Oare oamenii încep să nu mai tolereze nesimțirea semenilor?

Pe drumul spre grădinița copilului, mergem pe o stradă care are un singur trotuar și acela destul de îngust. Jumătate din acest trotuar delimitează o parcare. Șoferii care parchează perpendicular cu trotuarul cu pricina dau dovadă de exces de zel în ale parcării. Își lipesc mașina cu roțile de trotuar astfel încât ocupă cu spatele mașinii parțial sau total trotuarul.

Săptămâna aceasta a fost campioană la nesimțire o mașină roșie și lungă. Vreo trei zile am văzut ștergătorul ridicat ca mesaj transmis. Omul nu s-a prins, ori n-a văzut, ori n-a fost acasă, cine știe. astăzi de dimineață era mașina parcată puțin mai în față, nu mai ocupa trotuarul. Semn că receptase mesajul. În schimb alte două mașini, vecine cea cea roșie erau candidate la ștergător ridicat.

Mai prin capătul celălalt al trotuarului un gorjean lăsase mândrețe de mașină din Gorj pe tot trotuarul. Și el avea un ștergător ridicat.

Îmi place acest mesaj transmis, de nu este în regulă ce faci, un ștergător ridicat nu deteriorează mașina, nu sunt adepta stricatului de bunuri, deși uneori grobianismul este la cote atât de ridicate că-mi vine și mie să mai ies din civilizație. Însă nu o fac, refuz să pic în această capcană, nimic nu mă îndreptățește pe mine să îmi fac dreptate singură. Bine, vorbind de România, acum, nu-s chiar așa sigură de ceea ce tocmai am scris.

Revenind la mesajul din ștergător, sunt șoferi care se prind și își corectează comportamentul, sunt șoferi care refuză să acționeze pentru binele pietonilor.

În sectorul șase vin vremuri grele pentru șoferii obișnuiți cu peste tot, oricând, oricum. În curând fiecare va trebui să parcheze pe locul pe care îl plătește, o practică ce îi va debusola până și pe vecinii mei foarte tare pentru că ei nu înțeleg de ce insiști să parchezi fix pe locul care îți revine. Dar se vor obișnui ei sunt convinsă.

Mă tot gândeam dacă oamenilor începe să le pese de ei și de cei din jur atunci când și autorităților le pasă de cetățeni și încep să ia decizii în favoarea lor. Sau pur și simplu cu pași mici ne îndreptăm spre civilizație și nu are legătură cu cei care ne conduc și cu atitudinea lor față de noi.

Da, mesajul din ștergător, îmi place cum sună.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Este sau nu intuiția supraevoluată? Am vrut să aflu mai multe, m-am documentat și împărtășesc ce am aflat.

În cartea Cum să fii o fiică/mamă bună scrisă în tandem de fiica Eliza și mama Sil Reynolds, Sil vorbește despre intuiția de mamă care a ajutat-o să ia decizii corecte în relația cu fiica sa adolescentă.

De atunci intuiția nu îmi mai dă pace. Ce o fi, ce nu o fi. Sau mai bine zis, o mai am?

Când eram copil consideram că am o intuiție foarte bună, una pe care am pierdut-o pe parcurs pentru că nu am știut cum să am grijă de ea și pentru că m-am deconectat de la sinele meu. Simțeam întotdeauna când urma să am probleme acasă de dinainte să ajung acasă. Cum treceam de colțul străzii simțeam o neliniște în piept, inima își intensifica bătăile și știam că ceva mă așteaptă. Până acasă nu aveam de făcut decât să mă pregătesc, să trec rapid în revistă ce posibile belele am făcut recent și să găsesc o explicație logică astfel încât să scap cu pielea neînvinețită.

Între timp am crescut, mecanismele interne nu au mai simțit că îmi este viața în pericol și au încetat să îmi mai transmită semnale. A fost o perioadă în care nu am primit niciun fel de semnale iar eu eram și mă simțeam pe câmpii nu tocmai verzi.

Pentru textul de astăzi m-am apucat de documentat, am recitit capitolul cu intuiția din Cum să fii o fiică/mamă bună, am recitit trimiterea către Puterea prezentului a lui Eckhart Tolle, am citit cartea Intuiția de Beatrice Milletre și am ascultat episodul 3 din sezonul 5 de la Mind Architect. Știu, o mulțime am făcut și toate în virtutea intuiției.

Să vedem totuși și o definiție a intuiției conform dexonline, că și pe el l-am consultat:

intuiție, intuiții,substantiv feminin

1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.

