Amalia invers în vacanță pe tărâmul distracției – Micha Rau & Kathleen Hoffmann

Perioada sărbătorilor de iarnă a fost una prolifică pentru cărți. Copilul meu a primit multe cărți frumoase și colorate. Pe unele i le-am cumpărat noi, pe altele le-a primit de la prieteni sau rude. Am mai zis că o carte este un cadou excelent atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari și încă mai cred în acest lucru.

M-am îndrăgostit de prima carte Amalia invers, așa că am așteptat să văd dacă va fi serie și vor mai apărea și altele și într-adevăr a ajuns la noi o nouă carte veselă și colorată care este în topul preferințelor mele dintre cărțile pentru copii. Ce, eu nu pot avea preferințe din biblioteca copilului?

Am să revin cu o nouă listă de cărți nou nouțe pe care le avem deja în bibliotecă, însă am vrut să o prezint pe aceasta separat pentru că este de departe preferata mea dintre toate pe care le-am citit în ultima perioadă.

Dacă prima carte mi s-a părut genial de creativă, a doua mi se pare și mai reușită. Povestea este și mai trăsnită iar lucrurile care se pot întâmpla pe tărâmul imaginației sunt greu de acceptat pentru adulții care au ieșit de multă vreme din sfera copilăriei.

Cum să nu iubești această carte care te transpune într-o lume fantastică, ude poți călători într-un autobuz-piscină, tărâmul de joacă este foarte colorat, casele sunt diferite de la cort indian la castel iar distracția este asigurată, tot ce trebuie să faci este să te simți bine și să te joci. Nu pare greu, nu?

Este un loc în care părinții au timpul lor fără să își facă griji pentru cei mici și mă bucur că s-a păstrat acest aspect din prima carte, un timp special al părinților fără copii în zonă.

Praful magic este prezent peste tot și în această carte, este cel care o ajută pe Amalia să facă lumină în întuneric, să găsească drumul înapoi spre casă, să aibă grijă de ea în lipsa părinților. De unde pot comanda niște praf din acesta, vă rog?

Cum toate lucrurile sunt invers, au pe post de valet un cățel, iar în perete au paie pentru băuturile preferate. Dorm în piscină plutind cu ajutorul pijamalelor gonflabile și sar în trambuline imense. Peste tot este doar distracție, joacă și aventură.

Dincolo de toate acestea este o carte care îi dă copilului putere infantilizând adultul. Copiilor le este greu să fie tot timpul lipsiți de putere, tot timpul altcineva să decidă în locul lor și pentru ei, să nu poată lua decizii de multe ori nici dintre cele mai elementare pentru că noi adulții suntem tot timpul acolo hotărând pentru ei ce este mai bine. Despre toate acestea este Amalia invers, despre putere, despre decizii, despre autonomie, despre posibilitatea de a alege măcar ce ține de ei și de corpul lor, dacă mai mult nu se poate. Și credeți-mă nu-i ușor și nici la îndemână, mai ales pentru mine care sunt mama controlului să cedez acest control și să las loc autonomiei, însă niciun efort nu este prea mare atunci când beneficiarul este un viitor adult integru.

Ba da, efortul este mare, dar merită!

Ce am mai citit cu copilul în ultima vreme. O listă de cărți frumoase și interesante.

În ultima vreme am tot reluat din cărțile vechi în detrimentul celor noi. Recitim acum cărți pe care le tot citim de 2-3 ani, însă acum este foarte posibil ca unele să fie mai potrivite vârstei de acum, decât a celei de atunci, iar pe altele pur și simplu le citim pentru că dorul de copil mic sau de bebeluș nu lasă acest copil care crește să accepte realitatea: crește. Las mai jos o listă cu ce cărți au intrat în casa noastră în ultima perioadă, poate ajută de inspirație pe cineva.

