Featured

Până unde te identifici cu profesia?

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud vârstnici care spun ca sunt medici, ingineri, avocați. Unii dintre ei par pensionari de cel puțin douăzeci de ani și la ani lumină distanță de actualitatea profesiei lor. Pentru că da, după ce își menționează fosta profesie, apoi adaugă și pensionar la final. Prin urmare ce este omul, pensionar sau medic?

Da, cel mai mult și mai des am observat acest aspect la vârstnici, însă nici adulții din câmpul muncii nu sunt prea departe. S-a întâmplat recent să primesc un ordin de plată de la soția clientului. Pe ordinul de plată scria numele celei care efectuase plata, cu un Doctor lângă nume. M-am speriat puțin, am crezut că vrea să mă facă pacienta sa, dar bine că m-au interesat doar banii.

Unde începe omul și unde se termină profesia?

Cred că cei care își identifică personalitatea cu job-ul lor sunt cei care au o validare în acel job. Mă rog, mai bine zis, o caută pe validare. Director Popescu Viorel…eee sună cumva diferit decât Popescu Viorel și atât. Cine îl validează pe Viorel omul? Ce îl aduce la statutul de director dacă nu însăși profesia sa?

Cam așa și cu doamna doctor. Era cineva, medic. Gândirea arhaică menținută și susținută și astăzi când medicul, preotul și învățătorul erau oameni importanți în sat. Erau cultivați, erudiți și superiori plebei. Erau oameni pentru care se deschideau uși, aveau acces la justiție și cuvântul lor era lege în sat. Un fel de domnitori, dar pe plan local. Mititei.

În zilele noastre cele moderne unde diplome fără fond se găsesc peste tot, sunt oameni care simt nevoia să se delimiteze considerând probabil că au o profesie net superioară față de majoritate. Doar un doctor, este totuși doctor. Nu poate face un actor ce face un doctor. Cu toate că este deja bine știut că arta, frumosul, râsul, plânsul prin artă sunt forme de eliberare emoțională, forme terapeutice ce ridică oamenii de pe scaunul doctorului. Care profesie este mai cu moț? Niciuna. Sunt doar profesii și oamenii nu ar trebui să se identifice prin ele.

La vârstnici lucrurile sunt…cum sunt. Sunt bătrâni și conștientizează acest aspect. Nu mai sunt utili societății și se agață de profesia avută. Eu am fost avocat, am avut 3000 de procese. Sigur, a fost, fapt incontestabil, însă dacă îl întrebi de ultimele legi promulgate, ori de cele mai recente ordonanțe de urgență emise de guvern pe speța lui profesională, s-ar putea să nu mai fie la curent, mai ales dacă este pensionar de mulți ani.

Există acest aspect la cei bătrâni de a nu ști să se facă utili societății din momentul pensionării, trăiesc acest soi de victimizare socială și de nebăgare în seamă. Tocmai pentru că în viața activă au impus acel respect profesional oferit de job și au uitat să fie oameni pe lângă halatul purtat, pe lângă roba pusă în sala de judecată.

Tu te identifici cu profesia ta? Simți nevoia să-ți pui funcția lângă nume atunci când te prezinți cuiva în afara serviciului?

Ba da, se potrivește imaginea cu textul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Poate greșesc eu, dar ei cu siguranță greșesc.

Îmi plac filmele, îmi place să mă uit, îmi place să merg la cinema, dar mai ales îmi plac platformele de streaming.

Era o vreme când m-aș fi uitat la filme non-stop. Doar asta aș fi făcut dacă aș fi putut. Noroc că îndeletnicirile de zi cu zi îmi puneau frână. Acum rar se mai întâmplă să fac maraton, însă vizionatul încă reprezintă un top.

M-aș uita și la filme românești dacă aș avea la ce. În ultima vreme am refuzat să mai merg la cinema pentru filme românești, le aștept să apară pe platforme să le pot vedea. Și bine fac. Cel puțin ce s-a lansat pe netflix în ultima vreme sunt filme la care pur și simplu nu mă pot uita. Sunt prost scrise, prost jucate, prost scenariu, rău ce să mai. Însă cel mai tare mă deranjează reclamele la pariuri sportive din interiorul filmelor.

Eu înțeleg că firmele acestea de pariuri sportive au sponsorizat filmele astea – da, să rămânem la filme, să nu zic mizerii – însă să nu dai doi bani pe actul cultural, dar să dai mulți bani pentru a realiza ceva la care nu te poți uita doar ca să îți mai faci ceva reclamă, e o treabă. O treabă bine gândită ce-i drept, însă dăunătoare. Foarte dăunătoare, mai ales când categoria de vârstă vizată o reprezintă adolescenții.

Acum ceva vreme m-am hotărât eu așa de capul meu să boicotez orice artist care apare în reclamele la cazinouri și toată speța. Așa am ajuns să nu mai urmăresc și să nu mai merg la spectacole de stand-up comedy ale unor stand-uperi pe care chiar îi apreciam. Am decis să nu mai aud muzica nimănui care apare în astfel de reclame. Nu sunt eu mare admiratoare a muzicii românești, însă radio mai ascult din când în când. Schimb postul ori de câte ori cântă personaje din acestea care n-au limită la portofel.

Am eu o vorbă, fac multe pentru bani, dar nu fac orice pentru bani. Adică muncesc, stau peste program dacă este nevoie, îmi dublez efortul, poate chiar dublu job, dacă nevoia mea de bani este atât de mare, dar niciodată, absolut niciodată nu aș scrie un text de promovare pentru un produs nociv care face rău în masă societății. Indiferent de cât de mulți bani mi-ar aduce. Și mai sunt și alte lucruri pe care nu le-aș face pentru bani, dar mă opresc aici.

