Am citit: Primele Miss România povești (ne)romanțate – Dan Silviu Boerescu

Încă o nouă carte din seria secretele Bucureștilor și cred că aceasta va fi ultima pentru moment. Lista este lungă și mai conține încă multe titluri însă niciun titlu nu mă mai atrage ca primele citite.

Așa că am zis să aleg dintre toate titlurile care nu mă atrăgeau unul care ar fi putut să îmi satisfacă totuși dorința de informare cu povești mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Mi-a plăcut la această carte că totuși prezintă o parte din istorie, așa am aflat că țara noastră trimite concurente la concursurile internaționale de frumusețe încă din anul 1928.

Am aflat că printre câștigătoare de Miss sunt și nume care astăzi sunt cunoscute în lumea publică precum Roberta Anastase, Daniela Nane sau Ioana Filimon.

Pe larg este prezentată și povestea Mariei Tănase, cum a participat și ea la un concurs de Miss și cum a fost respinsă pe motiv că avea picioarele prea groase la proba costumul de baie, însă a compensat prin talentul pe care l-a împărtășit publicului larg. Despre colaborarea cu securitatea acelor vremuri, despre cum a fost scoasă din circuitul artistic și repusă în drepturi atunci când a acceptat colaborarea. Despre viața amoroasă și tumultoasă pe care a trăit-o, la fel și despre sfârșitul timpuriu al vieții sale.

Spre finalul cărții se găsesc interviuri cu frumoasele epocii respective. Fetele care au câștigat concursul desfășurat în Capitală au fost intervievate pentru a fi cunoscute mai bine de publicul care le-a aclamat și care aproape s-a călcat în picioare pentru a vedea frumusețile țării.

Interesant este că la început, fetele care participau la aceste concursuri se prezentau nemachiate și fără artificii care să le pună frumusețea în valoare. Părul le era natural, iar frumusețea autentică nu era sculptată din machiaj. Pare a fi un aspect interesant pentru vremurile respective.

Acestea fiind spuse dragii mei, vă recomand să citiți aceste serii de docu-drame și mituri urbane, sunt convinsă că veți vedea istoria cu alți ochi, la fel cum sunt convinsă și că veți găși nenumărate titluri care să vă surâdă lecturii.

Aici am scris despre Secretele Bucureștilor.

Aici am scris despre Divele controversate ale Bucureștilor.

Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Ba plouă, ba prea frig, ba prea cald, niciun anotimp nu mă mulțumește pe deplin.

Prin iunie, adică acum ceva mai bine de o lună eram murați bine de cât ne tot ploua. Era o umiditate insuportabilă, pe alocuri și frig de nu mai știam dacă vine vara sau vine iarna la loc.

Acum suntem în miezul verii și denumirea populară a lunii lui cuptor capătă sens din ce în ce mai mult. Uneori îmi mai imaginez cum era în cuptorul încins în care trebuia să intre Harap-Alb într-una dintre probele pe care le avea de trecut. Cineva a făurit un cuptor mare să încapă toată lumea și parcă ar merge un Gerilă care să sufle ceva ger să mai domolească acest cuptor fierbinte.

Cum e cu căldura excesivă? Exact cum e și cu frigul exagerat. Nu pot gândi, nu mă pot mișca, nu pot scrie, nu sunt eu. Sunt irascibilă. Adorm greu. Sunt obosită. Visez la răcoare în miez de caniculă și la căldură în gerurile iernii. Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu iarna geroasă dacă nu este geroasă și în casă. Pe când vara, ei bine vara, cu greu o scot afară din casă.

N-am mers niciodată în luna iulie în concediu. Ăla mare la care tânjește toată lumea. Păi dacă peste tot pârjolește unde să mă duc eu? Mie îmi place să respir, nu să mă topesc mergând pe stradă.

Pe la începutul lunii am fost prin ținutul secuiesc și mă așteptam să fie mai răcoare, mai bine, mai respirabil. De unde că și acolo ajunsese noțiunea de caniculă. Abia în subteran a fost bine și respirabil și suportabil cum îmi place mie.