Bufnița și animalele nocturne ȘI Puiul de vulpe și animalele din pădure – Freiderun Reichenstetter & Hans-Gunther Doring

Sunt 2 cărți de la Litera Mică, este o întreagă serie din ce am văzut, noi momentan le avem doar pe acestea. Sunt extrem de interesante, cu informații ce țin de cultura generală, inclusiv pentru mine adultul care habar nu aveam că ariciul are în jur de 7000 de țepi sau că fluturele cap de mort nu este considerat de albine un intrus deoarece are același miros ca și ele. Ori că vulpile femele rămân în cuibul părinților atunci când masculii pleacă să își formeze propria locuință, însă în apropiere de vizuina în care s-au născut pentru protecția teritoriului. Cărțile cu animale sunt foarte interesante și scrise într-o manieră prietenoasă sub formă de poveste cu informații cât mai diverse și imagini colorate.

Eduard în căutarea unei noi case ȘI Noaptea prin pădure cu vulpea Timmi

Sunt două dintre cărțile apărute la Lidl în preajma Halloween-ului. Au fost patru în total, le avem și pe celelalte două, însă nu le pot arăta pentru că reprezintă un viitor cadou și nu le pot face poză. Ce le face interesante pe aceste cărți sunt lanternele UV care dezvăluie imagini și informații ascunse. Este un fel de căutare de comori. Eduard este o mică fantomă care își caută o nouă locuință și în drumul său descoperă vampiri, vrăjitoare și monștri prietenoși. Ar fi potrivită cartea mai degraba de pe la 4 ani dacă este copilul mai temător. În schimb Timmi este un pui de vulpe care descoperă pădurea cu ajutorul unei bufnițe prietenoase pe nume Amalia. Aceasta este o carte potrivită și copiilor de 3 ani, are informații despre animalele nocturne și habitatul lor. La finalul cărților sunt întrebări care ajută copilul să își însușească informațiile din carte, să se deprindă cu căutarea și să se obișnuiască să răspundă la întrebări, mai ales să înțeleagă întrebările.

Conni primește bani de buzunar – Liane Schneider & Annette Steinhauer

Este o carte potrivită copiilor de la 3 ani, însă aș zice că mai potrivită celor de 4 ani în sus până pe la 8 ani. Este nevoie ca cel mic să înțeleagă informațiile primite, chiar dacă nu cunoaște banii cum este în cazul copilului propriu. Cartea învață despre economisire, despre buget, despre răbdare și despre planificare. Este o carte pe baza căreia am avut multe discuții legate de bani și pușculiță. Este un început în educația financiară care generației mele i-a lipsit cu desăvârșire.

Max spune Stop! – Christian Tielmann & Sabine Kraushaar

Este lecția pe care i-o predau copilului de multă vreme și sper din toți porii mei ca pe viitor să văd diferența în urma acestei insistențe. Este o carte despre limite personale, despre ce acceptăm și ce nu, despre a avea curajul să spunem Stop! nu îmi place, despre a accepta limitele celorlalți. Este o carte importantă mai ales în societatea noastră unde multe ni se cuvin și mai ales în interacțiunea cu copii care sunt considerați mai fără drepturi.

Mel și sportul – Aleix Cabrera & Rosa M. Curto

Mel este o fetiță spiriduș căreia îi place mai mult să coloreze decât să participe la competiții sportive, însă află cu această ocazie că o competiție sportivă înseamnă mult mai mult decât abilități fizice. Înseamnă și strategie, plănuire, inteligență, muncă în echipă și ceva mișcare ca bonus. Cartea face parte din colecția obiceiuri sănătoase și este de la DPH.

Povestea cortului mare și negru – Urania Cremene

Este povestea unui băiețel pe nume Zahir care are curajul de a gândi diferit decât ceilalți. Dacă toți spun că cineva este rău și nu merită atenție, el se convinge că acel cineva este bun și că merită atenția sa. Este un copil care își probează curajul chiar dacă simte frică și și-o recunoaște. Este o poveste despre bunătatea și încredere în forțele proprii – să încerci până în momentul în care chiar reușești și să nu abandonezi doar pentru că din prima nu a mers cum sperai. Este o carte și despre răbdare, să ai răbdare cu tine și cu cei de lângă tine și să ai propriul tău adevăr chiar și când ceilalți spun altceva.

