Cum să vezi frumos într-o mare de urât

Suntem atât de obișnuiți să vedem urâtul din jurul nostru încât uităm să vedem că mai este și frumos pe lângă el. Urâtul, critica, autocritica au crescut în noi și au fost dezvoltate pe măsură ce am trecut prin viață. Atât de mult că au ocupat și locurile ce nu le reveneau.

Nu vă speriați, nu fumez nimic de calitate care să mă facă să nu văd că spitalele gem de pacienți care nu pot respira, ori că firmele de pompe funebre au acum o afacere înfloritoare, ceea ce este bine pentru afacere, chiar dacă atâția alți oameni sunt îndoliați. Simt și frigul din casă. Îl am și eu și trăiesc cu el zi de zi. Mă învârt în pătură atât de mult că mai am puțin și mi-o lipesc pe piele ca parte integrantă din mine. Văd jegul de pe stradă și mizeria care le cade oamenilor din mâini. Văd atât de multe lucruri rele și urâte, nu doar pentru că având o sticlă în fața retinei ar trebui să văd mai bine, ci pentru că așa am muncit cu sârg toată viața la a fi cu critica în ascensiune.

Critica îți întoarce critică!

Așa se pare, că Universul îți întoarce exact ceea ce trimiți spre el. Așa oamenii au ajuns să ducă extremul la negativism, să fie îmbolnăviți înainte de vreme, să nu vadă lumina dintr-un tunel care îi înghite. Nu mai știm să vedem frumos.

Am mers ieri în parc cu copilul și am observat împreună culorile din copaci. Am văzut cum unii pomi aveau toate frunzele galbenele, cum erau nuanțe diferite de verde, cum roșcatul se vălătucea în aer. Ne-am uitat la 5 copaci, fiecare cu câte o culoare și toți împreună formau un peisaj îmbucurător. De pus pe pânză și păstrat întru frumusețe. Cum arată frumosul? Exact așa, ca niște copaci toamna.

Apoi am inspirat adânc un val de aer rece pe care l-am simțit cum se încălzește în interiorul meu. A fost un imbold de energie că mă cam luase somnul și am descoperit eu că încă nu pot dormi pe bancă în parc.

Bucuria mea față de natură a scăzut numărul de infectări într-o zi? Nu!

Dar dacă ieșeam afară și mă plângeam de cât este de frig că și așa tot de la frig ieșisem și mă deranja că pe jos era un covor de frunze, iar ca să traversez trebuie să fac un sprint peste un lac și totul doar mă deranja, ajuta în vreun fel situația curentă din țara noastră? Nu!

Ceea ce înseamnă că și dacă mă bucur și dacă sunt în depresie nu schimb cu nimic mersul lucrurilor pentru că eu sunt doar una. În tot cazul este mai util pentru mine și pentru cei apropiați mie să fiu veselă și zâmbitoare decât să mă vadă în depresie și plină de critică.

În fond, mai spun și specialiștii din multe domenii că o atitudine pozitivă crește barometrul sănătății organismului.

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, încercați să vă analizați o situație care vă demoralizează și de care vă plângeți foarte tare. Când vă veți opri din lamentare și situația respectivă se schimbă.

O zi cu frumos!

red leaf trees near the road
Photo by Pixabay on Pexels.com

Dacă mai ține mult valul 4 o să ajungem să ne decapităm pe străzi pentru o mască

Am ieșit ieri din casă după o săptămână. Mai aveam puțin și îmi creșteau crengi prin urechi dacă mai stăteam mult. Așa este când una bucată copil reintră în colectivitate și adună cu multă sârguință tot ce se împarte pe acolo, iar mamă-sa este și mai sârguincioasă și nu lasă copilul să se chinuie singur. Nu am făcut covid, am făcut viroză din asta urâtă de anotimp rece. Dar la cum behăiam și ne curgeau mucii, am ales să stăm în casă la căldură (ya right) să ne facem bine.

Așa se face că ieri am dat cu nasul de frigul de afară. Puțin că a început ploaia și nu eram pregătită că în aer liber mai și plouă, eu mă așteptam ca dincolo de zidurile blocului să găsesc soare blând de toamnă și frunze ruginii în copaci. Nu fu să fie.