Între timp mi-am dat seama că singurul lucru care mi-ar rămâne de făcut ar fi să mă mut definitiv în pădure. Pentru că doar așa aș putea să evit realitatea care mă înconjoară. Deoarece aceste firme de jocuri de noroc au împânzit toată industria muzicală, tv, radio, filme și sport. Sunt foarte, extrem de puțini stand-uperi care nu au legătură cu aceste reclame. Și foarte puțini sportivi care n-au mâncat o pâine din reclamele de la cazinouri sau pariuri sportive. Cântăreți încă sunt destui, însă cei care ar fi putut face diferența au ales ca potențial venit reclamele la jocuri de noroc.

Pe principiul aș mai boicota dacă aș mai avea pe cine.

Cum educația la noi scârțâie și acasă și în mediile școlare organizate, aș vrea să vină cineva să îmi spună că tinerii, viitorii adulți ai țării sunt feriți de acest viciu. Iar dacă există cineva care are dubii de cât de gravă, de serioasă și de dificilă este dependența de jocuri de noroc, ei bine are o mare problemă.

În tot cazul, nu vă recomand filme românești nou-lansate pe netflix, cel puțin.  Dar dacă vreți să vă uitați la ele, pe barba voastră să fie. Să nu ziceți că n-ați știut.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Fanii adevărați se cunosc la oră târzie în noapte.

Cred că aseară a fost ceva meci de fotbal. De ce cred asta? Pentru că până acum doar la fotbal am văzut și auzit oamenii exorcizându-se ca și când însuși ultima lor suflare ar depinde de șutul dat în minge de cei care aleargă pe teren.

Să fi fost cam unsprezece și jumătate, ai mei adormiseră cu greu după ce încercăm să ne obișnuim cu ritmul verii în care în parcarea din fața blocului urlă copii și mame de-o-potrivă, vecinii se ceartă vocal cu geamurile deschise și adolescenții rămân singuri acasă când le pleacă părinții în concediu. Un ritm gălăgios.

Eu m-am retras pe canapea în încercarea de a aduce la zi o carte. Am zis că nu mai sacrific somnul pentru nimic, însă aseară am făcut o excepție. Azi de dimineață mă târam puțin în drum spre baie, dar ce nu face omul pentru o carte bună, mai ales când este și așa cald.

La un moment dat aud un răcnet din acela de film de groază. Sugrumat, tare și lung. Un sunet de am avut impresia că un vecin este alergat de un monstru cu trei capete și cu un topor în mână. În timp ce îl aleargă prin jurul mesei fără să-l prindă, ăsta urlă ca din gură de…monstru cu trei capete. Ceva înfiorător. M-am blocat, m-am oprit. Nu știam dacă e de sunat la poliție. Dacă e vreun copil în pericol sau vreo femeie atacată. M-am gândit la ceartă domestică, deși până acum în bloc nu am auzit cazuri atât de grave, doar ceva certuri și un ton ridicat, nimic mai mult.

Cum nimeni n-a mai urlat ca la sfârșitul lumii, n-am știut de unde să apuc informația în capul meu. După o pauză scurtă urletul s-a repetat, la fel de sfâșietor. Apoi după altă pauză a fost reluat. A mai scăpat și vreo trei cuvinte și m-am gândit că trebuie să se uite la vreun meci.

Or mai trăi oamenii pasiuni, s-or uita la volei, baschet, unii box. Alții merg la tenis, unii la handbal. Însă până la fotbal n-am văzut și n-am auzit pe nicăieri admiratori atât de vocali. Ce vocali, e posibil să fie chiar terapie la ce și cum scot din ei. Se pare că fotbalul nu poate fi jucat dacă susținătorii nu zbiară, dacă nu se agită, nu dau din mâini, nu sar de pe canapea. Dacă nu înjură faza ratată exact ca niște fini cunoscători ce sunt în datul cu piciorul în minge. Nimeni, nicăieri nu pare mai absorbit de vreun sport cum sunt suporterii de fotbal. De-a lungul timpului am avut ocazia să văd destule manifestări din acestea și să urmăresc oameni care efectiv se transpun pe teren și aleargă cot la cot cu jucătorul preferat. Am avut ocazia să văd și susținători de volei care erau calmi, nu mai spun de cei din tenis care comentau doct cu un pahar de vin rece în mână despre break-ul lui Nadal. Toți pe calm și liniște. Pe nicăieri balaur cu trei capete cu un topor în mână. Doar la fotbal.

Acum…încă mai sper să fi fost fotbal…

Un regal în plină noapte. Nici că îmi puteam dori ceva mai liniștit de atât.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Copilul tău citește – Oana Moraru

Acum eu sper să citească, că de aia mamă-sa, adică eu, mă tot strofoc să aflu. Să știu, să fac bine, să acopăr golurile din școală. Ca în final copilul meu să devină cititor din plăcere așa cum și eu am devenit în timp.

Copilul tău scrie și Copilul tău citește se întrepătrund cumva. Este destul de dificil să ne rezumăm doar la scris sau doar la citit, deși sunt funcții diferite, ele sunt complementare.

Acesta este un text mai mult pentru cei care au copii la început de drum și vor să fie siguri că nu ard etape și nu se grăbesc punând presiune pe aceste două componente atât de esențiale în întreg parcursul academic al unui elev.

Așadar, cititul.