La revedere, prietene! Bun găsit, prietene! – Cori Doerrfeld

Este o carte simpatică și colorată pe care aș încadra-o la categoria de vârsta 4-7 ani. Reprezintă o lecție despre despărțiri de cineva drag sau de o jucărie preferată și acceptarea faptului că uneori trebuie să lăsăm ceva să plece din viața noastră ca altceva să vină. La noi în casă persistă această situație în care renunțarea la o jucărie preferată sau la o hăinuță iubită devine de neconceput și atunci această carte a venit în întâmpinarea nevoii de a renunța și că orice tristețe lasă locul unei bucurii ce se arată la orizont atâta timp cât îi facem loc.

Toate de mai sus sunt cărți care ajută la deprinderea unor obiceiuri sănătoase sau vin in sprijinul unor informații deja dobândite, toate cele pe lângă faptul că oferă distracție și imagini colorate, numai bune de citit și răsfoit.

COPIII CITESC. Dacă le dăm libertate. Dacă îi susţinem. Dacă... | Educaţie  cu dragoste

Bucătarul meu personal a trecut la un alt nivel

Am scris pe blog despre oameni pe care îi cunosc și care au și-au început afaceri sau au talente care le suplimentează veniturile. Am scris aici pe blog despre prietena mea care croșetează frumos. Am scris aici pe bșog despre prietena mea care este artist floral. Acum scriu despre sora mea care bucătărește.

Soră-mea, Mihaela, a început să gătească dacă îmi aduc eu bine aminte, cred că de pe la 7 ani. Pe vremea noastră era încurajată munca de orice fel, iar gătitul nu făcea excepție. Când aveam de ales ce treabă prin casă să facem, ea alegea mereu bucătăria și eu curățenia. Ani mai târziu se vede cine bucătărește și cine este obsedat de curățenie.

Acum a venit timpul să se îndrepte spre drumul care probabil îi era predestinat: gătitul!

Și-a deschis o pagină de Facebook unde postează poze cu preparatele pe care le gătește. Colaborează deja cu o firmă de catering pentru prăjituri de casă, iar de ani de zile de sărbătorile de iarnă gătește preparate tradiționale la cerere. O întreagă forfotă la ea în bucătărie.

Preparatele sunt de casă, au gust proaspăt, nu se simte gustul de artificial și nici de chimicale. Ceea ce pentru mine este exact ce trebuie pentru că din punctul meu de vedere așa ar trebui să fie toată mâncarea, cu un gust natural și nu spre plasticul spre care ne îndreptăm cu atâta viteză.

Nu încerc acum să vă conving să cumpărați ceva de la ea. Pur și simplu este un text în care mă laud cu sora mea care a decis și a reușit să iasă din propria-i bulă și să se îndrepte într-o direcție și spre ceva ce îi place. Îi apreciez curajul și determinarea. Mai ales că știu și cât este de dificil să schimbi paradigme, să ieși din papucii confortului, să te expui și să faci schimbări radicale.

Îmi place foarte mult la ea că este diferită de mine. Eu dacă mă uit la o rețetă și doar mi se pare că ar fi complicat de realizat, o fac uitată. Pe când ea se uită pe ingrediente și zice da, fac și eu. Așa a pus murături în stil grecesc doar pentru că i-am adus din Grecia un borcan mic cu murăturile lor care mie mi-au plăcut tare mult. Așa am mâncat papanași delicioși doar pentru că am cerut. Așa am reconstruit împreună (dar mai mult ea cu gătitul eu cu mâncatul) o masă grecească pentru că încă nu mă puteam desprinde de vacanță când am revenit în țară. Așa avem pentru clătite dulcețuri delicioase din nuci verzi ori din frăguțe de pe dealuri pe care nu ajunge orice picior de om. Așa multe altele. Las mai jos câteva poze, nu ca să vă curgă balele, ci ca să mă credeți pe cuvânt că eu sunt om serios aici.

