Când vreau să mă binedispun pe termen lung mă întorc la Ion Pribeagu. Când vreau să zâmbesc și nu mă mai ajută podcasturile recente, tot la Pribeagu revin. Când vreau să zic da domnule, fix ca astăzi, îl iau pe Ion Pribeagu la citit. Uneori și pe Caragiale.
Sună prăfuit și deplasat? Este în regulă, doar am mai arătat eu pe aici pagini prăfuite în alte ocazii.
L-am cunoscut în poezii pe Ion Pribeagu în urmă cu ceva ani, nu prea mulți să fie cam 10, prin intermediul poeziei ‘Pandele‘ și pentru că mi-a plăcut am căutat și altele să văd ce a mai scris. Și a scris multe la viața lui și poezii și piese de teatru și satiră și pamflet cu toate că cele mai neastâmpărate au devenit cunoscute post mortem.
Pe numele real de Isac Lazarovici devine cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagul după ce a testat mai multe pseudonime pe care le-a abandonat pe traseu. Îmi este cumva ciudă că este cam uitat deși umorist fiind este cel care a dat viață textelor lui Constantin Tănase și mai este și cel care a creat cel mai cunoscut personaj acompaniat de Tango: Zaraza.
Mi-au plăcut atât de mult poeziile acestea că acum mulți ani, pe vremea când nu aveam copil și pe vremea când nici prietenii mei nu aveau copii și nu era nici pandemie și noi ne întâlneam fără griji să pălăvrăgim, să bem să pierdem vremea împreună, într-o seară din aceasta am căutat pe net și am citit multe, multe poezii de-ale lui Ion Pribeagu. Și ce ne-am mai amuzat. Și mă bucur acum că mi-am reamintit pentru că era o amintire care mi se ștersese din memorie deși n-aș fi vrut.
În final las o poezie care mi se pare mie că se potrivește mai bine cu vremurile pe care le trăim azi, un fel de-a râsu-plânsu zilelor noastre sau puțin umor negru de început de săptămână. Altfel spus, căutați ce a scris Ion Pribeagu și citiți-l, vă va binedispune, credeți-mă pe cuvânt.
Povestea omului
În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,
Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:
– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!
Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:
Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.
Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.
– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!
Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!
– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu
Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.
Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.
Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!
În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!
Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!
– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,
Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean
Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,
Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!
– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!
Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.
În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.
Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…
Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…
– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..
Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.
Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,
Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…
Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,
Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…
Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.
Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.
Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.
Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.
Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…
Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…