Mergând eu așa pe stradă cu masca asamblată bine pe față că așa am înțeles că toată lumea poartă masca pe peste tot, iar eu sunt dintre cei care respectă regulile, încă nici eu nu am aflat de ce țin atât de tare să respect regulile, dar o fac. Însă dacă mai vin multe valuri în pandemia asta o să rămân cam singura care mai respectă ceva.

Mulți, foarte mulți oameni care nu aveau nici măcar urmă de mască pe undeva pe la vedere. Nu mai vorbesc de cei care încă o țin pe sub nas prin magazine. Tot mă nedumerește cum de atâția oameni cum pun piciorul afară din România respectă tot ce impun alte țări, dar nu reușesc să facă treaba asta și în țara în care trăiesc zi de zi. Ciudat, tare ciudat.

Astăzi totuși nu pe oamenii care nu respectă regulile vreau să îi aduc în discuție, ci pe cei care ne conduc și guvernează și orice înseamnă autoritate a statului. Pentru că din cauza unei gestionări defectuase de zeci de ani de zile, oamenii sunt extrem de neîncrezători în tot ce înseamnă stat în țara aceasta. Nu o spun eu, o spun statisticile, dați o căutare pe google dacă chiar vreți să aflați.

Degeaba avem reguli, legi, ordonanțe de urgență și monitor oficial dacă toți au contribuit la o imagine delăsătoare și de neîncredere în instituții.

Ca polițiștii să fie luați în serios vor mai trece încă zeci de ani de spălare a imaginii pentru ca oamenii să își schimbe părerea despre ei.

Ca guvernul să fie beneficieze de încrederea poporului va mai…ei aici nu știu ce va trebui să se întâmple că este așa o negură totală peste tot ce înseamnă guvernanți.

Pentru ca Primarul General să beneficieze de susținere ar trebui ca oamenii să nu mai dârdâie de frig in case, să aibă apă caldă și să nu îi mai devoreze țânțarii. Și nu, nu se rezolvă toată treaba, doar că acestea țin de civilizație și nici nu ar trebui să le mai aducem în discuție, să fie normalitate. Cum să discutăm de progres când noi ne tot împotmolim în țânțari și apă caldă.

Pentru ca Președintele să beneficieze de credibilitate ar trebui chiar să îi pese de populație și să lase naibii deoparte pedagogia politică pentru că a renuțat de mult să mai fie profesor, prin urmare ar trebui să nu se mai poarte ca un profesor răzbunător pe elevii care consideră el că merită o lecție.

Acestea sunt doar câteva aspecte succint radiografiate despre neîncredere, ne-transparență, ne-asumare care au adus oamenii în stadiul în care își bagă picioarele.

Degeaba îi tot arătăm pe oameni cu degetul că nu fac, nu vor, nu acceptă. Degeaba facem glume că știu una, dar nu știu alta. Degeaba râdem de neștiința lor când nimeni nu s-a obosit să investească real în educație. Să investească în comunicare, în transparență, în combaterea știrilor false care împânzesc on-line-ul.

Pentru că la noi în țară este vorba doar despre putere și nu despre oameni. Niciodată despre oameni.

Atât pentru astăzi, de aici din patria mucilor trecuți și a gâtului des-roșit.

competition dispute goats
Photo by Pixabay on Pexels.com

De ce sloganul spălați-vă pe mâini cu apă caldă și săpun mi se pare de o mare ipocrizie.

Pe la începutul anilor 2000 a fost o problemă cu gazele în partea aceea de Capitală numită generic Șoseaua Chitilei, situată în sectorul 1, ăl mai de top sector al nostru.

Problema a fost la modul că nu erau gaze deloc. Niente. Nada. Nichte. Deloc. Dacă lăsam cana cu apă pe masă în bucătărie, la următoarea sorbire era gheață. Oricum, pe gerurile alea nu se putea bea decât apă ușor călduță ca să nu se facă țurțuri până trecea de gât. Era în plină iarnă, ianuarie, iar acum 20 de ani încă nu stăteam în tricou de Crăciun, ceea ce înseamnă că era frig, ger chiar. Nu  mai țin minte care a fost atunci problema, până la urmă nici nu trebuia eu să îmi bat prea tare capul că eram copil. Măi dar așa tare îmi amintesc gerul îndurat de nu vă puteți imagina.

