Ochelarii Cu Vedere

Acum eu sper să citească, că de aia mamă-sa, adică eu, mă tot strofoc să aflu. Să știu, să fac bine, să acopăr golurile din școală. Ca în final copilul meu să devină cititor din plăcere așa cum și eu am devenit în timp.

Copilul tău scrie și Copilul tău citește se întrepătrund cumva. Este destul de dificil să ne rezumăm doar la scris sau doar la citit, deși sunt funcții diferite, ele sunt complementare.

Acesta este un text mai mult pentru cei care au copii la început de drum și vor să fie siguri că nu ard etape și nu se grăbesc punând presiune pe aceste două componente atât de esențiale în întreg parcursul academic al unui elev.

Așadar, cititul.

Cum a fost cititul pentru mine? Am învățat literele și să citesc când am mers la școală. Nu îmi mai amintesc clar etapele. Știu că am avut o problemă cu litera O dar de mână. Am avut o problemă cu această literă până când a considerat tata că am avut suficient timp o problemă și problema s-a rezolvat rapid cu două palme și ceva strigăte. A dispărut subit problema. În vacanțele de vară în clasele mici eram obligată să citesc niște cărți extraordinar de plictisitoare, basme de Petre Ispirescu. Aveam această carte plină cu basme repetitive. Dacă citeai 2-3 dintre ele, practic le cam  citeai pe toate. Nici acum nu sunt prietenă cu Petre Ispirescu, am încercat să recitesc basmele sale și am abandonat foarte repede. Am citit toate cărțile, romanele și nuvelele din bibliografia școlară. Pe vremea mea nu citeai altceva decât ce era recomandat de școală. Unele mi-au plăcut, unele nu. Apoi am citit recomandările din facultate și abia mai târziu am devenit cititor de beletristică. Asta până am rămas însărcinată, m-a apucat panica, s-a instalat frica și am început să citesc cărți despre parenting, dezvoltare emoțională, personală și spirituală, psihologie, educație, bune maniere, tot ce mă putea pregăti pentru a fi versiunea cea mai bună a mea pentru copilul nostru.

Acum îmbin și combin beletristica și orice carte din lista de mai sus care mă poate ajuta în continuare să mă dezvolt.

Cum aș vrea să fie pentru al meu copil? Aș vrea sa știe, să descopere și să afle că în cărți se află o întreagă lume care abia așteaptă să fie descoperită.

Da, sună poetic și frumos și probabil cu toate cunoștințele mele acumulate ar fi fost floare la ureche cu un copil de pe vremea mea, însă cu un copil nativ digital altfel stau lucrurile.

Din cauză că acești copii au acces la ecrane de la vârste foarte mici, lumea virtuală le oferă satisfacție imediată, cititul nu le oferă același timp de răspuns. Și de aici începe dansul.

Oana Moraru spune în Copilul tău citește că un copil este capabil să citească cursiv, fluent și fără poticneli pe la finalul clasei a doua.

Problema astăzi în școli este că se grăbește acest timp de început de citire. Că nimeni nu mai are răbdare să zăbovească, să bată pasul pe loc, să încetinească ritmul pentru a se asigura că orice elev este capabil să și ajungă să rețină și să înțeleagă ce citește. Din graba noastră de a performa, uităm să ne asigurăm că odată ce a început să citească cursiv, acel elev are și capacitatea de a înțelege și mai târziu de a rezuma, de a extrage elementele esențiale.

În primii ani de școală se pun bazele viitorului academic. Din primii ani de școală se poate eradica viitorul analfabetism funcțional care este astăzi pe buzele tuturor.

Bineînțeles că sunt câțiva pași care odată urmați, eliberează drumul și poticnelile culturale, asigură un bun start academic. Sunt pași ce pot fi urmați acasă de părinți – nu fără efort, desigur – dacă școala nu poate livra astfel materialul. Însă până la școală, bazele se pun tot acasă. Prin jocurile lingvistice, prin cititul poveștii la ora de culcare, prin discuțiile libere și interogative pe marginea textului, prin lectura pe baza imaginilor din carte.

Și mai ales prin desen. Mijlocul prin care un elev își asigură un bun parcurs intelectual, o hartă mentală a ideilor principale și o bună scriitură creativă, la baza tuturor sta desenul. Este un concept nou pentru mine și nu mi-a fost ușor să îl integrez în structura mea, însă i-am înțeles importanța. Vestea bună legat de acest desen este că sunt încă învățători și învățătoare care aplică această metodă existentă în programa școlară. Vestea prea puțin bună este că sunt și cei care sar cu desăvârșire această etapă. În jurul meu după întrebările interogative aplicate, am aflat că există și așa, dar și așa. Este trist că suntem la mâna sorții și că ne bazăm mult pe noroc atunci când cadrele didactice aleg ce taie și ce păstrează din programa națională pentru a-și asigura performanța de moment și rezultate bune pe termen scurt cu care să-și mângâie orgoliul profesional.

Da, se poate repara acasă prin efort și implicare orice strică școala, doar dacă părinții au această deschidere și dorință de a investi timpul lor în educația propriului copil. Ușor nu este, dar nici imposibil.

Timpul și anii care vor trece îmi vor spune dacă am reușit fie că eu, fie că sistemul să aducem în conștiința unui copil cititul de plăcere și descoperirea lumilor din cărți prin pasiunea pentru citit.

Mai stați prin preajmă și vă spun.

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu este complicat deloc. Scoți copilul din maternitate, evident după ce l-ai născut, îl duci la școală și îl așezi în bancă și de aici lucrurile decurg de la sine. Dacă nu ați râs să știți că a fost o glumă, iar titlul evident exagerat.

Când am fost la conferința pe tema educației am primit multă informație pe care  încă o integrez și structurez, chiar dacă au trecut săptămâni bune de atunci. Așa gândesc eu…mai pe timp lung. Între timp m-am apucat să citesc și cărțile Oanei Moraru – Copilul tău citește și Copilul tău scrie și am să revin cu recenzii în viitorul sper eu nu prea îndepărtat.

Până atunci vreau să mă opresc puțin asupra unui aspect care are legătură și cu cărțile Oanei Moraru, dar și cu multe alte cărți care au tratat un subiect comun. Un aspect care are legătură și cu școala, dar și cu primii ani din viața unui copil, cât și cu impactul asupra întregii vieți de adult și anume: limbajul de la începutul vieții de copil (să nu spun chiar a vieții intrauterine ca să nu dați cu roșii).

Modul în care ne raportăm la copil încă din prima zi de viață este definitoriu în evoluția și dezvoltarea sa ulterioară. Deși pare greu de realizat, să vorbim activ, clar și prezent cu copilul încă din primele zile de viață este metoda care ne asigură că mai târziu la școală, în anii de formare academică această practică își va arăta rezultatele printr-o gândire activă, critică, un limbaj evoluat, o scriitură creativă.

Și nu doar limbajul părinților aduce beneficii clare în evoluția academică a unui copil, ci și ascultarea activă. Și credeți-mă pe cuvânt este teribil de dificil să fii ochi în ochi cu un copil mic de un an și jumătate, poate doi care vrea să transmită o informație și nu își găsește toate cuvintele, iar exprimarea îi dă de furcă, să stai acolo, să nu te oprești din a-l privi deși ești tentat să pleci ochii către telefon, să îl încurajezi prin expresivitatea ta să meargă mai departe, să fii realmente interesat de ceea ce vrea să spună chiar dacă ai anticipat acest lucru de cel puțin cinci minute, să nu îl întrerupi și să îl aștepți să formuleze ideea pe care o are în acel moment. La finalul acestui exercițiu, clar ești un părinte o idee mai epuizat, mai ales dacă ești un părinte activ, cu toleranță scăzută la frustrare și cu lipsă de răbdare, dar ești și un părinte care a pus bazele unui viitor școlar pregătit de școală. Dar, hey, nu a spus nimeni niciodată că este ușor să crești un copil.

Când eram eu însărcinată citeam destul de mult. Visul meu de dinainte de sarcină era acela ca atunci când urma să fiu însărcinată să merg într-un parc, să fie cald, dar nu sufocant, să mă așez pe o bancă la umbră, să urmăresc oamenii și comportamentele lor și să citesc în aer liber. De citit am citit cât am vrut, aici visul mi s-a împlinit și cam aici s-a și oprit. Restul activității s-a desfășurat întinsă la orizontală cam toată sarcina. La un moment dat din  plictiseală am început să citesc cu voce tare, m-am gândit că și bebelușul care uneori îmi făcea burta să arate ca un OZN vrea să îmi cunoască vocea. Apoi după ce s-a născut am avut mereu la îndemână cărți pentru mine, cât și cărți pentru copil. Am început să îi citesc foarte devreme, să îmi audă vocea în povești. Când a venit vârsta explorării și a gustării de hârtie am făcut o pauză de la citit cărți cu gust bun și am trecut la cele cartonate și la inventat de povești. Rutina cititului la somn am introdu-o foarte devreme și am educat-o în timp.

O parte dintre lucruri le-am făcut din instinct pentru că așa am simțit și așa am crezut eu că fac bine din dorința de a da o importanță cărților și poveștilor. Alte părți le-am făcut pentru că așa am citit în multe cărți destinate creșterii și înțelegerii copiilor. Acum aflu că toate aceste lucruri pe care eu le-am făcut de timpuriu că am știut sau că nu am știut, de fapt au pus bazele academice ale viitorului școlar.

Un copil care a primit încă din primii ani de viață povești spuse, inventate sau citite, vorbit prezent și activ, ascultat prezent și activ, joacă multă, jocuri de rol, jocuri de memorie și s-a investit în cultivarea educației emoționale are șanse mult mai mari de a dezvolta vocabular oral și scris elevat, bogat, creativ, analitic și critic.

Partea bună a lucrurilor este că la orice vârstă ele pot fi corectate sau reparate în momentul în care ați sărit peste etapa bebelușului cu părinți vorbitori activi. Există exerciții care pot fi făcute din momentul în care copilul învață să scrie și să citească (sumar, nu este nevoie să fie fluent și activ sută la sută), cât și jocuri de memorie care pot fi jucate pe termen foarte lung.

În final am să spun și ce aduce ca minus această metodă în care să fii activ, prezent și implicat în vocabularul propriului copil de la naștere. Da, aș putea scrie încă vreo cinci pagini despre beneficii din ce observ eu în evoluția propriului copil, însă există și un revers al medaliei: nu se oprește din vorbit. Este posibil să fie un caz particular de vorbitor neobosit, este adevărat că nu cunosc alte situații, însă este și foarte posibil să fie efectul stimulării creativității, a limbajului și a vorbirii. Uneori, deseori, este obositor să ții pasul cu un copil atât de activ verbal.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mă pregătesc pentru școală. Nu pentru școala mea, eu învăț în mod constant fie formal, fie informal. Mie îmi place să învăț, din fericire școala nu mi-a distrus plăcerea de a învăța. Copilul meu în toamnă merge la școală. Și ca să nu meargă cu toate fricile mele și cu toate panicile pe care le car cu mine din anii de școală mă străduiesc să rezolv cât pot de mult din toate cele.

Copilul meu nu vrea să meargă la școală este un ghid practic, cu exerciții și sfaturi, nu este un roman. Nici nu promite că rezolvă toate probleme ce ar putea să apară, însă poate ajuta în găsirea de soluții care funcționează pentru fiecare. Nu pentru că al meu copil chiar nu vrea la școală m-a făcut să cumpăr cartea din librărie, ci nevoia mea de control care mă ține pe linia de plutire. Pentru că mă simt pe nisipuri mișcătoare am nevoie să am toate flancurile acoperite ca să dețin controlul și să liniștesc creierul. Poate, posibil, probabil că dacă aș da drumul controlului și aș crede cu toată ființa mea că va fi bine și că școala de astăzi nu mai este de multă vreme școala prin care am trecut eu, poate că lucrurile s-ar așeza exact așa cum am eu nevoie să fie. Însă nu mă lasă anxietatea mea cea de toate zilele să mă las pradă necunoscutului. Așa că citesc, caut, mă informez, ascult oameni care știu și se pricep, țin creierul ocupat să nu care cumva să se gândească la cum poate un sistem să distrug rapid ce am clădit eu în ani de muncă.

Las mai jos câteva sfaturi din acest ghid care sper să ajute în a armoniza relația cu școala și cu sistemul de învățământ. Chiar dacă este copilul în școală de ceva vreme, tot ajută să schimbați strategia în cazul în care unele lucruri nu funcționează. Școala se întâmplă mulți ani, foarte mulți ani, nu puneți presiune inutilă pe școlari, mai ales din primul an pentru că nu-i este deloc de ajutor să meargă 12-15 ani la școală cu maxim dezinteres și cu gândul să scape de acolo cât mai repede.

▶Zice ghidul acesta că pentru copiii anxioși ajută anticiparea. Liniștește creierul. Orarul sau liste afișate în camera copilului, verificabile înainte de culcare ține anxietatea pe pace deoarece mintea știe cum se vor desfășura lucrurile, nu va fi luată prin surprindere. Deci, liste să fie.

▶O metodă care descurajează foarte mult copilul este metoda interviului. Aceea în care întrebăm cu ferocitate ce a făcut, cum a fost, ce notă a luat, cine a luat mai mult, de ce a luat așa puțin etc. Atâta timp cât copilul nu este obișnuit de foarte mic să răspundă la întrebări și să povestească ce face la grădiniță, cu siguranță nu va începe de la școală. De regulă seria de întrebări mitraliată către copil nu face altceva decât să îl enerveze și să se închidă în el refuzând dialogul. Recomandarea cărții și a specialiștilor în general este observarea. Mai degrabă stau lângă al meu copil când se uită la un desen și în 2 minute cu siguranță va iniția un dialog, decât să îl mitraliez și să nu aflu nimic.

▶Ritualurile ajută. Ritualul de dimineață, la fel și cel de seară. Ritualurile liniștesc și ele mintea, iar o minte liniștită duce la un copil în echilibru. La ritual intră și somnul, oboseala aduce după sine irascibilitate și celebra frază: dar eu nu vreau la școaaalăăă! Prin urmare, punem la punct un ritual și ne ținem de el. Îl decalăm în zilele de weekend și de vacanță, dar nu mai mult cu jumătate de oră deoarece altfel debusolează.

▶Cunoașterea și recunoașterea propriilor emoții este temelia unei vieți în echilibru. Este ceva care ar trebui să ne preocupe de la începutul vieții lor, nu doar în momentul școlii sau al grădiniței. Este mantra după care mă ghidez eu zi de zi, este lucrul care m-a făcut să investesc multă resursă și material și timp pentru a mă asigura că pot aduce un echilibru emoțional în viețile noastre. Echilibru care lipsea cu desăvârșire până să fim părinți, însă  nu ne dădeam seama de acest aspect. Sunt în librării, magazine online, site-uri mii și mie fel de fel de jocuri și exerciții cu și despre emoții, căutați și aplicați.

Atât pentru astăzi, pentru mai multe informații luați ghidul, se citește foarte ușor, are puține pagini și multe ilustrații și abundă în sfaturi practice și aplicabile care pot aduce ceva echilibru în drumul acesta al școlii. Multe pot fi aplicate și pentru vârsta grădiniței.

Săptămâna aceasta va mai fi despre educație, am mers în weekend la o conferință exact pe această temă și vă dezvălui ce am mai învățat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ca să concluzionăm încă de la început și să puteți închide textul după primul paragraf și să vă vedeți de viață în continuare, această carte este despre cum să acceptăm și să răspundem pozitiv provocărilor care apar în viața noastră.

Gata, spor la muncă.

Sau

Mă rog, autoarea nu spune să facem ce am zis eu mai sus, ea doar povestește cum a făcut ea, dar presupun că se vrea un ghid îndrumător dacă tot a scris, editat și publicat această carte și nu a lăsat-o să zacă prin vreun fund de sertar.

Citind mi-am dat seama că într-o poziție similară mă aflu și eu. Și eu mi-am propus să răspund cu da provocărilor, așa m-am trezit și în situații în care mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu. Nu spun da chiar la orice, încă am multă reticență de dat jos de pe mine, dar a venit cartea aceasta ca un balsam care m-a bucurat enorm.

Și pentru că încă sunteți aici și nu ați închis după primul paragraf, vă și spun în linii mari cam despre ce scrie Shonda Rhimes. Pentru linii mici, va trebui totuși să citiți cartea.

Shonda Rhimes nu mi-a spus nimic atunci când i-am citit numele, niciun beculeț nu s-a aprins în capul meu și niciun click nu s-a declanșat. La un moment dat începuse să mă enerveze cartea aceasta pentru că îmi tot apărea la înaintare pe toate librăriile online pe care intram. Până am pus-o în coș. Apoi am cumpărat-o. Când i-a venit vremea am deschis-o și așa am aflat că Shonda Rhimes deține Shondaland, iar Shondaland este instituția care a produs Anatomia lui Grey. Nici nu are rost să mai menționez câte și mai câte a produs pentru că nu cred că este om pe acest pământ care să nu fi auzit măcar de Anatomia lui Grey. Da – Shonda Rhimes- producătoarea- Anatomia lui Grey – persoană celebră în State.

Ceea ce m-a uimit și frapat și m-a uimit iar pentru că nu mi-am imaginat ca o persoană cunoscută, celebră, faimoasă, cu realizări notabile să sufere de anxietate severă. Adică înțeleg de ce am eu anxietate și îmi explic propria-mi anxietate, însă nivelul meu este la nivelul piciorului de furnică în comparație cu nivelului producătoarei de filme celebre în lume. Ca să înțelegeți mai bine, doamna în cauză suferea de amnezie temporară, blocaj total în anumite situații critice pe care le traversa. Ei, abia asta m-a uimit cu adevărat. Nu spun că a fi celebru înseamnă să trăiești în puf și roz, însă pe undeva mă aștept că dacă ești celebru te cauți și încerci să te repari dacă te-ai stricat. Pentru că vrei nu vrei ești un exemplu pentru lume. Iar urma pe care o lași ar trebui să facă diferența în bine.

Într-un fel s-a reparat atunci când a decis să accepte provocările, să nu mai refuze viața. Să accepte să susțină discursuri care o lăsau fără aer, să accepte invitații la evenimente care o paralizau de frică, să accepte să fie văzută, să accepte să fie vulnerabilă. Acestea sunt provocări imense pentru oricine, nu doar pentru cineva celebru. Să te arăți celorlalți fără mască și în autenticitate este o provocare teribilă.

I-a fost greu? Ei da, cred că i-a fost greu așa cum povestește. Poate pe undeva exagerează, poate că nu, însă știu din propria mea experiență că nu există călătorie personală fără greu. Chiar și drumul ocolit este greu în felul lui.

Este o poveste de citit, de văzut cum este în viața altor oameni, cum depășesc alții provocările ce le apar în drum, cum trăiesc alții viața. Cum își acceptă alții înfrângerile, cum își ling alții rănile, cum spun da vieții și nu se opun ei.

Mi-a plăcut Anul lui Da. Sper să ajute pe cei care citesc cartea să iasă de sub cochilia în care trăiesc și să accepte viața așa cum vine, chiar dacă uneori frica încearcă să pună stăpânire pe ei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Acum câțiva ani un medic bărbat mi-a spus într-o discuție că nu mai trăim ca acum zeci de ani când cea mai mare realizare a unei femei era să aibă 5-7-9 copii și aia era, acum avem cariere pe care să le urmăm și umbra pe care o lăsăm pământului este mult mai importantă din postura de femeie carieristă decât din cea de mamă.

M-a durut atunci acest comentariu pentru că în lume erau și atunci și sunt și acum atât de multe femei care își doresc să fie mame și să simtă trăirile unei sarcini, fertilitatea fiind deja de multă vreme o problemă medicală, încă nedezbătută suficient.

De atunci îmi revine frecvent în minte acea discuție deși au trecut ceva ani și încă mă întreb uneori dacă într-adevăr acordăm prea multă atenție copilului și nu cumva ar trebui să ne îndreptăm mai mult spre alte obiective. Asta în contextul în care eu consider copilul cel mai important proiect pe termen lung al unei familii, proiect în care ambii părinți ar trebui să fie implicați pentru a susține un efort comun de a oferi lumii la final de creștere un adult integru…ceea ce este cumplit de greu. Nu pentru că până acum n-au mai crescut copii, ci pentru că până acum s-a suferit foarte mult și încă se mai suferă.