Mia are picioarele răcite – Stephanie Schneider & Astrid Henn

Ați auzit de picioare răcite? Eu mi-am imaginat că poate strănută sau le curge nasul când am văzut pe copertă o fetiță cu picioarele legate cu șosete ca să le ajute să se facă bine.

De fapt cartea aceasta scrisă pentru copii este despre o suferință emoțională transpusă într-una fizică. Acum să ridice mâna cine n-a auzit de la un pui mic mami mă doare burta fără să fie o durere fizică reală? Eu am auzit și încă aud și știu sigur că durerea de burtă are cauze emoționale mai ales când sunt anunțată și pe o anumită tonalitate.

În continuare am să spun o răutate și cred (sper) că este prima pe care o scriu când vorbesc de cărți, de regulă aleg să scriu doar despre ce mi-a plăcut pentru că știu că pot influența pozitiv. Prefer să nu spun ce nu îmi place în cărți fie că sunt pentru cei mici sau pentru cei mari pentru că este părerea mea personală și oamenii în general percep diferit așa că las negativul doar pentru mine și recenzez doar pozitiv. Însă aici vreau să spun ce nu mi-a plăcut deși este posibil ca doar eu să văd asta: nu îmi plac desenele. Pentru mine vizualul este foarte important, iar în această carte personajele îmi par ca după boală cu cearcăne sub ochi și pielea palidă.

Altfel spus, Mia este o fetiță care își dorește să se împrietenească cu o colegă nouă de grădiniță însă pentru acest lucru mai întâi trebuie să își depășească timiditatea, lucru care nu este deloc ușor. Universul însă are grijă să o plaseze în proximitatea colegei de grădiniță dându-i astfel șansa să se împrietenească cu aceasta. Însă până acolo mai întâi trebuie să își gestioneze sentimentele care îi apar în urma frustrării. Să rezolve singură problema picioarelor bolnave când mama nu îi ia în seamă plângerile. Să se deschidă atunci când mama întreabă care este cauza reală a îmbolnăvirilor de picioare. Greu vă spun mai ales pentru o vârstă atât de mică. Mai ales când imaginația mai mult te încurcă decât să te ajute.

Vă doresc picioare ne-răcite, pantofi pe măsură și șosete vesele să aveți.

Aventuri în țara virtuților – Alec Blenche

Multe cărți de-ale lui Alec Blenche au intrat până acum în casa noastră. Le-am citit pe toate de mai multe ori. Toate sunt educative, blânde, vesele, cu mult colorit pe fiecare pagină.

Ilustrațiile din Aventuri în țara virtuților se aseamănă foarte mult cu cele din Erus, au același ilustrator, așa că dacă acelea au avut succes, sigur vor avea și acestea.

Țara virtuților este o țară imaginară a unei fetițe care merge acolo ori de câte ori vrea o nouă aventură sau pur și simplu are nevoie să își lămurească unele curiozități pe care nu și le poate lămuri în viața reală.

Țara virtuților este populată cu domni și doamne care reprezintă câte o virtute, altele decât în seria Erus. Astfel că Alec Blenche reușește într-o carte să explice ce înseamnă curaj, modestie, respect, lioalitate și multe alte astfel de lucruri demne de învățt și de reținut, personificând virtuțile pentru a ajuta imaginația să își tureze rotițele.

Ca orice carte pentru copii, este destinată și părinților mai ales că noi pe drum am pierdut din virtuți sau le-am uitat pe undeva.

Lectură plăcută!

La 4 ani toată lumea moare

Al meu copil are deja 4 ani. La 4 ani viața este grea, frumoasă, curioasă. La 4 ani oamenii au început să moară. Și nu doar oamenii. Mor și gândacii, copacii, animalele. La 4 ani ne jucăm de-a moartea.

Eu cu moartea nu am avut o relație prea bună. Mă bloca mereu gândul la ea, nu îi înțelegeam scopul și nici rolul și nu înțelegeam de ce trebuie să ne naștem ca să murim. Știu, sinistru subiect am ales pentru perioada aceasta.