2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

Beatrice Milletre spune în Intuiția că putem folosi această capacitate în orice domeniu, inclusiv în afaceri. Ne ascultăm intuiția și știm, simțim când o afacere va fi de succes, la fel și când ar trebui să ne retragem pentru că altfel am pierde foarte mult. Paul Olteanu spune că în anumite situații să nu ținem cont 100% doar de intuiție deoarece aceasta se formează pe evoluția noastră trecută și nu poate percepe viitorul care este din ce în ce mai greu anticipabil. Adică pe lângă intuiție să mai ascultăm și de rațiune, să ne bazăm pe cercetare, să analizăm și date concrete.

Dintre toate domeniile oferite spre analiză, cred că sportivii se bazează cel mai mult și mai des pe intuiție chiar dacă nu o fac conștient, deoarece ei trebuie să ia soluții rapide, să gândească mișcări în avans într-un timp foarte scurt și să și acționeze în același interval. Astfel ajutându-se de intuiție și de bazele pe care le oferă memoria pe termen lung, iau decizii bune (sau rele, nu toți reușesc, evident) extrem de rapid.

Intuiția este ceva ce avem noi dintotdeauna, acel feeling care există în noi de când lumea. Intuiția este prima care ne spune că urmează să se întâmple ceva rău, este cea care ne anunță că ne înșală partenerul, este cea care ne ajută să ne creștem copiii corect, așa cum spune Sil Reynolds. Intuiția ne ajută să discernem capriciile unui adolescent de lucruri serioase care îi pot afecta viața. Intuiția ne ajută să vedem dincolo de adaptarea unui copil la grădiniță și să știm sigur când situația escaladează și ceva nu este în regulă. Al șaselea simț, vocea interioară, sufletul, spuneți cum vreți, ea este acolo și așteaptă să fie auzită.

Tot în Intuiția am citit despre pauza ca soluție pentru o situație apărută. Indiferent cu ce te confrunți, fie că este un text care nu se lasă scris, de o afacere importantă care trebuie finalizată, de un contract care trebuie semnat, ori de orice altă provocare profesională pe care nu știi cum să o gestionezi, să lași timpul să rezolve. Este un bun moment ca după ce ai structurat în minte o schiță, niște idei, să lași deoparte și să te apuci de altceva, să dormi (eu pe asta nu o înțeleg cu somnul pe fiecare provocare), să alergi, ori chiar să te apuci de șmotruit. Știu foarte mulți oameni care se apucă de curățenie când vor să-și limpezească mintea sau să se calmeze, la fel cum știu oameni care merg să doarmă atunci când au provocări majore. Între timp rotițele lucrează. Deși pare că nu te interesează situația aia apărută, de fapt atunci când iei o pauză se conturează soluția. Apoi textul curge lin, contractul se semnează fără piedici și așa mai departe. Soluțiile vin atunci când le dăm timp să dospească și nu le forțăm să iasă atunci când vrem noi. Ori de câte ori forțăm o soluție, ea ne este nefavorabilă. Cel puțin așa spun cărțile și mai spun și eu din ce am experimentat pe propria-mi intuiție.

Mind arhitect ne îndeamnă să fim atenți atât la ce ne spune Elefantul, cel care formează experiența pe termen lung, dar și la ce ne spune Călărețul, cel care aduce raționamentul în discuție, pentru că uneori este nevoie de ambele variante pentru a lua o decizie corectă.

Soluții intuitive și înțelepte să aveți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Despre emoții cu Întors pe dos.

Inside out pe numele lui original este un film de animație produs de Pixar și scos pe piață prin 2015.

Sunt convinsă că multă lume îl știe, a auzit de el, l-a și văzut. Însă dacă nu ai copil sau dacă nu ești super pasionat de filmele pentru copii, ei bine, sunt șanse mari să nu fi auzit de el.

Eu în 2015 nu aveam copil, așa că habar nu am avut atunci că s-a lansat acest desen. A fost și prin cinematografe. De fapt am auzit de Întors pe dos doar de vreo doi ani, acum la aproape șase ani ai copilului am zis că este un moment bun să îl vizionăm. Împreună.

Filmul acesta pentru copii este un teren extraordinar pentru discuțiile despre emoții. Este foarte bun de văzut și de adulți. Am mai zis eu că în cărțile de dezvoltare emoțională a bebelușilor și copiilor mici am descoperit de fapt foarte multe despre oamenii mari. Cam așa este și cu filmele bine documentate pentru cei mici, sunt mană cerească și pentru adulți.

