Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Admir aceste femei pentru că sunt frumoase și naturale și își acceptă vârsta. Frumusețea cu orice chip este benefică sau nocivă?

O dată pe an ies cu câteva fete să ne distrăm. Ne întâlnim în jurul datei de 8 martie, niciodată pe 1, nici pe 8 pentru că nu ne place aglomerația. Distracția noastră este liniștită, mai de mămăi, nu ne dăm cu fundul de pământ, nici nu sărim cu parașuta. Nu că nu am vrea, dar nu ne permite timpul. Noi ne vedem doar câteva ore dintr-o zi de weekend când tații copiilor noștri devin părinți full time. Mergem mâncăm ceva, apoi ne delectăm cu un program artistic, ori pe acolo. Anul acesta când am mers la un restaurant încă se purta mască, dar în localul ăsta nu purta toată lumea. Tipa care ne servea pe noi la masă își ținea mai mult masca sub bărbie, astfel își etala în toată splendoarea o pereche de buze prelucrate. Mari. Foarte mari. Se vedeau rău. Foarte rău.

Când am fost în Herăstrău am trecut pe lângă un grup de fete toate botoxate. Și asta nu ar fi fost nicio problemă dacă nu s-ar fi văzut atât de rău. Mi-au rămas în minte fetele astea atât de tinere și atât de nenaturale, de deformate de imensitatea buzelor lor.

Rău se pare că este cuvântul de ordine.

Când eram eu copil în școală, erau la modă buzele subțiri. Buzele cărnoase îl mutau pe posesorul lor automat în categoria buzaților sau a buzatelor. Eu am făcut parte din această categorie pentru că mereu am avut buze pline cum sunt la modă acum și cum își doresc atât de multe fete. Adevărul este că la ce încredere în mine aveam pe vremea aceea și cum mă raportam la societate mai ceva ca la Univers, dacă mi s-ar fi oferit ocazia să îmi modific chirurgical buzele aș fi făcut-o fără să clipesc. Consecințe? Ce consecințe? Nu aveam timp să mă gândesc la așa ceva, voiam doar să fiu percepută ca normală și acceptată ca atare. Doar că eu eram încă un copil, chiar unul de școală generală. Mintea mea necoaptă putea țese multe scenarii și nu toate în avantajul meu. Ce văd eu astăzi în jur sunt femei departe tare de copilărie, însă îmi permit să am o certitudine că încrederea lor în sine este și ea la fel de departe ca și copilăria.

Problema este că în ultima vreme media, televizorul, reclamele ne arată o realitate distorsionată. Doar fetele excesiv de prelucrate sunt frumoase. Nu se mai acceptă, nu se mai promovează, nu se mai poartă frumusețea naturală. Nu ești modificată, nu ești frumoasă. Iar din acest aspect am observat o singură televiziune în Romania care acceptă diversitatea – Antena1. Nu, nu o ridic în slăvi, nici nu îi pun programele pe piedestal, eu mă refer aici strict la diversitatea oamenilor care se perindă prin această televiziune.

Să nu aveți impresia că declar aici vreun război chirurgiei estetice. În niciun caz. Declar război exceselor și lipsei de măsură.

Că pe mine nu mă deranjează nicicum că toate fetele acestea pe lângă care trec își injectează ce vor ele și pe unde vor ele, ideal ar fi să nu își distrugă fața în încercarea de a arăta mai bine. Buzele exagerate și nenaturale nu arată nicicum bine.

Avem nevoie de repere sănătoase, de femei care să își accepte ridurile. Și formele. Și buzele subțiri. Și șoldurile late.

Eu am nevoie ca al meu copil să nu vadă în jurul său ca fiind normal doar buzele care ating nasul și doar silueta sculptată din bisturiu. Că unele femei fac vergeturi pe burtă și pe șolduri în timpul sarcinii și este absolut normal. Că este mai importantă viața pe care o creezi decât liniile de pe burtă. Că este bine să fim diferiți pentru că exact așa ne-am născut toți: diferiți.

Las mai jos câteva poze cu femei remarcabile care și-au păstrat aspectul natural. Care nu par să-și fi injectat ceva pe undeva. Și dacă au făcut-o felicitări lor că au ales totuși să nu exagereze și își asumă ceea ce sunt în fiecare moment al existenței lor.  

Meryl Streep - Wikipedia

Meryl Streep are 72 de ani, este de departe actrița mea preferată din toate timpurile. Am văzut-o recent în The Post – un film din 2017 – și savurez fiecare film al său. Interpretarea ei mi se pare monumentală și nu știu în câți alți ani se va mai naște o Meryl Streep.