Între timp, citind, ascultând, căutând am armonizat relația mea cu doamna moarte. Astfel am ajuns să mă pot juca de-a mormântul. Ceea ce nu cred că aș fi putut face acum 6-7 ani. Așa se face că astăzi în joacă mă așez în mormânt, se pune pământ peste mine, încerc să nu mă gândesc la claustrofobie. În joaca de astăzi toți murim. În joaca de astăzi copilul moare frecvent. Este o joacă greu de dus, dar nu imposibilă. Am mai murit și pe la 3 ani, însă așa intens ca la 4 ani nu s-a întâmplat.

Nu s-a întâmplat până acum să am eu o problemă cu ceva pe care al meu copil să nu insiste. Să mă scoată din zona de confort, să mă solicite și să mă facă să mă blochez ca să evoluez puțin. Este în natura copiilor să ne fie profesori mai mult decât vrem noi să le fim lor.

Acum câțiva ani nu puteam nici măcar să vorbesc despre moarte fără să se strângă carnea pe mine, iar acum mă așez într-un mormânt imaginar. Asta da evoluție. Să pot să râd când nu puteam să o fac, să mă pot juca fără să mă blochez, să accept fără să refuz.

Aștept să văd ce jocuri de rol îmi mai aduce viața, în ce etape mai trebuie să îmi încurc papucii, ce cărți să mai citesc pentru a mai evolua puțin din ceața minții.

Nu vă speriați nu ne jucăm doar de-a moartea, jocurile de rol sunt diversificate de la de-a bucătăria la de-a mama și copilul, de la de-a magazinul, la de-a cățelul și stăpânul. Jocuri creative pentru minți odihnite.

Spor la joacă!

portrait photo of a skeleton in a santa hat on
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Slime zise. Și slime se făcu!

Mă tot învârt prin niște rețete de slime de ceva vreme. M-am gândit că poate fi un alt moment de a face ceva împreună cu copilul că și așa vine iar o perioadă cu mult timp la dispoziție. Nu e ca și cum nu am fi stat un an întreg împreună unde aproape că mi-am stors creierul de crativitate până a rămas o gaură acolo.

Revenind la slime, mi-a plăcut ideea de a combina culori, bilute și sclipici, nu mi-a plăcut mucozitatea lui, însă facându-l acasă mi-am dat seama că îl pot face și mai puțin slime și mai mult plastilină. După ce am stricat 400 ml de lipici, 4 sticle de glicerină și o jumătate de sticlă de colorant, am reușit să încropesc ceva. Hai că am scăpat ieftin cu stricatul.

Deși rețetele de pe net dau ca sigură reușita, mie nu mi-au ieșit. Mi-a ieșit în schimb rețeta din aproape în aproape, fără a pune de la început gramaj exact sub îndrumarea Elenei, care s-a dovedit a fi șefă la slime.

Dintr-un lipici transparent no name de 80 ml a ieșit slime-ul roșu care are o textură bună și se întinde bine. Am pus poză la final cu produsele rezultate. Am pus în castron 2 linguri cu apă și o linguriță cu glicerină. Pentru că se cam lipea, am mai pus în palmă o picătură de glicerină și l-am mai amestecat puțin, problema fiind rezolvată.

Cel alb care arată ca grișul cu lapte și scorțișoară, cel puțin așa am auzit :), este făcut din lipici Bic de 200 ml, 4 linguri cu apă, 2 sticle întregi cu glicerină și sticla începută de la cel roșu. Și ceva sclipici, fără colorant. Acesta este mai greu de manevrat, curge, nu se întinde ca cel roșu, însă este plăcut la atingere.

Toate ingredientele au fost puse puțin câte puțin ca să îmi dau seama cum se simte compoziția. Așa ne-au ieșit nouă și mai facem, dar voi căuta lipiciul transparent.

Pe BIC l-am găsit la Mega, lipiciul no name la un magazin de cartier cu de toate, glicerină am luat de la 2 farmacii, una a costat 2 lei și puțin, cealaltă 4 lei la altă farmacie, firme diferite, același gramaj. Colorant am găsit la Auchan, iar sclipici la Pepco.

Spor la frământat!