Îmi doresc – sau sper ca să mai scad standardele –  ca toți cei care își doresc să devină părinți să își aloce mai întâi timp pentru o radiografie sinceră. Lucru pe care mi l-aș fi dorit și eu înainte să fiu mamă, sunt convinsă că dacă mă cunoșteam mai bine atunci când nu eram bine, cu siguranță aș fi fost o mamă care ar fi înțeles lucrurile și multe ar fi venit natural și nu din frica de a greși, frică ce m-a împins să pun mâna pe cărți și să mă apuc de citit. Nu a fost rău în final, frica m-a împins spre evoluție și toată lumea a beneficiat de pe urma fricii mele. Dar cum ar fi fost să nu fi acționat din frică, ci din cunoaștere, din vindecare, din resurse bune și blânde? Ar fi fost bine, cred.

Încă citesc despre cum să fiu un părinte bun. Niciodată nu este suficient. Întotdeauna este loc de vindecat la mine adultul, întotdeauna apar provocări cu copilul. Am depășit cărțile pentru bebeluși și am avansat treptat spre cărțile care mă ajută să înțeleg mai ușor comportamentelor copiilor mai mari ce se îndreaptă spre adolescență. Mai am un drum până la adolescență, dar nici că aș vrea să mă prindă nepregătită.

Cartea acesta -Parentaj sensibil și inteligent – nu-i o carte ușurică. Nu este ușor de citit, nici greu, nu are un limbaj încorsetat în rigori limitate. Fiecare capitol are la final bibliografie pentru aprofundat, cât și exerciții practice și aplicabile pentru a înțelege mai bine relația cu sinele interior și relația cu propriul copil. Este citibilă, cartea, nu vă speriați, însă se citește cu pixul în mână, mai facem o introspecție, mai un exercițiu, mai gândim puțin, hmm oare ce o  fi vrut să zică aici.

Cam trei sferturi din carte are îndrumări către sinele nostru și către propria copilărie și cam un sfert este îndreptată direct spre relația cu copilul. În final toată cartea aduce un aport în relația dintre părinte și copil, însă oferă mult de lucru și cu noi adulții care avem de vindecat ce ne doare. Și cum am mai spus, îmi plac tare aceste cărți care vizează educarea unui copil care sunt de fapt despre adult, copilul este întotdeauna bine, noi suntem defecți.

Ce ne mai oferă cartea prezentată azi: perspectiva comunicării. Mulți dintre adulți nu știu să comunice eficient, nici blând, nici empatic. Am și eu în jurul meu mulți adulți cu deficit de comunicare. Cei care lucrează prin corporații este suficient să își rotească privirea către colegi și către superiori pentru a-i observa pe cei cu deficit de comunicare. Nu știm să comunicăm eficient, nu avem cum să ne învățăm copilul să comunice la rândul său cu noi și cu lumea. Apoi dacă rezolvăm comunicarea, este bine să trecem la ascultare. Este o mare diferență între a auzi și a asculta. Când eram copil acasă tata întotdeauna mă asculta. Când vorbeam cu el, el nu făcea altceva decât să fie atent la mine, îmi urmărea mimica feței și expresia ochilor. Când vorbeam cu mama de cele mai multe ori nu era prezentă emoțional. Mereu făcea altceva, fie că gătea, fie că urmărea ceva la televizor. Eu eram pe plan secund, un zgomot care uneori bruia. De multe ori nu știa despre ce vorbeam și în final am renunțat să mai port discuții cu mama. Ori, eu vorbeam, aveam multe de zis, rar mă opream, probabil ca să dorm sau ca să respir, altfel vorbeam. Ascultarea aceasta activă nu este tot timpul ușoară, mai ales cu un copil care are foarte multe de spus. Eu mă aflu acum în papucii de părinte care a învățat mai puțin să vorbească și mai mult să asculte, am la rândul meu un copil care are foarte multe de spus și știu exact cum este să nu existe secundă de liniște. O înțeleg acum pe mama de atunci care își dorea doar puțină liniște pentru ea, fără zgomot de fond, însă înțeleg și nevoia copilului meu de a fi auzit. Liniștea mai poate aștepta câțiva ani.

Citiți cartea aceasta înainte de a fi părinți și încercați să vă vindecați înainte de a fi părinți. Apoi a fi părinte devine mult mai ușor și nu o luptă continuu din dorința de a fi și de a face bine. Iar dacă sunteți deja părinți tot citiți, nu vă poate face rău.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Recunosc, am ales această carte din pură curiozitate. Am văzut-o pe Ana Maria Ducuță într-o emisiune televizată și mi-a plăcut tare mult. Am văzut o femeie tânără și frumoasă cu un mare, foarte mare debit verbal. Mi-a plăcut coerența cu care vorbea și rapiditatea cu care exprima frazele.

Ceea ce m-a făcut să îi caut cărțile.

Am  citit acest dialog cu mama sa, care chiar asta este cartea de față, un dialog cu propria sa mamă, terapeut de meserie. Este înțeleg un dialog filmat, nu am avut curiozitatea să caut pe youtube, dar poate pentru unii este mai ușor să asculte decât să citească. Eu am citit și îmi este suficient, nu simt nevoia să reiau informația și în formă audio.

Doamnele care semnează cartea tratează probleme ale minții și ale sufletului în discuțiilor lor. Pe unele informații le știam deja din sfera psihologică, altele au contrazis ceea ce eu cunoșteam.

Nu este o carte în topul preferințelor mele, însă este o carte din care mi-am ales unele învățături pe care am decis să mi le integrez.

Am apreciat foarte mult limbajul simplu și accesibil, nu ai nevoie de studii academice ca să înțelegi ce scrie, s-a renunțat la limbajul de specialitate, ceea ce o plasează în topul cărților citibile.

Cartea tratează subiecte grele ca abuzul, toxicitatea, relațiile de iubire dintre parteneri, relațiile de iubire dintre copii și părinți. Unele subiecte au explicații mai degrabă din psihologie, altele mai degrabă spre spiritualitate. Nu este nimic greșit în niciuna din abordări, atâta timp cât ne ajută să înțelegem și să acceptăm ce am trăit sau ce încă trăim.

Se vorbește mult despre abuz în ultima vreme. Eu fac parte dintr-o generație care a suferit în copilărie intens în abuzuri. Copii proveniți din familii cu părinți mutați de la țară într-un oraș mult prea mare pentru puterea lor de înțelegere. Din toți cei pe care îi cunosc eu, dintre toți prietenii mei, am o singură prietenă care nu a trăit în abuz fizic în copilărie, în rest, toți am primit de la o palmă la bătăi care au lăsat urme în piele și în suflet. Este important să integrăm perioada aceea pentru că altfel ne petrecem viața alergând să ne fie bine fără să reușim acest aspect. Cunosc oameni care au fugit de părinții lor care le-au fost călăi, așa cum cunosc oameni care trăiesc triggere la fiecare revedere cu familia de bază.

Și eu am avut și încă mai am de vindecat din relația din copilărie, am încercat diverse metode care au eșuat până am ajuns în punctul în care să îmi fie bine. A durat mult să mă pun pe mine înaintea părinților mei și să îmi ofer mie mai multă atenție decât lor, iar asta a făcut diferența în cazul meu.

În carte se mai tratează și subiectul ‘salvatorului’. Acea persoană care știe mai bine decât cel care este în suferință cum trebuie să trăiască acela și care întreprinde diverse metode pentru a-l scoate din situația respectivă. M-am aflat multă vreme în această postură. Greu, foarte greu am înțeles să nu judec omul care trăiește o situație pe care eu nu aș fi accepta-o sub absolut nicio formă. Și mai ales să nu îl oblig să îl ajut. Mulți ani am crezut că procedez corect obligând ‘victima’ să fie salvată. Interesant este că atunci când am înțeles eu toate lucrurile acestea, m-am simțit mult mai ușurată și a dispărut sentimentul de vinovăție față de condiția celuilalt, pentru că fiecare își alege drumul și își învață lecțiile.

O recomandare plină de învățăminte la început de săptămână. Oricând este un bun moment pentru a face ordine în noi, mai ales acum că vine și primăvara.

Să fie cu folos!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

M-a cam păcălit acest roman. Citind descrierea absolut fascinantă a unei zone cu lacuri, plaje și păduri m-am vizualizat deja cu tălpile goale pe nisipul umed în timp ce mă feresc de valurile care îmi udă rochia lungă cu care mătur pe jos. Mă uit la un cer roz cu nori pufoși și soarele care apune lăsând loc întunericului și brizei care îmi face pielea să se strângă de răcoare. În timp ce citeam mă gândeam cât de neinspirată am fost să nu citesc trimiterile pentru această carte și să o păstrez pentru o vacanță în care să mă relaxez pe un șezlong cu un roman estival în brațe. Până m-am trezit din visare și am revenit în prezent citind cu uimire modul în care autoarea dansează printre descrieri ample și senzuale ale naturii corelate cu destăinuiri intime și dureroase.

Toată acțiunea cărții se petrece în vacanța de vară însă cu multe incursiuni în trecut. Un trecut dureros, pe alocuri sfâșietor. Un trecut care modelează adulți secretoși care trăiesc cu neîncredere și teamă în suflet.

Castelul de hârtie poartă numele unei case de vacanță construit dintr-un fel de carton prin care mai trecea apa uneori sau animăluțe în căutare de culcuș. În spirit de glumă l-au numit castelul de hârtie și așa i-a rămas numele. Însă castelul de hârtie poate fi și personificarea unei relații fragile cu secrete construită pe nisipuri mișcătoare. Atunci când există neîncredere, iar minciuna ține locul realității de zi de zi. Atunci când relațiile sunt clădite pe lucruri ascunse, tăinuite.

Totuși, nu este un roman boem, este un roman care arată fața urâtă a societății, o societate murdară, tristă, cu abuz emoțional, cu relații toxice, cu abuz sexual asupra copiilor, incest, viol, copii prinși în hățișurile adulților. Tot ce este murdar și urât într-o lume în care trăim și toate aceste lucruri se întâmplă în jurul nostru fie că vrem să vedem, fie că nu.

Cu toate acestea, scriitura este fascinantă, te introduce în intimitatea unei familii aflate în vacanță, te face să îți dorești să mergi la picnic cu personajele, să te bagi în apa caldă după furtună, să simți nisipul sub tălpi, să participi la foc de tabără. Să te cuibărești pe o canapea ponosită în timp ce vezi natura. Și să vezi! Doar să vezi și să inspiri oxigenul copacilor, umiditatea pământului, praful nisipului fin.

M-am lăsat prinsă în vârtejul triunghiului amoros descris în carte și recunosc că am ținut pe rând cu fiecare personaj în parte, i-am dat fiecăruia dreptate, crezare, le-am urât pe celelalte personaje care răneau pe unul dintre ei, i-am înțeles și blamat în egală măsură. Pe atât de bună este scriitura acestei cărți.

Un roman bun pentru începutul de an, merită citit în orice anotimp. Chiar și sub o pătură călduroasă cu o cană fierbinte cu ceai în timp ce citiți despre plaje și ape răcoritoare. Hai că se poate!

Colibri sunt singurele păsări care pot zbura înapoi, mi‑a spus atunci Jonas. E unul dintre lucrurile care m‑au uimit întotdeauna. Pot zbura înapoi și înainte cu aceeași viteză. Patruzeci și opt de kilometri pe oră. — Dacă aș putea zbura înapoi, aș face‑o.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu era această carte printre prioritățile mele, nici nu aveam intenții ferme în a o citi, însă am primit-o și atunci m-am apucat de ea. Nu aveam așteptări de niciun fel și nici nu mă gândeam ce voi găsi între paginile cărții, cu toate că părea logic să lămurească anumite aspecte rămase neclare.

Să începem!

Ca de fiecare dată nu fac rabat de la regula mea de recenzie: nu povestesc cartea din fir a păr (sunt destui care o fac), eu îmi povestesc aici reacțiile și trăirile mele în raport cu cartea respectivă.

Rezervă m-a condus către o concluzie destul de rapid și am să încep cu ea: din toate timpurile mai marii lumii au fost orchestrați de cei care au stat în umbra lor, nici regalitatea modernă nu face abstracție și sunt absolut convinsă că oamenii ăia nu își cunosc nici jumătate din adevăr. Păcat! Astfel de-a lungul istoriei oameni mulți au suferit și capete au căzut.

A existat mereu o fascinație când a venit vorba de capetele încoronate. Probabil că povestea, filmul, basmul, toate au condus la romantizarea regalității și a celor cu sânge regal. Însă realitatea uneori este atât de tristă sau de sumbră că îmi e greu să înțeleg ce om normal și-ar dori să facă parte din familia regală.

Prințul Harry își povestește viața încă din copilărie, ce l-a marcat, ce l-a interesat, ce l-a frământat și până la vârsta adultă, momentul prezent. Interesant mi s-a părut că a reluat fiecare aspect controversat din viața sa și l-a lămurit. Eu urmăresc știri de foarte multă vreme, mi-a intrat în reflex treaba asta, citesc știri despre isprăvile Prințului de pe vremea când era foarte tânăr, mereu a fost trat de presă ca fiind oaia neagră a familiei, cel care dă cu bâta în baltă de fiecare dată. Adevărul este că a și gafat, păcat că nu i s-a oferit spațiu sigur să poată greși, in fond este în natura umană greșeala, iar a fi prinț nu te transformă în vreun robot, tot om rămâi.

Am înțeles din poveste că cei din familia regală nu sunt oameni liberi. Nu au intimitate. Toți ochii sunt ațintiți spre ei, iar în momentul în care vor să părăsească corabia, sunt absolut pe cont propriu.

Ce nu am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum, fanatismul britanicilor de rând față de familia regală. Sunt fascinați peste nivelul meu de înțelegere de tot ce mișcă la palat.

Fratele meu este în Anglia de câțiva ani, vorbeam atunci în zilele acelea când erau funeraliile Reginei, vorbeam despre cozile interminabile, despre cum oamenii așteptau să aducă un omagiu, despre atașamentul lor față de Coroană. Mi-a spus că le-a transmis câtorva cunoscuți britanici condoleanțe, iar ei le-au acceptat ca și când ar fi decedat cineva apropiat din familia lor și nu Regina unei țări. Acum, probabil asta înseamnă să fii un lider atât de bun încât oamenii să se identifice prin tine. Asta chiar nu am de unde să știu, eu în existența mea de până acum nu am întâlnit la mine în țară astfel de lideri.

Am înțeles din Rezervă că și prinții sunt oameni, că au emoții, sentimente, traume, că își doresc intimitate, să poată cumpăra un iaurt fără să fie urmăriți printre rafturi. Să poată ține o fată de mână fără să îi asigure hărțuirea de către presă pe viață. Să poată să greșească fără să fie linșat mediatic pentru ceva ce nu afectează viața nimănui.

Am mai învățat că vindecarea duce la o viață frumoasă, că ieșirea de sub vinovăție te eliberează, că traumele se pot trata dacă le vezi și că nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.

Mi-a plăcut foarte mult scriitura acestei cărți, înțeleg că este scrisă de JR Moehringer care nu este novice în acest domeniu. Am iubit descrierile din Africa, probabil că Africa are un soi aparte de a te face să percepi libertatea, dar și viața și riscurile, plus pericolul care pândește din fiecare tufiș.

Dacă sunteți fani intrigi la palat ori dacă aveți o afinitate către monarhie, ori dacă pur și simplu vă plac membrii familiei regale, sau dacă sunteți dintre cei care cred absolut tot ce le servește prea, atunci Rezervă este o carte care merită a fi citită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu este prima dată când aud de stilurile de atașament, însă este cumva prima explicație ușor de transmis mai departe pe care o văd și pe care o și transmit mai departe în caz că reușiți să vă regăsiți stilul propriu de atașament.

În Parentaj sensibil și inteligent scrisă de Daniel Siegel și Mary Hartzell am găsit această descriere accesibilă a stilurilor de atașament, atât din perspectiva copilului cât și din perspectiva părintelui. Le las mai jos exact așa cum sunt prezentate în carte.

Cercetătorii au descoperit patru stiluri diferite de atașament care se formează în primul an de viață în contact direct cu persoana îngrijitoare. Aceste stiluri de atașament au fost preluate în nenumărate alte cărți și publicații, au fost scrise lucrări pe baza lor și au fost disecate în multe feluri. Matrițele neuronale încep să se formeze de la începutul vieții prin asociere și repetare. Orice comportament care este repetat și asociat devine o matriță înmagazinată de creier. Partea bună este că stilul de atașament se poate modifica în decursul a cinci ani, tot în relație directă cu cineva cu un stil de atașament diferit. Dacă vă identificați stilul de atașament față de propriul copil și constatați că nu este unul sigur, fiind conștienți de informația accesată, vă puteți schimba propriul stil de atașament și automat și relația cu propriul copil se modifică.

Atașament sigur. Fetiței îi este foame ți începe să plângă. Tatăl îi aude plânsul, lasă ziarul și se duce la pătuțul ei pentru a vedea ce anume o supără. O ia în brațe tandru, o privește în ochi și spune: Ce s-a întâmplat, micuța mea dragă? Vrei ca tati să se joace cu tine? O, știu că îți e foame. Asta încerci să-mi spui? Apoi o ia cu el în bucătărie și îi pregătește biberonul spunându-i că este aproape gata și că o să mănânce imediat. Se așează și, legănând-o în brațele sale, îi dă biberonul să sugă. Fetița se uită la fața lui, mulțumită de laptele cald și de căldura interacțiunii cu tatăl ei. Se simte bine. Semnalele ei de disconfort au fost receptate de tatăl care a reuși să le înțeleagă semnificația și i-a răspuns la timp și eficient.

Bebelușul învață în urma acestei întâmplări și în urma altor asemenea conexiuni repetate și conjugate pe care le-a experimentat cu tatăl ei, că ceea ce simte ea lăuntric poate fi cunoscut, respectat și poate primi un răspuns din partea tatălui ei. Ea se simte simțită, simte că cineva important din viața ei o cunoaște. Ea e capabilă să-și influențeze lumea cu succes. Dacă voi comunica, lume ava putea să-mi pună la dispoziție o modalitate de a-mi satisface nevoile. Astfel se dezvoltă un atașament sigur.

Atașament evitant. Copilul care dezvoltă un atașament evitant are un alt tip de experiențe cu tatăl său. Când plânge în pătuț, tatăl ei nu observă la început. Când plânsul devine mai insistent, el își ridică pentru câteva clipe ochii din ziar, dar revine pentru a citi sfârșitul articolului înainte de a se duce să vadă ce vrea fiica lui. El se simte enervat de întrerupere, se uită la ea în pătuț și spune: Hei, ce-i cu gălăgia asta? Crezând că trebuie să îi schimbe scutecele, o pune pe masa de schimbat, o schimbă în tăcere, după care o așează din nou în pătuț și se întoarce să citească ziarul. Ea continuă să plângă, așa că el hătărăște că i-ar prinde bine un pui de somn și o asează să doarmă. Cum ea nu încetează din plâns îi aduce păturica și suzeta nădăjduind că au să o liniștească și închide ușa, convins că se va potoli în curând. Nu se întâmplă așa și au trecut patruzeci și cinci de minute de când ea a început să-și comunice nevoia de hrană. Poate că îi este foame, realizează el uitându-se la ceas și observând că au trecut peste patru ore de când a mâncat. Pregătește biberonul și în cele din urmă, ea se liniștește când el vine să o hrănească.

În acest scenariu, bebelușul a învățat că tatăl său nu îi citește întotdeauna corect semnalele. Mai întâi, el o aude cu greu, apoi nu înțelege ce anume vrea. El nu pare să acorde atenție indiciilor subtile din comunicarea ei. În cele din urmă, după ce a fost lăsată să plângă o vreme, el nimerește despre ce e vorba. În mare, tiparele de acest tip repetate vor informa fetița că tatăl ei nu este foarte disponibil pentru a-i satisface nevoile sau a intra în relație cu ea.

