă gândesc și la aspectul aglomerație. Ei, ce spun eu aglomerație este un eufemism. Mai țineți minte când s-a inaugurat bradul gigant de la Unirii și oamenii s-au călcat în picioare la propriu în ziua inaugurării ca să vadă nemaivăzutul? Când erau atât de mulți oameni încât nu s-au mai putut mișca și au rămas pe loc toți blocați ca peștii în plasele pescarilor? Bine, peștii mai au loc să se zbată…atunci nu se mișca un deget. Ei cam așa și cu târgul de la Milano. Noroc că aici au bulevarde largi, ramificații multe și oamenii se mișcă, chiar dacă anevoios pe alocuri.

Ori unde pandemia asta ne-a izolat atât de tare încât ne-a obișnuit prea mult cu liniștea și simplitatea, iar când am auzit de un târg am scapat ca din pușcă – nu doar eu, vorbesc de lumea întreagă – ori nu îmi explic de ce mi-a dat cu epuizare când am văzut o mare de oameni. Și eu aș fi preferat să văd o mare de apă, dar până la urmă bună orice mare, mai ales la tendința mea de autoizolare.

Frumos la oamenii ăștia la târg. Căsuțe din lemn cochete pline cu bunătăți locale. Am văzut atât de multă brânză expusă că am simțit nevoia să mă asigur dacă nu cumva am ajuns la Paris în loc de Milano. Am văzut decorațiuni foarte frumoase, unele atent lucrate, altele incredibil de migăloase, unele mi-au aburit ochelarii când am văzut prețul, pe altele le-aș fi luat instant acasă să le agăț în bradul meu.

La prima vizită la târg am plecat în trăistuță cu macarons și ceva biscuiți crocanți. Eu nu eram fană macarons, am întâlnit pe la noi unele bucăți care am crezut că mă vor lăsa fără dantură. Și se mai și lipea zahărul de măsele. Însă aici altfel a stat treaba. Macarons fragezi, se topeau, trebuiau manevrați cu grijă că imediat se rupeau, unii mai dulci, alții mai puțin dulci, buni per total, deși tot nu intră la desertul meu preferat pentru că sunt prea dulci pentru gustul meu.

Este adevărat că mai animat mi s-a părut acum ani de zile târgul de Crăciun de la Aachen, aici mi s-a părut doar foarte gălăgios și extrem de aglomerat, parcă am mai zis asta, nu?

Târgul acesta împrejumuiște Dom-ul care este atât de renumit că nici nu știu ce aș mai putea spune eu în plus despre el. Este mare, impunător, are o structură arhitecturală atât de complexă că aș putea să stau o săptămână întreagă să mă uit la el și să găsesc elemente noi, să număr țurțurii care străjuiesc atât de frumos construcția, să ating piatra care se ondulează sub buricele degetelor mele, să deslușesc vitraliile care se oglindesc în soare.

Italienii au făcut din sculptură un cult și din artă o religie, iar Milano nu duce lipsă nici de una, nici de alta. Oriunde întorc capul pe stradă văd clădiri vechi, în stil ghotic, piatră masivă în relief sau bine șlefuită, dar poroasă. Cu toate că orașul este unul modern și cosmopolit cu clădiri din sticlă și zone moderne sau futuriste, privirea mea a alunecat spre construcțiile istorice, vechi, cu patina timpului în loc de emblemă.

Cam atât pentru astăzi, mai am puțin de vizitat și mă mai întorc cu impresii.

Cum am supraviețuit unui drum de zece ore cu un copil de nici cinci ani.

Nu mi-a fost niciodata greu cu copilul la drum lung încă de când era bebeluș, condiția fiind să fim doi și nu unul. Prima plecare în afara orașului a fost la vârsta de două luni, atunci m-am simțit pregătită și am considerat că este momentul. O oră și jumătate de mers cu mașin a devenit apoi ceva frecvent. Episoadele de urlat la un astfel de drum au fost extrem de rare din fericire pentru că altfel nu cred că aș fi făcut față. În mare parte la drum lung dormea cât era bebeluș. De aceea m-am și încumetat ca la 4 luni să parcurgem un drum București-Iași fără nicio problemă. La 9 luni deja ieșeam din țară și tot cu mașina. A fost cea mai reușită vacanță la plajă, nisip și mare în formulă de 3. Era suficient de mare încât să nu îi deranjăm obicieurile, însă suficient de mic pentru a nu ne solicita continuu. Pe măsură ce a crescut, au crescut și pretențiile și cine zice că vacanța nu este pentru copil probabil are alt unghi de vedere.