Cum a fost cititul pentru mine? Am învățat literele și să citesc când am mers la școală. Nu îmi mai amintesc clar etapele. Știu că am avut o problemă cu litera O dar de mână. Am avut o problemă cu această literă până când a considerat tata că am avut suficient timp o problemă și problema s-a rezolvat rapid cu două palme și ceva strigăte. A dispărut subit problema. În vacanțele de vară în clasele mici eram obligată să citesc niște cărți extraordinar de plictisitoare, basme de Petre Ispirescu. Aveam această carte plină cu basme repetitive. Dacă citeai 2-3 dintre ele, practic le cam  citeai pe toate. Nici acum nu sunt prietenă cu Petre Ispirescu, am încercat să recitesc basmele sale și am abandonat foarte repede. Am citit toate cărțile, romanele și nuvelele din bibliografia școlară. Pe vremea mea nu citeai altceva decât ce era recomandat de școală. Unele mi-au plăcut, unele nu. Apoi am citit recomandările din facultate și abia mai târziu am devenit cititor de beletristică. Asta până am rămas însărcinată, m-a apucat panica, s-a instalat frica și am început să citesc cărți despre parenting, dezvoltare emoțională, personală și spirituală, psihologie, educație, bune maniere, tot ce mă putea pregăti pentru a fi versiunea cea mai bună a mea pentru copilul nostru.

Acum îmbin și combin beletristica și orice carte din lista de mai sus care mă poate ajuta în continuare să mă dezvolt.

Cum aș vrea să fie pentru al meu copil? Aș vrea sa știe, să descopere și să afle că în cărți se află o întreagă lume care abia așteaptă să fie descoperită.

Da, sună poetic și frumos și probabil cu toate cunoștințele mele acumulate ar fi fost floare la ureche cu un copil de pe vremea mea, însă cu un copil nativ digital altfel stau lucrurile.

Din cauză că acești copii au acces la ecrane de la vârste foarte mici, lumea virtuală le oferă satisfacție imediată, cititul nu le oferă același timp de răspuns. Și de aici începe dansul.

Oana Moraru spune în Copilul tău citește că un copil este capabil să citească cursiv, fluent și fără poticneli pe la finalul clasei a doua.

Problema astăzi în școli este că se grăbește acest timp de început de citire. Că nimeni nu mai are răbdare să zăbovească, să bată pasul pe loc, să încetinească ritmul pentru a se asigura că orice elev este capabil să și ajungă să rețină și să înțeleagă ce citește. Din graba noastră de a performa, uităm să ne asigurăm că odată ce a început să citească cursiv, acel elev are și capacitatea de a înțelege și mai târziu de a rezuma, de a extrage elementele esențiale.

În primii ani de școală se pun bazele viitorului academic. Din primii ani de școală se poate eradica viitorul analfabetism funcțional care este astăzi pe buzele tuturor.

Bineînțeles că sunt câțiva pași care odată urmați, eliberează drumul și poticnelile culturale, asigură un bun start academic. Sunt pași ce pot fi urmați acasă de părinți – nu fără efort, desigur – dacă școala nu poate livra astfel materialul. Însă până la școală, bazele se pun tot acasă. Prin jocurile lingvistice, prin cititul poveștii la ora de culcare, prin discuțiile libere și interogative pe marginea textului, prin lectura pe baza imaginilor din carte.

Și mai ales prin desen. Mijlocul prin care un elev își asigură un bun parcurs intelectual, o hartă mentală a ideilor principale și o bună scriitură creativă, la baza tuturor sta desenul. Este un concept nou pentru mine și nu mi-a fost ușor să îl integrez în structura mea, însă i-am înțeles importanța. Vestea bună legat de acest desen este că sunt încă învățători și învățătoare care aplică această metodă existentă în programa școlară. Vestea prea puțin bună este că sunt și cei care sar cu desăvârșire această etapă. În jurul meu după întrebările interogative aplicate, am aflat că există și așa, dar și așa. Este trist că suntem la mâna sorții și că ne bazăm mult pe noroc atunci când cadrele didactice aleg ce taie și ce păstrează din programa națională pentru a-și asigura performanța de moment și rezultate bune pe termen scurt cu care să-și mângâie orgoliul profesional.

Da, se poate repara acasă prin efort și implicare orice strică școala, doar dacă părinții au această deschidere și dorință de a investi timpul lor în educația propriului copil. Ușor nu este, dar nici imposibil.

Timpul și anii care vor trece îmi vor spune dacă am reușit fie că eu, fie că sistemul să aducem în conștiința unui copil cititul de plăcere și descoperirea lumilor din cărți prin pasiunea pentru citit.

Mai stați prin preajmă și vă spun.

Text scris de Iulia Dumitrescu.
Featured

În spatele lui Ai grijă se află frica.

Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.

Astăzi tot despre bunici.

Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.

Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.

Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.

Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.

Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.

Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?

Soluția?

Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.

Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.

Zic și eu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cu gândul la vacanță caut oaze de deconectare. Sau altfel spus, n-am mai scris de mult despre șase.

Am înmagazinat eu multe lucruri în ultima perioadă, însă n-am mai avut tihna de a le pune pe hârtia mea virtuală. În continuare capul meu rămâne cea mai bună hârtie, dar și cea mai bună radieră. Poate finalul de grevă îmi va aduce și timpul după care tânjesc sau cine știe, mă aglomerez iar și nu apuc să fac ce îmi propun. Priorități, prioritizări.

Se simte în aer mirosul de vacanță, de timp liber, de nisip încins. Simt pe piele căldura care a venit mult prea intens peste mine. Văd deja poze din vacanțele altora, iar eu mă gândesc doar la câte mai am de făcut. Nu mă plâng, doar că mie nu îmi ajung niciodată hoinăreala, timpul liber, vizitatul. Iubesc ritmul de vacanță, oboseala de vacanță, leneveala de vacanță, tot sentimentul pe care mi-l oferă o vacanță. Și cel mai mult dintre toate iubesc deconectarea de la traiul de zi cu zi. În vacanță nu am rate, griji, nici temeri de învățătoare. În vacanță nu este necesar să gestionez nimic.