Plus că filmul acesta nu-i de ici de colo, el a fost gândit, bibilit și meșterit vreo șase ani până a ajuns de la idee în cinematografe. Mai mulți psihologi au fost consultați pentru a putea reda cât mai fidel realitatea emoțiilor și a creierului uman, într-o animație.

Așa că dacă vă este teamă de furie sau vă sperie tristețea și ați vrea să vedeți la orizont doar bucurie, uitați-vă la Întors pe dos și veți vedea că nu pot exista aceste emoții unele fără altele.

Deși ani și ani de zile emoțiile au fost împărțite în bune și rele cam ca orice pe acest pământ, în ultima vreme sunt voci din ce în ce mai sonore care spun și susțin și demontează mitul lui bine și rău. Emoțiile sunt emoții. Nu le clasificăm, nu le divizăm. Nu sunt emoții negative, nici pozitive, doar emoții. Și fiecare emoție spune ceva despre noi, despre celălalt.

Să nu uităm că frica este cea care ne-a ținut în viață milioane de ani. Noi toți suntem astăzi aici pentru că strămoșilor noștri le-a fost frică și astfel și-au păzit viețile și au ajuns să evolueze. Frica a fost o emoție nu doar bună, ci chiar vitală acum milioane de ani, însă societatea modernă a transformat-o într-o emoție negativă și i-a agățat fricii de picioare și o lașitate. Astfel că de multe ori frica este sinonim cu lașitatea.

Evident, nu-i corect.

Pare că există o ciclicitate în lume. De la modă, la gândire, de la valori la moravuri. Cumva totul se repetă la o anumită perioadă de timp. Emoțiile care cândva au fost bune, am început să le ostracizăm, iar acum ne întoarcem la origini și ne chinuim să le oferim valoarea (ne)știrbită.

Adevărul este că ne este frică de aceste emoții puternice care stârnesc reacții. Ne este frică de furia copilului nostru mic care urlă la noi cu pumnii strânși și râuri de lacrimi pe obraji. Ne învinovățim, ne panicăm, uităm să respirăm, furia copilului crește în noi propria furie. Dacă am avea educație emoțională am ști ce să facem și cu furia copilului și cu furia noastră. Am accepta această emoție așa cum vine ea să pună degetul pe rănile existente. Am lăsa copilul să se exteriorizeze (într-un spațiu sigur, întotdeauna într-un spațiu sigur) și să-și trăiască furia care nu are legătură cu noi și atunci nici furia din noi nu ar avea de ce să se manifeste.

Dar nu avem. Și nici nu știm. Și suntem tare departe de acest punct.

Ori viața doar în bucurie excesivă nu aduce împlinire. Și nici nu există. Frustrarea, opinteala, asudarea, chiar tristețea, toate aduc în final bucurie, progres, adaptare. Acel hai că se poate.

Sunt încă multe cărți de specialitate care împart emoțiile și le divizează, acest aspect nu ajută prea mult și lumea va crede în continuare că a fi trist este sfârșitul lumii.

Și eu mai am de învățat atât de multe despre emoții încât uneori pare un drum fără sfârșit. Poate că așa și trebuie să fie, să ne păzim, verificăm tot timpul emoțiile. Să avem grijă de emoțiile noastre așa cum avem grijă de părul nostru. Sau de dinții noștri. Sau de unghiile noastre.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vă învăț eu cum este cu economisirea la apă, curent și gaz. Trei în unul, doar azi super ofertă.

Am zis să mai stau puțin să văd cine ce recomandări pe direcția economiei mai oferă ca să știm cum stăm. Dar n-am mai răbdat. Dacă aia cu pastele m-a lăsat distantă, aia cu dușul m-a lăsat perplexă.

Azi e pe amuzament sau cel puțin sper între două paste, o joacă de-a căsătoria și niște picături în ochi.

Ca să avem și puțin context, a zis Ministrul Energiei din Elveția, Simonetta Sommaruga, că pentru economie să se facă duș în doi (știrea aici) și că este o măsură ce trebuie trată cu seriozitate alături de celelalte măsuri deja menționate.

Parcă și văd la mine pe scară cum se unesc vecinii doi câte doi și se bagă tacticos sub duș. Fiecare cu săpunelul propriu și cu un prosopel pe mânuță, cu șlapii în piciorușe. Și cei singuri trebuie să facă economie, corect?