Carte pentru copii: Norișorul roz/ Secretul norișorului roz

Cristina Donovici care a contribuit și la cartea Povești vindecătoare, a scris ceea ce pare a fi o serie de cărți cu un norișor roz și pufos.

Povestea norișorului roz este prima carte din seria scurtă. Este povestea unui nor care se naște diferit de ceilalți. Se simte neînțeles și singur și diferit. Deși încearcă să înțeleagă de ce este diferit, nu reușește să afle informațiile care să îl ajute. Nu doar culoarea nu este ca a celorlalți nori, nu are nici abilitățile lor și nici îndeletnicirile pe care le au frații și surorile sale.

Cu toate acestea primește o misiune specială de a ajuta copiii care visează urât. Seară de seară intră în camerele întunecate și liniștește copiii să doarmă lin și să viseze frumos fără coșmaruri.

A fi diferit și a nu face ce fac toți, a nu avea abilitățile majorității nu este o stigmă. Cu toate că toți vrem să fim integrați și acceptați așa cum suntem, mediul nu ne oferă ce avem nevoie. Însă, ne putem găsi menirea chiar și așa diferiți. Putem face chiar lucruri extraordinare pe care cei obișnuiți nu le pot realiza. Este un mesaj important pentru copiii noștri astfel încât să schimbăm puțin în bine societatea în care vor trăi pe cont propriu.

Secretul norișorului roz este a doua carte din serie și după cum aflu de la finalul cărții că vine și a treia cu siguranță, o aștept cu drag. Ca oricine și un norișor pufos și roz și drăgălaș are un secret. Îl păstrează pentru el și îi este rușine să îl expună celorlalți de teama de a nu fi judecat și de a nu se râde el. Micul norișor care își păstrează misiunea de a merge în camerele copiilor se teme la rândul său de întuneric.

Din carte aflăm că teama vine din necunoscut și din a nu ști și cu cât afli mai multe informații cu atât știi cum să gestionezi lucrurile. Mai aflăm și că uneori prietenii îți pot oferi ceea ce tu nu ai în acel moment: accesul la informație.

Cărțile sunt desenate foarte frumos, expresive, oferă un sentiment de cald și de blând. Emoțiile norișorului sunt ilustrate în imagini ceea ce deschide o poartă de discuții către acest aspect. A fi diferit, a avea temeri, emoții, intră în sfera normalului atâta timp cât pașii sunt ghidați corect.

Aș încadra cărțile în categoria 3 ani plus pentru ca mesajul să ajungă la cei mici, însă cu siguranță de la orice vârstă se vor bucura de imaginile expresive și prietenoase.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

De ce? De ce? De ce?

Am găsit cărțile acestea, la editura Casa seria Junior, care răspund la câteva întrebări atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Ca orice carte destinată copiilor care lămurește câte ceva și pe părinte. Sunt recomandate categoriei de vârstă 2-4 ani, dar ca de obicei, depinde de cooperarea fiecărui copil. În colecția editurii sunt mai multe cărți pentru aceeași categorie de vârstă, însă eu le-am ales pe cele zonei noastre de interes.

Am avut ceva îndoieli pentru că nu știam dacă al meu copil va mai fi interesat de genul acesta de carte, însă am fost foarte surprinsă să constat cât de acaparat a fost de paginile cartonate și colorate.

După aproape două săptămâni de citire, răsfoire, discutare, dezbatere am găsit „sertărașe” nedescoperite de prima dată și fiecare a fost un motiv de bucurie pentru că tare mult i-a plăcut copilului să descopere alte imagini sub cele de pe pagină.

Cărțile sunt despre emoții, despre validarea acestora, despre temerile pe care le au cei mici. Despre ce înseamnă să împarți, să îți ceri scuze. Despre faptul că este normal să te și superi pentru că nu este nimeni zen absolut pe lumea aceasta. Sunt utile în familiile cu frații care își împart jucăriile și părinții deși nu ar vrea. Mai vorbim pe baza lor și despre ceas, zile, luni, anotimpuri, toate lucrurile acelea care dau bătăi de cap la o vârstă mică.