Atașament ambivalent. Un al treilea bebeluș experimentează un răspuns diferit din partea tatălui său, care creează un atașament ambivalent. Uneori când își aude fiica plângând, știe exact ce are de făcut. Alteori, însă, el acționează tensionat și nu este încrezător în capacitatea lui de a alina plânsul fiicei sale. El se ridică de la masa unde citea și aleargă la ea îngrijorat și o ia în brațe. El este îngrijorat și îl asaltează gânduri legate de problemele de la birou. Săptămâna trecutp a fost deosebit de dificilă, când șeful i-a spus că nu este mulțumit de performanțele lui profesionale, dorindu-și ca el să fie mai insistent cu clienții. Asta îi amintește că propriul său tată se îndoia mereu de capacitățile lui și făcea comentarii umilitoare la masa de seară, în prezența mamei și a fraților săi mai mari. Anxietatea mamei sale părea să se accentueze când tatăl lui începea aceste critici frecvente și nu i-a luat niciodată apărarea. Mai târziu, ea venea în camera lui, unde el se retrăgea cu lacrimi în ochi după mustrările primite din partea tatălui, și îi spunea că a greșit țipând la tatăl lui și că ar trebui să învețe să se stăpânească. Ea părea foarte mâhnită, iar anxietatea ei îl făcea să fie foarte agitat și încă și mai nesigur pe sine. El și-a jurat că nu-și va trata niciodată copiii așa cum a fost trata de părinții săi – și pentru nimic în lume nu-și va face copiii să plângă.

Iată că fiica lui continua să plângă în brațele sale. Trebuie să fie una din acele dăți când este imposibil s-o liniștești, își spuse el. Fața lui îngrijorată și brațele sale încordate nu transmit fiicei lui o senzație de confort sau siguranță. Ea este numai un bebeluș și nu are de unde ști că îngrijorarea lui nu are legătură cu faptul că îi este foame. El își dă repede seama că este înfometată și îi dă biberonul. Deși se simte bine văzând-o fericită, el continuă să se îngrijoreze că va începe iar să plângă și nu va putea să ghicească modul în care să o liniștească.

Experiențe repetate de acest tip cu tatăl ei vor conduce la un atașament ambivalent față de el. În principal, acest tipar de atașament spune: Nu sunt sigură dacă tatăl meu va fi capabil să-mi satisfacă nevoile, cel puțin nu într-un mod care prezintă încredere. Uneori el poate, iar alteori nu poate. Oare ce va fi de data asta? O asemenea neliniște creează nesiguranța că, în general, nu te poți baza pe ceilalți pentru a intra în legătură cu ei.

Atașament dezorganizat. Al patrulea copil poate descoperi că cele mai multe dintre interacțiunile lui cu propriul tată sunt similare cu unul dintre tiparele de experiență ale celorlalți bebeluși, dar în momente de disconfort intens tatăl lui acționează diferit. El se simte foarte stânjenit când fiica lui plânge, lasă ziarul și sare, ducându-se drept la pătuțul ei, în speranța de a se opri plânsul ei atât de deranjant. O ia repede în brațe și, fiind tensionat, o strânge prea tare. La început, ea se simte ușurată de sosirea tatălui, dar, în brațele lui tensionate, se simte mai degrabă constrânsă decât alinată. Ea plânge mai tare, deoarece, pe lângă foame, este într-o situație inconfortabilă. Tatăl simte disconfortul ei crescut, ceea ce îl face să o strângă și mai tare în brațe. El crede că s-ar putea să îi fie foame și o duce pe fiica lui în bucătărie unde încearcă să îi pregătească repede biberonul. Când să termine de pregătit, biberonul cade și laptele se scurge pe podea. Surprinsă de zgomotul sticlei care lovește pământul, fiica lui plânge și mai tare.

Iritat de propria sa stângăcie și de plânsul neostoit al fiicei sale, frustrat de neputința lui de a o reconforta, el devine incapabil să facă față situației, simțindu-se neajutorat. Gândurile încep să i se fărâmițeze; este inundat de un potop de amintiri din primii lui ani de copilărie când era maltratat de o mamă alcoolică. Devine și mai tensionat, inima începe să îi bată nebunește iar brațele i se încordează pe măsură ce se pregătește pentru a fi atacat de mama sa, ai el, plângând și țipând fuge înfricoșat sub masa din bucătărie. Aude sunetul de sticlă spartă, când mama lui își scapă sticla de vodcă, care se transformă în cioburi pe podea în jurul lui. Ea se apleacă să-l scoată de acolo și îngenunchind pe cioburile de sticlă, își julește picioarele. Furioasă îl apucă de păr și îi țipă în față să nu mai facă niciodată așa ceva.

Fiica lui privește în gol scâncind. Auzindu-i plânsetul, își dă seama că a fost cu mintea în altă parte, într-un fel de transă, iar acum îi rostește numele. Flashback-ul s-a terminat și el se întoarce în prezent, încercând să-și reconforteze fiica. Ea se întoarce încet către el cu o expresie absentă. După câteva momente, ea pare a fi mai prezentă. El ia un alt biberon și se așează să o hrănească. În timp ce bea, ea privește fix la fața tatălui său, apoi spre podeau bucătăriei. Și pe el l-a tulburat experiența, nefiind prezent decât pe jumătate. Niciunul nu poate înțelege ce s-a întâmplat și fiecare se scufundă în haosul care a apărut în minte. […]. Ea ar putea resimți relațiile interpersonale ca pe ceva nesigur, fiindu-i foarte greu să facă față situațiilor de stres, din cauza reacției sale de disociere care începe să apară.

Știu că este un citat foarte lung, însă avem nevoie de toată această informație pentru a înțelege unde ne situăm. Dacă nu ați identificat din acest text care este stilul de atașament în care ați crescut, mergeți și întrebați. Raluca Anton spune că este necesar să ne aflăm propria poveste de viață pentru a ne-o înțelege și pentru a face o schimbare în direcția respectivă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am găsit în pom o carte și m-am pus pe treabă. Pentru mine cărțile se înscriu în capitolul relaxare, citesc cu orice ocazie și fără ocazie. Am tot timpul în geantă o carte, dacă nu chiar mai multe. Anticipez ca în fiecare vacanță mai scurtă sau mai lungă să citesc o anume listă, să dau gata câteva titluri, însă de regulă nu se întâmplă așa, realitatea este diferită de ce îmi doresc eu să fie. Dar de citit, tot citesc. Cum s-ar zice, nu mă las.

În mod normal aș fi citit această carte și aș fi mers mai departe fără să îi acord atenție sau importanță și fără să îi ofer o părere sau vreun fel de recenzie. Nu este genul de carte pe care eu să îl citesc în mod normal, iar eu citesc multe genuri. Chiar și când am nevoie de o carte care să mă ajute la deconectare, de regulă aleg alte titluri din gama beletristică pe care sar și le devorez.

Apoi mi-am amintit că eu cunosc câteva persoane care citesc fix și exact acest gen de romane și că au cărțile acestea un public destul de mare. Apoi, dacă pot scrie despre ceva care nu mi-a plăcut fără să aduc un prejudiciu, atunci fac treabă bună. Zic eu.

Pentru că deși mie nu mi-a plăcut cartea, nu am să scriu de rău despre ea. Nu apreciez deloc vehemența cu care unii desființează o carte (sau un film) care nu este pe gustul lor. Dacă mie nu îmi place ceva nu înseamnă că este rău, doar nu este pe placul meu. Da, există și publicații care pot face rău și ies din sfera culturalului, dar nu despre acelea facem referire.

Acum revenind la Partener în crima dragostei, acesta este un roman de dragoste, cu ceva mister, puțin thriller, totul în doze foarte mici. Este un roman cu spioni, agenții secrete, misiuni, agenți în misiune, recrutare și tot pachetul ce aduce aminte de un Mr&Mrs Smith. Într-o altfel de scriitură, ar fi putut fi în topul preferințelor mele.

Începem anul cu o recomandare ușurică. Foarte ușurică. Este o carte de citit atunci când ești foarte aglomerat, când vrei să evadezi din cotidian, chiar în vacanță ca să nu trezim creierul din amorțeală.

Pe lângă ușurința care caracterizează cartea, Ella E.H. a adus un subiect dureros între paginile cărții sale, însă l-a tratat superficial pentru a păstra nota relaxantă a cărții: orfelinatul și tot ce presupune el. Durerea pe care o duc cu ei o viață întreagă copilașii ce sunt abandonați, ineficiența unui orfelinat, călăii din instituțiile care au menirea de a apăra și nu de a distruge vieți. Traficul de carne vie. Toate sunt subiecte ce încă este necesar să fie dezbătute pentru a conștientiza ca societate ce înseamnă ele cu adevărat.

Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea se înscrie în topul cărților de dragoste de citit în 2023 pentru iubitorii de cărți de dragoste. Iar eu recomand să citiți…orice… când este vorba de citit deoarece nu există carte care să nu aducă un plus atunci când este lecturată.

Las la final citatul meu preferat din această carte:

Indiferent ce au însemnat pentru tine sau tu pentru ei, indiferent cât de mult sau puțin te-au modelat, indiferent de trăirile pe care le-au trezit în tine sau tu în ei…oamenii pleacă din viața ta atunci când misiunea lor se termină…indiferent care a fost aceea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit mai puțin în ultima vreme, am și scris destul de puțin, mai vin și sărbătorile și toată lumea se pregătește de o pauză. Însă, tot aveți timp de cumpărături sau comenzi online, dacă nu ați apucat să pregătiți cadourile. Deviza mea rămâne de fiecare dată și cu fiecare ocazie și fără ocazie, oricând, o carte.

Las mai jos o listă cu cărți deja citite și despre care am scris pe blog, poate, poate inspiră pe cineva.

Cărțile de educație financiară:

Nu cred că oferind în dar o astfel de carte pare că omul respectiv nu știe să își gestioneze banii. Adevărul este că șansele să nu știe să își gestioneze banii sunt foarte mari. Așa că o carte pe domeniul acesta, dar și al investițiilor, al economiile, puțină lumină în nebuloasa aceasta care ține de bani, eu spun că este foarte bine venită.

Tată bogat, tată sărac – Robert Kiyosaki

Dragă, unde-s banii – Adrian Asoltanie

Cărțile de introspecție/evoluție/înțelegere a sinelui:

Când să fie un moment mai bun pentru a citi cărți cu încărcătură emoțională, dacă nu atunci când există puțin timp liber? De fapt orice timp este ideal pentru a citi, dar mai ales de sărbători când familiile se reîntregesc și butoanele se apasă. O pregătire în prealabil ar fi de ajutor. Pe lângă toate acestea, să nu uităm de cărțile care ne pregătesc și ne ajută să fim părinți buni, reprezintă o etapă care nu se termină niciodată.

Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Copiii erei Digitale – Dr. Martin L. Kutscher

Cafeneaua de la capătul lumii – John Strelecky

Terapie 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Când corpul spune nu – Gabor Mate

Cărți care disecă relațiile interumane, căsniciile și relațiile de cuplu:

Am citit anul acesta câteva cărți care disecau în prim plan relația de cuplu și în plan secundar celelalte relații existente în viața unui om. Am citit despre fidelitate, despre opusul fidelității, despre renunțare la sine pentru celălalt, despre relații parentale și nu numai.

Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher

Fidelitate – Marco Missiroli

Autopsia unei căsnicii așa zis banale – Marie Renee Lavoie

Soția – Meg Wolitzer

Cărți de relaxare totală:

Există această categorie de cărți de care nu mă dezic absolut niciodată. O categorie la care revin ori de câte ori mă încarc prea mult de ce citesc sau de ce trăiesc. Cărți care mă ajută să nu gândesc, unele mă fac să râd, altele doar să zâmbesc. Este o categorie la fel de importantă ca cele care mă ajută să mă înțeleg mai bine sau ca cele care mă ajută să fiu un părinte în parametrii normalului.

Din Spania cu Dragoste – Elena Armas

Destine în Toscana – Frances Mayes

Moștenirea – Danielle Steel

Cărți din categoria specială:

Există această categorie care nu poate fi încadrată în niciuna din celelalte deja menționate și veți afla de ce doar citindu-le.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

A râs și tata – Remus Boldea

Cartea anului:

O carte primește și anul acesta categoria specială de cartea anului pentru mine. Anul trecut a fost Alchimistul de Paulo Coelho, anul acesta:

Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin

Cam dintre aceste cărți aș alege eu mini vacanța aceasta. Este o selecție dintre cărțile despre care am scris pe blog, la secțiunea ce citesc se găsesc mai multe titluri, însă nu toate au lăsat ceva în urma lor în cazul meu.

Sper să vă ajute lista și să vă ajute informațiile pe care le primiți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

-Ei bine, se zice că un om de afaceri a plecat într-o vacanță pentru a se detașa de tot, pentru a-și “încărca bateriile”, ca să spunem așa. A zburat cu avionul spre o destinație îndepărtată și a nimerit într-un cătun. De-a lungul câtorva zile i-a urmărit pe oamenii din comunitate și a remarcat că un anume pescar părea a fi cel mai fericit și mulțumit dintre toți cei de acolo. Afaceristul a devenit curios, așa că, într-o zi, s-a dus la pescar și l-a întrebat ce face el în fiecare zi. Bărbatul i-a spus că se trezește în fiecare dimineață și își ia micul dejun împreună cu soția și copiii. Apoi copiii lui plecau la școală, el se ducea la pescuit, iar soția picta. El pescuia timp de câteva ore, se întorcea cu destul pește pentru a asigura mesele familiei și apoi trăgea un pui de somn. După cină, el și soția făceau o plimbare pe plajă și urmăreau apusul în timp ce copiii lor înotau în apele oceanului. Afaceristul a rămas împietrit de uimire. “Faci asta în fiecare zi?” l-a întrebat el.

“Aproape”, i-a răspuns pescarul. “Uneori mai facem și alte lucruri, dar în mare parte, da, asta este viața mea.”

“Și în fiecare zi reușești să prinzi pește?” l-a întrebat afaceristul.

“Da”, i-a răspuns pescarul. “Sunt mulți pești.”

“Poți să prinzi mai mult decât peștele pe care îl duci acasă familiei tale?” s-a interesat omul de afaceri.

Pescarul s-a uitat la el, i-a zâmbit și i-a răspuns: “Oh, da, prind adeseori mult mai mulți și pur și simplu le dau drumul înapoi. Vezi tu, îmi place să pescuiesc.”

“Păi de ce nu pescuiești toată ziua ca să prinzi cât de mulți pești poți?” l-a întrebat atunci omul de afaceri. “Apoi ai putea să vinzi peștele și să faci o grămadă de bani. Curând ai putea să îți cumperi a doua barcă, apoi o a treia, iar pescarii de pe ele ar putea de asemenea să prindă o groază de pește. În câțiva ani ai putea avea un birou într-un oraș mare și pun pariu că în mai puțin de zece ani ți-ai putea deschide o afacere la nivel internațional în domeniul distribuției de pește.”

Pescarul i-a zâmbit din nou omului de afaceri. “De ce aș face toate astea?”

“Păi pentru bani” i-a răspuns afaceristul. “Ca să faci avere și apoi să te retragi din activitate.”

“Și ce aș face atunci când m-aș retrage din activitate?” l-a întrebat pescarul continuând să zâmbească.

“Păi orice își dorești presupun”, i-a răspuns omul de afaceri.

“Spre exemplu aș putea lua micul dejun împreună cu familia?”

“Da, așa cred.” a spus omul de afaceri ușor iritat de faptul că pescarul nu se arătase mai încântat de ideea lui.

“Și dacă aș vrea, din moment ce îmi place atât de mult să pescuiesc, aș putea să pescuiesc câte puțin în fiecare zi?” a continuat pescarul.

“Nu văd de ce nu.” a răspuns omul de afaceri.

“Atunci probabil că nu va mai fi atât de mult pește acolo, dar ar trebui să rămână totuși ceva. Apoi aș putea să îmi petrec serile împreună cu soția, plimbându-ne pe plajă, și admirând apusul, în timp ce copiii noștri ar înota în ocean?” a întrebat pescarul.

“Sigur, ce-ți place ție, cu toate că atunci copiii tăi vor fi probabil deja mari.” a spus omul de afaceri.

Pescarul i-a zâmbit interlocutorului său, i-a strâns mâna și i-a urat succes în eforturile sale de a-și reîncărca bateriile.

Deși de obicei las la final citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult atunci când citesc o carte, de data aceasta am procedat invers și am pus la început acest citat/pildă, cum vreți să îi spuneți, din cartea Cafeneaua de la capătul lumii de John P. Strelecky.

Mi-a plăcut simplitatea poveștii și diferențele dintre cei doi oameni, cum unul avea ochi doar pentru bani și pentru afaceri și nu vedea că ajungea la același rezultat dar pe un drum lung și ocolitor. Și cum celălalt a găsit bucuria vieții în lucruri simple.

De ar fi atât de simplu…

Adevărul este că suntem mânați în viață de multe, uneori de foarte multe. Familia de bază, școala, societatea, media, prietenii, atât de mulți factori te fac să vrei mai mult, să îți dorești mai mult, să ai mai mult, să cumperi mai mult. Alergăm după fericire închipuită. După un statut care să ne garanteze apartenența la un anume mediu.

Totuși realitatea este că noi ca țară trăim la un pol al sărăciei, cu multă lipsă de educație care se vede în agresivitate, cu istericale și fel și fel de patologii. Iar toate acestea pun un văl peste ochi și oamenii nu mai au cum să vadă și altceva.

Nu știu dacă viața este atât de simplă. Nici dacă este atât de ușoară. Nici dacă poate fi. Însă cu siguranță din când în când ne ajută să ne amintim că nu merită în viața aceasta care nu putem ști cât de lungă sau cât de scurtă este, nu merită să luptăm pentru toate averile pe care le strângem sau pentru a vrea mai mult și mai mult.  Dar pentru a ajunge la simplitate mai întâi avem de rezolvat frici. Frica de sărăcie, frica de inconfort, frica de moarte, frici pe care le cărăm cu noi ca pe sacii de moară și de multe ori nici nu știm.

Merită un moment de cugetare. Tu pentru ce vrei mai mult?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cel puțin așa spune Raluca Anton.

Evident nu toți trecem prin momente traumatice la naștere, fie că suntem adultul care dă viață, fie că suntem copilul care ia contact cu lumea înconjurătoare. Însă, realitatea din România cam aici ne plasează.

Acum este momentul să te oprești din citit dacă ai o astfel de experiență care îți cauzează orice fel de neplăcere.

În România se poartă acest sistem în care copilul este separat de mamă. Este mult mai important pentru sistemul medical românesc să măsoare și să cântărească copilul fix în secunda doi unei  nașteri decât să lase noul-născut să fie în contact cu mama. Este atât de împământenită această practică încât atunci când transmitem informații despre un nou-născut menționăm greutatea, înălțimea și nota de la naștere, iar interlocutorii vin cu aprecieri de genul e gras sau este înalt. La atât ne rezumăm pentru că atât știm.

În spitalele de stat nu se practică pe nicăieri alăptarea în primele secunde de după naștere, nici contactul direct cu bebelușul. Mama și copilul se reunesc abia după ce copilul este bine curățat, bine înfășat, mirosul și simțurile îi sunt alterate deja.

În cazul unei nașteri prin operația de cezariană separarea este și mai mare. Copilul și mama se reunesc după 12-24 de ore de la naștere. Timp în care copilul stă singur și primește lapte formulă, iar mama este la terapie să se refacă, nu se poate mișca și are dureri (acum fiecare după propriul organism).

Ori tocmai separarea aceasta este resimțită de către copil. Matrițele încep să se formeze încă din prima secundă de viață. Ele înregistrează informațiile și le stochează pentru tot restul vieții. Nu, nu ni le amintim însă acționăm și reacționăm întreaga noastră viață pe baza acestor matrițe și nici nu știm, nu o facem conștient.

Raluca Anton (v-am zis că mai revin la cartea aceasta) în Terapie 1 la 1 cu sinele tău vorbește despre această formă de abandon, pentru că este un abandon pe care matricea îl înregistrează ca atare. Copiii se comportă în viața lor de copil și chiar în viața lor de adult conform acestei forme de abandon care se formează încă de la naștere. Unii își adâncesc această traumă suferind alte forme de rupturi cu părinții, ori cu cei care îi îngrijesc.