În ritmul acesta nu îmi dau seama dacă aerul devine din an în an mai irespirabil sau eu devin din ce în ce mai greu de mulțumit și mai irascibilă legat de temperaturi. Îmi amintesc că îmi plăcea căldura și îmi plcea vara, dar parcă acum câțiva ani nu simțeam totuși atât de mult disconfort ca acum.

Așa că probabil în următoarea perioadă voi scrie rar pentru că gândesc greu.

crop barefooted person walking on sandy beach
Photo by Jose Aragones on Pexels.com

„A ști să conduci nu înseamnă a ști să domini, ci a ști să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun”.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

woman wears black top close up photography
Photo by fotografierende on Pexels.com

În dialog cu jandarmeria română.

N-am avut eu niciun dialog cu niciun jandarm, mai ales că eu mă cam blochez prin preajma ăstora cu epoleți sau cu uniformă specifică funcției, încă nu am afltat de unde mi se trage, cert e că încerc să mă țin la distanță de ei. Însă eram prin preajmă, mai exact prin tramvaiul 41 când am asitat la un dialog între vatman și soferul din mașina cu număr de înmatriculare MAI și pe care scria mare să se vadă din sectorul 1 că este mașina jandarmeriei. A fost ceva sublim, oamenii aceștia chiar știu să comunice. La un moment dat am simțin nevoia să scot dex-ul și să mai caut din cuvintele alea elevate pe care le rosteau de zici că citeau zilnic din ceva volum cu neologisme.

Glumesc!

În intersecția de la piața Moghioroș se tot lucrează, este traficul sugrumat acolo. Este o porțiune de drum unde din 2 benzi răsare brusc 1 și cu tramvaiul care face niște viraje demne de Valea Oltului, ce să mai, este acolo un care pe care. Vatmanul din tramvaiul în care eram eu s-a supărat foarte tare pe șoferul din mașina jandarmeriei care i-a tăiat fața pe linia de tramvai. Am să fac aici o paranteză și am să spun că șoferii care speră să câștige puțin timp atunci când taie fața tramvaielor sau autobuzelor nu se gândesc nicio clipă sau poate se gândesc dar nu le pasă că atunci când fac această manevră și forțează vehicolul celălalt să frâneze puternic, oamenii dinăuntru au toate șansele să se facă grămadă unii peste alții. Am închis paranteza.

Ei când s-a întâmplat treaba aceasta mai sus menționată, vatmanul l-a claxonat puternic și i-a făcut un semn cu mâna la cap care se traduce ceva de genul: băi ești nebun, ce faci? Din reacția vatmanului se pare că jandarmul l-a înjurat. Nimic nu l-a oprit pe vatman să iasă pe jumătate din tramvai și să îl certe pe jandarm, să îl tragă la răspundere pentru limbajul neadecvat, cum altfel dacă nu tot printr-o înjurătură? Jandarmul i-a răspuns scurt și concis: mă p*ș pe tine bă!

Aici s-a încheiat dialogul semi-doct dintre vatman și jandarm.

Sub nicio formă jandarmul nu ar fi recunoscut că ar fi greșit, nu și-ar fi cerut scuze și sunt convinsă că lucrurile s-ar fi reglat imediat. Dar nu, noi suntem saci cu pulbere, gata tot timpul să explodăm, parcă abia așteptăm momentul și motivul să vărsăm veninul pe care îl acumulăm.

Că doar este bine știut că în toate instituțiile statului și în școli avem consiliere pedagogică și consiliere psihologică și știm cum să ne comportăm în situații stresante. Iar la noi totul se începe, continuă sau termină cu o pwlă pe buze. Să ne umplem frigiderul unii altora este mai mult decât sport național. Da, mai bine înjuri decât să spargi un cap, corect, însă în momentul în care îți verși furia pe cineva este foarte posibil ca mai degrabă să îți amplifice nervozitatea decât să te calmeze. Așa am mai citit eu prin cărți, nu înseamnă că am și dreptate.

hi haters scrabble tiles on white surface
Photo by Shamia Casiano on Pexels.com

Un tort din poveste și povestea din tort.