Când mergeam la culcare, mă echipam ca de mers pe pârtie și ne băgam toți sub un teanc de pilote și pături de abia puteam respira de greutatea lor. Aveam în pat sticle cu apă caldă (curent aveam) ca să mai dezmorțească puțin gerul de sub pături.

Evident toată lumea spera că va dura puțin, 1 zi-2 și nu a luat nimeni măsuri de genul un foc mare de tabără în mijlocul casei sau achiziționarea de aeroterme care nu erau chiar așa pe toate drumurile atunci, ca acum. În tot cazul nu exista niciun fel de informare și nimeni nu știa nimic. Pentru a avea mâncare gătită mama gătea noaptea când oamenii nu mai foloseau nicicum gazul și avea la argaz măcar 2 ochiuri funcționale. Pe timp de zi era atâta presiune că puteai ține un ochi pornit pe minimum și în jumătate de oră se încălzea și mâncarea.

Toată treaba asta a durat undeva în jur de o lună. Poate mai puțin, poate mai mult, nu îmi amintesc chiar toate detaliile. Însă îmi amintesc că dimineața ieșeam de sub stratul de pături și mă pregăteam să merg la școală. Adică dădeam jos de pe mine tot echipamentul menit să îmi țină de cald și luam hainele de școală. Că așa era pe vremea aia, nu te duceai la școală în pijamale și nu păsa nimănui că tot cartierul este într-un ger siberian, regulile se respectau.

Mi-am zis atunci că așa frig eu sper să nu mai trăiesc nicicum.

Tocmai de aceea mă găsesc 20 de ani mai târziu, în alt sector al nostru, nu la fel de prosper ca 1, dar promițător, unde de câțiva ani fac frigul în casă la propriu. Nu fac frigul atunci când mă încălzesc cu surse externe care n-au nicio treabă cu căldura furnizată de mult-iubitul stat. Evit să spun cum îi cheamă pe ăia de se ocupă acum cu agentul termic de încălzire pentru că pur și simplu nu mai știu și nici nu îmi mai pasă.

De mai bine de o săptămână am maximum 20 de grade în sufragerie că aici măsor, aici e mai animată treaba. Că dacă intru prin dormitoare care au și pereți exteriori mă ia plânsul. Am reușit să cresc în sufragerie temperatura la 22 de grade când am călcat și de la abur s-a făcut și călduț. Tot e bine că n-am făcut igrasie în casă. Mai reușesc să urc temperatura la 21 de grade când sunt mai multe gadget-uri în funcțiune și mai prestează și ele puțin la confortul termic. Dar cam atât. Când a scăzut temperatura sub acele 20 de grade ce se mențin în mare parte din timp, am mers și am făcut o baie fiartă ca să mă încălzesc. Nu, nu am apă caldă la dispoziția mea când vreau eu, când am nevoie ori chef, nu mă înjurați degeaba. Am pus un boiler mic unde mă pot opări în voie pentru câteva momente.

Vedeți voi diferența pentru mine dintre acum 20 de ani și prezentul pe care îl trăiesc nu există. Nu este niciun fel de evoluție. Acum 20 de ani dârdâiam de frig în casă și îmi îngheța apa în cană, astăzi se întâmplă exact același lucru.

Se fac 2 ani de zile de când ne luptăm cu mizeria asta de pandemie. În aproape 2 ani de zile am auzit îndemnul de a ne spăla pe mâini cu apă caldă și săpun pentru a ne păstra sănătoși, că aproape mă ia cu leșin când aud. În aproape 2 ani de zile am reușit să mă înfurii atât de tare că îmi venea să iau o găleată cu „apa asta caldă” și să o arunc peste toți, dar absolut toți aleșii țării de la primar la președinte ca să vadă și ei cam cât de caldă este apa care face țurțuri când afară este frig.

Dar, nu disper, este în regulă, doar a zis el Nicușor că în alte țări oamenii trăiesc la 20-21 de grade și că este ceva normal, iată s-a rezolvat nu am de ce să mă plâng. Mă mai plâng când or să scoată subvenția de la gigacalorie și costul cu întreținerea o să sară în aer la propriu. Că doar într-o țară civilizată în care zeci de ani nu s-a mișcat niciun tub și nicio țeavă și sunt pierderi imense, să te decizi să scoți subvenția pentru că nu-i așa, populația este bună de plată tot timpul pentru toate eșecurile celor aleși și votați, estea calea cea mai simplă. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva reglementărilor chiar dacă îmi vor afecta bugetul și încă bine, însă sunt împotriva hoției și a incorectitudinii.