Pentru că anul trecut mi-a fost prea teamă să plec pe undeva și mă speria teribil aglomerația (nu apreciez oricum să fie prea aglomerat) și pentru că am zis că anul acesta avem o vacanță orice ar fi, am zis să luam iar drumul Greciei și să ne încărcăm bateriile. Aș fi fost tentată la o locație ceva mai departe în speranța că poate ar fi mai lejer și liber însă până la urmă am rămas la Thassos pentru că acum copilul este mai mare, teoretic rezistența ar trebui să fie mai crescută. Dar, nu mai doarme cum dormea, iar solicitarea de atenție este pe măsura vârstei. De altfel cu cât sunt mai mari, dar încă mici cu atât se plictisesc mai tare în mașină.

Așa că am luat pregătirile de la punctul de bază și anume mâncarea. Am oscilat între a face pizza la multicooker și a face sandvișuri calde, am optat pentru varianta a doua, așa că am făcut cu ce și-a dorit fiecare. Mâncarea este un element important în drumurile noastre, mai ales că avem tendința să mai mâncăm și de plictiseală. Așa că pe lângă sandvișuri, lada frigorifică mai ține la rece apă multă să ajungă, iaurt de băut, dar și caserole mici cu amestec de fructe uscate, fructe liofilizate caju și fistic, pe gustul piticului în tot cazul. Fructe rezistente la drum lung mai iau cu mine și ceva cronțănele ca să fie.

După ce am rezolvat partea cu mâncarea, a trebuit oricum să mă gândesc din timp la jocuri pentru distracție și anti-plictiseală. De regulă jucăm în mașină jocuri ce țin de partea lingvistică pentru a putea juca toți și a nu ne solicta nici unii.

  • Jocul cu rime: facem rime scurte pe rând fiecare, pe cât posibil și amuzante dacă ne ies. Ceva ușor să nu frustrăm copilul care are un vocabular pe măsura vârstei sale. De ex. : când eu eram la duș / mama a făcut cuș-cuș.
  • Jocul cuvintelor: alegem câte o literă (nu spune nimeni alfabetul la noi din motive de vârstă așa că de regulă aleg eu litere care mi se par a fi ușor de format cuvinte cu ele) și formăm cuvinte care încep cu litera respectivă. De ex.: cal, câmp, curte, copac etc.
  • Jocul celor cinci elemente care ne-a fost arătat de cineva cu mai multă vechime în domeniu, al nostru copil l-a transformat din 5 în 3 că a zis că este prea complicat cu 5. Așa că îi cer să îmi spună 3 legume care se pun în ciorbă, 3 elemente cu care te poți îmbrăca iarna, 3 fructe care se coc toamna etc.
  • Dacă primele 3 ne țin cel mai mult ocupați și au cel mai mare succes, următorul este mai de umplutură când chiar plictiseala este în top, dar nu se bucură de popularitate prea mare, însă îl las aici: număratul mașinilor. Ori pe culori, ori pe cele pe care le depășim, ori pe cele care ne depășesc pe noi. În fucnție de ce alegem pe moment.
  • Când nimic nu mai funționează scot artileria grea și anume jocurile de la the funny brand. Eu le-am luat doar pe cele destinate vârstelor mici și pe unele chiar le adaptez din mers pentru că se potrivesc mai repede de la 6+, dar adaptate merg și de la 4+ .

Pe lângă toate aceste jocuri pe care le jucăm împreună în timp ce fiecare stă în scaunul lui și cu centura aferentă, copilul mai are pe banchetă lângă scaun jucării cu care îi face plăcere să se joace și care la fel mai umplu timpul. Are o tabletă de desenat cu creion magnetic. Uneori desenăm pe rând pe o temă propusă. Noi, mai puțin șoferul că are altă treabă el. Are o carte de colorat cu creioane mici cerate. Are o carte cu stikere pe care să le dezlipească și să le relipească și până de curând avea și carte senzorială dar s-a plictisit de ea.

Plecarea a fost la 6 dimineața în speranța că o trezire atât de matinală va aduce cu sine un somn de prânz, ceea ce s-a și întâmplat. O oră și jumătate de liniște a fost binevenită. Între timp ascultăm până ajungem să detestăm toate cd-urile cu muzică pentru copii, cele dorite evident. Aceleași pe care le-am mai auzit deja de mii de ori cu concesia ca din când în când să ascultăm și muzică pentru oameni mari. Cu câteva excepții muzicale, nu prea mai apreciază cântecele care nu sunt în română pentru că nu înțelege cuvintele. Însă există variante chiar și așa, avem cd-uri pentru toate preferințele și ne-preferințele.

Opriri au fost fix 2 pentru alimentare și toaletă când a fost cazul. 10 ore mai târziu deja îmi îngropam picoarele în nisip și aproape că am uitat cât am cântat, cât m-am maimuțărit, cât am vorbit într-o zi pe drum. Oricum, drumul spre vacanță este tot timpul animat, entuziasmant.