Să luam ca exemplu cazurile noastre, ale celor născuți înainte de anii 90 când concediul maternal era o perioadă extrem de scurtă de timp, de doar 3 luni. După 3 luni mamele reintrau în câmpul muncii iar bebelușii erau de multe ori în grija bunicilor la țară. Nu vorbesc despre cum era atunci în maternități pentru că nu am foarte multe informații, însă pot să presupun. Însă o ruptură majoră are loc atunci când mama se întoarce la muncă într-un stadiu în care bebelușul are încă foarte multă nevoie de brațe protectoare, de alinare, de hrană la cerere. Apoi dacă trece în grija unor persoane care au ca prioritate munca la câmp și mai puțin nevoile unui bebeluș, separarea aceasta merge ascendent înregistrând noi și noi valențe în matrița abandonului.

Pentru că eu am fost al treilea copil născut în familie, mama a putut amâna reintrarea în câmpul muncii pentru încă două luni prin concediu medical pentru ceilalți doi copii. De la cinci luni am trecut în grija bunicilor care aveau extraordinar de multă treabă în gospodărie și în jurul acesteia. Pe mama o vedeam foarte rar și vreo trei ani de zile aproape că nu ne-am văzut una pe cealaltă. Ruptura care s-a produs atunci între noi nu a fost recuperată nici astăzi. Pentru că ea nu a avut instrumentele necesare și pentru că eu abia aflu cum să descurc ițele în urma unui regim traumatizant și cicatrizant.

Eu în postura de viitoare mamă am născut copilul într-un spital de stat prin operație, am intrat în contact cu copilul prima oară la câteva ore după naștere pentru că a fost adus la cerere în terapie și ne-am mai văzut a doua zi. În rest, a stat fiecare în salonul său și ne întâlneam pentru alăptare asta dacă nu era la incubator și săream peste masă și eu și copilul. Abia când am venit acasă am putut să ne conectăm. Nu știu dacă acea separare este motivul ori cauza pentru un copil cu o nevoie foarte mare de atașament și cu o nevoie de a verifica încontinuu apartenența la familie și de a se asigura că nu există abandon, însă la aproape șase ani de când a venit pe lume, copilul meu încă are aceste nevoi la un nivel foarte ridicat cu multe asigurări și reasigurări de-a lungul timpului. Însă până la această carte nu am reușit să fac legăturile între evenimente. Nu am văzut separarea de la naștere ca pe ceva dăunător pe termen lung, ci ca pe ceva normal, în asta trăiam și încă trăim ca sistem. Nu am văzut lipsa de interes din partea cadrelor medicale ca pe ceva devastator, ci ca pe o obișnuință în care suntem de atâția ani de zile.

Și știu că există intenția de a se schimba acest sistem, de a se adapta la norme moderne, însă rezistența este greu de dărâmat în mediul nostru.

Nici sistemul medical privat nu excelează la acest capitol, însă acolo lucrurile se mișcă mai rapid în direcția normelor care în alte state reprezintă o normalitate curentă. Sunt și în România clinci private unde poți naște natural și civilizat, unde poți negocia la semnarea contractului acea oră magică de care vorbesc mulți specialiști.

Separarea mamei de copil la naștere este o formă de abandon pe care copilul o duce cu el toată viața. Ora magică – o soluție minoră pentru rezolvarea unei traume majore.

Ce este de făcut? Să reușim să înțelegem noi adulții acest mecanism, să îl integrăm și să oferim mai departe înțelegerea și acceptarea de care are nevoie un copil. Da, înțeleg că nevoia ta de conectare este mare, că teama ta de abandon este reală, că te ajut să înțelegi aceste mecanisme și te ajut să le integrezi în sinele tău pentru a-ți fi mai ușor pe viitor.

Este ușor? Categoric nu. Este și mai greu să accepți această nevoie din poziția de fost copil cu traumă de abandon, însă orice efort este răsplătit cu un pas mai aproape de normalitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Acum ceva vreme cineva mi-a recomandat un mini serial de pe NF – Un al sine – un serial turcesc pe care am amânat să îl văd. De fapt îl scosesem de tot din minte însă informația aceasta tot revenea la mine pe diverse căi până m-am decis să îl urmăresc. Am înțeles atunci că filmul prezintă o parte din terapia constelațiilor. După o vreme am urmărit două podcasturi de-ale lui Mihai Morar în care apare Raluca Anton pentru că îmi atrăsese atenția în descriere exact acest tip de terapie despre care voiam să aflu mai multe.

Raluca Anton este psiholog de meserie cu multe formări în diverse terapii, printre care Imago și Terapia Constelațiilor, iar atunci când a decis că are ceva de oferit lumii, a scris o carte.

Terapie 1 la 1 cu sinele tău este o carte practică, se citește cu pixul în mână, se notează, se gândește, se însușește, se reflectă ca la finalul ei să fii puțin mai bine cu tine.

Am învățat în ultima vreme că trecutul este trecut și nu face bine nimănui să îl tot aduc în prezent, mie categoric nu. Că nu îl pot schimba, nici nu îl pot readuce la nesfârșit în viața mea actuală. Însă în măsura în care am învățat acest lucru am înțeles și că trecutul trebuie acceptat și integrat, chiar dacă nu neapărat înțeles pentru a putea ca el să rămână acolo unde îi este locul, în trecut. Nu este ușor. Nicio muncă cu sinele nu este ușoară. Pare mai ușor când citim câte ceva, că omul ăla a fluturat puțin din gene și și-a schimbat viața. Adevărul este că a fluturat ani buni din gene și încă o mai face pentru a reuși să schimbe o fărâmă din paradigmele pe care le-a tot cărat în spate.

Mulți ani mi-am petrecut întrebându-mă de ce? De ce a făcut aia? De ce s-a purtat așa cu mine? De ce nu a făcut ailaltă? Întrebări care nu îmi dădeau pace și care mă țineau captivă în furie și în resentimente. Încă mă întorc la de ce? din când în când pentru că uneori las trecutul să mă copleșească. Însă am reușit să integrez atât de mult din istoria mea personală încât trecutul acesta vine din ce în ce mai rar peste mine.

Raluca Anton spune că a sta în suferință este parte din procesul de vindecare. Ceea ce cred că este adevărat, este o modalitate de vindecare. Doar că acest proces este foarte diferit de la om la om și eu am întâlnit până acum câțiva oameni care au trecut prin cabinetele psihologilor și erau în niște dureri depresive din care nu mai reușeau să iasă pentru că procesul dura foarte mult. Autoarea oferă în cartea sa câteva exerciții care au menirea de a face lumină în propriul trecut, invitând la a nu judeca, ci la a accepta ce ni s-a întâmplat, iar mie mi se pare o formă mult mai ușoară de integrare a istoriei personale fără a fi victime sigure ale deznădejdii.

Cartea aceasta este una complexă cu toate că nu are termeni greoi, este scrisă pentru mase, citibilă, oferă multe informații cu trimitere la istoricul familial al fiecăruia. Face lumină în termenii care se perindă acum prin lume și care au devenit la modă, cum ar fi traumă și moștenire transgenerațională. Ne ajută să înțelegem cum integrăm în subconștient mesaje care inițial au menirea să ne țină în siguranță, însă care devin toxice și traumatice deoarece contextul social se modifică, însă paradigmele trecute rămân neschimbate.

Nu pot pune toată cartea aceasta într-un singur text, are tentacule prea multe pentru ca eu să le leg pe toate aici, așa că împart și mai revin cu text și lămuriri despre Terapie 1 la 1 cu sinele tău. Citiți-o, aveți doar de câștigat, chiar dacă nu o aplicați ca pe un exercițiu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am tot scris despre Marie Kondo și metoda ei de a face ordine, numită KonMari, încât probabil ajunge să fie prea mult.

Încă una și mă opresc. Promit.

Am zis că m-am apucat de o reorganizare a casei după ce am citit Bucuria ordinii. Între timp am urmărit pe youtube filmulețe cu Marie Kondo și emisiunile filmate de pe Netflix ca să văd exact cum procedează atunci când face ordine, cum împachetează hainele și cum sunt toate așezate în așa fel încât să nu se mai ajungă la dezastru.

Magia ordinii am impresia că este prima carte scrisă, Bucuria ordinii fiind cea care i-a urmat. În Bucuria ordinii găsiți și imagini, descrierile sunt urmate de exemplificări grafice. În magia ordinii acestea lipsesc, însă în esență informațiile sunt asemănătoare. Dacă vă hotărâți să parcurgeți drumul acesta, eu recomand Bucuria ordinii și este suficient, sunt eu destul de nebună încât să citesc toate cărțile și este de ajuns.

Au trecut mai bine de șase luni de când am reorganizat casa și toate dulapurile. Ordinea se menține, nu au apărut lucruri inutile între timp, nici nu s-au înmulțit cele existente. Am un dulap golit de atunci de la marea reorganizare care este și acum gol. Deși Marie recomandă să nu rămână mobilă goală că nu acesta este scopul ordinii, la mine s-a întâmplat și până acum nu a fost pus în pericol să se umple. Încă nu știu de ce îl păstrez și nu știu nici care va fi soarta lui până la final.

Cu toată ordinea și orânduirea casa nu este brici tot timpul. Genul acesta de ordonare nu asigură o casă care nu va mai fi niciodată dezorganizată. Din contră, dezordine se va produce. Mai ales într-o casă cu câte un copil mic sau cu membri care împrăștie lucruri așa cum sunt cei din familia mea. Diferența acum este că ordinea se face cu mai multă ușurință. Lucrurile ajung mai ușor la locurile lor. E ca și cum fiecare și-a învățat poziția de bază și tinde să ajungă acolo.

La fel este și cu împachetatul hainelor. Pe lângă faptul că acum nu mai calc. Nu chiar deloc, ci aproape deloc. Cămășile și hainele pretențioase ca material încă ajung sub fierul de călcat, însă se întâmplă foarte rar. Înainte strângeam hainele de la uscat și le îngrămădeam într-un coș de rufe până mă urneam să le calc. Înainte să am copil treaba asta îmi ocupa o după amiază întreagă sau două dacă erau foarte multe. Stăteam mult în picioare și mă durea spatele. După ce am avut copil și a durat ceva până n-am mai călcat, dura și o săptămână să golesc coșul de rufe. Acum strâng hainele de la uscat și mă apuc să le împachetez, nu le mai depozitez nicăieri, nici nu le mai las grămadă într-un loc. Le netezesc cu palma și când mă apuc de îndoituri, hainele nu opun rezistență, nu se fac cute și nu rămân șifonate, ba chiar se mai îndreaptă cât stau în cutie în dulap.

Da, la început a fost greu, chiar foarte greu, nu se așezau nicicum și am fost convinsă că nu o să îmi iasă, însă am avut răbdare (greu de crezut) și m-am obișnuit cu metoda.

Revenind la Magia ordinii, cartea nu aduce nimic în plus față de Bucuria ordinii, poate doar ca povești expuse în carte diferă, însă conținutul este asemănător. Doar mi-a întărit mie convingerea că sunt pe drumul cel bun și că mi se potrivește acest stil organizat și relaxat de așezare ale obiectelor din locuință.

Marie Kondo a scris și o carte pentru cei mici numită Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața. Este o carte destinată copiilor mici, undeva până în 7 ani, apoi este mai greu de implementat un astfel de obicei. Prezintă în carte două modele diferite de personalitate. Unul căruia îi place să ordoneze și unul căruia îi place să își umple casa cu tot ce găsește. Un strângător din acesta mic am și eu acasă și până acum această carte nu a adus nicio modificare de comportament. Cine știe, poate în alte case este mai mult succes. Cartea este simpatică, ilustrată, iar la final are și o reprezentare grafică pentru împachetarea hainelor ca să îi ajute pe copii să folosească aceeași metodă de împachetare.

Traiul într-o casă ordonată este mai ușor de dus. Din casa mea cel mai mult îmi plac dulapurile cu haine la interior. M-aș muta și eu acolo dacă aș putea, atât de multe îmi place cum stau așezate toate acele haine care par că respiră și se odihnesc în același timp.

Atât pentru azi, luați cu ordonare și organizare dacă încă nu ați trecut la fapte.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

V-am zis că mă întorc la Murakami și încă nu am terminat, mai am de explorat acest autor care încă nu m-a lămurit care îi este stilul pe care îl abordează. Atât de diferit îmi pare de la scriitură la scriitură.

Dacă merg pe comparație, deși poate că nu ar trebui, cartea precedentă a fost de departe mult mai bună decât cea de față, dar este interesantă și aceasta.

Bărbați fără femei este o serie de 7 povestiri scurte care nu au legătură între ele, decât prin faptul că sunt implicați bărbați și….femei, evident.

Din ambele cărți citite până acum, am reținut că Murakami este pasionat de muzică și încearcă o vastă culturalizare muzicală, văd eu și mai departe dacă se menține trendul, însă până acum a oferit un întreg playlist muzical.

Cum sunt bărbații fără femei? Greu de spus. Probabil tot așa cum ar fi și femeile fără bărbați, dar nu este cazul în subiectul de azi, pentru că astăzi facem referire mai mult la bărbați. La bărbații care au ajuns să iubească și să piardă o femeie. La bărbații care au rămas singuri și au fost nevoiți să se caute și să se găsească ei pe ei. La bărbații care au greșit, la cei care au fost răniți, la cei care au suferit, la cei care nu au înțeles. În concluzie la toți bărbații, dacă gândim corect.

Cartea aceasta reprezintă o perspectivă asupra vieții de cuplu fără să o disece până la măruntaie. Nu neapărat se pretează la cultura noastră europeană și în niciun caz la cultura noastră autohtonă, însă asta nu înseamnă că prin alte colțuri de lume oamenii nu au îndoieli, dubii, iubirii sau neîncrederi.

Mi-a plăcut Bărbați fără femei pentru că m-a plimbat prin Asia, pentru că m-a relaxat, pentru că m-a făcut să îmi pară rău pentru unii bărbați, pentru că multe alte lucruri pe care le găsiți doar citind.

Las mai jos citatul meu preferat din povestea Bărbați fără femei:

Într-o bună zi, devii deodată unul dintre bărbații fără femei. Ziua aceasta vine pe nepusă masă, făr cel mai mic semn sau avertisment, fără s-o simți sau s-o intuiești, fără să se anunțe cu un ciocănit sau un tușit. Dai un colț și te trezești deja acolo. Însă nu te mai poți întoarce. Odată ce ai dat colțul, devine singura lume pentru tine. Iar în acea lume te numeri printre ,,bărbații fără femei,,. La plural, infinit de rece. Doar bărbații fără femei știu cât e de cumplit, de sfâșietor să fii unul dintre bărbații fără femei. […]. E foarte ușor să ajungi unul dintre bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. […]. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete este o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În cartea Cum să fii o fiică/mamă bună scrisă în tandem de fiica Eliza și mama Sil Reynolds, Sil vorbește despre intuiția de mamă care a ajutat-o să ia decizii corecte în relația cu fiica sa adolescentă.

De atunci intuiția nu îmi mai dă pace. Ce o fi, ce nu o fi. Sau mai bine zis, o mai am?

Când eram copil consideram că am o intuiție foarte bună, una pe care am pierdut-o pe parcurs pentru că nu am știut cum să am grijă de ea și pentru că m-am deconectat de la sinele meu. Simțeam întotdeauna când urma să am probleme acasă de dinainte să ajung acasă. Cum treceam de colțul străzii simțeam o neliniște în piept, inima își intensifica bătăile și știam că ceva mă așteaptă. Până acasă nu aveam de făcut decât să mă pregătesc, să trec rapid în revistă ce posibile belele am făcut recent și să găsesc o explicație logică astfel încât să scap cu pielea neînvinețită.

Între timp am crescut, mecanismele interne nu au mai simțit că îmi este viața în pericol și au încetat să îmi mai transmită semnale. A fost o perioadă în care nu am primit niciun fel de semnale iar eu eram și mă simțeam pe câmpii nu tocmai verzi.

Pentru textul de astăzi m-am apucat de documentat, am recitit capitolul cu intuiția din Cum să fii o fiică/mamă bună, am recitit trimiterea către Puterea prezentului a lui Eckhart Tolle, am citit cartea Intuiția de Beatrice Milletre și am ascultat episodul 3 din sezonul 5 de la Mind Architect. Știu, o mulțime am făcut și toate în virtutea intuiției.

Să vedem totuși și o definiție a intuiției conform dexonline, că și pe el l-am consultat:

intuiție, intuiții,substantiv feminin

1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.

2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

Beatrice Milletre spune în Intuiția că putem folosi această capacitate în orice domeniu, inclusiv în afaceri. Ne ascultăm intuiția și știm, simțim când o afacere va fi de succes, la fel și când ar trebui să ne retragem pentru că altfel am pierde foarte mult. Paul Olteanu spune că în anumite situații să nu ținem cont 100% doar de intuiție deoarece aceasta se formează pe evoluția noastră trecută și nu poate percepe viitorul care este din ce în ce mai greu anticipabil. Adică pe lângă intuiție să mai ascultăm și de rațiune, să ne bazăm pe cercetare, să analizăm și date concrete.

Dintre toate domeniile oferite spre analiză, cred că sportivii se bazează cel mai mult și mai des pe intuiție chiar dacă nu o fac conștient, deoarece ei trebuie să ia soluții rapide, să gândească mișcări în avans într-un timp foarte scurt și să și acționeze în același interval. Astfel ajutându-se de intuiție și de bazele pe care le oferă memoria pe termen lung, iau decizii bune (sau rele, nu toți reușesc, evident) extrem de rapid.

Intuiția este ceva ce avem noi dintotdeauna, acel feeling care există în noi de când lumea. Intuiția este prima care ne spune că urmează să se întâmple ceva rău, este cea care ne anunță că ne înșală partenerul, este cea care ne ajută să ne creștem copiii corect, așa cum spune Sil Reynolds. Intuiția ne ajută să discernem capriciile unui adolescent de lucruri serioase care îi pot afecta viața. Intuiția ne ajută să vedem dincolo de adaptarea unui copil la grădiniță și să știm sigur când situația escaladează și ceva nu este în regulă. Al șaselea simț, vocea interioară, sufletul, spuneți cum vreți, ea este acolo și așteaptă să fie auzită.

Tot în Intuiția am citit despre pauza ca soluție pentru o situație apărută. Indiferent cu ce te confrunți, fie că este un text care nu se lasă scris, de o afacere importantă care trebuie finalizată, de un contract care trebuie semnat, ori de orice altă provocare profesională pe care nu știi cum să o gestionezi, să lași timpul să rezolve. Este un bun moment ca după ce ai structurat în minte o schiță, niște idei, să lași deoparte și să te apuci de altceva, să dormi (eu pe asta nu o înțeleg cu somnul pe fiecare provocare), să alergi, ori chiar să te apuci de șmotruit. Știu foarte mulți oameni care se apucă de curățenie când vor să-și limpezească mintea sau să se calmeze, la fel cum știu oameni care merg să doarmă atunci când au provocări majore. Între timp rotițele lucrează. Deși pare că nu te interesează situația aia apărută, de fapt atunci când iei o pauză se conturează soluția. Apoi textul curge lin, contractul se semnează fără piedici și așa mai departe. Soluțiile vin atunci când le dăm timp să dospească și nu le forțăm să iasă atunci când vrem noi. Ori de câte ori forțăm o soluție, ea ne este nefavorabilă. Cel puțin așa spun cărțile și mai spun și eu din ce am experimentat pe propria-mi intuiție.

Mind arhitect ne îndeamnă să fim atenți atât la ce ne spune Elefantul, cel care formează experiența pe termen lung, dar și la ce ne spune Călărețul, cel care aduce raționamentul în discuție, pentru că uneori este nevoie de ambele variante pentru a lua o decizie corectă.

Soluții intuitive și înțelepte să aveți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Lume, lume azi avem carte românească servită pe platou românesc.

Din când în când aduc în prim plan câte un autor român. Avem scriitori din ce în ce mai talentați, mai moderni, mai creativi. O mare plăcere să îi citim, descoperim, să îi promovăm.

A râs și tata este o proză scurtă despre neamul românesc. Știu că pare a fi încă o carte despre hibele românilor și parcă nu ne mai săturăm să tot scriem și să tot citim despre neajunsurile acestui popor. Adevărul este că nu-i destul și nu-i suficient. Pentru a ne vindeca este necesar să scoatem toată mizeria de sub preș. Și mizerie avem din plin. Avem atât de multă că nu ne ajung autorii să ne vindecăm.