Până una alta, pentru pături plușate, pufoase, moi și călduroase lăsați-mi un comentariu și vă spun de unde le puteți cumpăra.

hands coffee hand laptop
Photo by cottonbro on Pexels.com

Am citit: Perfecționistele – Sara Shepard

Că tot am zis să schimb autorul și să mai aduc în prim plan și autori noi. Adică ceva ce nu am mai citit eu ca să nu zic că mă învârt printre un număr limitat de scriitori.

Și nu știu cum se face că în ultima vreme îmi tot pică în mână cărți care au legătură cu adolescența, dacă nu cumva sunt destinate în totalitate adolescenților. Poate că Providența se joacă cu gândurile mele și îmi trimite semnale despre cum va fi când îmi va ajunge copilul adolescent. Ce să zic, să fie bine ca să nu fie rău.

Am citit această carte micuță, drăguță destul de ușor. N-am mai citit de multă vreme o carte sub 500 de pagini, ceea ce este bine că mă ajută să îmi mai destind creierul între cărțile care mă consumă cumva emoțional.

Doar că dacă de obicei mă bucur când am puține pagini de citit, acum am simțit nevoia de mai multe totuși. Povestea m-a lăsat în coadă de pește pentru că este cap de serie, însă eu nu sunt interesată să continui, mă opresc la acest volum, oi afla eu până la urmă cum se termină povestea. Drama a fost suficient cât să îmi stârnească curiozitatea și prin urmare aveam nevoie de mai multe informații.

Romanul se înscrie în categoria Young Adult cu ceva Mistery pe acolo, deși în realitate are mai multă drama și mai puțin mister.

Perfecționistele sunt 5 fete cucuiete care își construiesc o viață aparent perfectă fără ca ele să fie perfecte. Doh! De parcă există perfecțiune pe lume. Cel puțin nu în cea umană. Dacă nu vă pare nimic cunoscut, să știți că mie îmi sună a viața de pe rețelele de socializare unde totul este frumos, perfect, genele stau la locul lor mereu și coafura rezistă orice ar fi.

Personajele sunt multe și planurile se succed, este destul de greu să construiești în jurul a 5 personaje principale plus altele secundare. Istoriile personale ale fetelor sunt suculente și am simțit nevoia să aflu mai multe, mai din straturi, dar cine știe, poate a păstrat câte ceva și pentru celelalte cărți.

Recomand cartea pentru că: are intrigă, are mister, are dramă, creează așteptare, induce către anticipare și mai ales poate duce către subiecte de discuție cu adolescenții din dotare pentru că în roman povestea se duce la suicid, bullying, orientare sexuală.

Spor la descusut limbile adolescenților.

Deșeurile noastre afectează lumea înconjurătoare în moduri pe care nici măcar nu mi le imaginam.

Mă uitam în după amiaza aceasta cu copilul pe Animal World la ceva emisiune cu animale de prin zone tare îndepărtate. Pe acolo pe unde își cresc puii pinguinii, focile elefant și albatroșii, pe la Antarctica. Adică departe tare. Și sincer spun că era ultimul loc în care m-aș fi gândit că ar fi putut ajunge pet-uri și pungi din plastic.

În locul acesta îndepărtat era o echipă care de ani de zile mergea pe la cuiburile de albatroși când aceștia zburau mii de km pentru a pescui mâncare pentru puii lor și strângea de pe lângă cuiburi ce reușeau păsările să regurgiteze. Sau în cel mai rău caz, cercetau ce le perforase stomacul.

Și avea doamna aceasta o cutie plină cu deșeuri de pe lângă cuiburi. Plină cu sticle din plastic, pungi de diverse dimensiuni, plastice mai tari, dar care plutesc pe apă, scobitori, mănuși tip chirurgicale și am pierdut numărul a ce avea acolo în cutie.

Cum au ajuns toate gunoaiele acestea în oceane nu este greu de imaginat ținând cont că apele se varsă din unele în altele și așa gunoaiele se deplasează cu o viteză greu de urmărit. Că toate aceste gunoaie afectează ecosistemul și viața în general, este iar lesne de închipuit. Dar, că nu există o barieră și că totul se deplasează cu o viteză atât de mare până în cele mai sălbatice colțuri ale lumii, abia asta este greu de imaginat. Cel puțin pentru mine.