Aș vrea să fac o prăjitură sau un tort mai bine, dar mă încurcă tare atât de multe lucruri. L-aș fi făcut de ieri pentru astăzi însă la cât de cald este îmi e să nu cedeze nervos. Stai, de regulă eu cedez nervos dacă se strică.

Copilul îmi tot spune de tort cu morcovi, a auzit pe undeva și tot cere de atunci. Am tot zis că fac și acum două săptămâni, dar este atât de cald că abia mă pot urni. Nu pot gândi, nu pot dormi, nu pot respira. Puțină răcoare ar fi tare binevenită. O răcoare molcomă ca o zi călduroasă de toamnă. Sau o răcoare blândă ca atunci când primăvara își intră în drepturi. De asta nu este bine cu mine, cum încep ceva cum o iau pe câmpii. Imediat intru în visare, imediat în altă dimensiune, imediat…încep.

Mai bine un tort fără coacere să nu stau mult în bucătărie. Este prea cald. Nu pot porni cuptorul și aerul condiționat în același timp. De fapt aici unde ne lăfăim noi acum nu avem aer condiționat și ani de zile nici cuptor nu am avut. O altă dimensiune a unei lumi care s-a civilizat.

Ah, aș vrea să poți să vezi cât mă frământ. Dar este doar o prăjitură până la urmă și dacă nu o fac știu că voi veți înțelege. Gata miss perfecționism poate lua o pauză. Măcar dacă ar putea.

Dar vreau să ies din amorțeala asta. Am multe planuri în gând pentru zilele acestea.

M-am hotărât: fără coacere să fie.

Te sărut delicat pe umăr și mă ridic de pe partea mea de pat. Te aud cum mormăi de pe pernă însă încerc să nu fac zgomot. Cobor cu tălpile goale la parter în timp ce în cap încep să încropesc planul pe ziua de azi. Nu te-am văzut de mult și după ce am lăsat frustrarea să iasă din mine acum simt nevoia să repar.

Am 500 gr de biscuiți populari numai buni pe care îi voi rupe în bucăți mici și îi voi pune în bol.

Mai întâi deschid ușa dulapului cu mirodenii unde miroase intens a cafea prăjită. Iau nesul și zahărul brun și le pun pe masă. Îmi place cutia aceasta metalică în care ținem noi zahărul brun. Este neagră și mereu am impresia că înauntru găsesc o surpriză. Dar este doar zahăr.

Trebuie să îmi amintesc unde am pus mango. Am două fructe coapte suculente care mă așteaptă să le tai în bucățele și să le pun peste biscuiții mărunțiți alături de o mână de merișoare și o mână de stafide rehidratate.

Da, îmi trebuie o cană pentru nesul acesta. Oare unde am pus cana aceea blondă? Râd! Cană blondă…cana cu figurine cu părul blond, cana blondă cred că îi va rămâne numele. Deschid ușa și scot nasul la aer răcoros de dimineață. Decid să ies cu picioarele goale în iarba grasă și udă de la rouă. Puii de mierlă au crescut și și-au luat zborul însă locul le-a fost luat de pui mici și proaspeți care ciripesc cu voci pițigăiate.

Mă gândesc că va trebui să pregătesc crema pe care o voi pune peste biscuiți. Mai întâi topesc un pachet de unt peste care pun 200 gr de zahăr, de fapt eu am să pun doar 100 gr, 100 ml lapte și 50 gr de cacao. Am să amestec ușor până va deveni o cremă moale și am să o pun în bolul cu biscuiții pregătiți.

