Autor: Ochelarii Cu Vedere

Acum eu sper să citească, că de aia mamă-sa, adică eu, mă tot strofoc să aflu. Să știu, să fac bine, să acopăr golurile din școală. Ca în final copilul meu să devină cititor din plăcere așa cum și eu am devenit în timp.

Copilul tău scrie și Copilul tău citește se întrepătrund cumva. Este destul de dificil să ne rezumăm doar la scris sau doar la citit, deși sunt funcții diferite, ele sunt complementare.

Acesta este un text mai mult pentru cei care au copii la început de drum și vor să fie siguri că nu ard etape și nu se grăbesc punând presiune pe aceste două componente atât de esențiale în întreg parcursul academic al unui elev.

Așadar, cititul.

Cum a fost cititul pentru mine? Am învățat literele și să citesc când am mers la școală. Nu îmi mai amintesc clar etapele. Știu că am avut o problemă cu litera O dar de mână. Am avut o problemă cu această literă până când a considerat tata că am avut suficient timp o problemă și problema s-a rezolvat rapid cu două palme și ceva strigăte. A dispărut subit problema. În vacanțele de vară în clasele mici eram obligată să citesc niște cărți extraordinar de plictisitoare, basme de Petre Ispirescu. Aveam această carte plină cu basme repetitive. Dacă citeai 2-3 dintre ele, practic le cam  citeai pe toate. Nici acum nu sunt prietenă cu Petre Ispirescu, am încercat să recitesc basmele sale și am abandonat foarte repede. Am citit toate cărțile, romanele și nuvelele din bibliografia școlară. Pe vremea mea nu citeai altceva decât ce era recomandat de școală. Unele mi-au plăcut, unele nu. Apoi am citit recomandările din facultate și abia mai târziu am devenit cititor de beletristică. Asta până am rămas însărcinată, m-a apucat panica, s-a instalat frica și am început să citesc cărți despre parenting, dezvoltare emoțională, personală și spirituală, psihologie, educație, bune maniere, tot ce mă putea pregăti pentru a fi versiunea cea mai bună a mea pentru copilul nostru.

Acum îmbin și combin beletristica și orice carte din lista de mai sus care mă poate ajuta în continuare să mă dezvolt.

Cum aș vrea să fie pentru al meu copil? Aș vrea sa știe, să descopere și să afle că în cărți se află o întreagă lume care abia așteaptă să fie descoperită.

Da, sună poetic și frumos și probabil cu toate cunoștințele mele acumulate ar fi fost floare la ureche cu un copil de pe vremea mea, însă cu un copil nativ digital altfel stau lucrurile.

Din cauză că acești copii au acces la ecrane de la vârste foarte mici, lumea virtuală le oferă satisfacție imediată, cititul nu le oferă același timp de răspuns. Și de aici începe dansul.

Oana Moraru spune în Copilul tău citește că un copil este capabil să citească cursiv, fluent și fără poticneli pe la finalul clasei a doua.

Problema astăzi în școli este că se grăbește acest timp de început de citire. Că nimeni nu mai are răbdare să zăbovească, să bată pasul pe loc, să încetinească ritmul pentru a se asigura că orice elev este capabil să și ajungă să rețină și să înțeleagă ce citește. Din graba noastră de a performa, uităm să ne asigurăm că odată ce a început să citească cursiv, acel elev are și capacitatea de a înțelege și mai târziu de a rezuma, de a extrage elementele esențiale.

În primii ani de școală se pun bazele viitorului academic. Din primii ani de școală se poate eradica viitorul analfabetism funcțional care este astăzi pe buzele tuturor.

Bineînțeles că sunt câțiva pași care odată urmați, eliberează drumul și poticnelile culturale, asigură un bun start academic. Sunt pași ce pot fi urmați acasă de părinți – nu fără efort, desigur – dacă școala nu poate livra astfel materialul. Însă până la școală, bazele se pun tot acasă. Prin jocurile lingvistice, prin cititul poveștii la ora de culcare, prin discuțiile libere și interogative pe marginea textului, prin lectura pe baza imaginilor din carte.

Și mai ales prin desen. Mijlocul prin care un elev își asigură un bun parcurs intelectual, o hartă mentală a ideilor principale și o bună scriitură creativă, la baza tuturor sta desenul. Este un concept nou pentru mine și nu mi-a fost ușor să îl integrez în structura mea, însă i-am înțeles importanța. Vestea bună legat de acest desen este că sunt încă învățători și învățătoare care aplică această metodă existentă în programa școlară. Vestea prea puțin bună este că sunt și cei care sar cu desăvârșire această etapă. În jurul meu după întrebările interogative aplicate, am aflat că există și așa, dar și așa. Este trist că suntem la mâna sorții și că ne bazăm mult pe noroc atunci când cadrele didactice aleg ce taie și ce păstrează din programa națională pentru a-și asigura performanța de moment și rezultate bune pe termen scurt cu care să-și mângâie orgoliul profesional.

Da, se poate repara acasă prin efort și implicare orice strică școala, doar dacă părinții au această deschidere și dorință de a investi timpul lor în educația propriului copil. Ușor nu este, dar nici imposibil.

Timpul și anii care vor trece îmi vor spune dacă am reușit fie că eu, fie că sistemul să aducem în conștiința unui copil cititul de plăcere și descoperirea lumilor din cărți prin pasiunea pentru citit.

Mai stați prin preajmă și vă spun.

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Text scris de Iulia Dumitrescu.