Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Când vreau să mă amuz și nu-mi ajunge prezentul

Când vreau să mă binedispun pe termen lung mă întorc la Ion Pribeagu. Când vreau să zâmbesc și nu mă mai ajută podcasturile recente, tot la Pribeagu revin. Când vreau să zic da domnule, fix ca astăzi, îl iau pe Ion Pribeagu la citit. Uneori și pe Caragiale.

Sună prăfuit și deplasat? Este în regulă, doar am mai arătat eu pe aici pagini prăfuite în alte ocazii.

L-am cunoscut în poezii pe Ion Pribeagu în urmă cu ceva ani, nu prea mulți să fie cam 10, prin intermediul poeziei ‘Pandele‘ și pentru că mi-a plăcut am căutat și altele să văd ce a mai scris. Și a scris multe la viața lui și poezii și piese de teatru și satiră și pamflet cu toate că cele mai neastâmpărate au devenit cunoscute post mortem.

Pe numele real de Isac Lazarovici devine cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagul după ce a testat mai multe pseudonime pe care le-a abandonat pe traseu. Îmi este cumva ciudă că este cam uitat deși umorist fiind este cel care a dat viață textelor lui Constantin Tănase și mai este și cel care a creat cel mai cunoscut personaj acompaniat de Tango: Zaraza.

Mi-au plăcut atât de mult poeziile acestea că acum mulți ani, pe vremea când nu aveam copil și pe vremea când nici prietenii mei nu aveau copii și nu era nici pandemie și noi ne întâlneam fără griji să pălăvrăgim, să bem să pierdem vremea împreună, într-o seară din aceasta am căutat pe net și am citit multe, multe poezii de-ale lui Ion Pribeagu. Și ce ne-am mai amuzat. Și mă bucur acum că mi-am reamintit pentru că era o amintire care mi se ștersese din memorie deși n-aș fi vrut.

În final las o poezie care mi se pare mie că se potrivește mai bine cu vremurile pe care le trăim azi, un fel de-a râsu-plânsu zilelor noastre sau puțin umor negru de început de săptămână. Altfel spus, căutați ce a scris Ion Pribeagu și citiți-l, vă va binedispune, credeți-mă pe cuvânt.

Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

Să fie quesadilla! Și quesadilla se făcu.

Așa am pocnit eu din degete când în minte mi-a apărut o quesadilla aburindă și în farfurie s-a transpus gândul meu. Exact așa s-a întâmplat, dar după ce am pocnit mai mult din degete și într-adevăr în farfurie a apărut mâncarea caldă, însă numai și numai după ce am gătit-o. Eu.

Prepar rețeta aceasta de ceva vreme, nimic complicat, nici rețeta nu este aceeași de fiecare dată, însă sunt câteva ingrediente pe care le păstrez la fiecare preparare. Dacă aș da deoparte parmezanul, ar fi o mâncare de post sau vegetariană, cum vreți. Am încercat și cu carne, însă mai mult îmi place fără carne.

Așa că în timp ce îmi pun într-un pahar un vin alb sec, îl dau deoparte când văd că ceasul îmi spune că este încă dimineață. Mai bine muzică. Nu prea tare că mă dor urechile. Tura asta quesadilla mea va avea și ciuperci. Am câteva ciuperci rămase de la pizza și le călesc primele în tigaie. Peste ele pun boabele de porumb și de fasole cu bob roșu, din conservă, bine scurse. Când s-au armonizat suficient invit și fâșiile de zuchini și la final un avocado mare, copt și pisat. Înainte de a închide focul pun și o mână zdravănă de parmezan, puțină sare, paprika, oregano, piper negru și ce condimente își mai dorește fiecare.

Când pun compoziția în lipie mai presar și niște parmezan, mai ajută lipia să se lipească pe margini în tigaia încinsă. Iau o gură de vin, parcă a trecut de douăsprezece și întorc lipia în tigaie să se rumenească și pe partea cealaltă.

De fiecare dată când gătesc acest fel de mâncare păstrez porumbul și fasolea din conservă, zuchini, avocado și parmezanul. Altfel ingrediente mai adaug sau scot în funcție de ce mai am prin frigider. Mai călesc câte o ceapă sau ceapă verde, ardei gras, 2 căței de usturoi, uneori roșii sau chiar roșii deshidratate și ce legume mă mai inspiră când și când. Sigur este o oră potrivită pentru vin. Și pentru quesadilla.

Pocnesc din degete pentru ultima oară și în față am o quesadilla aburindă și proaspătă care miroase ademenitor.

Să aveți poftă!

Un tort fără coacere. Diplomat

Îmi doresc de multă vreme să fac un tort diplomat, dar nu am avut curaj. Mi se părea complicat din ce vedeam în vitrinele cofetăriilor. Ce bine că putem improviza! Așa a ieșit tortul diplomat pe care mi-l doream în casă.

Eu sunt mai mult pe prăjituri deschise la culoare, nu sunt neapărat o împătimită a ciocolatei, însă am în jurul meu destui ciocolătăresi de gustul cărora țin cont, însă de data asta nu va leșina nimeni de pe urma unui tort fără pic de ciocolată.

Pe post de blat am folosit pișcoturi înmuiate în zeama de la ananas și la final am mai completat cu ceva compot că se terminase zeama și rămâneau pișcoturile neînmuiate. Mie mi-a ajuns un pachet de pișcoturi din care a mai mâncat și pișcotul umblător ca titirezul când e vorba de ceva dulce.

Am pus pe aragaz jumătate de litru de lapte în care am adăugat treptat o compoziție formată din 5 gălbenușuri, 40 gr făină și 100 gr zahăr. Am mai pus un pliculeț de zahăr vanilinat și puțină esență de vanilie. Am amestecat totul până s-a omogenizat și s-a îngroșat, iar la final am pus pliculețul de gelatină pregătită ca pe pachet. Am dat la rece, timp în care am tăiat cubulețe 2 kiwi, 1 kaki, 3 mandarine și aproape o cutie de ananas (am mai păstrat și pentru decor). Am bătut 500 ml frișcă pe care am adăugat-o la crema de dinainte și am amestecat până la omogenizare. Când totul a fost gata am pus în forma de tort peste pișcoturi un strat de cremă, apoi un strat de fructe, apoi un strat de cremă, încă un strat de fructe și tot așa până am finalizat cu un strat de cremă. Forma mea de tort a fost cam mare, mi-ar mai fi trebuit încă un strat din fiecare ca să nu rămână spațiu liber de pișcoturi, n-am mai avut, am încercat să salvez din decor. Este în regulă, nu îmi fac griji că nu se mănâncă pentru că au rămas ceva pișcoturi descoperite.

Când crema s-a întărit suficient cât să îmi permită decorarea, mi-am făcut de cap cu niște fructe.

Și iată ce a ieșit!

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]