Trag adânc aer în piept, o rază prea puternică de soare se revarsă deja pe pământ. Ar trebui să merg înăuntru să scot laptele din frigider și să pregătesc nesul ca atunci când te vei trezi să fie gata făcut și ușor încălzit. Îmi place să agit lingurița în cana cu praf maroniu și miros intens. Mi se pare terapeutic și liniștitor să îmi dau interes să creez o spumă densă ce va fi deasupra cănii ca o încununare a efortului. Trag adând în nări mirosul de nes amestecat cu lapte. Este intens, dezgustător și totuși puternic.

Voi transfera totul în forma de tort după ce am amestecat bine ca să pot răci mai ușor baza tortului cu biscuiți și fructe. Apoi mă voi apuca de creme patissiere pe care o voi pune peste compoziția deja formată. Trebuie răcit totul. Aș fi vrut să nu mă complic să mai bat vreo spumă sau frișcă,să  fentez ceva ce și așa a devenit mai simplu decât sperasem inițial și să pun deasupra un strat generos de frișcă gata pregătită de la cofetărie. Însă la cofetării n-a fost urmă de frișcă, așa că mă voi apuca de bătut o frișcă moale și grasă și albă ca pastilele de calciu.

Mă grăbesc, aud deja podeau scârțâind la etaj. Iau cana blondă și mă postez în fața scărilor. Peste spuma de deasupra am pus un vârf de linguriță cu frișcă proaspătă și un colț de ciocolată neagră. Cana mă frige și abia o țin în palme însă ochii mari a uimire face să merite efortul. Mă bucur că urma de somn care încă te mai ținea cu gândul la pernă și pat a dispărut acum complet.

Bună dimineața, îți spun eu. Astăzi este prima zi din restul vieții tale și zâmbesc în timp ce îți întind cana cu lichid care te ajută să te energizezi. Uimirea și panica se întipăresc repede pe fața mea când aud iar podeau de la etaj scârțâind…nu suntem singuri, constat ca și când uitasem…

Cum mai stăm cu masca?

Știu și eu că unele reguli deja sunt depășite, că unele sunt ținute doar așa ca să dea iluzia unei protecții care oricum nu are loc, dar de aici și până la a trata regulile ca și când nu ar exista nu cred că ne ajută să fim o societate mai bună când toți ne dorim asta. Atunci și trebuie să facem ceva fiecare dintre noi.

Pentru mine nu contează dacă tu crezi sau nu în virus, nici dacă eu cred sau nu în virus, morți, spitalizări, valul nșpe. Pentru mine contează ca atâta timp cât regulie sunt în vigoare să le respectăm. Pentru că nu sunt unii mai cu moț ca alții și nu suntem unii proști care respectă și unii deștepți care nu respectă.

Că altfel dacă tot dăm cu jet la reguli cam ce ar fi dacă am face asta și cu cele de circulație? Da știu că unii fac deja lucrul acesta, dar mă bucur că doar unii și nu toți și astfel avem șanse să ajungem întregi acasă.

Acum puțină vreme am fost prin partea aceea de țară denumită Odorheiul Secuiesc. Știți cum e acolo? Ca și când oamenii ăia nici nu au auzit de pandemie. Nimeni, absolut nimeni pe nicăieri nu purta vreo urmă de mască. Nici în magazine, nici în mijloace de transport, nici vânzătoarele, nici ospătarii, nici în subteran. A fost ca și când aș fi pășit într-o altă dimensiune. Altfel mergeți și vizitați că-i fain.

Pe la noi pe aici prin urbe, prin STB mai mult nu se poartă decât se poartă. Și după cum am mai zis deja, nu este vorba despre a crede sau nu, este vorba despre comunitate, despre bun simț, despre educație, despre respectul față de ceilalți.

Recent în 41 o tânără doamnă care purta corect mască a rugat un foarte tânăr domn care ședea pe un scaun să își pună masca corect. Culmea, o avea sub bărbie. Este culmea pentru că deja devin și ăștia pe cale de dispariție.