Acum din experiența mea, că nu pot scrie din experiența altuia, mai ales una atât de personală ca dușul și despuiatul, am mari, dar foarte mari dubii că faci vreo urmă de economie mergând în doi la îmbăiere. Pe lângă faptul că faci risipă de energie, faci și o mare risipă de apă.

Și cum atunci când s-a zis duș în doi, toată lumea s-a gândit la cupluri și la activitatea ce poate lua naștere sub jeturi de apă fierbinte, ei bine, s-a cam dus și economia. Păi când eram eu tânără și încercam o astfel de economisire sub duș (nu ridicați din sprâncene că vă văd, toți ați fost tineri și fierți pe economie din asta chiar dacă ați uitat), credeți-mă că puteam să golesc un boiler de 100l până să apuc să termin dușul.

Apoi când am mai îmbătrânit și am mutat dușul în doi cu copilul am văzut cum se scurgea apa pe robinet mai ceva afluenții când o iau la vale umflați de inundații. Ce economie? O mare risipă, o mare factură la apă.

Și acum să mă scuzați, dar în timp ce eu fac duș în doi cu soțul, cu copilul ce fac? Îl trimit pe balcon să îmi povestească ce vede ca în bancul cu Bulă? Sau dacă fac duș în doi cu copilul, soțul ce face apoi? Cu cine face duș în doi? Oare cu doamna singură de la parter? Sau cu vecinul că și ei tot așa sunt trei ca și noi și poate rămâne vecinul pe dinafară? Sau ăștia de avem și copii mai bine să facem duș în 3? Sau în 4? Depinde de cât de numeroasă este familia. Eu zic să scot cada, să construiesc perete în ușă ca să nu iasă apa pe hol și să folosim baia pe post de cadă, mai chemăm și vreo doi vecini că am avea loc să ne înghesuim și poate așa să zicem că economia-i ca și făcută.

Ce înseamnă domnule țară civilizată, cum s-a gândit oficialul acela direct la duș în doi. De spălat la lighean nu zisese nimic. Cum nu știu ei să facă economie autentică și eficientă. Ar trebui să le facem un bine și să îi învățăm noi. Economia aia reală se face spălându-te la lighean. Cât mai mic lighean. Apă cât mai puțină, se face economie și la apă, și la curent, chiar și la gaz dacă alegi să o încălzești pe aragaz. Atâta economie că or să se reumple râurile de apă chiar și când nu plouă.

Ce mai are Europa nevoie să știe? Frig? Cum să facă față frigului? Plapuma de la mamaie! Aia groasă din lână. Aia care odată pusă pe tine ai impresia că te-ai învelit cu parul după ce ani de zile ai folosit pilote subțirele și ușurele. Ține plapuma de cald cât două sobe de teracotă. Exagerez, hai cât una doar.

Avem experiențe de ani de zile în economie. Și la apă, și la căldură, și la curent. Mulți, foarte mulți adulți din țara noastră pot povesti cum în copilărie învățau la lumânare. La fel de mulți pot povesti cum se spălau doar în lighean cu apă puțină încălzită pe aragaz. Cu butelie, de unde gaz. Sau pe soba, de unde butelie.

Suntem țara economisirilor, dar am uitat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: A râs și tata – Remus Boldea

Lume, lume azi avem carte românească servită pe platou românesc.

Din când în când aduc în prim plan câte un autor român. Avem scriitori din ce în ce mai talentați, mai moderni, mai creativi. O mare plăcere să îi citim, descoperim, să îi promovăm.

A râs și tata este o proză scurtă despre neamul românesc. Știu că pare a fi încă o carte despre hibele românilor și parcă nu ne mai săturăm să tot scriem și să tot citim despre neajunsurile acestui popor. Adevărul este că nu-i destul și nu-i suficient. Pentru a ne vindeca este necesar să scoatem toată mizeria de sub preș. Și mizerie avem din plin. Avem atât de multă că nu ne ajung autorii să ne vindecăm.

L-am luat pe Boldea cu mine în vacanță. Bine, cartea lui, sunt convinsă că nu s-a supărat. L-am citit pe șezlong la piscină în timp ce cu un ochi vedeam cum face copilul sărituri și scufundări. L-am citit în fața mării în timp ce îmi feream ochii de soare și căutam umbra sub umbrelă. L-am citit pe balcon dimineața devreme când ai mei dormeau iar eu așteptam să răsară soarele.