L-am luat pe Boldea cu mine în vacanță. Bine, cartea lui, sunt convinsă că nu s-a supărat. L-am citit pe șezlong la piscină în timp ce cu un ochi vedeam cum face copilul sărituri și scufundări. L-am citit în fața mării în timp ce îmi feream ochii de soare și căutam umbra sub umbrelă. L-am citit pe balcon dimineața devreme când ai mei dormeau iar eu așteptam să răsară soarele.

Nu-i neapărat o carte pentru vacanță, parcă nu vrei să citești despre cât de bolnavi și fără de speranță suntem ca popor atunci când vrei să te deconectezi pe deplin și să te relaxezi în profunzime. Dar cum pentru a te face puțin mai bine nu ai nevoie de un timp anume, eu zic că Boldea poate fi citit oricum, oriunde.

A râs și tata pare a fi infantil și pueril în primă fază, însă nu este. Nu are pretenții intelectuale, se citește ușor și rapid, nu îți pune creierul pe moațe și nu folosește termeni complicați și nici cuvinte pe care să fii nevoit să le cauți în dicționar. Este simplu și curat. Este despre adolescență, despre fricile adolescentului, despre șantajul emoțional al părinților, despre nefuncționalitatea familiilor care stau împreună ca să fie, despre frici, despre cum nu vrei să dezamăgești, despre cum oricum dezamăgești.

Cartea are umor, ironie, pe alocuri vulgaritate, glume de șantier sau de băieți ca să fim mai literari. Umorul este foarte bine plasat și leagă textul foarte frumos, poate și acesta este motivul pentru care scriitura pare atât de ușoară și de aerată.

Dacă tata, oricare tată, ar înțelege exact despre ce scrie aici autorul acestor povestiri scurte sunt convinsă că mai degrabă ar plânge decât ar râde. Din fericire pentru tata, oricare tată, natura și locul în care trăim l-a înzestrat pe el, pe tata, cu un puternic simț al treburilor bine făcute. Tata  (a se citi părinte la modul general) nu a greșit în activitatea sa de părinte și prin urmare nu are nimic să își reproșeze. Așa că pentru mulți ca tata, această carte rămâne una cu un potențial umor șantieresc.

Aștept și alte cărți scrise de Boldea, mă voi întoarce la el în măsura în care va publica, în acest moment cartea sa reprezintă un Best Seller autohton și mă bucur că avem autori care se bucură de o asemenea notorietate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu am fost în Spania până acum, însă citind această carte am călătorit puțin, am gustat puțin din celebrele tapas și am mai inspirat puțin aer cu iz de Spania. Acesta este efectul cărților care descriu locuri prin care călătoresc cu ochii minții.

Aș fi vrut să fi păstrat cartea aceasta pentru vacanță, este perfectă de citit pe un șezlong în timp ce soarele se oglindește în mare. Eu am citit-o mai mult pe la umbra copacilor, pe pământ lângă flori cu frunze ciuruite de insecte. A fost bine și așa. Răcoarea pământului mai domolea dogoarea lunilor de vară.

Recunosc că atunci când am văzut cât de groasă este această carte m-a luat puțin cu panică. Când să termin eu un roman de aproape 500 de pagini când mai am alte trei începute?

Dar… pentru că mereu este un dar, a mers ca unsă această carte pe care am citit-o în maximum patru zile, fără vreun efort. Este ușoară, de vară, de vacanță și mai ales relaxantă.

Nu vă așteptați la vreo carte cu cine știe informații sau învățături, nici vorbă, este pur și simplu o carte pe care ai toate șansele să o uiți în câteva luni.

Și de ce să o citești?

Pentru că relaxează al naibii de bine.

Este o poveste clasică de iubire dintre doi protagoniști care inițial se urăsc și ajung să se îndrăgostească unul de altul.  Am mai citit încă o duzină de cărți pe aceeași temă, am văzut tot pe atâtea filme cu același subiect, nimic nou cum ar veni.

Dar nu-i așa. Este un roman scris într-o manieră amuzantă, foarte aproape de un stand up comedy, iar pentru mine este o rețetă foarte bună pentru relaxare și destindere. Dacă știam câte ceva despre cartea asta înainte, aș fi păstrat-o să o citesc în vacanță, așa cum am zis și mai sus.

Asta e, am citit-o acum, mai pe genunchi, mai sacrificând un somn (off mereu somnul ăsta pică primul), mai pe o bancă în parc – pentru că da, am ajuns și în stadiul în care mai pot sta și pe bancă în parc să citesc iar copilul să se joace. Fără mine.

Pe lângă toate acestea, romanul tratează și un subiect fierbinte de zi cu zi: bullying-ul (că tot a început școala). Nu vine cu soluții, nici nu dă rețete, doar trece pe acolo, urcă în acest tren. Pentru că el, acest bully, există de multă vreme, în multe țări, cu multe consecințe neplăcute pe termen lung (ca să nu zic traume) și care sunt greu de depășit ori de reparat.

Puteți prelungi starea de vacanță cu romane ușoare care să nu vă solicite prea mult, astfel încât să aveți impresia că vara încă nu a trecut, că posibilitatea unei evadări încă există, că relaxare este la o pagină distanță.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.

Am plonjat în această carte fără să am nici măcar un indiciu despre ce îmi poate oferi. Poate dacă aș fi citit vreo informație înainte, mă gândesc că aș fi sărit peste lecturare și tare mult aș fi greșit.

Deși anul încă nu s-a încheiat, iar eu mai am încă de citit multe cărți, declar de pe acum că Apă proaspătă pentru flori este în topul cărților citite. Îmi este greu să cred că vreun alt autor va reuși să întrunească toate condițiile pentru a depăși scriitura lui Valerie Perrin.

Și spun de la început, ca să nu avem dubii, că nu ar trebui și că ar trebui deopotrivă să citiți această carte dacă sunteți în doliu. Dacă procesați un doliu nu-i o carte bună de lecturat, însă totodată este cartea ideală pentru lectură, exact pentru a depăși momentul. Depresiile, suferința, relațiile toxice, relațiile abuzive, rănile de abandon, toate se regăsesc în acest roman minunat scris și care poate scoate la suprafață sau poate ajuta la rezolvarea tuturor acestor răni.

…Cuvintele ucise se duc să urle în adâncul nostru.

Pe undeva Apă proaspătă pentru flori mi-a amintit de Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand – un alt roman care m-a păcălit după tilu și după copertă. Parcă au franțuzoaicele ceva în sânge de scriu atât de profund și de minunat în modul cel mai dramatic posibil.

Nu dai niciodată de oameni din întâmplare. Ei sunt trimiși să ne încrucișeze drumurile cu un anumit motiv.

Dacă citind cartea lui Lugand aproape că m-am înecat în suferință și am scos la suprafață multă durere, citind cartea lui Perrin am trăit o altfel de experiență literară. Nu pentru că ar fi aceasta mai puțin dramatică decât cealaltă, ci pentru că multe emoții au fost deja eliberate, consumate, acceptate. Așa am reușit să mă bucur de un citit curat. Trist într-adevăr, dar deosebit de înduioșător. În timp ce citeam mi-am dat seama că este prima carte cu un conținut trist de care mă bucur real. M-am bucurat și de celelalte însă nu am avut timp să observ atât de bine conținutul și scriitura, întorsăturile de situație, poate umorul când eu citeam printre lacrimi.

Cartea lui Valerie Perrin este cartea cu cele mai multe lecții de viață. Citate potrivite plasate bine în carte astfel încât să fie văzute, sa fie asimilate.

Trebuie să înveți să oferi absența ta celor care n-au învățat cât de importantă este prezența ta.

În Apă proaspătă pentru flori am găsit umor, ironie, speranță, moarte. Am întâlnit viața unei mame distruse după ce și-a pierdut fiica într-un incendiu. Cartea urmărește viața acestei mamei, de la speranță, la ruinare, la decădere, la supraviețuire, la iubire, la trăire. Am mai găsit povești diverse, adulter, iubiri mature la vârste la care mulți nu se mai gândesc la iubire. Am întâlnit sentimentul de vinovăție, un sentiment greu de trăit cu el. Și am mai găsit și mister. Un mister care se dezvăluie ușor-ușor până la finalul cărții lăsând povestea să curgă într-un ritm molcom.

Ce frumos este astăzi afară! În fiecare zi mă întâlnesc cu frumusețea lumii. Există, desigur, și moarte, durere, timp urât, Ziua Tuturor Sfinților, dar viața iese întotdeauna la suprafață. Mereu există o dimineață când lumina zilei este frumoasă și iarba crește din nou pe pământurile pârjolite.

O poveste despre viață, iar viața pentru unii este mai intensă, pentru alții mai dureroasă, pentru alții plină de șotii, oricum ar fi, tot viață se numește, chiar dacă uneori greutățile sunt prea apăsătoare. În Apă proaspătă pentru flori am vizionat filmul unei povești despre viață. O viață diferită și diversă, dar tot viață.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nici nu știu cum să vă zic eu despre romanul acesta. De ce să-l citiți, de ce să vă dați din timpul vostru pentru a satisface o curiozitate literară? În primul rând ca să vi se facă foame. Da, chiar așa, citiți Șefa și vă puteți imagina într-un restaurant select, fin, rafinat, la o masă cu față de masă albă, impecabil de albă, ospătari care nu fac altceva decât să vă servească pe voi și să vă acorde doar vouă toată atenția lor, să vă zâmbească la fiecare îmbucătură când închideți ochii satisfăcuți până în străfundurile cele mai intime ale papilelor voastre gustative. Să vină pe rând feluri diverse și diferite de mâncăruri. Nu știți ce mâncați, nici nu contează, sunt toate delicioase. Divine. Cartofii se topesc în gură, se simte gustul unturii de gâscă, pateul este cremos exact ca un norișor pe care vi-l imaginați la ospăț, vinul este licoros și exact cât trebuie de rece, carnea este suculentă. Vă dau lacrimile la prima îmbucătură, de uimire, cerul gurii se arcuiește și devine dureros căci niciodată nu a primit ceva atât de fin, de rafinat, de simplu și de gustos în aceeași măsură. O contradicție culinară, o contradicție a timpului.

Bun, acum că ați înghițit în sec, v-ați și trezit din reverie, ați luat o gură de apă să treacă gustul de rață caramelizată pe pat de cartofi dulci trași în untură de gâscă crescută la fermă în Franța, în al doilea rând ați putea citit această carte din perspectiva unui portret psihologic. O femeie provenită dintr-o familie săracă, semi analfabetă, reușește să să își deschidă propriul restaurant într-o lume dominată de bărbați. Este șefa propriului local, își inspiră colegii de bucătărie, devine celebră în ale gastronomiei, primește stele în recunoaștere, apare în ziare, i se cer interviuri. Dă dovadă de o pricepere înnăscută care o duce pe culmile succesului gastronomic. Succes pe care nu și-l dorește.

Este totodată și un roman de dragoste, povestea este spusă din perspectiva ajutorului de bucătar, un bărbat mult mai tânăr decât Șefa care i-a purtat o dragoste nemărturisită și neîmpărtășită ani de zile. El povestește publicului larg cum era exact această femeie care în ochii săi a fost nu mai puțin de extraordinară, nu mai puțin de inteligentă, devotată, hotărâtă, calmă și loială crezului său, lucruri care au dus-o la reușita într-o lume care nu o dorea, o lume a patriarhatului.

Nu este un roman care vă învață să gătiți, nu se regăsesc rețete, doar denumiri culinare când și când, fiind urmărit mai degrabă caracterul personajelor decât ce se află în farfurie.

Am citit acest roman într-o pauză de la altele, altceva față de ce citesc acum în mod obișnuit, am zis să îi dau o pauză lui Murakami înainte de a-l relua și orice pauză este binemeritată, ca o gură de aer diferită, mai limpede, mai clară.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Este greu de crezut că din salariul minim pe economie poți ajunge milionar în euro, însă economisirea este cea mai sigură cale de a asigura un buget pe care te poți baza înainte de a deveni investitor pe bursă.

După ce i-am citit pe Kiyosaki și pe Asoltanie nu am devenit expertă în financiar, ba chiar deloc, încă învăț. Mai am ceva drum și până o să fiu miliardară (vedeți, aspirațiile mele sunt mai mari), însă încerc să țin cont de ce spun oamenii ăștia care s-au prins deja cum funcționează piața financiară și care categoric au mai multă experiență pe drumul îmbogățirii.

De fapt îmbogățirea este tot ceea ce visăm cu toții, ceea ce sperăm este să avem o viață decentă, fără grija zilei de mâine, fără să mai depindem de fiecare salariu lunar care ne prinde oricum pe datorie. Iar oamenii aceștia mai sus menționați exact asta și spun, că pentru a fi pe drumul bun, se începe cu economisirea.

Dacă încă nu ai un obicei din a pune lunar ceva deoparte, atunci trebuie să ți-l formezi. Pentru început nu contează exact ce sumă pui deoparte, ci mai degrabă să pui, astfel să formezi acest obicei care îți lipsește.

Să mă plătesc întâi pe mine este un concept pe care cu greu l-am înțeles. Stai, cum adică să pun mai întâi bani deoparte? Pai și cu facturile ce fac? Cu întreținerea? Ce rămâne pentru mâncare? La final ce să mai pun și deoparte? Dacă o mai fi ce. Însă când iei salariul și prima și prima oară pui 50 lei (sau 100 sau 1000, fiecare după lichidități) în contul de economii sau în plicul cu economii, atunci banii se strâng. Abia apoi împarți banii pentru facturi și celelalte cheltuieli. Pare imposibil de realizat, mai ales când venitul este foarte mic, însă experții financiari sunt de părere că orice om care are un venit, oricât de mic, poate economisi aplicând metoda plătește-te pe tine întâi. Și mai ales cunoscându-și bugetul. Pe ce se duc exact banii și câte sume. O evaluare atentă a tuturor cheltuielilor.

În momentul în care te apreciezi pe tine, cea mai importantă resursă a ta, ai grijă de tine, îți iei puterea înapoi. Pentru a putea plăti statul și orice alte cheltuieli lunare, trebuie ca tu să exiști și exiști având grijă de tine.

Bun, dar ce aduce o economisire?

În primul rând fiecare ar trebui să aibă un plic cash cu economii de urgență. O urgență medicală, un device care se strică și fără de care nu poți trăi, sunt asigurate de acest plic ce poate conține sume de 1000-2000 lei. Un fel de card de credit, doar că din economiile proprii.

Apoi economisirea mai poate aduce un cont de economii cu un buget care să asigure traiul pentru 3-6 luni în caz că vreodată este nevoie, să nu te prindă cu garda jos.

De la zis la făcut pare cale lungă și cu cât te apuci mai târziu de economisire, cu atât sumele sunt mai greu de strâns.

Dar de unde vin banii?

Cei mai mulți oameni beneficiază de prime de paște sau de crăciun și chiar de măriri (uneori modice) de salariu anual. Specialiștii spun că atâta timp cât ai reușit să te descurci fără acele sume de bani, înseamnă că le poți economisi. Mai sunt alți oameni (cel puțin în cercul meu destul de mulți) care primesc bani de la familie de ziua de naștere sau de crăciun sub formă de cadou, care iarăși pot fi economisiți. O parte din pușculița copilului meu se bazează pe banii pe care îi primește de la familia extinsă cu diverse ocazii. Iar pușculița aceasta se împarte în dorințe, în necesități și în donații sau dorințe pentru altcineva, chiar dacă nu cunoaște valoarea banilor și nici nu poate socoti, sper într-o educație financiară timpurie. Ne educăm împreună pentru un viitor prosper.

Am găsit un articol de la finalul anului trecut (îl găsiți aici integral) care spune că numărul românilor care economisesc este în creștere față de 2020 și chiar față de 2019, însă cu toate acestea 7 din 10 români nu au deprins acest obicei al economisirii. Să mai spun că fac ce fac și mă întorc la educație? Nu mai spun.

Economisește azi pentru a fi prosper mâine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mă așteptam să găsesc o carte plină cu umor care despică o căsnicie. Autopsia nu suna prea bine, dar am zis că poate vrea doar să șocheze cu titlul.

Ei bine, autopsia a fost chiar o autopsie a unei căsnicii decedate. Însă umorul a fost prezent. Eu l-am citit, l-am simțit, l-am văzut cu ochii minții, un umor negru pe alocuri, însă pe toate mi le-am permis pentru că eu nu am trecut prin relații dureroase, tumultoase. Interiorul meu îmi permite să și râd pentru că nu am răni. Altfel probabil că aș fi plâns. Cu muci chiar.

Povestea din această carte poate fi un clișeu, dacă nu ar fi povestea reală în care se înscriu cu succes nenumărate cupluri. Ei căsătoriți, copii, el se îndrăgostește de o ea mai tânără, îi face și un copil, soția rămâne cu furia, cu durerea, cu speranța că poate este o toană și el se va întoarce. Cu nodul din stomac că nu a văzut, nu a simțit că se apropie un final când ea văzuse doar că totul este lin.

Într-o despărțire întotdeauna cel puțin unul suferă.

Un subiect trist tratat într-o manieră condimentată. Personajul principal trece prin multiple stări de la letargie, la furie, la dorința de schimbare, la speranță, la căutarea unui punct de ieșire, la asumare și la a merge mai departe. Toate stropite din belșug cu alcool.

Sunt convinsă că multe femei de vârste diferite și aflate în diferite stagii ale vieții lor au trecut printr-o astfel de experiență când au simțit că le fuge pământul de sub picioare, când au căzut dărâmate și au fost nevoite să se adune si să se regrupeze din fărâmițe, să meargă mai departe.

De ce?

Pentru că suntem în relație de co-dependență, pentru că nu iubim necondiționat așa cum evocă toate cărțile de la dezvoltare personală, la psihologie și trecând prin cele care oferă soluții de parenting. Adevărul este că nu știm să iubim necondiționat. Noi nu am fost iubiți astfel, istoriile noastre personală, colectivă, nu ne-a permis să cunoaștem un astfel de sentiment măreț. Nu le oferim copiilor noștri această iubire, deși ne dorim și categoric nu o oferim nici partenerilor noștri de viață. Căsătoria este de multe ori un gest egoist și are legătură cu noi și nu cu celălalt. Ce vreau eu, ce îmi doresc eu, cum îmi este mie bine și așa mai departe. Eu!

Autopsia unei așa-zise căsnicii banale oferă spectacolul unei operații deschise pe suflet. Ca în sala de operație când asistă și studenți care doar observă procedura chirurgicală, exact așa este și acest roman. Suntem observatori în disecarea sufletului unei femei rănite. Și este bine să vezi această perspectivă în care ea cea părăsită nu îl împroașcă cu noroi pe el cel care a plecat să își găsească fericirea în altă parte. Pentru că el îi oferise atât de multe momente plăcute, pentru că el crescuseră copiii alături de ea, pentru că el o scutise pe ea de ceea ce îi era neplăcut, pentru că el o iubise la un moment dat. Însă are căsnicia acest rol al ei de a aduce prea multă siguranță, prea multă încredere, prea multă plafonare atunci când etuziasmul se risipește. Vin ani în căsnicie când este atât de greu să mai creezi scântei, să ascunzi cearcănele de sub ochi și să aranjezi părul nespălat, să dai impresia că undeva mai este o urmă din femeia fără griji și fără copii. Pentru că viața se schimbă și lucrurile se transformă, iar căsnicia este un angrenaj la care nu muncește doar unul, deși doar unul își modifică corpul pentru a ține viață, de schimbat se schimbă amândoi.

Un bun punct de observație, de reamintire că prea-binele este dușmanul binelui, că orice scânteie se stinge dacă nu este întreținută și că o căsnicie nu este un bun gata ambalat care nu se degradează niciodată.

În final, citatul meu preferat:

Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

V-am zis că revin cu informații cu și despre educația financiară. Ne educăm împreună acum în tinerețea târzie a vieții ca să știm ce să le transmitem și copiilor ca măcar ei să aibă o relație corectă cu banii lor.

Adrian Asoltanie scrie în Dragă, unde-s banii? despre  datorii mici și mari, credite pe termen foarte lung, ori scurt. Citiți cartea, chiar merită să aflați informații noi și utile sau poate doar cum să știți să nu luați decizii financiare care să vă ruineze.