Până la vacanță încerc să fur din atmosferă câte puțin atunci când se poate. Uneori mă costă ceva ca să simt deconectarea, alteori nu mă costă nimic. De exemplu în weekend, în una din zile doar, am vizitat parcul din sectorul șase unde a fost în mare desfășurare expoziția de flori și aranjamente. Cum se tot spune că noi suntem făcuți să fim cât mai mult în natură și în conexiune cu natura, am reușit să mă bucur vizual din plin de tot ce au amenajat și construit oameni care se pricep. A fost într-adevăr o zi de deconectare cu mult frumos și m-am simțit puțin într-o Europă civilizată, într-un parc european îngrijit și vizitat de oameni cu mult bun simț pentru munca altora. Este unul din acele momente în care spun și cred și văd că se poate și la noi, asta până se întâmplă ceva care mă deturnează total de sentimentul inițial.

Dar flori sunt oricum peste tot. Prin primăvară sectorul șase a fost împânzit de lalele colorate că abia reușeam să le cuprind cu ochiul frumusețea. Acum sunt alte flori de sezon care au înlocuit lalelele. Orice deplasare pare a fi o excursie printre flori. Iar pentru a vedea frumos chiar nu necesită multă muncă.

Am reușit după ani de zile de locuit în acest sector, după ani și ani în care tot tranzitez parcul – momentan încă – cel mai mare din sector, să intru în serele din parc. Le-am tot ocolit pentru că nu mă nimeream nicicum pe programul lor, nici nu înțelegeam de ce ai nevoie de ghid pentru a vedea niște plante. Însă după ce am trecut prin toate cele șapte pavilioane cu plante care mai de care mai exotice, diferite, frumoase, celebre, am înțeles de ce ai nevoie de ghid. Am primit informații multe și relevante despre speciile de flori, arbuști și cactuși care se regăsesc în pavilioane. Plus că un asemenea loc lăsat liber vizitării, ar ajunge în final să fie vandalizat intenționat sau din neatenție. Surprinzător, oamenii sunt destul de neatenți cu bunurile care nu le aparțin și mulți dintre ei par aerieni.

Deși mi-a luat atât de mult să vizitez serele, sunt convinsă că mă voi întoarce mai repede și mai des pentru a mă deconecta total pentru jumătate de oră. Acolo, printre frunze late, lungi și subțiri, ori printre frunze mici și țepoase, ori frunze grase și suculente, timpul se oprește. Doar pentru jumătate de oră.

Din fericire pentru că sectorul în care locuiesc eu se tot transformă în fiecare zi reușesc să văd frumos cam pe unde întorc capul. Bine, pe bulevard, printre blocuri încă mai avem de lucru. Dar, schimbare tot există.

Sper ca viitorul să ne aducă mai multe evenimente în stradă, deoarece avem nevoie de educație și de schimbare de paradigme, iar eu nu cred neapărat că educația se face doar pe bani, eventual și mulți. Educarea comunității se poate realiza și prin evenimente artistice, culturale, prezente și orientate către oameni.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Trei – Valerie Perrin

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Abia de acum îmi va fi dor.

Îmi va fi dor de copilul de acum, îmi va fi dor de noi și de relația de acum, îmi va fi dor de liniștea de după furtună și de cea de dinaintea altei furtuni.

Când era copilul mic era mai tot timpul lipit de mine. Îi plăcea în brațe și se lipea de mine că uneori aveam impresia că o să îl dezlipesc cu tot cu un strat de piele. Cel mai bine dormea în brațe. Și dormea în brațe ore întregi când era bebeluș mic și proaspăt. Bebelușul dormea, eu amorțeam, vezica se umplea, frustrarea creștea, neputința se intensifica.

Deși acum poate părea idilic de cât de lipiți eram eu și noul meu născut, realitatea era că de la un punct încolo îmi cam ajunsese. Aveam nevoie de o pauză, să pot merge ca omul la baie fără să simt că îmi pocnește burta sub molusca cea caldă lipită de mine. Era și perioada în care începusem să mă plâng mult. Mă plângeam de neputința mea, de faptul că mă simțeam captivă. Aveam prieteni care îmi spuneau să mă bucur de perioada aceasta că îmi va fi tare dor de ea și am să o regret. Nu înțelegeam ce aș fi putut regreta, că îmi pocnea vezica sau că îmi amorțeau oasele până nu le mai simțeam? Ori poate că uneori aveam impresia că nu mai pot să respir de la greutatea de pe piept? Normal că îmi iubeam copilul, însă eram în primul său an de viață și era o adaptare zi de zi și noapte de noapte. În final și-a făcut simțită prezența și vinovăția pentru că nu mă simțeam capabilă să mă bucur de perioadă și sigur este ceva în neregulă cu mine.  Ori acolo unde există iubire, nu zice nimeni că nu există și greu ori disconfort.

Am fost atunci convinsă că nu îmi va fi deloc dor de perioadă. Am fost convinsă că nu o voi regreta.

Și nu regret nimic. Nu m-aș întoarce nici cu bani la perioada de bebelușeală. Da, normal, uneori îmi amintesc în nări mirosul de bebeluș moale și cald, însă de perioadă nu duc dor. O vreme am crezut că sunt eu ciudată de nu am regrete. Ba mai mult, uitându-mă pe poze aproape că nu îmi mai recunosc bebelușul de atunci, mai ales când văd copilul de acum.

Însă copilul de acum tot crește. Puțin câte puțin se desprinde. Se îndepărtează. Încă mai am la îndemână ani în care să mă pot bucura și încă mai am luxul de a-mi freca nasul de părul său moale. Însă sunt din ce în ce mai conștientă că perioada aceasta se scurtează. Și abia acum a început să mi se facă dor.