Emma Thompson Wore Sneakers to Her Damehood Ceremony | Vanity Fair

Emma Thompson are 61 de ani și am văzut-o recent în The Late Night. Îmi place fața ei zâmbitoare și îmi plac foarte mult mimica și expresivitatea pe care le redă în personajele pe care le interpretează.

Helen Mirren - Wikipedia

Helen Mirren are 76 de ani și indiferent ce rol joacă are o eleganță aristocratică, probabil nu degeaba i s-a potrivit atât de bine rolul reginei Angliei.

Fiica Maiei Morgenstern, o frumusețe rară! Cum arată fata la 19 ani

Maia Morgenstern are 60 de ani, am văzut recent un fragment dintr-un interviu și mă uitam fascinată cât de frumoasă și de elegantă este. Are un rafinament pe care mereu l-am admirat.

Sunt doar câteva femei celebre și cunoscute în lumea largă, ele sunt mult mai multe, evident, însă avem nevoie să le arătăm, să le scoatem în față, să le dăm și să le luăm drept exemplu pentru noi și pentru generațiile pe care vrem să le ajutăm să se accepte și să se iubească așa cum noi nu am știut să o facem.

Cum obții un look natural fără exagerări sau supradimensionări atunci când  apelezi la botox sau acid

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În ritmul în care evoluează lucrurile o să ajungem să nu mai avem intimitate.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Imagine gratuită a doi oameni care vorbesc, descărcare de imagini gratuite,  imagini gratuite - Alte

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am început vara fără niciun avertisment. Și cum parcul din copilăria mea este o ruină.

Mai acum ceva vreme era frig, chiar frig bine. Două zile de căldură au dat un imbold primăriei/elcenului/radetului/termoficării/uneia dintre multele companii care se ocupă de încălzirea în locuințe, și au tăiat căldura de tot. Că și așa era puțină și ineficientă. Apoi a venit iar frigul, iar a scăzut termometrul din casă la 18 grade, iar am tremurat. O viroză de iarnă-primăvară m-a ținut în casă multă vreme. Când am închis ușa apartamentului erau pomii înmuguriți. Când am ieșit din casă erau și frunzele deja crescute.

Cumva am impresia că tranzitul aceasta de la iarnă la primăvară apoi la vară s-a întâmplat într-o lună. Ori a fost în iarnă o primăvară mai friguroasă, ori am sărit un anotimp.

Adevărul este că la ce căldură a fost zilele acestea, a început să mi se facă frică de iulie.

Am 27-28 de grade în casă și suntem abia în luna mai. Aerul este greu respirabil, refugiile stațiilor de STB nu au pic de umbră. Măcar de aveam și dune de nisip să știm o treabă că de apă parcă mai facem rost.

Să fie oare încălzire globală ori un oraș sufocat de betoane? Prea aglomerat. Prea poluat. Prea plin. Prea cald.

Am ratat primăvara și așa îmi plăcea tranzitul acela de la geacă, la cardigan, din ce în ce mai subțire, apoi la tricou, cu dimineți răcoroase și prânzuri scăldate în raze de soare. Scăldate am zis, nu arse.

În parcuri la umbră în schimb este respirabil. În parcul Drumul Taberei (Moghioroș) este iarba tăiată, parcul verde și îngrijit, umbra oferă confort termic de nu-ți vine să pleci. Nu degeaba oamenii ies cu hamace, cu pături și stau în parc ore multe.

În weekend am vrut să împrietenesc copilul cu parcul Herăstrău. Având alte opțiuni, am sărit acest parc până acum. De altfel până astă iarnă când am trecut eu cu o prietenă într-o plimbare, nu mai intrasem în Herăstrău de ani de zile. În copilăria mea era considerat un parc etalon al sectorului. Era mereu plin de copii și de oameni în plimbare. În lipsă de alte opțiuni, Herăstrăul era la un moment dat parcul preferat. De-a lungul timpului a mai beneficiat de unele schimbări, îmbunătățiri, însă acum pare cumva în cea mai grea formă a sa. Foarte multe bănci rupte, tufișuri neîngrijite, iarbă netunsă, gropi, garduri care se desprind, bordura de pe lângă lac ce stă să se scufunde. Și cu toate acestea, încă plin. Fiind un parc mare este ideal pentru plimbare. Sper să se îndrepte situația, să se revigoreze parcurile pentru că în orașul acesta mare și sufocat și sufocant este nevoie de spații verzi mai mult ca în copilăria mea.

Merg să mă îmbălsămez în protecție solară și să ies în arșița de mai. De aici și vorba: cuptor de mai. Hai ochelaristo că iar ai luat-o pe câmpii.