Nu-i neapărat o carte pentru vacanță, parcă nu vrei să citești despre cât de bolnavi și fără de speranță suntem ca popor atunci când vrei să te deconectezi pe deplin și să te relaxezi în profunzime. Dar cum pentru a te face puțin mai bine nu ai nevoie de un timp anume, eu zic că Boldea poate fi citit oricum, oriunde.

A râs și tata pare a fi infantil și pueril în primă fază, însă nu este. Nu are pretenții intelectuale, se citește ușor și rapid, nu îți pune creierul pe moațe și nu folosește termeni complicați și nici cuvinte pe care să fii nevoit să le cauți în dicționar. Este simplu și curat. Este despre adolescență, despre fricile adolescentului, despre șantajul emoțional al părinților, despre nefuncționalitatea familiilor care stau împreună ca să fie, despre frici, despre cum nu vrei să dezamăgești, despre cum oricum dezamăgești.

Cartea are umor, ironie, pe alocuri vulgaritate, glume de șantier sau de băieți ca să fim mai literari. Umorul este foarte bine plasat și leagă textul foarte frumos, poate și acesta este motivul pentru care scriitura pare atât de ușoară și de aerată.

Dacă tata, oricare tată, ar înțelege exact despre ce scrie aici autorul acestor povestiri scurte sunt convinsă că mai degrabă ar plânge decât ar râde. Din fericire pentru tata, oricare tată, natura și locul în care trăim l-a înzestrat pe el, pe tata, cu un puternic simț al treburilor bine făcute. Tata  (a se citi părinte la modul general) nu a greșit în activitatea sa de părinte și prin urmare nu are nimic să își reproșeze. Așa că pentru mulți ca tata, această carte rămâne una cu un potențial umor șantieresc.

Aștept și alte cărți scrise de Boldea, mă voi întoarce la el în măsura în care va publica, în acest moment cartea sa reprezintă un Best Seller autohton și mă bucur că avem autori care se bucură de o asemenea notorietate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ba avem, ba nu avem, dar nu vă faceți griji.

Era anul 2008 când am terminat eu facultatea. Anul acela când România a făcut un triplu șurub în aer și a căzut direct în fund. Lumea întreagă era deja în plină recesiune, doar România ședea liniștită în bula ei. Nimic nu ne tulbură pe noi. Era Băsescu președinte, parcă preluase al doilea mandat și dăduse asigurări ferme și clare că România va ocoli criza financiară. La mustață, dar va ocoli cu grație. Toți ăilalți care se zbăteau în falimente și șomaje, niște proști. Măi nene și ne-a lovit și pe noi o criză de ne-au mers fulgii.

La douăzeci și puțin de ani am învățat deja din experiență că nu-i o țară pe care să te poți baza când vine vorba de asigurări. Doar vorbe goale.

În cei aproape cinsprezece ani care s-au scurs din 2008 și până acum am mai trăit diverse asigurări din acestea de bine, de calm, de liniște, de neîngrijorare și toate ne-au mai tras câte un șut în fund și-o palmă peste față.

Nu vă faceți griji, va fi bine.

Asta se tot aude intens și mai intens de când a început toamna în calendar. Să nu ne facem griji că situația este sub control, avem gaz, avem și curent cât să ne punem și în cap. Dar, ar fi prudent să fim chibzuiși și să reducem consumul de peste tot.

Acum, iarna trecută media gradelor din termometrul meu din apartament a fost de optsprezece. Mai chibzuită de atât pot fi probabil dacă insist să fac țurțuri.

Însă asigurările acestea de bine și cald la iarnă n-au cum să nu aducă îngrijorări în rândul populației mai ales că astăzi a apărut în spațiul public un document care susține că la iarnă ne raționalizăm la energie și gaze, conform profit.ro.

Și iar au zis oamenii ăștia să stăm liniștiți că nu-i așa.

De data aceasta cumva sunt de acord cu ei. Să stăm liniștiți. Chiar să dormim, să și sforăim puțin. La cum este cu încălzirea globală în ultimii ani și la cum iarna n-a prea fost iarnă, doar Întorsura Buzăului și Mircurea Ciuc ar trebui să se îngrijoreze și să se apuce de spart lemne. Noi restul putem liniștiți să deschidem larg ferestrele ca să intre căldură în casă că ultimele ierni așa mi s-a părut mie că afară a fost de multe ori mai cald decât în casă. Altfel să ne rugăm la sfântul ANM să nu ne dea ninsoare, îngheț sau ger.