Îmi va fi dor de mâna mică ce uneori se odihnește pe perna mea atunci când eu nu mai sunt lângă. Îmi va fi dor de îmbrățișarea moale de dimineață ce mă strânge la piept cu ochii închiși în semi-somn. Îmi va fi dor de mâinile calde care mă caută noaptea pe întuneric doar să se asigure că sunt acolo. Îmi va fi dor de pupicii apăsați pe pielea mea. Și simt deja acel dor adânc în mine.

Acum este pentru mine perioada cea mai dragă mie. Copilul este independent, nu mai depinde de mine pentru nevoi de zi cu zi. Avem acum discuții, dezbateri, supărări, enervări, scuzări. Avem curiozități și avem uimiri. Avem o relație. Încă sunt mama care primește îmbrățișări și pupici când ne întâlnim. Încă sunt mama cu brațe pline. Încă nu sunt mama de care se ferește în public de teama unei impresii greșite.

Da, de acum îmi va fi dor. Și cu acest dor va trebui să învăț ce să fac. Cu dorul și cu palma goală atunci când mâna mică va fi prea mare pentru a mi-o strânge sau pentru a se încălzi dimineața când este prea frig sau prea devreme în drumul nostru spre grădiniță.

Îmi va fi dor și de mine cea de acum, mai așezată și mai calmă. Mai încrezătoare că am făcut totuși o treabă bună. Îmi va fi dor de mine cea cu mai puține frici, căci niciodată nu am avut mai puține frici ca în acest moment și tare îmi e greu să cred că vor mai fi perioade ca aceasta, clar nu cea în care va pleca de acasă să doarmă pe la prieteni ori chiar atunci când va merge în club sau oricum se va numi fosta discotecă peste niște ani. Acum mă simt așezată într-un fel pe care nu l-am avut multă vreme.

De acum mi-e dor…

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Copilul tău scrie – Oana Moraru.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Sursa foto aici

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când traversezi pe trecerea de pieton ești nebun. Bunicii au nevoie de îngrijire întocmai ca un bebeluș neajutorat. Toate în aceeași țară care mă trece de la agonie la extaz în doar câteva minute.

Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.

În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.

Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.

Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.

Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.

Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.

Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.

Numai zic și eu aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am învățat să renunț la lucruri fără să mai pun presiune pe mine. Sau cel puțin așa cred.

Traversez o perioadă aglomerată. Plină. Alergată.

Nu scriu ca să mă plâng, mai ales că nu am mai scris nimic de atâta timp. Scriu ca să îmi dau mie spațiu să integrez și să înțeleg mai bine cum să funcționez în pace cu mine. Pentru că am această istorie de a intra în conflict în primul rând cu mine și în al doilea rând cu cei din jur – atunci când îmi este greu.

Așa că da, îmi este greu prin prisma timpului. Și atunci am ales. Am ales ce să fac și ce să nu fac doar ca să nu folosesc sintagma pe care o detest și pe care o ocolesc cu desăvârșire: nu am timp.

Nu am timp mi se pare că m-aș minți pe mine. Nu am timp mi se pare că m-aș ascunde ca să nu fiu sinceră. Nu am timp este o scuză.

Am timp! Am timp să aleg la ce să renunț fără să mai pun altă presiune pe mine.

Am timp să aleg ce să fac fără să am regrete.

Cum de ceva vreme m-am tot împrietenit cu somnul, am ales să dorm. Da, în continuare nu îi înțeleg rostul, însă am ales să funcționez și eu ca un om normal și să dorm. Nu de alta, doar că de la o vreme am început să simt și oboseala în urma ne-somnului. Aspect nou pentru mine deoarece sunt ne-prietenă cu somnul de atât de mulți ani încât nu credeam posibil să ne mai împrietenim vreodată. Reeducarea este dificilă și un proces care în cazul meu a durat ceva ani. Dar acum dorm. Nu mai sacrific somul pentru nimic. Nu mai merg la culcare la 1-2 spre dimineață. La 9-10 seara deja sunt în pat, dacă nu și deja adormită de cele mai multe ori. Bine, îmi ia mai mult să conving copilul să se oprească din vorbit decât îmi ia să adorm, dar dorm.

Și ca să dorm am renunțat la scris. Fără regrete. Nu mai scriu. Scriu în capul meu zeci de texte, minimum unul pe zi, nu ajung să le și pun pe pagină, rămân acolo în cap și se șterg. Am uitat tot ce aș fi vrut să rețin. Poate nu era așa important, dacă am uitat.

Citesc, dar mai greu. Pentru că citesc mai multe cărți în paralel a început să îmi fie greu să le finalizez. De unele trag de multă vreme, altele merg mai repede. Însă este necesar să îmi regândesc această strategie și să nu mai încep mai mult de două cărți concomitent. Două par fezabile, nu patru ca acum.

Renunț de tot la scris? Îmi tot vuiește de mult întrebarea aceasta în minte. Anul acesta am amânat până la limita anulării plata domeniului, apoi au intervenit fel de fel de situații care m-au determinat să amân scrisul. A devenit mai puțin important în acest moment al vieții mele. Parcă nu aș renunța, mi-a adus mai mult bine și mai multă terapie decât alte forme terapeutice, însă nu mai pare nici indispensabil ca acum ceva vreme în urmă.

În concluzie, nu că nu am timp, am timp, dar am ales pentru ce să am timp.

Și nu uitați să dormiți :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Trăim printre oameni complet necivilizați și parcă este din ce în ce mai obositor.

Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.

Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.

Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.

Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.

A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște  plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.

Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?

Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.

Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum să îți pregătești copilul pentru școală încă din prima zi de viață. Pași complicat de urmat.

Nu este complicat deloc. Scoți copilul din maternitate, evident după ce l-ai născut, îl duci la școală și îl așezi în bancă și de aici lucrurile decurg de la sine. Dacă nu ați râs să știți că a fost o glumă, iar titlul evident exagerat.