La întoarcere drumul mi se pare mereu ceva mai obositor și parcă orele trec mai greu. Nici cheful nu de maimuțăreală nu mai este așa la cote maxime, mizez mai mult pe muzică și joaca individuală. Am avut o singură oprire pentru toaletă, copilul a dormit sau moțăit mai mult. Iar pe final când am intrat în România, dar parcă nu mai ajungeam acasă, am pus muzică de pe telefon, cântecele din cărțile cu Erus.

La întoarcere am plecat la ora 8 și jumătate dimineața, iar 11 ore mai târziu deschideam ușa casei și ne dezmorțeam picioarele.

Momentan nu apelăm la telefon și nici tabletă în drumurile cu mașina. Știu că ar trece timpul mult mai ușor dacă s-ar uita la desene. Automat și efortul din partea mea de a mă juca ar fi mult diminuat, însă consider că va veni și timpul tehnologiei la liber și atunci cu greu va mai ridica ochii din ecrane.

Așa funcționează lucrurile la noi. Nu am scris experiența noastră pentru a fi un etalon, foarte departe de mine acest gând, însă dacă ajută pe cineva spre a avea o călătorie mai ușoară, orice idee este binevenită.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

Dacă mai vreți în Grecia încă mai aveți timp.

Acum mai mulți ani în octombrie eram în Korfu, o altă insulă grecească de care îmi e tare dor. Vremea era absolut superbă, apa era caldă și până și ploaia era încă de vară în octombrie.

Nu vă sfătuiesc totuși să mergeți în vacanțe așa târzii pentru că atunci îmi place și mie să merg și îmi mai place ceva: să nu fie aglomerat. Dar hai fie, mai facem și excepții.

O să las și eu aici impresia mea despre drum și acte în acest an pandemic. Și dacă mai dorește cineva să lase impresia despre călătoria în alte țări vă aștept cu textul și eu îl public. Face bine la informare. Nu vă înghesuiți totuși toți, măcar câțiva.

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar nu am întâmpinat prea multe. În traseul București – Thassos care a fost destinația noastră finală am stat la vama cu Bulgaria jumătate de oră, s-au uitat doar pe actele de identitate. La vama cu Grecia s-au uitat pe actele de identitate și pe certificatele de vaccinare, nu au scanat codul. Noi am avut totul printat pentru a nu trece telefoanele mobile din mână-n mână fără rost și apoi eu să stau să dezinfectez pe toate părțile. De PLF grecii nu s-au arătat interesați. Ferryboat-ul l-am prins pe final, s-au uitat la PLF și la certificatele de vaccinare, la fel nu au scanat nimic. Ne-au dat o foaie de completat cu date despre călătorie pe care conștiincioși am completat-o ca să rămână la noi. Nu s-a interesat nimeni de ea, nu s-a depus niciunde. Am întrebat dacă trebuie să purtăm mască fiind totuși în aer liber, dar cu distanțare pe cont propriu, mi-au zis că da. Așa că am fost ascultători, așa cum respectăm noi toate regulile chiar dacă unele sunt absurde, sunt un bun cetățean în orice țară. Exact, doar noi purtam mască din toată ambarcațiunea aia care era plină ochi.

Drumul a fost fără incidențe, în 10 ore am ajuns la cazare pe un soare dogoritor.

La întoarcere am luat ferry de cum am ajuns, plecam așa că nu a mai fost nimeni interesat de nimic, doar de chitanțele care îi asigurau că am plătit. Drumul a durat 11 ore pentru că în Bulgaria a fost un accident și poliția ne-a deviat de la traseul cunoscut. Ne-au spus scurt „left then right” și de acolo descurcă-te, nu indicatoare pentru vamă pentru că eram încă destul de departe, waze-ul se pierduse cu firea și până și-a revenit din leșin am cam bâjbâit. La vama cu Bulgaria ne-au verificat doar actele de identitate, eram în tranzit, nu îi interesa mai mult. Trecerea a durat aproximativ 5 minute. Pe cei cu numere bulgărești am văzut că îi opreau pentru DSP.

La vama cu România ne-au verificat actele de identitate și certificatele de vaccinare, nu au scanat codul, ne-au întrebat de unde venim și ne-au urat o zi bună. În aproximativ 10 minute am făcut vama. Erau multe mașini trase pe dreapta pentru DSP și probabil carantinare că altfel nu îmi explic de ce să îi fi oprit altfel.

Cam atât cu drumul, actele și timpii din vamă. După cum spuneam nu am întâmpinat probleme, nu am stat cu orele în vamă deși lumea încă pleacă în concedii, poate nu la fel de intens ca în iulie și august, dar se pleacă. Alte experiențe cine ce a mai întâmpinat?