Mi-am amintit cum acum aproximativ 10 ani fiind în Bicaz am mers cu vaporașul pe lac. Era curat, priveliștea frumoasă. Vreo 7 ani mai târziu am reluat experiența în același loc și mi-a picat fața când am văzut o apă plină cu gunoi. Nu era vorba că era gunoi doar acolo la mal puțin până te mai îndepărtai în larg. Nu! Era peste tot plin de gunoi, de pet-uri, de ambalaje. Priveliștea aceea frumoasă pălea când te uitai în apă și nu vedeai apă.

Din păcate acolo se îndreaptă lucrurile și din ce în ce mai repede. Contaminăm ape, dezgolim păduri, otrăvim vietăți care se luptă să trăiască în mediul pe care noi îl oferim nu doar lor, cât și urmașilor noștri. Cum și de ce am ajuns în acest punct? Cel mai probabil de la globalizare și industrializare și consumerism. Toate acestea vin la pachet cu lipsa educației. Educația aceea care în loc să evolueze și să înflorească, din păcate a involuat atât de tare că mai avem puțin și ne întoarcem la omul cavernelor. Măcar el nu avea plastic.  Și nici doze.

Evident că ce spun eu aici este prea puțin într-o lume prea mare. Și că dacă n-au reușit să ia măsuri concrete și sustenabile nici mai marii lumii, eu cu siguranță nu răstorn niciun car. Însă fiecare câte puțin prin aportul propriu poate contribui cât de puțin la lumea înconjurătoare.

Am mai spus aici, eu niciodată nu arunc gunoi pe jos, absolut niciodată. Dacă nu am coș, îmi țin gunoiul până îl pot arunca unde este amenajat. În locurile de joacă strâng de pe jos deși îmi produce foarte multă silă, dar mai degrabă eu cu silă decât copil atras de gunoaie. Acum lucrez la partea cu chimicalele care mi-au acaparat dulapul cu detergenți. Și ușor încerc să schimb multe dintre obiceiurile pe care le-am dobândit pe parcursul trecerii timpului.

Nu schimb lumea, sunt conștientă de treaba aceasta, însă pun umărul la o lume mai bună și pot doar să sper că urma mea va aduce puțin mai bine măcar pentru descendenții mei.

Vă invit la responsabilitate.

two pink flamingos
Photo by Simon Berger on Pexels.com

De-a șoarecele și pisica

Suntem în acest scenariu al valului 4 al pandemiei. Tot e bine că încă mai putem număra în ce val suntem. Rata de infectare a sărit de zece la o mie numai în Capitală. Paturi la ATI nu mai sunt, dar bine că au promis că vor suplimenta în zilele următoare. S-au interzis iar operațiile care nu sunt urgente. Că altfel omul se mai operează și de distracție că e sadic și îi place să se simtă tăiat, apoi infectat cu stafilococi din spital, apoi să își vândă și un rinichi ca să își cumpere medicamente. Când ajungi la operație nu-i chiar sigur că e și necesar, urgent, vital. Este ceva ce poate fi amânat pe termen nedeterminat.

Toate acestea fiind spuse, făcând o radiografie succintă și subiectivă a lucrurilor care se întâmplă acum în țara în care trăim, guvernul Câțu a fost demis. Merita? Nici nu mai contează. Că ineficienți au fost oricum toți de până acum. Dar eu consider că era un moment în care toți ar fi trebuit să fie umani, să nu le pese de putere, ci de oameni, să pună umărul în a gândi strategii care să salveze vieți și să reducă efectele pandemiei, fără să îngroape economia care și așa necesită tub de oxigen, fără să ne simțim ca și când am fi fiecare pe cont propriu.

Dar nu, nu se poate. Fiecare vrea să arate cât este de tare-n brand, cât de puternic este când ține frâiele în mâini, cât de nepăsător este când oamenii mor.

Și s-au aliat ei așa ca niște salvatori ai țării și au făcut o treabă pentru care ar trebui să le mulțumim, nu? Doar ne-au salvat.