Când am fost la conferința pe tema educației am primit multă informație pe care  încă o integrez și structurez, chiar dacă au trecut săptămâni bune de atunci. Așa gândesc eu…mai pe timp lung. Între timp m-am apucat să citesc și cărțile Oanei Moraru – Copilul tău citește și Copilul tău scrie și am să revin cu recenzii în viitorul sper eu nu prea îndepărtat.

Până atunci vreau să mă opresc puțin asupra unui aspect care are legătură și cu cărțile Oanei Moraru, dar și cu multe alte cărți care au tratat un subiect comun. Un aspect care are legătură și cu școala, dar și cu primii ani din viața unui copil, cât și cu impactul asupra întregii vieți de adult și anume: limbajul de la începutul vieții de copil (să nu spun chiar a vieții intrauterine ca să nu dați cu roșii).

Modul în care ne raportăm la copil încă din prima zi de viață este definitoriu în evoluția și dezvoltarea sa ulterioară. Deși pare greu de realizat, să vorbim activ, clar și prezent cu copilul încă din primele zile de viață este metoda care ne asigură că mai târziu la școală, în anii de formare academică această practică își va arăta rezultatele printr-o gândire activă, critică, un limbaj evoluat, o scriitură creativă.

Și nu doar limbajul părinților aduce beneficii clare în evoluția academică a unui copil, ci și ascultarea activă. Și credeți-mă pe cuvânt este teribil de dificil să fii ochi în ochi cu un copil mic de un an și jumătate, poate doi care vrea să transmită o informație și nu își găsește toate cuvintele, iar exprimarea îi dă de furcă, să stai acolo, să nu te oprești din a-l privi deși ești tentat să pleci ochii către telefon, să îl încurajezi prin expresivitatea ta să meargă mai departe, să fii realmente interesat de ceea ce vrea să spună chiar dacă ai anticipat acest lucru de cel puțin cinci minute, să nu îl întrerupi și să îl aștepți să formuleze ideea pe care o are în acel moment. La finalul acestui exercițiu, clar ești un părinte o idee mai epuizat, mai ales dacă ești un părinte activ, cu toleranță scăzută la frustrare și cu lipsă de răbdare, dar ești și un părinte care a pus bazele unui viitor școlar pregătit de școală. Dar, hey, nu a spus nimeni niciodată că este ușor să crești un copil.

Când eram eu însărcinată citeam destul de mult. Visul meu de dinainte de sarcină era acela ca atunci când urma să fiu însărcinată să merg într-un parc, să fie cald, dar nu sufocant, să mă așez pe o bancă la umbră, să urmăresc oamenii și comportamentele lor și să citesc în aer liber. De citit am citit cât am vrut, aici visul mi s-a împlinit și cam aici s-a și oprit. Restul activității s-a desfășurat întinsă la orizontală cam toată sarcina. La un moment dat din  plictiseală am început să citesc cu voce tare, m-am gândit că și bebelușul care uneori îmi făcea burta să arate ca un OZN vrea să îmi cunoască vocea. Apoi după ce s-a născut am avut mereu la îndemână cărți pentru mine, cât și cărți pentru copil. Am început să îi citesc foarte devreme, să îmi audă vocea în povești. Când a venit vârsta explorării și a gustării de hârtie am făcut o pauză de la citit cărți cu gust bun și am trecut la cele cartonate și la inventat de povești. Rutina cititului la somn am introdu-o foarte devreme și am educat-o în timp.

O parte dintre lucruri le-am făcut din instinct pentru că așa am simțit și așa am crezut eu că fac bine din dorința de a da o importanță cărților și poveștilor. Alte părți le-am făcut pentru că așa am citit în multe cărți destinate creșterii și înțelegerii copiilor. Acum aflu că toate aceste lucruri pe care eu le-am făcut de timpuriu că am știut sau că nu am știut, de fapt au pus bazele academice ale viitorului școlar.

Un copil care a primit încă din primii ani de viață povești spuse, inventate sau citite, vorbit prezent și activ, ascultat prezent și activ, joacă multă, jocuri de rol, jocuri de memorie și s-a investit în cultivarea educației emoționale are șanse mult mai mari de a dezvolta vocabular oral și scris elevat, bogat, creativ, analitic și critic.

Partea bună a lucrurilor este că la orice vârstă ele pot fi corectate sau reparate în momentul în care ați sărit peste etapa bebelușului cu părinți vorbitori activi. Există exerciții care pot fi făcute din momentul în care copilul învață să scrie și să citească (sumar, nu este nevoie să fie fluent și activ sută la sută), cât și jocuri de memorie care pot fi jucate pe termen foarte lung.

În final am să spun și ce aduce ca minus această metodă în care să fii activ, prezent și implicat în vocabularul propriului copil de la naștere. Da, aș putea scrie încă vreo cinci pagini despre beneficii din ce observ eu în evoluția propriului copil, însă există și un revers al medaliei: nu se oprește din vorbit. Este posibil să fie un caz particular de vorbitor neobosit, este adevărat că nu cunosc alte situații, însă este și foarte posibil să fie efectul stimulării creativității, a limbajului și a vorbirii. Uneori, deseori, este obositor să ții pasul cu un copil atât de activ verbal.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Eu – fumătoarea pe persoană fizică am dreptul să fumez oriunde și să nu aud comentarii.

Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.

Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.

Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.

Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?

Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.

Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.

În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.

Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.

Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.

La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.

Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.

Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ziua în care am învățat noi expresii.

Nu, n-am învățat cuvinte elitiste, nici măcar elevate, totuși nu locuiesc pe lângă Universitate ca să am parte de vocabular academic. Na, acum presupun și eu că pe acolo așa se vorbește, nu ca pe vremea mea măiculiță când eram eu la facultate.