Până acum mizam pe încălzirea cu aerul condiționat, cochetam chiar cu ideea unei aeroterme, însă iarna aceasta pare puțin probabil să sper la atâta huzur.

Ce faceți la iarnă? Luați măsuri de vreun fel sau așteptați să vedeți cu ce vine primul fulg de nea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când apa este doar apă, dar disconfortul dă bătăi de cap.

Eram într-o zi pe insulă în Grecia, fusese multă ploaie pe continent, alte insule erau afectate de furtună și de vijelie. Dar nu și insula aceasta. Era totuși nor și stătea să plouă.

Ne treziserăm după un somn de prânz. De la o vârstă începi să dormi la prânz precum copiii mici. Oboseala apare mai des decât apare energia. Sau o fi fost de la drumul lung de cu o zi înainte.

Ne-am echipat în costume de baie pregătiți de o plonjare în piscină că doar nu ne oprea pe noi un nor. Citisem eu că pe insula asta nu prea plouă, așa că nu avea ce să ne sperie. Până să ajungem la piscină toată lumea se adăpostise, piscina se golise, unii se băgaseră pe terasă la adăpostul umbrelelor, alții merseseră în camere și se uitau de pe balcon cum plouă.

Ploua cald, ușor și molcom, mărunt cât să ude puțin pământul. Am zis că este tocmai bine să ne băgăm în piscină și să ne bucurăm de această ploaie. Plus că era un moment absolut benefic să reîmprietenim copilul cu natura după ce rămăsese cu ceva supărări de la ploaia mare care a fost anul acesta în București, care a adus inundații, a răsturnat copaci, a blocat drumuri. Atunci copilul a rămas la grădiniță peste programul de închidere pentru că niciunul dintre părinții săi nu a reușit să ajungă în timp util să îl ia, unul dintre părinți fiind blocat în trafic 3 ore și abandonând mașina în final ca să poată parcurge pe jos ultimele stații pentru a ajunge la copil. Tunetele și fulgere au devenit motiv de panică.

Dar ploaia aceasta de care spun eu era molcomă, fără zgomote și fără limbi de foc pe cer.

Am intrat în piscină și am trăit una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez deja la raionul specific. Este o senzație aparte să fii în apă în timp ce altă apă cade pe tine.

La început m-au năpădit gândurile de panică. Vai plouă. Mereu m-am ferit de ploaie, să nu mă ude, să nu fie rece, să nu simt senzația de haine reci și ude lipite de piele. Mereu mi-a plăcut să văd ploaia pe geam, să miros de la distanță pământul umezit.

Am dat deoparte aceste gânduri și m-am lăsat să fiu. Să fiu acolo în piscină, să mă uit spre cer, să mă bucur de norii gri și mari, să las ploaia să mă ude și pe unde nu mă udase deja apa din piscină.

La final când norii și-au terminat treaba și s-au mutat puțin mai la stânga, pe cer a apărut un superb curcubeu. Câteva momente mai târziu a mai apărut un curcubeu deasupra primului, mai șters ce-i drept, dar oferind un spectacol rar. Rar pentru mine. A fost prima dată când am văzut curcubeu dublu, am înțeles că pe la noi prin țară este frecvent, însă eu nu l-am întâlnit. De altfel până acum vreo două luni când am văzut un curcubeu din mașină, încă din copilărie nu am mai văzut curcubee. Nu ne-am mai intersectat, nu ne-am mai întâlnit sau poate nu am avut eu ochi să le văd.

Natura este suprinzătoare în moduri în care doar natura poate fi. În moduri în care nu poate fi nici copiată, nici reprodusă. Din păcate trăim vieți prea alerte ca să mai avem timp să ne bucurăm de simplitate și să vedem frumos în jurul nostru. Să sper la un slow down este ireal. Să văd frumosul doar prin concedii este trist. Să îmi impun eu toate acestea este ca și cum aș fi împotriva curentului, să stau pe loc în mijlocul furtunii care mă împinge de la spate. Dar, mai încerc, nu mă las.

Slow down să fie!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Bărbații țării noastre – acești protectori ai copiilor și femeilor deopotrivă. Oare?

Aveam un titlu mult mai dur, dar cum mai punem și filtru ca să nu spunem cenzură, am schimbat macazul. Asta și ca să nu fiu blocată.

Azi este despre bărbați, ca de obicei îi excludem pe cei care nu se încadrează în această categorie, pentru că din fericire avem și foarte mulți bărbați competenți, maturi și care reprezintă cu succes această națiune. Nu că ar trebui ei să reprezinte ceva sau pe cineva, dar ați înțeles ideea, pentru că urmează să generalizez și măcar să facem lumină de la început.