Noi discutăm foarte mult când le citim și le citim zi de zi prin rotație de mai bine de două săptămâni. Temele propuse în cărți ne permit de fiecare dată o altă abordare. Cel puțin la nivel teoretic știm cu toții cum ar trebui să se desfășoare lucrurile.

Greu de crezut, dar de la un timp este chiar posibil și real un moment de relaxare fără copii activi.

Unde dispar obiectele din mâna copilului?

De aproape patru ani sunt detectiv. Aș putea fi angajată cu succes la obiecte pierdute. Sau aș putea să lucrez cu oameni care se opresc în mijlocul propoziției lăsându-mă pe mine să deslușesc ițele autorului. Ciulesc bine urechile, casc ochii și îmi pun la treabă toți neuronii. Orice pentru rezolvarea enigmei și a liniștii din capul meu și din urechile mele.

Dar, cu obiectele care dispar din mână subit, nu am găsit leac. Or fi neuronii prea obosiți și nu mai dau randament. De atât de multe ori aud pe zi unde e aia sau cealaltă sau unde a dispărut x lucru încât uneori nici nu mă mai obosesc să mă apuc de căutat. Nu știu, era la tine în mână, mai răspund și eu câteodată și mă fac repede ocupată de ceva ca să nu aud și răspunsul: da, și acum nu mai este. Caută tu.

Mai zilele trecute a dispărut din mâna cuiva mic o inimioară măcelărită decupată. Cum? Care zeu al răbdării se joacă cu nervii mei? Cum a dispărut din mână un obiect pe care se presupune că îl ținea măcar cât să îl simtă, dacă nu strâns? Am căutat jumătate de casă bucata de hârtie care n-a fost găsită nici în sfântă zi de azi. Eu cred că ăștia cu 5G au început să ne șutească din casă. Sau or fi semnale de la extratereștrii ăia care se lasă greu văzuți. Nu știu care ar putea fi explicația exactă, însă tot timpul avem de căutat câte ceva. Că este un creion, fix acel creion și exact un anume creion (ia alt creion că toate scriu exact ca un creion, nu se poate), fie că este o șosetă din picior (stai așa, piciorul ăsta nu e al tău? Și automat șoseta era în piciorul tău, deci șoșeta ta, deci unde e șoseta n-ar trebui să știi tu? Cer prea multe, știu). Și așa dialogurile din capul meu nu se mai termină, cum nu se termină nici căutatul.

Eu sunt o persoană ordonată, nu îmi arunc hainele prin casă și nu îmi pierd obiectele din mână. Dezordinea copilului clar nu este moștenită de la mine, însă îmi este greu să o gestionez. Am citit împreună cartea scrisă de Kristina Dumas – Curățenie pentru începători, însă este una dintre acele cărți recomandată pentru vârste mai mari, undeva cam de la 7 ani în sus și unde nu stârnește curiozitate copiilor mici. Să nu aveți impresia că nu știu că un copil mic face haos în jurul lui. Știu. Nu știu eu cum să îl gestionez astfel încât să fie pace în capul meu. Și oricum tot este un mister unde dispar obiectele. Eu în viața asta până acum nu am pierdut nicio șosetă, nimic. Ei, copilul reușește cumva să divorțeze șosetele de până și uscătorul de rufe este șocat când vede atâtea șosete desperecheate.

Dacă unii se întrebau unde se duc muștele iarna, eu mă întreb unde se duc obiectele din mâna copilului. Mă tot gândesc să îmi iau un detector de obiecte, dar să detecteze toate obiectele, nu doar metalul, ca n-am făcut nimic așa. Să găsească șosete, carduri din jocuri, jetoane, creioane, pensule, păpușele și gândurile mele. Aștept detectorul ăsta, poate îl bagă anul viitor la reducerile de….de ce or fi că nu mai știm exact cum e cu reducerile astea.

Până atunci dacă aveți copii mai mari și vreți să iasă din starea de Trândăvel puteți încerca și această carte, poate, poate se mai produc și minuni, cine știe.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]