Tânărul s-a revoltat, de ce să poarte el masca? Nu este suficient că o arată și cam atât? Și cine este ea cea care i-a atras lui atenția, păstrătoarea regulilor? Dar dacă ea dorește, el înțelege și își pune masca corect. Că de altfel țara asta este de rahat și în 30 de ani de libertate s-a făcut mai mult rău decât bine. Căci da, iată masca și libertatea din ultimii 30 de ani sunt echitabile de a fi împreună în aceeași propoziție.

Am admirat curajul doamnei pentru că și pe mine mă mai ia gura pe dinainte, însă în ultima vreme am tot început dacă chiar are rost să îmi sacrific oasele și urechile pentru astfel de situații. Când am atras atenția unui domn că practic fumează în magazin, am avut un schimb dur de replici și la final mi-a zis că mă va căuta și îmi va arăta el mie. Altă dată când i-am atras atenția unui alt domn care parcase la Lidl pe locul destinat persoanelor cu dizabilități că nu ar avea de ce să parcheze acolo, morții și răniții mei n-au fost niciând atât de tăvăliți. Iar carnea din frigider nu s-a terminat nici acum. Așa că nu prea îmi vine așa ușor să mai zic una alta și să taxez nesimțirea și idioțenia când exemplele de mai sus sunt doar două dintre ele.

Ieri în stația de autobuz un domn fără mască evident dorea din sufletul lui chinuit și negru să moară în chinuri groaznice toți vaccinații pentru că sunt proști. Oare cu ce l-or fi deranjat pe el toți vaccinații încă nu am aflat, dar l-am lăsat în lumea lui de comentator abject.

Cu masca stăm bine. Oamenii încă nu au înțeles și nu îmi clar dacă vor înțelege vreodată ideea de comunitate, de respect reciproc, de bun simț. De a-și da silința să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine pentru simplul fapt că trebuie să te suporte. Că dreptatea unuia nu este mai presus de a celuilalt și că dacă unul respectă regulie care ție nu îți convin nu înseamnă că ăla este prostul și tu…

people wearing diy masks
Photo by cottonbro on Pexels.com

Ce plan de îngrijire aveți pentru copiii cu vârsta mai mare de 7 ani care se îmbolnavesc?

Serios, cum gestionați situația aceasta în care sunteți singuri, fără ajutor, vă bazați pe faptul că este copilul într-o formă de învățământ care îl ține ocupat până vă terminați programul la muncă, dar vă treziți că a pățit ceva copilul de peste 7 ani și necesită diverse: intervenție chirurgicală, ghips, internare, în tot cazul necesită supraveghere atentă, ce faceți? Mă interesează dacă are cineva o soluție care nu implică bunici și alte rude la care nu puteți apela.

Ca să complicăm puțin treaba vom presupune și că nu mai aveți zile de concediu la care să apelați în caz de ceva. Cum rezolvați?

Știu, unii se vor duce la concediu fără plată, dar este o soluție?

Cu toate că nu ai concediu de odihnă ca să îl cheltui pe internări și supravegheri medicale, sau cel puțin nu ar trebui să ai. Concediul de odihnă este pentru odihnă, recreere și refacea legăturilor cu familia.

Dar ce faci când ai copil peste 7 ani și tu ca părinte nu mai beneficiezi de concediu medical pentru îngrijirea minorului? Pentru că nu se mai încadrează conform legii. Adică cineva a gândit și a trecut prin tot procesul de promulgare a unei legi sau a unei OUG un text din care reiese că minorul de peste 7 ani bolnav se poate îngriji singur și toți cei care au citit textul ăsta au zis că da, este bine așa.

Conform aceleași legi, în cazul bolilor grave sau incurabile se stabilește o comisie medicală care decide ce înseamnă boală gravă și ce nu în cazul minorului cu vârsta de la 7 ani până la 18 ani.

Să luăm un caz random să zicem că una bucată copil cumva a reușit și a ajuns cu mâna în ghips până la umăr (sau picior până la șold sau ce își imaginează fiecare) și este acolo pe la 7-9 ani, adică nici mic, dar nici de nesupravegheat. Nu își poate mișca o mână asta e clar că dacă este imobilizată cu tot cu cot, s-a dus mobilitatea. Cum îl lași singur acasă să se descurce în condițiile acestea?