Astăzi vremea și-a făcut de cap cu noi. A dansat ca nebuna pe nervii unora. Am uitat că vremea este vreme, nici bună, nici rea, ci vreme. Poate să fie caldă sau din contră aprigă și șfichiuitoare, ori toridă, umedă, în multe feluri doar de ea știute și de noi simțite. De vreme ne plângem des, mult și frecvent și culmea tocmai pe vreme nu o putem schimba, nici îndupleca.

Ploaia aceasta rece și multă îmi produce și mie disconfort când sunt afara. O iubesc din casă privind-o pe geam cu o cană fierbinte în mâini. Sigur mi-aș muta biroul din canapea lângă un geam dacă aș avea un fotoliu înalt care să mă ajute să văd pe geam. Ei, dar afară, e afară. E ud și frig și vânt. Este plin de bălți și apă care zboară în toate direcțiile. În acest context mi-am îmbogățit eu vocabularul. Am auzit toată gama diversă, variată și diversificată din partea oamenilor care așteptau pe la semafoare și treceri de pieton în timp ce erau stropiți și fleșcăiți de șoferi să le spunem grăbiți. Să nu le spunem lipsiți de bun simț, nici needucați, ferească de nepăsători, în niciun caz imbecili.

Este adevărat că și pietonii greșesc că prea stau așa în buza trotuarului în graba lor de a traversa. Nu este vina șoferilor că străzile sunt mai mult bălți sau un mare lac de acumulare. Oricât se asfaltează, se îndreaptă, se modifică, la orice ploaie tot sunt lacuri de acumulare.

Da, cred că vremea a surescitat lumea. Ori poate că lumea este prea tristă, nervoasă și fără răbdare. Mereu ne grăbim undeva, nimic nu mai este pe tihnă. Astăzi pot scrie o întreagă carte, bine, hai fie, o broșură mai mare cu toate expresiile auzite pe-afară. Dacă doriți lecții, ofer în privat. Nu vă faceți griji, nu mă repet timp de patru ore :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum este cu poluarea? Mai are rost să discutăm?

Se discută deja de multă vreme despre poluare, despre cum se topesc ghețarii, despre cum încălzirea globală face ravagii, despre cum trăim pe datorie și consumăm resursele mult mai repede decât am estimat în primă fază. Multe, multe informații. Dar, cât de poluant este de fapt fiecare dintre noi?

Nu intru astăzi în discuții despre mari industrii poluante, despre fabricii și uzine, despre macro poluare. Astăzi vorbim și scriem despre micro poluare, la nivel de individ. Cât poluezi tu?

Eu credeam că sunt prietenă cu mediul și cu natura, realitatea spune că sunt extrem de poluantă.

Ce fac și ce nu fac de sunt așa poluantă?

Nu arunc gunoaie pe jos. Am urât dintotdeauna treaba aceasta. Îmi amintesc când eram prin școala generală că mă înfuria teribil când vedeam pe stradă oameni care aruncau pe jos hârtii de tot felul. Pe vremea aceea nu bătea nimeni apa în piuă cu curățenia. Nici nu se învățau în școală astfel de lucruri. Atunci școala era preocupată de materiile de bază, nu de toate prostiile care de fapt te ajută să fii om în viața socială. Din păcate furia aceasta îndreptată către cei care nu nimeresc un coș de gunoi am dus-o cu mine întreaga viață. Am un acut simț al dreptății, încât nedreptatea mă face să clocotesc la propriu. Prin urmare nu arunc nimic pe jos, niciodată și nicăieri unde mă aflu. Dacă nu am coș de gunoi, strâng în buzunare, în geantă, într-o punguță, dar niciodată pe jos. În egală măsură nu îmi place să strâng după alții. Am avut de-a lungul timpului discuții interminabile pe tema strânsului după alții. Nu merg pe principiul că educăm atunci când strânge gunoiul altora că nu educăm nimic. Nesimțirea nu se educă cu bunul simț al altora. Însă, cred că atunci când strâng gunoiul de pe pământ, ajut pământul să respire și automat mă ajut pe mine să respir aer și nu aer cu iz de plastic. Această explicație m-a ajutat pe mine să mă aplec să mai iau și gunoiul altora. Să mai iau, am zis bine, nu este ceva ce fac constant și la fiecare gunoi văzut, asta ar însemna să merg doar aplecată și cu mâinile pe jos. Însă, atunci când merg la un picnic, pădure, cetate veche, ruină ce ar trebui conservată și încep să produc gunoi propriu, atunci strâng și tot ce este prin jurul meu. Se întâmplă rar totuși, să nu trăiți cu impresia că sunt vreo mare strângătoare.

Am început să folosesc apa cu economie atunci când nu mă grăbesc. Înainte, acum mulți ani când mă spălam pe dinți lăsam apa să curgă la robinet. De ce? Nu știu, doar că așa făceam. Între timp m-am educat și nu las apa să curgă, deschid robinetul doar atunci când chiar o folosesc. Uneori, chiar este cu titlul de uneori, închid apa la duș când nu o folosesc și o repornesc atunci când chiar îmi trebuie. De ce uneori și nu de fiecare dată și la fiecare duș? Pentru că la bloc de exemplu dacă folosesc apa de pe coloană, dacă o țin prea mult oprită și nu mai folosește atunci nimeni de pe coloană apa caldă, ea se răcește și trebuie să reiau procedeul de încălzire. La fel se întâmplă și pe boiler, se răcește apa pe țeavă dacă nu este folosită o perioadă. Diferența ar fi că apa venită de la boiler se încălzește mai repede față de apa de pe coloană pe care trebuie să o urc la etajul 10. Cam pe același principiu uneori mai spăl și vasele, mai opresc apa și nu o las să curgă continuu la robinet, până am înțeles că mașina de spălat vase este mult mai economică decât spălatul meu la chiuvetă. În ultimii ani prea puțin mai spăl vase la chiuvetă.