Aproape zece ani am lucrat în instituții bancare și financiare. Am învățat on the job mai multe decât am învățat în mulții ani de școală despre credite, împrumuturi, bani și bănci. Surprinzător este că am studiat economie la școală, inclusiv la facultate am învățat despre macro și micro economie, am învățat despre ceva instrumente economice, toate fără ca măcar să am (eu cel puțin, dar pun pariu că nu am fost un caz izolat) vreo idee cât de vagă despre exact principalul instrument economic: banul.

Cu toate că locurile acestea de muncă m-au epuizat fizic și psihic, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului și să recunosc că au reprezentat o școală foarte utilă. Am învățat rapid despre bani, credite, împrumuturi și mai ales carduri de credit. Am aflat informații pe care de regulă angajatul însărcinat să te convingă să accepți și să folosești un card de credit, omitea să le ofere. Am reținut informații pe care le aplic și astăzi în viața privată și care ne-au salvat de multe decizii financiare care ne-ar fi adus bătăi de cap.

Am ieșit de câțiva ani din sistem, nu mai știu dacă pe piața cardurilor de credite s-au mai limpezit lucrurile, însă în urmă cu 5-10 ani oamenii erau tare debusolați de datoriile pe care le aveau. Nu înțelegeau cum funcționează un card de credit și nu știau ce plătesc, nu aveau habar de diferența dintre rată și minim de plată și erau tare confuzi.

Erau și clienți care știau exact ce face un card de credit și se foloseau de el corect, însă erau atât de mulți care aveau impresia că primesc bani cadou cum nici loteria nu îți oferă.

Nu am avut niciodată card de credit. De ani de zile din când în când aducem în discuție utilitatea unui card de credit pentru diverse achiziții. De fiecare dată la final am zis mai bine nu, am strâns banii câteva luni și am achiziționat ce am avut nevoie. Acum câțiva ani banca la care am deschis contul curent s-a străduit ceva să îmi vândă un card de credit. L-am refuzat politicos de multe ori, iar ei în final l-au lipit de contul meu. Au zis să nu îl închid de tot, să fie acolo în caz că mă răzgândesc și să nu reiau procedura cu hârtii și toată birocrația. M-au atins în punctul sensibil al hârțogăraielor și am acceptat să nu îl închid definitiv. Cu toate acestea, nu m-am răzgândit, el este tot acolo, mă cam încurcă pentru că trebuie să fiu foarte atentă atunci când operez tranzacții între conturi deoarece la un moment dat am virat în cardul de credit o sumă de bani. Abia atunci mi-am dat seama că mai am un cont ciudat la ceea ce știam deja. Banii se recuperează să știți în cazul în care vă veți afla vreodată în această situație. Câteva telefoane la bancă și multe transferuri între departamente readuc banii în contul curent.

Dar ce face un card de credit?

În primul rând te ajută să achiziționezi bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești dar nu dispui de toți banii necesari achiziției. Este util pentru cumpărăturile cu dobândă zero la raft și îți împarte o sumă de bani în rate egale pe o durată bine determinată. Dacă ești corect, nu întârzii și nu atragi penalizări, cardul de credit este inofensiv. Cu excepția dobânzii anuale și a taxei de administrare a cardului. Mulți uită să ia în calcul că acest card care are de fapt dobândă zero la cumpărături are o dobândă anuală care se aplică chiar dacă îl utilizezi, chiar dacă nu.

Adrian Asoltanie recomandă ca orice sumă anuală să o împarți pe luni și apoi chiar pe zile ca să vezi exact cam de câți lei pe zi sau chiar pe lună muncești pentru plata respectivă, fie că este dobândă, fie că este pachetul de țigări, fie că este vacanța de vară. Așa afli exact dacă într-o zi sau într-o lună cheltui mai mult decât produci.

Apoi orice card de credit pe lângă suma disponibilă pentru cumpărături mai are disponibilă o sumă de bani și pentru retrageri de la ATM. Aici oamenii aveau impresia că primesc un cadou și că suma de bani pe care o retrag de la bancomat nu trebuie să o și depună în contul cardului de credit.

Eu cred că dacă oamenii primeau această explicație la achiziția unui card de credit, multe executări silite n-ar fi existat. Domnul Ionel, ai scos 300 lei de la bancomat luna asta, la exact următorul salariu care te asiguri că este până în data scadentă a cardului îi pui pe toți la loc așa cum i-ai scos. Dacă nu faci asta și plătești câte puțin, se formează un minim de plată care nu îți scade datoria pentru că plătești dobândă de x%. Îi scoți, pune-i la loc și treaba asta va fi ca un împrumut la vecin. Că vecinului îi dai bani înapoi la următorul salariu în primul și în primul rând de rușine, iar rușinea este ceva care la români funcționează ca un declanșator.

Însă nimeni nu avea timp de explicații simple pe limbajul simplist al oamenilor. Toată lumea avea targete de atins și vânzări de întreprins, nu de explicații. Așa au ajuns oamenii care și așa nu aveau educație financiară și nici cultură economică să plătească de multe ori suma pe care au utilizat-o fără să știe cum funcționează.

Și în concluzie?

Utilizați carduri de credit corect, nu le folosiți ca pe un card de debit, nu sunt banii voștri. Orice leu scos de pe cardul de credit se returnează uneori chiar înzecit. Dacă puteți să vă descurcați fără carduri de credit, cu atât mai bine. Faceți economii, puneți bani deoparte și cumpărați ce aveți nevoie, asigurați fond de urgență care să vă permită să cumpărați inclusiv un frigider la nevoie. Toate se fac în timp și uneori chiar în ani însă se poate. Însă un card de credit care are taxă de emitere card, taxă de retragere atm, taxă anuală de întreținere card, dobândă anuală a cardului de credit și dobândă zero la cumpărături doar la comercianții care practică o astfel de tranzacție, faceți un calcul și vedeți cât ați putea economisi lunar. Dar zilnic? Dar anual?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.

Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.

Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.

Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.

Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.

M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.

Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.

Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:

Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.

…..

Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Adevărul este că încă citesc cartea aceasta, doar că sunt atât de multe de spus încât este imposibil să cuprind totul într-o singură recenzie, așa că voi scrie mai multe texte pe subiectul banilor așa cum propune Adrian Asoltanie în Dragă, unde-s banii?.

Ați fost vreodată în situația în care aveați impresia că aveți bani și v-ați trezit cu contul golit? Ați fost vreodată în situația în care ați cheltuit fără să vă dați seama că ați mai rămas doar cu câțiva lei și ziua de salariu este tare departe? Dacă da, atunci această carte este și pentru voi.

Spre deosebire de cartea anterioară cu temă financiară, Tată bogat, tată sărac a lui Robert Kiyosaki, Adrian Asoltanie este român, ne înțelege cultura, ne cunoaște metehnele și scrie din perspectiva de român pentru noi, cu toate ale noastre. Adică se mulează cartea exact pe nevoile pe care le avem fără să mai zicem da, dar așa e la americani, noi suntem români. Nu mai avem nicio scuză.

Să aprofundăm situația financiară.

Voi vă cunoașteți personalitatea financiară?

Eu nu mi-o cunoșteam, însă acum pot spune ce tip de personalitate financiară am și cu ce influențe, însă relația mea cu banii mi-am înțeles-o cu ceva timp înainte să îmi aflu personalitatea.

Adrian Asoltanie definește patru tipologii pe care le putem avea în relație cu banii. Le enumăr mai jos pe scurt și la final vă spun ce sunt eu.

Spender este prima categorie în care se pare că se înscriu cu succes cei mai mulți oameni. Sau cheltuitorul mai pe românește spus. Sunt cei care fac cumpărături doar pentru că vitrina este colorată, foarte bine aranjată și modelul prezentat este deosebit de frumos. Nu au neapărat nevoie de tot ce cumpără, însă are și X și se vedea foarte bine sau Y a reușit niște filmări grozave din vacanță. Își doresc multe lucruri și sunt mână spartă fără doar și poate.

Saver este a doua categorie în care nu se înscriu prea mulți oameni. Mai auzim de ei prin cărți cel mai des. Sunt cei care pun banul la ciorap, unii se înscriu cu succes la avari, însă este posibil să fie doar o supoziție din partea celor care nu îi înțeleg. Saverii au capacitatea de a ieși dintr-un magazin doar cu strictul listei întocmite înainte de a purcede printre rafturi.

Avoider este a treia categorie în care se regăsesc foarte mulți oameni. Inocentul financiar este cel care detestă să se ocupe de administrarea propriilor bani, însă iubește să îi cheltuie. În această categorie intră oamenii care sunt luați prin surprindere de evenimentele cu dată fixă (Paște, Crăciun, zi de naștere), sunt tot timpul nepregătiți și de multe ori sunt cei care la casa de marcat se trezesc cu fonduri insuficiente și nu pot achita cumpărăturile.

Monk este ultima categorie enumerată. Nu îmi dau seama cam câți oameni se înscriu aici, conform descrierii nu îmi dau seama să fi întâlnit vreunul, însă din celelalte trei categorii cunosc o mulțime de persoane. Călugărul financiar este de părere că banul este ochiul necuratului și că înmulțirea sau investirea banilor sporesc răul aducând foarte multă nefericire.

Eu am crescut în educația (financiară lipsă totală) de tip saver, avoider și monk la nivel teoretic cel puțin. În toată copilăria mea se vorbea despre cum ‚banii nu aduc fericirea’, ‚mai bine sărac și curat’, ‚nu suntem pe acest pământ pentru a face bani’, ‚banii se câștigă cu multă trudă și se pierd imediat’. Nimeni nu vorbea pozitiv despre bani. Era o luptă financiară pe mai multe fronturi. Nimeni nu vorbea despre economisire iar cheltuielile erau pentru strictul necesar. Am crescut cu aceste credințe și adult fiind am învățat să îmi administrez banii într-un mod mai dur predat tot acasă. Atunci când am început să am salariul meu, locuind tot cu părinții în primii ani, toate facturile și toate cheltuielile se împărțeau în mod egal între membrii casei și fiecare copil își plătea partea sa. Așa am învățat că atunci când încasez bani e musai să pun deoparte pentru facturi pentru că altfel nu aveam din ce plăti, de mâncare mai vedeam ce rămâne, iar de distracție nu se mai punea problema că mai rămânea ceva. Economisirea nu intra în calcul nici măcar la nivel de concept la vremea aceea. Eu am început să lucrez full time de prin 2008-2009 pe un salariu infim la vremea respectivă și primul an de lucru a fost mai mult o zbatere financiară.

Între timp am reușit să ies din tiparele respective. Astăzi am o personalitate saver cu influențe de spender și de avoider. Iubesc banii! Îmi place să îi văd, chiar și virtual, să îi rotesc, să îi sucesc. Nu am încă educația financiară spre care tind și spre care mă îndrept. Dacă aș avea sume foarte mari de bani nu aș ști în acest moment cum să îi investesc astfel încât să îi înmulțesc, este ceva ce încă învăț să fac, dar voi ajunge și acolo. Îmi place să economisesc, nu îmi place să cheltui bani pe lucruri pe care nu le consider folositoare. Cu toate acestea dacă eu consider că o investiție îmi ușurează existența atunci cheltui bani fără să regret. Așa am procedat cu aspiratorul robot, nu era o investiție fără de care să nu pot trăi, însă am considerat că este un ajutor care îmi mai reduce din taskuri. Nu am regretat niciun leu și nu regret nici acum, iubesc acest aspirator. Însă, sunt și avoider pentru că nu îmi place să gestionez facturile. Nu cunosc care este valoarea reală a facturilor pe care le avem, pot estima în linii mari, uneori chiar foarte mari și foarte departe de realitate. Deși tot ce înseamnă facturi și cheltuieli intră tot în organizarea unui buget, aici prefer să transfer către soț o sumă de bani pe care el o gestionează în plata facturilor.

Nu vă imaginați totuși că stau pe munți de bani. Aș vreau eu, însă nu este cazul. Trăiesc totuși cu o personalitate de tip spender ca reper principal, iar spenderul soț și cu spenderul din mine reușesc să găsească mereu modalități de investire care aduc doar confort.

Ce tip de personalitate financiară aveți? Ați reușit să vă încadrați în vreo calificare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Într-unul din documentarele pe care le-am tot urmărit în ultima vreme, unul dintre participanți a vorbit despre cartea aceasta. O ținea cu drag în mână și își reamintea de câte zeci de ori o recitise și cum și ce a însemnat pentru el. Evident m-a intrigat. Cum să nu îmi stârnească curiozitatea o carte care însemnase atât de mult pentru cineva. Mi-am notat în minte să o caut și mi-am văzut de viață.

Evident că am uitat de ea.

Când am făcut abonamentul la bibliotecă, am lăsat copilul să se delecteze în colțul cu cărțile pentru juniori și eu m-am rotit printre rafturi. Nu știu cum, dar cumva s-a întâmplat de mi-au picat ochii exact pe cartea aceasta. Să ucizi o pasăre cântătoare era acolo la capăt de rând parcă așteptându-mă pe mine. Am luat-o acasă și am început să o citesc printre alte cărți. Am mai lăsat-o, am mai prelungit-o la bibliotecă. Am terminat-o de citit.

Deși de foarte multe ori când am citit pe la alții povestind câte o somatizare din aceea în care cineva vomita doar pentru că a citit ceva, am considerat că sunt alintări – deh așa sunt eu mai necrezătoare – m-am surprins ca citind această carte să constat că am o strângere de stomac. Eu am o mare problemă cu nedreptatea, este trauma mea pe care o port cu mine de când mă știu conștientă. O duc în sus și-n jos, caut să îmi dea pace, dar mă ghidează în lumea aceasta mai mult decât aș fi vrut. Ori de câte ori văd, aud, citesc nedreptate mă aricesc mai mult sau mai puțin vizibil. Când trăiesc eu o nedreptate se iscă furtuna în jurul meu. Somatizarea, deci, există.

Harper Lee a pus în Să ucizi o pasăre cântătoare o poveste de acum aproape 100 de ani plasată în ținutul Alabama al USA-ului. O poveste văzută prin ochii copiilor când inocența spală greșelile adulților. Cartea mi se pare un melanj între Micul Prinț, 12 ani de sclavie și Coliba unchiului Tom. Pare discrepanța cam mare, însă sunt tratate teme care se regăsesc în celelalte cărți menționate. Am zis deja despre inocența copilăriei, spun acum și despre rasism, nu dezvolt, este o problemă de când lumea legată de asuprirea celor de culoare de către cei care au considerat mereu că dețin supremația lumii.

M-a surprins finalul, nu l-am putut anticipa nicicum și cred  că este cumva prima carte la care nu mă gândesc la final, nu încerc să îl anticipez, nu caut să aflu din timp cum se termină. Când am terminat ultima pagină de citit, am mai ținut-o puțin în brațe. Mi-a fost dragă cartea aceasta care m-a dus în copilărie și în lumea adulților, în jocuri și în procese la tribunal, în prăjituri pe masa din bucătărie și în grijile de zi cu zi. Un dans perfect între copilărie și lumea adulților din jur, o informare discretă despre adolescență, o înfierare a rasismului.

Căutând informații pe interneți despre autoare, am aflat că a decedat în 2016, cu toate că am apucat să-i fiu contemporană, este prima lectură pe care o citesc scrisă de Harper Lee. M-am bucurat să aflu că a câștigat premiul Pulitzer în 1960 pentru acest roman. Am înțeles că în America este lectură obligatorie în școală – foarte bine. Ar trebui să fie și în școlile noastre pe lista lecturilor autorilor internaționali.

Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1962, filmul câștigând trei premii Oscar pentru cel mai bun actor, cea mai bună scenografie și cel mai bun scenariu adaptat.

Las mai jos ca de obicei citatul meu preferat din întreaga carte:

….dacă un număr suficient de oameni ― bunăoară atâţia câţi încap într-un stadion ― şi-ar concentra atenţia asupra aceluiaşi lucru, de pildă să dea foc unui copac din pădure, copacul s-ar aprinde negreşit prin simplul lor consens. Ideea de a sugera celor de jos să ceară toţi în gând eliberarea lui Tom Robinson începu să-mi dea târcoale, nu însă pentru multă vreme, fiindcă mi-am zis că dacă şi ceilalţi or fi tot atât de obosiţi ca şi mine, nu se realizează.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

A venit cartea aceasta exact cum vine gura aia de cafea care îți dă un zvâc atunci când mai ai puțin și pui capul pe birou pentru  un mic somn. Gura de oxigen într-un tumult.

Din când în când am nevoie, simt această nevoie de a citi cărți care să mă scoată din gândirea intensă. Pentru că citesc multă informație care îmi este nouă, informație la care trebuie să mă gândesc, să procesez, să integrez, vine un moment în care o pauză este cerută. Și ce pauză ar fi mai bună dacă nu cu o carte ușoară, romantică, cu happy end și fără vreun efort de procesare al informațiilor.

Căutând printre cărțile online pe care le am, sperând că găsesc ceva ușor care să mă și încânte am dat peste Moștenirea de Danielle Steel. Nu îmi amintesc să fi mai citit ceva de autoare, nu știam ce gen scrie, speram doar să fie o carte ușoară. Și am avut dreptate.

Dar cum nicio carte nu este chiar o simplă carte sau doar o poveste goală, nici aceasta nu face rabat de la regula care-mi guvernează cititul de la o vreme. Curajul și bălăcirea în propriul confort sunt principalele teme ale cărții. Exact pentru mine a fost scrisă, mă gândeam pe măsură ce tot citeam.

Tipa aceasta din carte, personajul principal, este acolo într-o criză de vârstă, îi bate 40-ul la ușă. Serios acum, eu doar glumesc că sunt bătrână, dar ei acolo în poveste îi ciocăne la ușă vârsta de 40. Adică nu târziu, dar 40 nu este 20, exact ca iarna nu-i ca vara (Doamne ce-mi mai plac liderii ăștia care ne-au tot condus și cârmuit). Tipa asta la cei aproape 40 de ani ai săi își pierde iubitul pe care îl luase de sigur. Mă rog, nu îl pierde că nu-i copil mic, el o părăsește pe ea ca să-și urmeze propriul vis după o relație călduță de șase ani. Apoi tipa aceasta își mai pierde și job-ul care era la fel călduț. Ce înseamnă călduț? Înseamnă că este atât de bine încât devine monoton, că nu investești să îți fie și mai bine, că nu mai faci nimic să evoluezi. Atât în relație cât și în job. Nici căsnicia nu trebuie să devină călduță. Mai ales căsnicia care este pe termen atât de lung și unde este un efort susținut pentru a menține o relație care să nu devină monotonă, să nu intre pe linia de plutire, să nu ajungă la mal unde să eșueze.

Cum tipa aceasta din carte eșuase pe toate planurile care o interesau în acel moment al vieții ei, devine interesată de pasiunea mamei ei, aceea de a-și cerceta trecutul și de a actualiza un arbore genealogic cu cât mai multe generații din trecutul lor. Și află lucruri fascinante. Iar aceste informații îi schimbă cursul vieții, se mută, se luptă cu lipsa de curaj, cu anxietățile, dar până la urmă nu se mai luptă cu viața și începe să o trăiască.

Și ziceam că este o carte ușurică. Chiar este! Din orice carte putem învăța lucruri interesante. Nu mai spun de istoria prezentată în poveste, care pusă în contextul potrivit face mai mult decât istoria învățată la școală. Romanul prezintă o mică parte din istoria Franței, informații succinte despre revoluția franceză care a făcut nobilii să-și piardă averile și favorurile, unii chiar și viața.

Povestea este frumoasă, interesantă, se citește rapid, exact genul de carte pe care l-aș citi într-o vacanță relaxantă. Deși pe alocuri mi-a amintit de Jojo Moyes, scriitura este diferită, mult mai antrenantă la Danielle Steel. Romanul ramă este cel care definește ambele autoare la care fac referire, amândouă au precizări istorice încadrate în poveste, însă ritmul este diferit.

Pentru că se încălzește din ce în ce mai mult și este mai mult de stat pe afară, vă doresc lectură însorită în natură.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când am pus mâna pe această carte am fost convinsă că la finalul ei voi fi măcar cu ceva peste o sută de pagini mai deșteaptă. Că sigur este încă o carte care îmi va aduce un munte de informații utile pe care eu să le trec prin filtrul meu și care mă ajută să mă mai construiesc puțin.