Dar, avem și o altă categorie, una chiar foarte mare de bărbați pe care chiar nu știu unde să îi încadrez. Par adulți, dar se comportă ca niște puștani în dezvoltare prin care tropăie hormonii. Au fețe de oameni maturi, au joburi, mulți au familii și sunt chiar părinți, însă dezvoltarea lor emoțională este la nivel de clasa a șaptea.

Iată de la ce m-am luat:

Eram în tramvai lângă ușă, urma să cobor, urcasem ultima pentru că aveam de mers o stație. Lângă mine un cuplu de adolescenți. Un el și o ea cruzi și drăguți. Lui abia îi creștea ceva barbă, iar ea își ascundea acneea sub un strat generos de fond de ten. Da, era machiată, da era vopsită, da avea un top cu multă vedere la piele, însă toate acestea nu reușeau să ascundă faptul că era adolescentă. Minoră chiar, că tot fuse și încă nu se duse acel mesaj controversat. Adevărul este că în țara aceasta avem mai mulți buhnici decât ne-am fi dorit să fie. Însă ei sunt. Sunt peste tot.

Bun, după ce vatmanul m-a dat puțin cu capul de ușă luând două curbe strâmte cu viteză, a oprit la semafor alături de șoferii mașinilor care așteptau și ei să scape din înghesuiala cu tramvaiul. Lângă tramvai o dubă mai mică cu ceva bărbați înăuntru, maturi, foarte maturi. Nu arătau ca și când abia ar fi terminat liceul, ci mai degrabă ca și când ar fi împlinit deja vreo 40 de ani. Poate erau soți, poate chiar tați de fete, cine știe, îmi dau și eu cu presupusul. Ei și bărbații ăștia apți de a ne apăra țara și populația vulnerabilă în caz de conflicte armate au început să se exprime prin niște gesturi explicite, obscene către fata asta cu multă piele la vedere. Ea le-a făcut semn a lehamite din mână, apoi le-a arătat câte un deget mijlociu de la fiecare mână. El nu a văzut nimic pentru că era prea acaparat de telefonul mobil. Până la urmă mașina a cotit dreapta și fata a rămas ofticată să îl pună în temă și pe iubitul ei care era în alt univers.

Să fii bărbat la vârsta de mijloc și să ai atracție către copile în plină dezvoltare emoțională și fizică, este clar ca lumina zilei că faci o mare confuzie între realitate și pornografia virtuală.

Aceștia sunt bărbații de vază ai societății noastre? Cei cărora le curg balele după fete care încearcă să își ascundă sub fond de ten pielea afectată de acnee? Să fii atât de orb încât să nu îți dai seama că deși arată ca o femeie, este înaltă ca o femeie, poate și dezvoltată ca o femeie, este totuși o copilă?

Și iată încă un alt moment în care societatea aceasta ce pare atât de des mai mult bolnavă decât vie și întreagă, mă sperie. Mă sperie locul în care am ales să rămân să îmi cresc copilul. Mă sperie că în mileniul ăsta suntem atât de înapoiați, atât de îndoctrinați încât încă mai credem că victima unui viol este de vină pentru că a ațâțat bărbatul fie prin vestimentație, fie prin mai știu eu ce. Că el bărbatul, acest animal preistoric n-are filtre și nici discernământ.

M-a întristat tare scena aceasta petrecută la 2 pași de mine. M-am bucurat că fata a luat atitudine și nu s-a rezumat la a-și da ochii peste cap și a flutura din gene. Îmi place enorm că tinerele generații au curaj și nu se tem să lupte. M-aș bucura grozav să știu mai mulți părinți care fac diferența în educație. Și ce bine ar fi dacă acest mesaj ar ajunge și la sate unde realitatea este atât de diferită de ce trăim noi zi de zi.

Să creștem fete cu încredere în sine sănătoasă, să lucrăm la propria noastră stimă de sine pentru a da un exemplu prin comportament și nu prin vorbe. Să ne învățăm cu toții ce-s alea limite și mai ales ce sunt limitele sănătoase pentru noi și pentru cei din jur. Are șanse societatea să se schimbe, dar sper să nu fie nevoie să sacrificăm prea multe generații pentru această schimbare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Din Spania cu dragoste – Elena Armas

Nu am fost în Spania până acum, însă citind această carte am călătorit puțin, am gustat puțin din celebrele tapas și am mai inspirat puțin aer cu iz de Spania. Acesta este efectul cărților care descriu locuri prin care călătoresc cu ochii minții.