Meteorologii Spun Că Se Schimbă Anotimpurile. Care Este Motivul | Libertatea

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Don’t look up în viața reală

Dacă în filmul care a stârnit o oareșce isterie acum ceva vreme, nu prea multă, oamenii se împărțiseră în tabăra celor care voiau să se uite-n sus și a celor care refuzau să o facă, ei bine, în realitatea de București e cam tot așa. Fie nu te uiți în sus ca să nu știi ce sau când te lovește, fie te uiți ca să-ți salvezi capul. Contrariați? Lămuresc mai jos.

Am una bucată prietenă care locuiește într-o zonă bună a Capitalei, atât de bună încât mai are puțin și umblă cu protecție pe cap. Ceva de Doamne-ferește.

Dacă nu vă sună cunoscută zona Iancului, mai bine, nu vă mutați acolo. În Iancului au apărut mai întâi blocurile, apoi oamenii, însă când civilizația a bătut la ușă a găsit termopan la intrare și nu a mai auzit-o nimeni.

Am mai auzit eu așa trecător că oamenii aruncă de la geam gunoiul în loc să-l depoziteze chiar pe categorii și să-l ducă civilizat la ghenă, însă în niciun caz nu m-am gândit că într-un cartier cu pretenții bucureștene sar pe geam borcane și ambalaje de la alimente. Bine, acum poate ele sar singure în dorința lor de a ajunge reciclate corect. Mă gândesc că vede borcanul de la castraveți murați cum omul ăla într-un gest barbar vrea sa-l pună în coșul de gunoi lângă coaja de banană și în disperarea momentului sare pe geam ca să se salveze. El urlă acolo și zice te rooog reciclează-măăă, dar fiind zgomot mult de la traficul de afară, nu îl aude nimeni.

Acum nici nu știu dacă să îi spun prietenei mele don’t look up sau look up. Mai bine look să știi ce-ți vine.

Într-o zi s-a trezit cu un ambalaj de la pește cu toate zoaiele aferente în el, aterizat fix pe pervazul apartamentului propriu. Eu cred că vecinul ăla nu este necivilizat, cred că era un mesaj, dar prietena mea în nervii ăia mari s-a gândit doar că vecinul este nesimțit și nu că încearcă să comunice cu ea prin simboluri. Vecinul i-a trimis un mesaj clar din punctul meu de vedere: du-te la magazin și ia-mi pește din ăsta. Că doar nu degeaba i-a lăsat în ambalaj toate resturile. I-a dat indicații. Totul are o explicație. Nu este vorba de lipsă de educație, este comunicare tribal-urbană.

Și-n fond ce era omul să facă, să țină ambalajul de la pește în casă? Aveți idee în ce hal poate să miroasă peștele ăla pe căldura asta? Pe bune, cine ar prefera să aibă în casă miros de pește alterat? Ghena este departe, dar afară, afară sigur îl adună cineva de pe jos. Sau poate un alt vecin îl duce la ghenă dacă tot i-a aterizat în casă. Bine, trecuse atunci o pală de vânt și i-a deturnat traseul că sigur intenția lui nu era să arunce gunoaie la vecini, voia doar să scape de el din casă. Total de înțeles.

Hmm…eu am o canapea de care aș putea să mă lipsesc….

Obişnuiţi să aruncaţi gunoiul pe geam? Senatorii v-au pus gând rău

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Reciclatul mi-a umplut casa cu coșuri de gunoi, însă m-a scăpat de drumul zilnic la ghenă.

De ceva vreme am devenit interesați să intrăm în rândul lumilor civilizate și să sortăm gunoiul pe care îl producem. Pare un drum pe care era logic să fim și să îl urmăm, să începem să și facem ceva pentru țara asta pe care o vrem ca afară.

Ei și treaba aceasta m-a pus în fața unei situații pe care nu o aveam atunci când puneam tot gunoiul la grămadă, aceea a coșului de gunoi. Tot gunoiul într-un singur coș, îl umpleam până la refuz și-l livram către ghenă aproape zilnic.

Acum a rămas coșul pentru gunoi menajer pe care îl duc la ghenă cam o dată pe săptămână, uneori chiar la două săptămâni. Un coș pentru hârtii, un coș pentru sticle, un coș pentru peturi și un coș pentru cartoane mari, ambalajele de la comenzile online. În total 5 coșuri mari și pline pentru un singur apartament. Yuhu.