În realitate de pe la începutul cărții și până la ultima pagină m-am simțit extrem de proastă. Proastă pentru că nu știu, pentru că nu am învățat, pentru că mediul a fost potrivnic, pentru că am preluat programe greșite, pentru că am pierdut atâta timp în care puteam să evoluez, să învăț mai multe, pentru că nu știu ce naiba m-am împotmolit așa tare niște ani în care am stat pe loc și parcă un pic am și regresat într-un mediu extrem de toxic pentru mine la vremea aceea.

Că iată, omul ăsta spune aici că e bine să te apuci devreme să strângi bani ca să te poți retrage de vreme din cursa șobolanului și să îți trăiești viața exact așa cum vrei tu. Apăi care devreme că eu mă îndrept deja rapid spre 40 de ani, când să mă mai îmbogățesc ca să am timp să trăiesc, că 20 de ani nu mai am de mult tare.

După ce am scos capul din nisip, când am fost atentă la ce zice omul acesta, am început să și învăț. Pentru că așa cum și eu cred de foarte multă vreme, mi-a plăcut că și autorul menționează că întreaga viață este o oportunitate de învățare. Din învățat nu ne oprim niciodată, avem nevoie să ne perfecționăm, să fim flexibili, să facem cursuri. Lucru cu care sunt absolut de acord. Eu în ultimii patru ani am făcut câte un curs pe an, în unii ani chiar două cursuri și nu intenționez să mă opresc aici. Sunt lucruri pe care nu le aflu din multele cărți pe care le citesc, sunt lucruri pe care le înțeleg mult mai bine explicate de specialiști.

Tată bogat tată sărac vorbește despre experiența acumulată de la doi  oameni – cel natural, profesor, supra-calificat, foarte deștept însă cu probleme financiare, și tatăl prietenului său, afacerist care l-a învățat și ajutat să fie un om bogat. Fiecare avea concepții diferite asupra banilor și fiecare perora diferit despre bani. Alegerea în final i-a aparținut lui Robert care a decis să învețe de la fiecare câte ceva, însă l-a ascultat pe tatăl cel bogat în drumul lui prin viață.

Cartea este un puternic material pentru educație financiară, nu una cu termeni greoi, ci una pentru oameni. Am reușit în urma cărții să îmi analizez activele (cele care produc sau aduc venituri) și pasivele (cele care cheltuie bani). Am reușit să înțeleg că suntem captivi în cursa șobolanului ( ne trezim de dimineață, mergem la serviciu, complet nefericiți, ne întoarcem acasă sleiți de energie și putere, așteptăm salariul din care trăim lună de lună și facem asta zi de zi, an de an) de generații în familia mea și a soțului meu. Nu avem antreprenori de la care să preluăm exemplul și nici de la care să înțelegem mecanisme, nimeni nu s-a gândit să facă și altceva pe lângă salariu și pe lângă jobul de zi cu zi. Nimeni nu s-a gândit până la mine (în familia mea extinsă sunt un fel de ciudată) să se școlarizeze, să învețe, să studieze și după ce școala s-a încheiat. Clar model din familie l-am preluat pe cel care ne-a fost oferit, nu în direcția îmbogățirii ori a libertății.

Am realizat că este greu să renunț la metehnele pe care le-am adunat în ani de zile, credințe limitate și internalizate despre bani, programe pe care le-am rulat ani după ani în subconștient. La toate este necesar să renunț ca să pot evolua în direcția pe care mi-o doresc.

Acum să nu aveți impresia că citiți această carte și la ultima pagină deja aveți un plan de bătaie despre cum să vă îmbogățiți în următorii 10 ani. Deși este foarte posibil dacă aveți capital. Dar, aveți bani puși deoparte? Pe lângă informații utile, cartea se referă totuși la un mediu de afaceri american, raportarea la România este ușor diferită. Cu toate că și în țara noastră putem adapta unele lucruri, există diferențe majore. Apoi Robert vorbește de investiții. Pentru a putea investi ai nevoie de bani. Bani din economii. Tu poți economisi de la luna la luna? Economisitul nu este ușor, trebuie restrânsă zona de confort și gestionată foarte bine risipa, mai ales atunci când venitul este mic. Apoi el mai zice că poți avea un al doilea job care să aducă un venit de care să nu te atingi în alte scopuri decât acelea care te ajută să ieși în final din această cursă repetitivă și nefericită în multe cazuri. Aici nu îi dau dreptate, poate că el chiar are, dar și eu am. După cum ziceam, nu mai am douăzeci de ani, nu mai sunt dispusă să fac anumite lucruri. În plus eu am familie și un copil încă mic, dacă am două joburi în condițiile în care un singur job ocupă în medie cam 11 ore pe zi, să ocup și noaptea sau weekendul m-ar duce clar la epuizare și mai ales la înstrăinare față de familia mea. Da, poate că la un moment dat după ani de zile, aș putea să mă retrag și să spun iată, de acum trăiesc…dacă mai sunt în viață, însă aici cred că riscurile sunt destul de mari. Poate un al doilea job care să solicite mai puțin timp, cum ar fi zona creativă, drepturi de autor, însă acestea produc un venit nu modest, ci chiar foarte mic dacă nu este ceva constant și cu volum mare.

Despre bursă, acțiuni și obligațiuni nu vă pot oferi informații pentru că abia învăț ce sunt activele și pasivele, cam pe acolo se află educația mea financiară. Nu se pune problema în acest moment să știu a investi în ceva că nu știu în ce nici dacă aș avea cu ce. Însă mai caut, mă mai informez, învăț și vă spun și vouă.

Până la următoarea carte financiară, aveți grijă de activele voastre.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Aș fi tentată să întreb cât costă să fii cititor în România, însă am ales să mă rezum la București (eventual și la marile orașe ale țării), însă nu pot include aici chiar toată țara pentru că într-adevăr sunt localități în această țară care nu au niciun fel de beneficiu din punct de vedere al intelectului.

Să fii cititor în București poate să nu coste nimic. Sau poate să coste foarte puțin dacă sari peste cărțile care au apărut mâine și profiți de reduceri. Dar chiar poate să nu coste nimic, vedeți mai jos.

Eu am cumpărat cărți la prețuri derizorii, am primit oferte de la librăriile online și am profitat de ele, atât pentru cărțile pentru cei mici, cât și pentru cărțile pentru cei mari. Preț de  4 lei pentru o carte, uneori 12 lei sau un preț redus de la 60 de lei la 20 de lei, aș putea miza pe chilipir.

 Apoi este anticariatul, care nu este acel chioșc cu cărți vechi și prăfuite, ar trebui să își schimbe numele în cărți second hand. La anticariat ai șansa să găsești cărți foarte noi și mai ieftine decât pachetul de țigări (pfai ce comparație am făcut). Am dat pe un Murakami jumătate din prețul pe care îl avea surata ei nouă în librărie.

Însă deși greu de crezut și pare așa mai mult o variantă pentru elevi și cel mult pentru studenți, biblioteca chiar este gratis. Poți împrumuta cărți de la bibliotecă fără absolut niciun cost. Zero. Nimic. Numai ca tu să citești. Aici este adevărat că am avut un șoc pentru că mă așteptam să plătesc măcar o taxă de înscriere. Eu am depășit de mult stadiul de a mai fi elev și nici nu mă ajută ridurile să mă dau o tânără studioasă, însă cu toate acestea tot gratuit a fost să fac acest abonament.

Avem în cartier o filială mică a Bibliotecii Metropolitan București (BMB), în sector sunt mai multe, în oraș și mai multe, iar cu un singur abonament deschis în oricare dintre sedii pot intra în orice filieră din orice sector.

Am fost cu copilul la bibliotecă, am bifat o nouă experiență, și-a scos ce cărți a dorit, le-a răsfoit. Ușor copleșitor pentru un copil mic să vadă și să aibă la dispoziție câteva rafturi doar pentru propria-i plăcere. Am plecat acasă cu două cărți pentru mine și trei pentru însoțitorul meu pasionat de povești. Pe lângă cărți, biblioteca mai împrumută și jocuri de societate – mi se pare o variantă foarte bună pentru când ne plictisim de ceea ce avem acasă sau când putem să nu cumpărăm de fiecare dată jocuri care ocupă mult spațiu și pe care la un moment dat trebuie oricum să le dăm.

Biblioteca primește prin donație cărți care au văzut lumina tiparului în ultimii cinci ani, dar și jocuri de societate, astfel se menține un flux proaspăt. Pentru cărțile vechi și care nu sunt toate în stare foarte bună eu am apelat la un anticariat stradal. De regulă orice anticar le selectează, vor și ei cărți care se caută acum sau care sunt ediții limitate, primești și bani pe ele. Eu aveam multe foarte vechi pe care nu le mai voiam și nu erau toate în stare bună așa că nu am vrut niciun ban, am vrut doar să nu fac eu acea selecție și să nu arunc la gunoi ce nu îmi era util.

Da, cărțile sunt scumpe, unele sunt chiar foarte scumpe, însă să citești poate fi gratis.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

N-am putut sta prea mult deoparte de Raluca Feher și m-am întors la scriitura ei ca la un plasture pe care vreau să îl desfac deși știu că ustură. Pentru că așa este scriitura Ralucăi, ustură, doare, lovește acolo unde rana este mai adâncă. V-am convins că este de necitit? Citiți că poate mai vindecați câte ceva atunci când dați peste o rană care supurează.

Aș vrea să spun că romanul prezintă o poveste de dragoste, însă corect ar fi să spun că prezintă o încercare de a iubi. Este mai degrabă o carte de ne-dragoste. Pentru că cineva care nu știe să se iubească, nu știe să iubească, doar caută și încearcă în speranța că poate cineva îi va accepta toate defectele și îi va ține fluturii din stomac suficient de beți încât să nu îi vadă urâțenia și defectele.

Din fericire pentru experiența mea de viață nu am trăit relații amoroase abuzive. Nu m-a plesnit nimeni peste ochi, nu a șters nimeni podeaua cu mine în loc de mop, nu m-a înjurat nimeni, nu am fost jignită. Nu știu dacă este noroc. Norocul că măcar nu am atras genul acela de bărbați. Norocul că m-am îndrăgostit foarte devreme de omul care-mi este și acum alături. Norocul că nu am adăugat alte traume la cele deja existente. Cu toate acestea, carta asta tot m-a durut. M-a durut pentru toate femeile abuzate pe care nu le pot lua de o mână și scoate forțat din acele relații care le dor. M-a durut pentru toate mamele care au rămas cu încă o palmă pentru a oferi copiilor ocazia de a crește lângă un tată și a le arăta cum să fii obedient. M-a durut pentru toate familiile nefericite care au rămas împreună otrăvindu-se unii pe alții.

Cu toate că are un limbaj direct, dur, este o carte care se citește rapid, capitolele se înșiruie și se cer citite mai mult și mai repede, să fie descoperite și golite de conținut. Pentru că odată eliberat tot urâtul să crească de dedesubt relații armonioase și autocunoaștere, acceptare de sine și armonie în suflet.

Feher prezintă în Te iubesc, dar nu pe tine abuzul în toate formele sale. Abuzul fizic venit de la părinți, abuzul fizic venit de la un iubit, abuzul verbal, cel care te umilește până în măduva oaselor, abuzul psihic, cel care te aduce în pragul disperării, abuzul propriu din neiubire, abuzul celor din jur din dorința de te schimba să fii cum vor ei.

Pe alocuri cartea aceasta mi-a reamintit de cealaltă carte a Ralucăi Feher – Să nu râzi, dar și de cartea Petronelei Rotar – Orbi. Toate au în comun ne-iubirea.

Fragmentul meu preferat din carte:

I-a spus Marei că pare obosită și apoi i-a spus că nu doarme bine pentru că nu știe să trăiască bine. De fapt, nu are ce să caute binele în povestea noastră, ea, pur și simplu, nu a trăit niciodată. A fost închisă într-o matrice de gesturi, învățate, căpătate, ursul pe bicicletă făcând ture în ringul circului, întrebându-se de unde vin noaptea doruri de pădure și ce e aia o pădure.

Prizonier.

Când crești într-o închisoare, nu ai cum să-ți imaginezi libertatea.

Cân crești în întuneric, nu ai cum să-ți imaginezi culorile.

Când crești doar cu apă și scoverzi, nu ai cum să-ți imaginezi gustul de căpșune.

Sunt trei stări de conștiință, tridimensionale, bidimensionale și somnul fără vise, i-a spus soțul geolog al indiencei. 3D-ul se manifestă atunci când maimuța, bipedul, Mara noastră, colorează cu emoții ceea ce corpul simte și creierul raționează.

2D-ul apare atunci când dormim, corpul își pierde simțurile motorii și rămânem captivi între emoții și rațiune.

Somnul fără vise ne apropie de pietre.

Suntem îngropați în noi atât de adânc și fără ieșire, încât diminețile ne scot la lumină mai puțin noi, noi-Noi, Noi-Noi, mai mult cadavre de înecați, plutind cu fața-n jos, înecați de ape.

Suntem niște mecanisme, mai sofisticate, dar la fel de ușor de stricat ca un telefon sau pahar care îți cade pe jos.

Mi-a picat cartea aceasta în mâini dintr-o pură coincidență. Nu știam ce tip de carte mă așteaptă. Când am început să o citesc am catalogat-o drept o carte ușurică, pentru vacanță numai bună, nu îmi solicită creierul, mă lasă să citesc altele mai grele, așa cum îmi aleg eu mereu cărțile pe categorii ce țin de solicitarea creierului din dotare.

Am luat cartea aceasta cu mine într-un scurt periplu prin Iași, am avut un moment al meu singură cu mine. Am luat la pas zona pietonală, m-am așezat pe o bancă aproape de hotelul Traian. De mult nu am mai citit afară pe bancă, în aer liber. Am mai ridicat ochii din carte, am privit în jur oamenii, porumbeii cerșetori, copii care alergau păsările, vântul care sufla ușor. M-am întors la carte. Auzeam graiul moldovenesc cu o ureche, cu alta auzeam zgomotul traficului din jur.

Până la final cartea mi-a dovedit că o catalogasem ușor superficial, probabil pentru că începutul a fost destul de plictisitor, însă a recuperat în forță până la final.

Acțiunea cărții se petrece în Milano. Am revăzut imaginar gara centrală din Milano, Porta Venezia, Naviglio, elegantul și somptuosul Montenapoleone, excentricul Buenos Aires și alte câteva elemente de care m-am bucurat acum câteva luni în timp ce trăgeam în plămâni aer rece și încercam să storc de la mine fiecare strop de energie care să îmi susțină periplul.

Este un roman care are câteva teme distincte, cea centrală fiind desigur fidelitatea. Când înșeli? Când treci limita, ce se întâmplă? Zbateri și buciumuri interioare. Întrebări care nu își găsesc răspunsul.

Este un simplu flirt înșelare a celuilalt?

Este un simplu sărut trădare a partenerului?

Cât de mult este prea mult?

Una dintre temele care m-a vizat în mod direct a fost legătura dintre părinți și copii lor. Sunt prezentate în carte câteva familii diferite și fiecare legătură în parte. Cât de multe poți face pentru părintele tău? Cât de apropiat ești de părinții tăi? Ești prelungirea visurilor părinților tăi? Au părinții tăi capacitatea de a-ți accepta orientarea sexuală? Poți să îți îngrijești părintele bolnav și imobilizat la pat? Tu poți să o faci?

Am regăsit în acest roman părintele tiran și distrugător de spirit, părintele empatic și indulgent, părintele atent și prezent, părintele fugar de realitatea din fața lui, părintele ignorant. Atât de multe tipologii pe care le văd și când ridici ochii din cărți, doar că în cărți îmi plac mai mult.

Am trat prin intermediul cărților până acum tema bătrâneților, a morții, a prelungirii prin copil, a iubirii, a vieții de după viața pe Pământ, a cuplului, a câte și mai câte. Au demolat mituri, au trântit bolovani în sufletul meu sau au săpat tranșee, au adus speranță și raze calde de soare.

Fiecare carte citită vine și zgândără puțin în mine, mai scoate de prin cotloane scame uitate. Alte cărți vin și explică, altele vin și vindecă,  alte vin și pun conștientizare. Fiecare îmi aduce ceva, fiecare îmi oferă ceva. Eu le ofer în schimb loc în bibliotecă.

Am oscilat pentru fragmentul din final între o descriere a unui loc aparte din Milano sau una dintre descrierile părinților prezentați în carte, am ales fragmentul în care este descrisă mama personajului principal masculin:

Era mama lui, o femeie îngropată sub codul bunelor maniere care-și îngăduia nesupuneri minore: piciorul nervos sub masă, să-și răsucească ceasul pe mână, să mustre din privire unul dintre cei doi copii sperând să țină în frâu posibile atitudini insolente, să servească feluri de mâncare ca să întrerupă discuții aprinse. Avea darul de a potoli semnele de revoltă. A făcut asta bună parte din timpul prânzului, asigurându-se că este o aniversare fără tresăriri, cu muțenia dominantă a soțului ei….

Romanul a fost ecranizat, se regăsește pe platforma NF într-un mini serial de 6 episoade.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Pare greu de crezut că un simplu like duce la eliberarea în organism al dopaminei supranumit hormonul fericirii. Însă Dr. Kutscher susține că așa este iar eu îl cred pe cuvânt.

Un like este echivalentul unui feed-back.

Dacă în mod normal oamenii sunt obișnuiți cu termenul acesta de feed-back mai ales din corporații extrapolând-ul până la conversațiile ușoare de zi cu zi, adulții tineri sau chiar cei care vin din urma lor, au mai aproape de ei aprecierea de pe rețelele de socializare decât pe cea prin viu grai. Ei bine orice interacțiune atrage după sine eliberarea de hormoni în organism. În cazul unui feedback pozitiv se eliberează dopamina, te simți bine, ești apreciat, mai crește încrederea în sine, este clar ceva ce îți dorești să simți și pe viitor. Pe acest sistem ar trebui să funcționeze companiile și mai ales profesorii la școală pentru a obține rezultatele scontate: apreciezi comportamentele pozitive care să fie încurajate pentru a obține altele asemenea. În măsura în care noi suntem obișnuiți doar să arătăm paiul din ochiul celuilalt, suntem obișnuiți să umplem caietele cu roșu, facem ședințe interminabile pentru a găsi vinovați, automat vom obține mai multe comportamente pe care de fapt încercăm să le evităm. Este adevărat că este în natura noastră să criticăm și să evidențiem greșelile însă cu efort și exercițiu acest comportament se poate modifica. Pare ușor, însă chiar este nevoie de muncă.

Revenind la like-uri se pare că anticiparea acestora produce mai multă dopamină decât rezultatul în sine. 500 de like-uri, de 500 ori eliberat hormonul fericirii, cum să nu îți dorești mai mult hormon din acesta!? Și atunci ce faci? Postezi mai mult, mai des, mai frumos, atragi mai multă atenție ca să te asiguri că te menții fericit.

Dar ce se întâmplă când nu vin likurile?

Oamenii care sunt setați pe aprecieri virtuale au muncit din greu pentru a-și asigura o comunitate care să le ofere ce își doresc și încă repede. Hormonul lor este asigurat și doar ceva improbabil i-ar scoate în afara acestei scheme. Însă să presupunem că se întâmplă, nu vine aprecierea, fericirea virtuala este în mare pericol. Atunci se eliberează în organism hormonul stresului – cortizol. Ori extra stres nu își dorește nimeni.

De aceea sunt persoane atât de dependente de rețelele de socializare pentru că sunt dependente de aprecieri și de fericirea din organism pe care acestea le produc. Viața virtuală le aduce ceva ce nu au sau nu știu cum să aibă în cea reală.

Un alt aspect negativ pe care îl aduc cu sine aceste like-uri de pe rețele de socializare constă în faptul că cei care nu au exercițiul aprecierii clasice prin viu grai nu știu să o primească pentru că nu au răbdare. Vor totul acum, imediat și scurt. Tehnologia ne-a educat pe repede-nainte și ne-a oferit o fericire superficială, însă cu ascensiune rapidă.

Tot în cartea Copiii erei digitale autorul scrie că deși toate școlile își doresc să fie moderne și să se digitalizeze dotând sălile de curs cu tablete și ecrane, în realitate doar învățatul clasic cu pix, hârtie și cărți este unica ce produce doar beneficii fără polițe de plătit pe termen scurt, mediu și lung. Prin urmare ceea ce ne dorim a fi next step în educație, ajunge să ne prăjească creierele.