N-am zis niciodată că nu mai votez, mereu am zis mergeți și votați, chiar dacă nu aveți pe cine, mergeți și alegeți pe cel care poate mișca măcar o unghie. Chiar și să alegem răul cel mai mic, a fost un crez util la un moment dat, însă tura asta nu mai. Nu mai îndemn pe nimeni să aleagaă niciun rău mic în detrimentul unuia mare. Ba chiar la viitoarele alegeri de orice fel așa mi-aș dori să nu iasă nimeni, dar nimeni la vot. Să se dea naibii un reset total la clasa politică pentru că atâta aroganță, infatuare, nesimțire și prostie mai rar să vezi ca în fruntea țării noastre.

Nu că ne omoram noi după fonduri europene, însă acum cu răsturnarea asta, cu noul guvern care va fi interimar a la long pentru că pandemie, avem toate șansele să pierdem finanțări europene și să blocăm proiecte. Pentru că ce să vezi nimănui nu-i place instabilitatea politică și nici fâțâiala de genul eu sunt mai bun, tu ești mai prost.

De fapt pe mine mă enervează teribil că nimic din ce înseamnă politic nu are legătură cu grija față de populație. Totul, absolut totul este despre putere și despre bani.

Și să ne ferească Providența de aurul care o să vină peste noi….

short fur black orange and gray cat
Photo by Pixabay on Pexels.com

De ce întârzie oamenii atunci când sunt invitați undeva?

Am fost recent la un eveniment privat în calitate de invitată. Eu sunt punctuală oriunde merg, indiferent că merg la un interviu, la un restaurant cu rezervare, la o nuntă sau în orice fel de loc în care știu că trebuie să ajung la o oră prestabilită. Când ajung prea devreme că se mai întâmplă și așa, mă mai plimb aiurea până se face ora la care trebuie să fiu prezentă, încerc să nu coplșesc gazda cu super punctualitatea mea. Mai nasol pentru mine când gazda este nepregătită și luată prin suprindere de punctualitatea mea pentru că se pare pe lume sunt foarte mulți oameni care nu au noțiunea timpului. Ba se întâmplă în ultima vreme când știu că urmează să interacționez cu oameni care au ei o problemă cu a fi punctuali să mă forțez să mai întârzii și eu măcar 5-10 minute (ceea ce este un efort imens din partea mea) și tot prin suprindere îi iau chiar și așa.

N-am înțeles niciodată de ce la un eveniment organizat când ți se comunică la ce oră este bine să fii acolo că atunci începe evenimentul/ petrecerea, se face primirea, sunt oameni și încă mulți care ajung la locație dupa mai bine de o oră, chiar două. Nu a fost eveniment la care eu să fiu invitată și să nu văd aperitive pe masă când se servea un alt fel de mâncare, al doilea sau chiar al treilea.

Sunt convinsă că unii pățesc diverse lucruri care îi întârzie. Care lucruri, ei știu, habar nu am, doar le ofer prezumția de nevinovăție. Însă îmi este greu să cred că 5-10 oameni de la fiecare eveniment pățesc câte ceva în același timp încât ajung la locație la ora 22 în loc de ora 19.

Eu mă gândesc că oamenii aceștia pur și simplu stau pe canapea, acasă la ei, se relaxează la un film și la ora la care ar fi trebuit să fie deja acolo la eveniment, își amintesc că parcă-parcă ar trebui să fie în altă parte. Și na, până se dușează (ăia care au apă caldă), până se aranjează, până se îmbracă, până găsesc un mijloc de transport, ajung cu 1-2-3 ore întârziere. Se mai întâmplă.

După cum ziceam, la absolut fiecare eveniment am văzut astfel de oameni.

O să scriu în alt text și despre cei care confirmă că sunt prezenți și nu mai ajung, nici măcar cu întârziere.

Tu din ce categorie faci parte? Punctualitate sau întârziere?

photo of man in blue blazer and striped shirt standing by stairs while on the phone and looking at his watch
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Aniversare

Ana se uită cu drag la Dan care încă doarme. Pe sub ploapele subțiri globul ocular se mișcă făcând vinișoarele subțiri să se vadă cum se umflă. Oare Dan visează? O fi în somn profund? În tot cazul nu mai poate amâna. Pune o mână peste mâna lui și îl strânge ferm de braț. Dan tresare. Nu apucă să deschidă ochii și nici să realizeze că este deja dimineață, dar aude.