Vorbim de același copil minor în care statul te obligă să îl supraveghezi că dacă îl lași singur și pățește ceva nasol este din vina ta. Daca îl pierzi primești amendă că nu l-ai supravegheat. Dacă sare pe geam că așa a făcut prietenul de la etajul 1 și n-a pățit nimic, e nasol că nu l-ai supravegheat. La 7-8 ani îl duci la școală, nu îl lași singur pe stradă și încă mergi cu el în parc și îl supraveghezi și acolo.

Atunci pe ce bază s-a votat această lege cum că îl poți lăsa singur în casă bolnav?

Că pe mine calcul ăsta mă depășește pur și simplu. Sincer îmi e și frică să cer vreo explicație de la ministerul sănătății că îmi e că îmi răspund cei de acolo ca ministerul educației adică exact după ce expiră termenul acela legal de a răspunde la o solicitare.

Eu îmi amintesc când am avut eu mâna ruptă și aveam 10 ani, îmi puteam mișca mțna din cot, deci aveam ceva mobilitate, însă nu reușeam nicicum să mă descurc la toaletă. Aveam nevoie de ajutor. Tot de ajutor aveam nevoie și la baie, nu reușeam să mă șterg cu o mână, nu se punea problema de spălat pe cap. La vârste de genul acesta în care pari mare dar totuși nu ești, motricitatea nu este chiar cea mai dezvoltată. Îmi mai amintesc și de momentele în care zăceam în pat cu vreo infecție virală pe antibiotice că sub nicio formă nu puteau ai mei să lase medicația în grija mea. Nici la 7, nici la 8, nici la 9 si clar nici la 10 ani. Eu nu puteam să deschid ochii, nu mâncam, nu beam nimic și nu mă ridicam din pat. Cam ce medicamente luam eu dacă aș fi fost lăsată singură în casă să mă descurc?

Mi se pare doar mie că legea asta este aberantă?

Are cineva o altă soluție și nu o văd eu?

ill preteen girl wiping snot while resting in bed at home
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Am citit: Soția perfectă de J.P. Delaney

Când am achiziționat această carte ce-i drept mă așteptam la o altfel de poveste. Îmi creasem deja un film în cap și mă gândeam cum îmi va fi descrisă în sute de pagini o relație abuzivă în care femeia este victima.

Am abandonat repede filmul acesta și am lăsat altul să se țeasă uitându-mă la copertă. Mă gândeam cum îmi va fi prezenată o femeie privită și percepută ca fiind perfectă de toți cei care au auzit de existența ei, dar care de fapt își crease o imagine falsă. Un deja-vu al zilelor noastre.

Însă nu mă așteaptam deloc ca pe lângă un thriller să găsesc și un SF care intră în topul celor pe care le apreciez deja și despre care am scris aici și aici.

Am găsit în cartea aceasta soția trofeu, pusă pe un piedestal și șlefuită cu fiecare ocazie. Soția care nu avea sau mai bine zis nu ar fi trebuit să aibă defecte. Soția care nu avea dorințe ce țin de moravurile ușoare, nu avea vicii. Nu era om practic. O variantă hollywoodiană a unei relații pentru că în varianta autohtonă avem mai mult soția sacrificiu. În toate relațiile pe care le-am văzut eu până acum în jurul meu nu am văzut soția trofeu, adică nu am văzut în niciun bărbat să își aprecieze partenera atât de mult încât să nu îi accepte defectele, nu am văzut boala. În schimb tot văd femeia sacrificiu. Unde mă înscriu și eu cu succes. Pentru că este programul, linia de cod ca să păstrăm termenii tehnologici ai cărții, implementat de acasă în zeci de ani de existență. Cum să ștergi o linie de cod rescrisă cu aceeași informație pe o perioadă lungă de timp într-un spațiu mai restrâns atunci când te-ai trezit la o realitate mai adaptată prezentului. Nu ai cum. Cel mult poți ajuta să îmbunătățești ceva ce există, însă schimbarea nu va fi peste noapte.