Aș fi vrut să fi păstrat cartea aceasta pentru vacanță, este perfectă de citit pe un șezlong în timp ce soarele se oglindește în mare. Eu am citit-o mai mult pe la umbra copacilor, pe pământ lângă flori cu frunze ciuruite de insecte. A fost bine și așa. Răcoarea pământului mai domolea dogoarea lunilor de vară.

Recunosc că atunci când am văzut cât de groasă este această carte m-a luat puțin cu panică. Când să termin eu un roman de aproape 500 de pagini când mai am alte trei începute?

Dar… pentru că mereu este un dar, a mers ca unsă această carte pe care am citit-o în maximum patru zile, fără vreun efort. Este ușoară, de vară, de vacanță și mai ales relaxantă.

Nu vă așteptați la vreo carte cu cine știe informații sau învățături, nici vorbă, este pur și simplu o carte pe care ai toate șansele să o uiți în câteva luni.

Și de ce să o citești?

Pentru că relaxează al naibii de bine.

Este o poveste clasică de iubire dintre doi protagoniști care inițial se urăsc și ajung să se îndrăgostească unul de altul.  Am mai citit încă o duzină de cărți pe aceeași temă, am văzut tot pe atâtea filme cu același subiect, nimic nou cum ar veni.

Dar nu-i așa. Este un roman scris într-o manieră amuzantă, foarte aproape de un stand up comedy, iar pentru mine este o rețetă foarte bună pentru relaxare și destindere. Dacă știam câte ceva despre cartea asta înainte, aș fi păstrat-o să o citesc în vacanță, așa cum am zis și mai sus.

Asta e, am citit-o acum, mai pe genunchi, mai sacrificând un somn (off mereu somnul ăsta pică primul), mai pe o bancă în parc – pentru că da, am ajuns și în stadiul în care mai pot sta și pe bancă în parc să citesc iar copilul să se joace. Fără mine.

Pe lângă toate acestea, romanul tratează și un subiect fierbinte de zi cu zi: bullying-ul (că tot a început școala). Nu vine cu soluții, nici nu dă rețete, doar trece pe acolo, urcă în acest tren. Pentru că el, acest bully, există de multă vreme, în multe țări, cu multe consecințe neplăcute pe termen lung (ca să nu zic traume) și care sunt greu de depășit ori de reparat.

Puteți prelungi starea de vacanță cu romane ușoare care să nu vă solicite prea mult, astfel încât să aveți impresia că vara încă nu a trecut, că posibilitatea unei evadări încă există, că relaxare este la o pagină distanță.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Doar în filme am  mai văzut așa ceva.

Eram pe drum elen, urma să plătim o bucată de autostradă când de mașina noastră s-a lipit o altă mașină atunci când s-a ridicat bariera și a trecut odată cu noi, a virat rapid pe banda doi și dusă a fost. Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am avut timp să realizăm ce a fost.

Mașina de care spun eu aici nu avea numere de înmatriculare și a trecut fără să plătească forțând bariera.

Câțiva km mai încolo când plăteam taxa pentru podul pe care aveam să îl traversăm, aceeași mașină albă, fără plăcuțe se lipise de o altă mașină, aceeași schemă.

Este genul de infracțiune pe care eu de regulă o văd în filme… în to fast to furious sau cine știe poate dacă s-ar fi făcut film după cartea lui Tibi Ușeriu.

Cum ajunge o mașină fără urmă de plăcuță să circule așa prin țări libere fără să vadă nimeni, fără nicio oprire, fără să se sesizeze nimeni?

Bine, noi aveam drumul nostru, nu am urmărit mașina aia, habar nu am ce destinație avea și dacă până la urmă a fost oprită și întrebat șoferul de sănătate sau acte. Întâmplarea a fost să ne intersectăm la două puncte de plată. Da, plată pentru ăștia de ne deplasăm corect.

Nu mă întreb ce a determinat șoferul să dea plăcuțele jos și nici dacă fugea de ceva sau de cineva, însă mă întreb dacă lumea în care trăim este sigură. Bineînțeles că se întâmplă nelegiuiri peste tot în lume, dar oare putem fi protejați eficient?

Rămâneți cu mine, vă mai povestesc de infractorii lumii.

Text scris de Iulia Dumitrescu.