– La mulți ani, spune Ana.

Panică, panică, panică. La mulți ani?

Dan nu s-a trezit de tot din somn, însă nimic nu îl înviorează mai rapid ca un la mulți ani. Niciodată nu știe pentru ce este acel la mulți ani, ce zi a uitat, ce cadou nu a luat. Fiecare aniversare îl ia prin surprindere de parcă ar fi de fiecare dată prima oară când sărbătoresc acel ceva.

– A mu ți ni!? Bolboresește Dan înainte ca Ana să își dea seama că iar nu știe despre ce vorbește.

– Ce??

– Mmm la mulți ani, spune evaziv chinuindu-se să se obișnuiască cu lumina din cameră.

Ana zâmbește mulțumită și fiecare își vede de ale lui. Ea merge spre bucătărie să pregătească micul dejun, în timp ce Dan merge spre baie să se învioreze. Și poate reușește să își amintească și ce sărbătoresc.

Sigur e vreun sfânt azi. Ana ține toți sfinții ăștia, îi știe pe toți pe dinafară de parcă ar trăi cu noi în casă. Dar stai, nu mi-ar zice mie la mulți ani că eu nu sunt nici Vasile, nici Ion, nici Georgel, nici Valentin….ăsta e sfânt măcar? Mi-a zis mie la mulți ani, deci are legătură cu mine. Să recapitulez. Astăzi este 1 octombrie, nu știu să fie vreun sfânt azi. Or fi băgat ăștia ceva recent în calendar. Nu este ziua Anei, asta știu sigur, ziua ei este in iulie. A mea măcar atât să știu și eu că doar am fost prezent la nașterea mea și nu era toamnă. O fi ziua în care ne-am mutat în casă? Ziua în care am pus murături prima dată? Ziua în care a scos pata aia de pe tricou?

-E gata masa dragule. O bătaie discretă se aude în ușă și îl readuce în prezent pe Dan.

-Da, da imediat.

În drum spre bucătărie se tot gândește cum să o scoată la capăt. Dacă trebuia sau nu să cumpere cadou, dacă iar s-a făcut de rahat și de ce naiba sunt atât de importante toate aniversările astea? Doar sunt zile ca toate zilele, nu?

-Dan ești bine?

-Hmmm?

-Ești bine? Ești roșu la față și încordat tot. Faci infarct? Am văzut eu în Dr House că dacă te doare în capul pieptului faci infarct. Te doare?

-Nu fac infarct!

-Ești…constipat…?

-Ce? Nuu! De ce să fiu constipat?

-Aaaa ce bine! Atunci înseamnă că poți mânca tort la mic dejun.

-Tort?

-Pai da, tort. Aniversare fără tort? Serios, cât îți ia să te trezești?

Aaaam sfeclit-oooo

Dacă este și tort înseamnă că este ceva important și serios. Parcă sunt în iad și mă învârt în aceeași buclă. Ce zi e azi? Ce aniversăm azi? Ce sărbătoare este? Sigur așa ar arăta iadul meu.Hmmm da…tort…că doooar astăăăzi este…ah da, desigur, ziua în care ne-am cunoscut, încearcă Dan să se lămurească.

-Ăăăă nu! Noi nu ne-am cunoscut pe 1 octombrie….

-Că să torie!???? Mai face Dan o încercare.

-Dragule nu este ziua căsătoriei noastre, spune Ana uimită. Astăzi este 1 octombrie, noi ne-am căsătorit în februarie.

-Februarie? Uimirea lui Dan poate atinge cerul cu siguranță.

-Da. Ai uitat? Era atât de cald că eram toți în mânecă scurtă. Era așa cam ca azi, o zi caldă de toamnă.

-Deci era toamnă, totuși.

-Nu, am zis ca era februarie, doar că părea ca o zi caldă de toamnă. Ai tu o treabă cu aniversările astea de nu îți amintești nimic niciodată.

-Bine și ce sărbătorim azi?? Întreabă Dan deja exaperat de efortul de a-și da seama ce este atât de important pentru soția lui pe care își dorește să o mulțumească, dar zău că nu înțelege ce e așa important la aniversări.

-Aaaa azi…nimic.

-Cum nimic??????

-Mnu este nicio aniversare astăzi, zice Ana ușor fâstâcită.