Recunosc că partea aceasta cu reciclarea îmi produce un disconfort. Tomberoanele pentru reciclat nu sunt chiar la scara blocului, iar eu sunt foarte comodă, aproximativ o stație de autobuz am de străbătut până la tomberoane. Nu stația este problema, ci căratul gunoiului, a sacilor plini până acolo. Apoi am gunoi prin toată casa. Nici nu știam înainte de ordine și ordonare că mai pot pune coșuri de gunoi în bucătărie. Acum o să vin și cu o dezvăluire și spun că nu sunt toate coșuri. Cel puțin pentru peturi și pentru cartoane am agățat sacii de gunoi de raftul din balcon, am mai salvat niște spațiu pe jos.

Partea bună este că fiind toate separate și nu mai sunt la grămadă se umplu mai greu. De la golit aproape zilnic la golit săptămânal cel mai devreme, este o diferență. Depozitez în casă gunoaiele pe o perioadă mai mare, însă cu acest aspect m-am obișnuit deja. Cu spațiul pe care îl ocupă încă nu m-am obișnuit și nici cu ce face fiecare. Nu am scris pe fiecare coș în parte ce găzduiește însă au forme și culori diferite tocmai ca să le putem diferenția. Dintre toți, copilul este cel mai debusolat, mereu întreabă în ce coș ajunge un anume gunoi.

Îmi place partea aceasta cu reciclarea?

Și da și nu. Cred că ține de obișnuință. O semi reciclare făceam cumva de câțiva ani. Ambalajele de la comenzile online si peturile le puneam separat, însă ca acum să separăm și să diferențiem tot gunoiul nu s-a mai întâmplat.

La blocul nostru nu se selectează gunoiul. Avem o ghenă pe care poți arunca cel puțin teoretic orice încape. Nu avem tomberoane pentru fiecare categorie de gunoi. Este un tomberon puțin separat de celelalte și am presupus că este pentru tot ce înseamnă peturi și hârtie/cartoane, fracție uscată, dar este o presupunere pentru că nu este ceva clar. Oamenii merg mai mult pe intuiție.

Reciclați? Pe unde puneți coșurile pentru gunoi? Aveți spațiu?

Tu știi să reciclezi corect? 10 greșeli de evitat în colectarea selectivă a  deșeurilor! - News Vaslui

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Moștenirea – Danielle Steel

A venit cartea aceasta exact cum vine gura aia de cafea care îți dă un zvâc atunci când mai ai puțin și pui capul pe birou pentru  un mic somn. Gura de oxigen într-un tumult.

Din când în când am nevoie, simt această nevoie de a citi cărți care să mă scoată din gândirea intensă. Pentru că citesc multă informație care îmi este nouă, informație la care trebuie să mă gândesc, să procesez, să integrez, vine un moment în care o pauză este cerută. Și ce pauză ar fi mai bună dacă nu cu o carte ușoară, romantică, cu happy end și fără vreun efort de procesare al informațiilor.

Căutând printre cărțile online pe care le am, sperând că găsesc ceva ușor care să mă și încânte am dat peste Moștenirea de Danielle Steel. Nu îmi amintesc să fi mai citit ceva de autoare, nu știam ce gen scrie, speram doar să fie o carte ușoară. Și am avut dreptate.

Dar cum nicio carte nu este chiar o simplă carte sau doar o poveste goală, nici aceasta nu face rabat de la regula care-mi guvernează cititul de la o vreme. Curajul și bălăcirea în propriul confort sunt principalele teme ale cărții. Exact pentru mine a fost scrisă, mă gândeam pe măsură ce tot citeam.

Tipa aceasta din carte, personajul principal, este acolo într-o criză de vârstă, îi bate 40-ul la ușă. Serios acum, eu doar glumesc că sunt bătrână, dar ei acolo în poveste îi ciocăne la ușă vârsta de 40. Adică nu târziu, dar 40 nu este 20, exact ca iarna nu-i ca vara (Doamne ce-mi mai plac liderii ăștia care ne-au tot condus și cârmuit). Tipa asta la cei aproape 40 de ani ai săi își pierde iubitul pe care îl luase de sigur. Mă rog, nu îl pierde că nu-i copil mic, el o părăsește pe ea ca să-și urmeze propriul vis după o relație călduță de șase ani. Apoi tipa aceasta își mai pierde și job-ul care era la fel călduț. Ce înseamnă călduț? Înseamnă că este atât de bine încât devine monoton, că nu investești să îți fie și mai bine, că nu mai faci nimic să evoluezi. Atât în relație cât și în job. Nici căsnicia nu trebuie să devină călduță. Mai ales căsnicia care este pe termen atât de lung și unde este un efort susținut pentru a menține o relație care să nu devină monotonă, să nu intre pe linia de plutire, să nu ajungă la mal unde să eșueze.