În concluzie, tehnologia este tare, tare atractivă, utilă și prezentă în viețile noastre, însă atât de nesănătoasă mai ales pentru generațiile viitoare.

Moderație întru tot și toate.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Când a ajuns prima oară informația aceasta la mine am strâmbat profund din nas. Bine, eu am nasul foarte mic, așa că nici grimasa n-a ieșit, dar eu pe interior am zis ei da, acum citim și cărți care ne învață să facem ordine. Ce mai urmează? Și ordinea este o bucurie? Ordinea este o corvoadă. Și tot certându-mă eu cu mine în capul meu că era clar că o luasem pe arătură m-am trezit punând în coș, plătind și așteptând curierul să îmi aducă această carte.

Am primit cartea, m-am uitat la ea, am ținut-o în mâini și m-am enervat puțin, mai avea și 300 de pagini. Partea bună că avea și poze, m-am simțit undeva la școală când căutam să aibă cărțile cât mai multe poze deoarece aveam impresia că sunt mai ușor de citit. Până la urmă mi-o făcusem cu mâna mea, cumpărasem o carte care să mă enerveze. Păi vine curățenia din Japonia la mine în casă când până nu de multă vreme puteam mânca direct de pe parchet?

M-am apucat de citit.

Și culmea, chiar mi-a plăcut. Atât de tare încât mi-am înnebunit familia și prietenii cu informații din metoda konmari.

Am plecat de pe picior de scepticism și am descoperit o autoare blândă, modestă, cu foarte mult bun simț și obsedată de ordine. Și cum am aflat din prima că ordinea și curățenia sunt lucruri diferite, am căutat-o pe Marie Kondo și am descoperit-o pe NF în două serii de tipul reality show bazate pe ordine și curățenie.

Cartea este ilustrată și trece prin toate categoriile de ordine dintr-o casă de la haine, încălțări și până la produsele comune din bucătărie sau baie. Fiecare încăpere este pusă sub lupa ordinii și oferă explicații despre fiecare categorie în parte.

Principiul de bază este să păstrezi în casă doar ce îți aduce bucurie. Să porți doar haine care îți aduc bucurie. Să folosești produse care îți aduc bucurie. Să umpli biblioteca doar cu cărți care îți aduc bucurie. Astfel întreaga viață se organizează pe modelul bucuriei și întreaga viață ți se schimbă la finalul maratonului de ordine.

Încă din timp ce citeam cartea m-am apucat de sortat. Prima categorie cu care Kondo propune să se înceapă sortarea este cea de haine. Toate hainele se strâng în morman pe pat. Absolut toate hainele. În acest fel îți dai seama exact câte haine ai, dacă sunt multe sau suficiente. În general noi avem haine mult mai multe decât avem nevoie sau decât putem purta într-un timp relativ scurt. Eu am început să renunț la haine care nu doar că nu îmi aduceau bucurie, ci chiar îmi aduceau un mare disconfort când le purtam. Cu ocazia aceasta am renunțat la ele.

Eu sunt în plin proces de ordine, încă nu am terminat, casa s-a transformat într-un semi-depozit, peste tot este ceva care așteaptă fie să fie împachetat, fie să meargă spre donații, fie să ajungă la gunoi.

Da, poate că ține de bun simț să nu strângi lucruri inutil, însă adevărul este că cei mai mulți dintre noi ajungem exact în acest punct pe care nu îl dorim: de a stivui.

Marie Kondo aduce în cartea sa câteva idei de depozitare, de îndepărtare a etichetelor de pe produse pentru a îndepărta zgomotul din casă, de amenajare. Majoritatea sunt preluate din cultura japoneză, altele sunt experiență proprie. Pentru mine cartea aceasta a adus ca noutate două elemente de care țin cont de acum înainte: păstrez doar ce îmi aduce bucurie și metoda de împachetare haine a la Marie Kondo.

Metoda de împachetare presupune să împăturești hainele până la dimensiunea unui dreptunghi mic și să le așezi vertical în sertar sau în dulap. Eu am ales să îmi pun hainele împăturite în cutii pentru că nu dispun de sertare. Acum în loc de teancuri până la tavan, am cutii distribuite în dulap cu haine așezate una lângă alta și nu una peste alta.

Am să las să treacă o perioadă să mă obișnuiesc cu noul stil de viață și am să revin cu un articol detaliat asupra acestei metode și dacă într-adevăr viața mea este mai organizată sau am eșuat și am revenit la vechile metehne. Este totuși adevărat că dorința aceasta de a face ordine la exterior a venit după ce am început să curăț interiorul, după ce m-am suspus unui detox emoțional, după ce s-a așezat o liniște am simțit să aduc și în afara mea ceva din interior.

Căutați-o pe Marie Kondo pentru că știe ea foarte bine cum să vă explice de ce o viață plină cu bucurie este o viață frumoasă și o viață ordonată vă aduce invariabil bucurie.

O zi cu bucurie să avem!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Mă așteaptă cartea aceasta în bibliotecă cred că de mai bine de doi ani de zile. Am pus mâna pe ea până acum cred că de mai bine de 50 de ori. Am mutat-o, am pus-o mai în față, mai în spate, mai deasupra, poate, poate nu mai vine nicio altă carte care să îi ia fața, care să pară mai interesantă, mai pentru acum, mai că nu suferă amânare. Acum i-a venit rândul, am luat-o și o plimb pe unde mai citesc eu alături de suratele din teanc, toate cărți pe care le citesc în paralel.

Că tehnologia e bună și nu prea, știm toți.

Că nu e bine să ne expune copiii în mod îndelungat la ecrane, iar știm, cu toate că mulți îi lăsăm să lâncezească în fața vreunui telefon.

Eu am vrut să merg mai departe și să aflu și ce nu știu și mai ales ce spun specialiștii care au studiat, care au citit studii și ce spun studiile. Vă spun și vouă ca să țineți cont, să luați deciziile corect că nu își dorește niciun părinte să îi facă rău copilului cu bună știință, însă așa liniște este deodată atunci când se activează câte un ecran că mai că am umple casa de gadget-uri tehnologizate. Cel puțin eu una aș face asta dacă nu aș ști cât rău i-aș aduce copilului meu.

Dr. Kutscher definește nativii digitali ca fiind persoanele care au crescut cu tehnologia digitală, care tind spre un mod superficial de a procesa informația, schimbându-și rapid atenția, își pierd rapid concentrarea și au un autocontrol precar la toate acestea asociindu-se un comportament multioperațional.

Conform unui sondaj de opinie în rândul profesorilor legat de tehnologia în școli 90% dintre profesori consideră că tehnologia a creat o generație distrasă, cu o atenție limitată, 60% dintre ei consideră că a afectat scrisul și comunicarea directă, 50% consideră că tehnologia afectează gândirea critică și abilitatea de a face temele acasă, iar 76% dintre profesori consideră că elevii sunt determinați să caute răspunsuri rapide. Ceea ce am observat și eu la copilașii din jurul meu de diferite vârste. Copiii care merg la școală preferă să caute informațiile pe google și nu într-un dicționar sau alte surse tipărite de informare. Google este la îndemână, are răspuns imediat și informații adunate într-un singur loc. Un dicționar unde trebuie să dai pagină cu pagină, să cauți litera potrivită, cuvântul adecvat, poate aduce multă frustrare înainte să livreze soluția.

Nu doar că este în ordine să fii plictisit, plictiseala este uneori vitală pentru buna funcționare a creierului.

Nimănui nu-i place plictiseala, senzația aceea că nimic nu te distrează, însă se pare că a fi plictisit este sănătos pentru creier și cum toți ne dorim un creier sănătos este de la sine înțeles că până acum nu a pățit nimeni nimic de la puțină plictiseală. Dar ce faci cu un copil care vine și îți agasează neuronii că este plictisit și îți pasează ție responsabilitatea divertismentului? Nimic. Chiar așa: nimic. Îl lăsăm să se plictisească, lucrăm la toleranța la frustrare în același timp în care el se plictisește. Nu este responsabilitatea părinților să își distreze copilul din zi și până-n noapte. Însă atunci când ți-ai asumat rolul de entertainer de la nașterea copilului, este greu să spui stop, însă nu imposibil. Da vine cu revoltă, cu strigăte, cu emoții care se manifestă, însă sunt ale copilului și este absolut sănătos pentru el să le elibereze.

Multioperaționalitatea există, însă nu în mod conștient. Da, poți scrie un mesaj în timp ce conduci, însă în realitate ești atent doar la unul dintre cele două pe care le faci în același timp. Sau la ambele, dar pe rând făcând comutări între rețelele neuronale. Tare, nu? Și când ești pe laptop și la tv în același timp, faci aceste comutări în mod frecvent fără să îți dai seama, ai impresia că citești o știre în timp ce asculți o altă știre la televizor. Dar în realitate le suprapui. Citești puțin, asculți puțin, apoi iar citești. La final fie ai două știri separate fie o știre intercalată și suprapusă, adică o varză.

Pe internet nu știe nimeni că ești câine.

Este o anecdotă pe care autorul o povestește în cartea sa. Un câine se descria pe o platformă, își crease trăsături umanoide și chiar de top. Amicul lui tot câine citind îl atenționează că ce a scris nu este real și el este doar un câine. Așa este, dar când nu te vede nimeni și doar citește ce ai scris tu, nu știe nimeni ce ești, cum ești, cine ești. Exact așa cum se întâmplă cu toți escrocii din online care au un profil inventat și doar ei știu asta. Am scris despre acestea pe larg când am scris despre Escrocul de pe Tinder și despre mini seria Inventând-o pe Anna.

Am învățat de ceva vreme să pun o condiție în fața cererii de televizor: da, dar mai întâi fă ceva. Desenează, pictează la liber sau având model, strânge puzzle-urile și apoi da, te poți uita la desene. Sunt zile în care mă întreabă dacă se poate uita la desene și apoi completează că mai întâi va desena ceva, apoi va și decupa și va și lipi. Am trecut de la ceva simplu, la ceva compus, amânând timpul de ecran, lucrăm și la toleranța la frustrare în mod conștient, iar eu nu refuz solicitarea.  Nu am oferit ecran până la vârsta de doi ani, nu am oferit programe de desene până la vârsta de 4 ani, am selectat și am oferit doar ce am considerat eu că este util și adecvat vârstei. De la 4 ani și jumătate am început să mergem la cinematograf, nu înainte de a trece pe la teatru și pe la opera comică pentru copii și teatru televizat. Am fost tentată să nu ofer ecran o perioadă mai lungă de timp, însă am înțeles că societatea în care eu funcționez nu se învârte după principiile mele și cum nu trăiesc în pădure deși ar fi minunat, este imposibil, am lăsat frâiele mai libere și am adus puțină detașare.

În concluzie am să spun ce am înțeles eu că ar trebui să le oferim copiilor în materie de disciplină: control. Deși pare că invadăm spațiul copiilor sau că nu avem încredere în ei, în realitate controlul parental exact asta oferă: intimitate și încredere. Cunosc mulți adolescenți minori care au rămas oripilați la ideea ca ai lor părinți să le cunoască parola la telefon. Nu concep posibilitatea ca ai lor părinți să le citească mesajele sau să urmărească pe ce site-uri intră. Problema aici nu este de încredere în propriul copil, ci de capacitățile sale redus dezvoltate de a face față anumitor informații pe care le văd sau citesc pe internet.

Succes în a pune limite sănătoase pentru un creier sănătos.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Costul stresului ascuns.

Acum mulți ani când eu eram foarte tânără (nu foarte mulți ani, totuși, că eu încă sunt tinerică, doar mă mai dor șalele din când în când) am asistat la o discuție în care era deplâns decesul unui tip. Tip care era în floarea vârstei, pe undeva pe la 50 de ani (posibil chiar ceva mai tânăr), care trăia o viață exemplară. Era foarte atent la alimentație, nu fuma, nu consuma alcool, făcea sport, alerga în fiecare dimineață, era antreprenor și pare că ducea o viață de invidiat. Și cu toate acestea într-un punct a făcut infarct (cred) și a murit.

 Cum?

Toată lumea se întreba cum de a murit când el făcea totul corect comparativ cu toți ceilalți participanți la discuție care erau taman invers și încă în viață. Însă se ivise această neliniște legată de viață, de șansele la viață a unor oameni care nu puneau mare accent pe alimentație, mișcare, nu erau stricți cu obiceiurile lor de zi cu zi, comparativ cu un om care avea toate șansele în a reuși o viață lungă și care totuși decedase.

Adevărul este că noi toți de acolo, cei participanți la acea discuție știam viața acelui om doar prin prisma a ceea ce se vedea. Sub stratul de mușchi și piele fermă nu știm ce deșeuri avea omul care aparent se îngrijea mai mult de exterior. Nu îi cunoșteam copilăria, nici prea multe experiențe din viață, știam însă că avea o soție internată într-un azil cu ceva boală degenerativă și mai știu că își crescuse în mare parte singur fiul. Parcă nu mai pare o viață chiar atât de îngrijită, nu? Mie acum îmi pare că era un om care trăia destul de mult sub stres, care probabil a trăit un șoc atunci când a fost nevoit să își interneze soția, care cu siguranță s-a gândit cum se va descurca în rolul de părinte unic. Și aș băga mâna în foc să spun că toate cele deja enumerate au pus umărul la decesul său.

Stres!

Despre stres și legătura lui cu bolile vorbește Gabor Mate în cartea sa Când corpul spune NU. Despre trăirile din trecut pe care le transformăm în bagaj emoțional și îl purtăm cu noi întreaga viață pentru că nu știm să ne scuturăm de el, nu știm să îl lăsăm acolo unde îi este locul: în trecut. Pentru că mulți trăiesc în prezent coșmaruri din care nu știu cum să iasă pentru că au invitat și trecutul în prezentul lor și îl pun la masă, îl ospătează, îl îmbracă să nu îi fie frig, îi pun strat peste strat de durere și vină și depresie.

Știam în linii mari despre legătura dintre suferința trăită în copilărie și viața de adult, despre legături bolnăvicioase care te distrug încet, văzusem Înțelepciunea traumei în care Gabor Mate explică foarte clar cât de strânsă este legătura dintre făt și gândurile, emoțiile, stresul mamei, însă cartea aceasta a venit cu exemple, cu boli, cu suferințe, cu oameni care spun ce au trăit, cum au trăit și cum au făcut față. Și mai ales cum nu au făcut față. Când vezi totul negru pe alb, altfel se așază informația.

În primă fază am avut un șoc, am simțit să mă asociez cu toate bolile acelea. Aoleu am asta? Vai și eu parcă fac așa. Oare mi se va întâmpla asta? Aproape că îmi venea să fug la medic și să îmi fac toate analizele care să îmi arate că sigur ceva există pe undeva. Apoi am cernut informația, am așezat gândurile, am lăsat frica să treacă, am mai răsfoit câte o carte de-ale lui Irvin Yalom pentru că am găsit o familiaritate între Când corpul spune nu și Mama și sensul vieții: tot povești de psihoterapie.

Mi-a fost greu să citesc cartea aceasta, am trecut prin multe stări, am gândit mult, am asimilat mult, am analizat cât am putut și am internalizat cât m-am priceput. Și ca și când nu ar fi fost suficient că mă luptam cu informațiile pe care le primeam, a susținut Irina un webinar în care a spus scurt: o să mori! Te stresezi, te îmbolnăvești și o să mori. Bine, recunosc, nu a folosit atât de puține cuvinte, însă întregul meu sistem a tradus o oră și jumătate de informații la aceste două cuvinte cu egal între ele: stres = moarte.

Mate spune că nu există studii științifice pentru majoritatea bolilor prezentate în carte care să facă o legătură între stresul trăit de individ și boala de care suferă. Nu există cercetări suficiente care să schimbe fața medicinei și să trateze individul ca pe un întreg și nu ca pe o bucățică. Ce-i drept, în toți ani mei în care am trecut pragul cabinetelor medicale și a fost o perioadă de ani de zile în viața mea în care am vizitat mulți medici și multe clinici diferite la stat, dar mai ales în privat, absolut nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Niciun medic, nici măcar medicul meu de familie, nici cei din trecut și nici cel din prezent nu au știut vreodată istoricul meu personal de supărări, frustrări, angoase, stres, abuzuri, traume. Te doare rinichiul, îți facem n analize și teste, vedem dacă găsim ceva, apoi tratăm local, antiinflamatoare să nu mai simți nimic și mai vedem cu ce amorțim simptomul care îți urlă un mare STOP. Stai. Oprește-te puțin și uită-te la tine și vezi cum ești. Ești supra aglomerat și toți oamenii trag de tine în toate direcțiile și tu nu spui nu deși abia te târăști? Ia vezi ce îți aduce asta? De ce te doare coloana de rămâi înțepenit? De ce îți cedează rinichii? De ce ai noduli la sâni când știi că ai născut natural și ai alăptat doi ani de zile? Pentru că trebuie să te oprești și să ai grijă de tine.

Cartea aceasta abundă în interviuri cu oameni suferinzi, cu boli incurabile, aflați în diferite stadii ale bolilor de care suferă și toți au dulapurile pline cu fantome. Abuzuri de toate felurile, atașament evitant, părinți cu dependențe, copii responsabili pentru fericirea părinților lor și multe altele descrise pe larg în fiecare capitol. Las mai jos un scurt fragment al unui interviu dintre Gabor Mate și o pacientă cu artrită reumatoidă. Interviurile de regulă au fost făcute în spațiile personale ale pacienților, fie acasă la ei, fie în mediul de lucru, doar această pacientă a acceptat să se întâlnească într-un spațiu neutru al unui fast food. În acest fragment m-am regăsit eu cel mai bine și a avut cel mai mare impact în capul meu.

– Sunt curios de ce ai vrut să ne întâlnim la McD.

– Acasă sunt mereu conștientă de modul în care arată casa mea. Trebuie să fie curată și ordonată.. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că ici-colo există praf, atunci…

– Nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți să scapi de praf, așa-i? Praful face parte din viață. Și dacă nu poți accepta acest lucru, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu toate lucrurile din viața ta?

– Da. Înainte de a avea artrită reumatoidă eram și mai și. Mătușile mele mă numeau superfemeie. […]

Am înțeles destul de târziu că mă înscriu cu brio în lunga listă a perfecționismului. Praful mi-a consumat mare parte din existență. Mai curat ca în spital era motto-ul meu. Pentru că în spital riscai să mai pescuiești câte un microb, bacterie, ceva, pe când la mine în casă clar nu. Și mai târziu am înțeles că sunt rigidă. Bine că am evoluat. Dacă pun acum o poză cu sufrageria, arată ca un câmp de luptă, atât sunt de împrăștiate lucrurile. Și toate se datorează copilului care este încununarea haosului, împrăștierii și dezordinii. Care a scos farmacia din casa noastră și a pus în loc geamuri pline de urme de degete și desene pe abur și lucruri împrăștiate. Am trecut prin diverse stări de la agonie la nepăsare. Toate în timp și de durată. Acum sunt relativă relaxată cu haosul și mai ales cu praful care chiar există din plin în atmosferă, însă nu sunt pregătită să arăt lumii acest aspect. Dacă mâine s-ar anunța un musafir, aș face măcar minimum de ordine.

Am învățat din această carte că nu sunt părinții de vină pentru modul în care nu s-au implicat armonios în copilăria mea pentru că și ei au în spate propriul lor bagaj pe care nu au știut cum să îl depășească. Am învățat că mă ajută să îmi internalizez trecutul. Este al meu, mi s-a întâmplat mie, nu îl pot schimba, însă îl pot accepta, chiar dacă nu pot înțelege pe deplin de ce unele lucruri au decurs cum au decurs. Încă învăț să pun limite sănătoase pentru mine chiar dacă cei vizați sunt răniți, este treaba lor să își trateze propriile răni. Încă învăț să spun NU. Nu vreau să merg în vizita aceea pentru că nu mă simt confortabil.

Da, este încă o carte care a făcut lumină în mine și este ceea ce vă doresc și vouă: să faceți lumină singuri sau cu ajutor și să reușiți să ieșiți din disperare.

Să fiți bine!

Articol scris de Iulia Dumitrescu