-Pai și la mulți ani-ul și tortul și discuția?

-Aaaa am vrut așa pur și simplu să îți spun la mulți ani pentru că este o nouă zi și să o trăim ca și când ar fi sărbătoare.

-Cu tort?

-De fapt tort nu am făcut, dar mi s-a părut interesant să îl aduc în discuție.

Stupoarea lui Dan se poate citi din Rusia, la fel și faptul că nu înțelegea o iotă. Mda, nevastă-mea și noua gândire budhistă sau ce naiba o mai citi. Sau visez? Încă dorm, nu m-am trezit și atunci….îi vine o idee.

-Păi în cazul acesta, își joacă și Dan o carte murdară, înseamnă că trebuie să vedem cum anulăm vacanța.

-Ce vacanță?

-Vacanța pe care am comandat-o acum de dimineață pe post de cadou pentru că nu am știut ce sărbătorim, m-am gândit că este ceva important, mai ales că aveam și tort la 7 dimineața. Și am comandat o vacanță.

-Vacanță? Noi abia ne-am întors din concediu, zile libere nu mai avem, bani nici atât…

–Da, știu, dar m-am panicat și nu am mai gândit bine. Știi cum fac sub stres, iau decizii pripite și de multe ori greșite. Am accesat un credit din acela de ți-l dau online fără să te întrebe prea multe și am plătit o vacanță în Dubai.

-Dubai? Credit? Ana deja începuse să transpire.

-Da, a costat cam mult ce-i drept, dar m-am gândit că merită cei 3000 euro investiți când sărbătorim ceva atât de important.

-Ce sărbătorim? Întreabă Ana deja cu vocea gâtuită gândindu-se ce înseamnă pentru ei un astfel de împrumut.

-Ei, nimic, doar că așa trăim noi ca și când ar fi o sărbătoare în fiecare zi!

-Aaaa….Ana…din acest moment nu mai sărbătorim nimic niciodată. Și așa nu reușesc să țin minte.

Dan a plecat închizând ușa în urma lui. Ana a rămas blocată în uimirea ei. Dar astăzi chiar sărbătorim ceva. A fost o zi superbă de toamnă acum zece ani. Covor de frunze arămii erau pe jos și în copaci adia un vânt ușor ce făcea frunzele să pară curcubee. Era răcoare, dar suficient de cald încât eram  în mânecă scurtă. A fost ziua de întâi octombrie….

The end!

Uite complimentul, nu e complimetul.

Așa sunt eu de dau o dau de gard exact atunci când nu este cazul. De mă ia gura pe dinaintea creierului și mă trezesc scoțând pe gură ce nu ar fi momentul să iasă, sau vorbesc exact atunci când nu trebuie.

Nu vi s-a întâmplat niciodataă? Nu vi se întâmplă de regulă?

Mie da!

Să vedeți, în încercarea de a oferi un compliment unei persoane care a scris o carte și pe care carte am cumpărat-o, am dat bani, am comandat-o, așteptat-o, citit-o din scoarță în scoarță și am apreciat teribil ideea din care s-a născut cartea respectivă, am ajuns să depreciez verbal munca omului.

I-am spus că am citit cartea, că m-a ajutat, a făcut diferența în viața mea într-un anume moment când mi se roteau ideile în cap și îmi lipsea curajul, cartea asta mi-a dat hint-ul necesar să ies de sub pătură și să acționez. După care am ținut să adaug că nici măcar nu o am acasă, că este împrumutată, ca multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat de altfel. Și abia atunci mi-a picat fisa, atunci când închideam gura mulțumită de complimentul meu că practic în momentul în care împrumuți o carte, aduci un mare deserviciu autorului. Orice carte împrumutată este o carte mai puțin cumpărată și este o contribuție în minus adusă scriitorului. Omului care a muncit, s-a documentat, și-a pus ideile în parctică, a stat ore întregi înțepenit cu degetele pe tastatură ca să scoată un produs. Omul care a sperat că va ajunge la cât mai mulți oameni, omul care și-a stors creierul pentru paginile acelea.

Da, este un compliment frumos să știi că îți este cartea apreciată, cerută și citită, însă nu cred că mai este compliment să știi că este trecută din mână în mână, în mână, frunzărită, citită, poate mai și ajută, dar este cumpărată doar o dată.

Numai zic nimic…

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com