Cum tipa aceasta din carte eșuase pe toate planurile care o interesau în acel moment al vieții ei, devine interesată de pasiunea mamei ei, aceea de a-și cerceta trecutul și de a actualiza un arbore genealogic cu cât mai multe generații din trecutul lor. Și află lucruri fascinante. Iar aceste informații îi schimbă cursul vieții, se mută, se luptă cu lipsa de curaj, cu anxietățile, dar până la urmă nu se mai luptă cu viața și începe să o trăiască.

Și ziceam că este o carte ușurică. Chiar este! Din orice carte putem învăța lucruri interesante. Nu mai spun de istoria prezentată în poveste, care pusă în contextul potrivit face mai mult decât istoria învățată la școală. Romanul prezintă o mică parte din istoria Franței, informații succinte despre revoluția franceză care a făcut nobilii să-și piardă averile și favorurile, unii chiar și viața.

Povestea este frumoasă, interesantă, se citește rapid, exact genul de carte pe care l-aș citi într-o vacanță relaxantă. Deși pe alocuri mi-a amintit de Jojo Moyes, scriitura este diferită, mult mai antrenantă la Danielle Steel. Romanul ramă este cel care definește ambele autoare la care fac referire, amândouă au precizări istorice încadrate în poveste, însă ritmul este diferit.

Pentru că se încălzește din ce în ce mai mult și este mai mult de stat pe afară, vă doresc lectură însorită în natură.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Înșelatul este sau nu sfârșitul unei relații? Sau cum un milion de lucruri trăite împreună pot cântări mai mult decât un singur lucru trăit separat.

Nu vorbesc aici despre înșelătorii cronici, cei care sunt din așternut în așternut, ci de acea întâmplare în care unul își pierde capul pe undeva și îl găsește într-un pat străin. Este acesta momentul în care se sfârșește o relație de lungă durată? O căsnicie?

Mă uitam recent la Talk show de seară – pentru că îmi place tare mult Emma Thompson, film în care a apărut această situație. Protagoniștii trecuți bine de prima tinerețe, aveau o viață împreună, o istorie, ea a avut o aventură, el a aflat până la urmă. Da, s-a supărat, a respins-o, a dispărut, nu i-a răspuns la telefon până a sunat-o și s-au întâlnit. Atunci el i-a spus că nu dă cu piciorul la un milion de lucruri făcute împreună pentru o singură greșeală. Un milion este mai mare decât unu. A fost momentul care mi-a schimbat perspectiva. Să pui în balanță atât de multe lucruri bune contra unei fapte de altfel greu de depășit. Apoi mintea mi-a zburat la podcast-ul în care am ascultat-o pe Cristina Bâtlan care spunea că nu a acceptat și nici nu a suportat trădarea, iar atunci când soțul a înșelat-o a pus punct. Și ei aveau un milion de lucruri făcute împreună.

Oare cum o fi mai bine? Corect?

Mai bine pentru alții nu există, există doar mai bine pentru sine. Și atunci când îi catalogăm pe alții, o facem tot în raport cu noi. Eu aș face așa? Eu aș merge acolo? Mai bine pentru sine nu are o sluție universal valabilă. Este mai bine în funcție de istoria fiecăruia, de suferința fiecăruia, de disponibilitatea fiecăruia. De atât de multe lucruri. Eu cred doar că multe lucruri se pot repara. Împreună.

Tot ascultând și citind psihologi, psihanaliști, oameni care au auzit multe în cariera lor, mi-am dat seama că atunci când unul merge în altă parte caută acolo ceva ce îi lipsește, ce își dorește, altceva decât are deja. Nu degeaba se spune că atunci când unul înșală este vina amîndurora. Amândoi au contribuit la comportamentul unuia. Da, nu este corect să dăm vina pe cel înșelat care și așa suferă, însă privind la rece, este imposibil să nu aibă o contribuție, fie că acceptă, fie că nu să vadă lucrurile astfel.

Mi-a schimbat perspectiva filmul acesta. Urmăriți-l! Este despre îmbătrânire, tranziție, reinventare, decizii, nepăsare, blamare și schimbare. Despre relația cu îmbătrânirea. Ce accepți și ce nu. Mai este și despre poziția femeii în lume, rasism, discreditare, dar despre toate nu în textul de astăzi.

Un milion de lucruri contra unuia singur. De ținut minte.

Late Night - Talk show de seară (2019) - Film - CineMagia.ro
Sursa foto cinemagia.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.