Și ca să nu vă fierb prea mult, dau ceva din carte, un tip atât și-a adorat soția dispărută fără urmă încât i-a creat o versiune robotică cu intelgență artificială și inteligență emoțională, că tot ziceam zilele trecute de cartea lui Daniel Goleman cu titlul exact așa: intelgența emoțională. Dar aplicată oamenilor și nu roboților.

Da, cartea este fascinantă, te prinde în filmul ei, te atrage în vârtejul paginilor și nu te lasă să o lași până nu o devorezi până la ultima filă.

Pe lângă aceste subiecte ale relațiilor, ale tipologiilor de oameni, ale problemelor psihice și ale tehnologiei, am mai găsit un subiect interesant și foarte sensibil în țara noastră: autismul.

Aici vine povestea din spatele poveștii, partea asta de research care îmi place mie foarte mult. Delaney este un pdeudonimul unui autor de thrillere și care de-a lungul timpului a publicat și sub alte pseudonime, însă nu aici este hint-ul că mulți autori publică sub pseudonime. Una dintre temele tratate, cea a îngrijirii unui copil cu autism vine din experiența personală a autorului care a îngrijit, tratat și a încercat să integreze în societate propriul copil cu autism și aceasta este din punctul meu de vedere povestea din spatele poveștii. Pe lângă fascinanta poveste în care termenii tehnici ce țin de robotică și inteligență emoțională pe partea neurolingvistică, efectiv zburdă pe lângă ureche, cartea este dinamică și bifează toate aspectele unui triller bun.

 Cine ar fi crezut că se poate face muzică și din fiare.

Nu plecați din țară dacă vă expiră buletinul.

La noi în România încă este stare de alertă. În starea aceasta în care stăm alertați regula spune că poți folosi documente care îți expiră încă 3 luni de la ieșirea din starea de alertă. Ei bine doar la noi în țară este valabil, nu pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Și chiar dacă ar fi valabilă regula aceasta se pare că alte țări țin mai întâi cont de regulile lor interne. De exemplu în Italia trebuie să ai documentele valabile.

Și chiar am căzut în capcana aceasta. Nu, nu am plecat din țară, însă intenționez (și sper să apuc înainte să se trezească de tot valul 4), dar da, mi-a expirat buletinul. Și stăteam așa relax că la noi îl pot folosi fără probleme.

La alții nu!

Este bine de știu că dacă ai fost la fel de relaxat ca mine și totuși ai apucat să pleci pe undeva și acolo undeva te-a găsit exiprarea de acte și nici cei de la vamă sau aeroport n-au deschis gura să te atenționeze, nu rămâi sechestrat pe acolo. Poți pleca normal, însă trebuie să iei legătura cu ambasada României din țara respectivă. Ceva detalii, dar se poate.

Nu mai spun că am făcut o procură fix degeaba. Deși este o procură notarială care îmi servește pe la vămi și ea este făcută fix până la data în care îmi expiră buletinul, notarul m-a asigurat că o pot folosi fără probleme conform regulei mai sus menționate. Da, doar că o pot folosi la noi și cam atât. Când refac buletinul va trebui să refac și procura pentru a prelungi termenul de utilizare. Vai ce de distacție!

Nu m-am grăbit să merg la poliție pentru că voiam să îmi fac noul buletin, cel biometric (știu, știu, voi arde în flăcările iadului), iar eliberarea acestuia durează fix 45 de zile. Cum nu mă bazez pe niște planuri concrete, ci mai mult pe spontaneitate am considerat că 45 de zile mă cam blochează. Așa că este foarte posibil să cer tot un buletin normal sau măcar să încerc pentru că este posibil să nu se mai poată. Voi reveni cu update în momentul în care voi ajunge la poliție.

Până atunci, verificați-vă actele.

a person filling out adoption request documents
Photo by Kindel Media on Pexels.com