Și totuși sunt poluantă. Urma pe care o las eu pe acest pământ este poluantă. Sunt aproape nonstop conectată la internet, sunt aproape tot timpul cu laptopul în brațe. Intru și accesez multe site-uri, văd filme, trimit și primesc emailuri. Toate aceste activități la comun și fiecare activitate în parte este generatoare de poluare. Abia aici a venit șocul pentru mine, deoarece nu m-am gândit niciodată la poluare atât de disecat sau de profund. Mi s-a părut normal să folosesc internetul ca resursă fără să mă gândesc că el poate fi atât de poluant, cam cum nu se gândesc nici oamenii care aruncă pet-uri în râuri că ele pot fi distrugătoare. Da, ce să zic nu ne putem compara, ei poluează hard-core, iar eu poluez intelectual. Mna, tot poluare se cheamă, tot la încălzire globală duce.

Și? Am făcut ceva în acest sens? Păi nu pentru că nu știu ce să fac. Am nevoie de internet, am nevoie să trimit emailuri, am chiar mai multe adrese de email, am nevoie să și primesc. Activitatea mea se desfășoară exclusiv online și în fața laptopului. Nu sunt singura, evident, că nu doar eu muncesc pe aici pe suprafața globală, însă m-am tot gândit cum aș putea eu să îmbunătățesc sau să reduc acest rău pe care îl fac. În afară de a mă asigura că am un device performant cu un consum redus de energie și să încerc să reduc orele în fața laptopului (asta chiar nu știu cum aș putea să reușesc pentru că nu e ca și cum aș putea să spun: hei firmă, am văzut că poluez cam mult, de mâine am decis să lucrez câte două ore pe zi. Aham!) și să reduc transferul de informații online, altfel nu prea știu ce aș putea să fac concret.

Apoi am acest site, da exact acesta pe care citești tu acum, care nu este eficient sută la sută și este cam poluant. Bine, este destul de poluant. Ne-performanța asta îl face să fie poluant, mai poluant față de alte site-uri mai bine structurate. Asta și faptul că hostingul meu nu este unul verde și automat mă face și pe mine să fiu poluantă. Da, sigur, pot trece la un hosting eco-prietenos, doar că din motive financiare nu am să o fac. Nu sunt la nivelul în care să îmi permit să fiu atât de prietenoasă cu mediul. Pentru că vedeți voi, dacă există bun simț și nu facem rău naturii prin acțiuni intenționate, ajungem să facem rău naturii prin acțiuni ce țin de posibilități financiare. Și aici intră orice aparat de prin casă cu vechime ce ar trebui schimbat cu unul mai puțin poluant, doar că oamenii se lovesc de această barieră financiară.

Ce am făcut ca să nu mă mustre conștiința prea tare și să pot dormi fără coșmaruri noaptea? Trăiesc în România, nu prea am coșmaruri pe subiecte pe care ani de zile nu s-a dat nici măcar o ceapă degerată, dar cu toate acestea vreau să las o urmă bună pe pământul pe care calc. Prin urmare, am câteva flori în ghiveci în balcon pe care le îngrijesc și sper să îmi aducă un aer pe cât posibil mai curățat. Uneori am flori și prin casă, dar nu prea le priește mediul și nu poposesc prea mult prin sufragerie. Am plantat câțiva copaci de-a lungul timpului, undeva în jur de douăzeci de pomi fructiferi și copaci ornamentali, doar că nu în București, locul în care stau cea mai mare parte a timpului. Da, o mică pădure, dar oxigenează aerul altor oameni, nu pe al meu. Colectez deșeuri selectiv, treabă care îmi produce multă frustrare pentru că nu am ghene la îndemână. Oi vrea eu să fiu corectă, dar sunt și foarte comodă și de aici frustrarea.

Și cam atât.

Dacă aveți alte idei, sugestii, orice poate îmbunătăți calitatea vieții la nivel de individ, vă ascult.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Deși ne vrem educați și ne învârtim în cercuri înalte, tot ca la nuntă ne comportăm: bem și mâncăm de toți banii.

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Nu doar că salut proiectul de lege al francezilor, ba chiar mă bucură și îmi dă speranță.

Nu copiilor pe internet.

Acum liber la supărări.

Franța a decis prin lege să nu mai apară minorii în poze pe internet.

Ura! Ura! Ura!

Am mai zis, mai zic, știu că nu mi-a cerut nimeni părerea, este în regulă, pot supraviețui, nu aprob și nu sunt de acord cu pozele celor mici postate pe Facebook, Instagram, Paragram, Mamagram și ce or mai fi.

În mediu privat distribui și eu poze, câteva, dar trimit – nu sunt ipocrită – într-adevăr trăim în această eră a rapidității, însă niciodată, absolut niciodată nu îmi expun copilul pe rețele de socializare, mai ales unde au acces oameni de fel și fel, pe unii nici nu îi cunosc. Nici cu pozele cu mine nu excelez, cu familia toată nici atât. Noi nu suntem fani expunere, ne place intimitatea noastră. Ce facem și pe unde mergem de cele mai multe ori ținem pentru noi sau împărtășim în mediu foarte restrâns. Știu, ciudați.

În tot cazul noi suntem adulți și putem decide pentru noi și pentru intimitatea noastră. Dar pentru cei mici, pentru minori cine decide? Păi tot noi. Din prea mult drag de puiul mic, din dragoste, din familiaritate expunem tot ce ne este mai drag. Să vadă toată lumea ce iubim noi. Să arătăm drăgălășenia, inocența, iubirea din ochii puiului mic. Doar că nu este corect.

Nu este corect să le permitem dubioșilor din online să facă ce vor ei cu pozele noastre. Nu este corect pentru viitorul adult posibil serios, la costum, eventual într-o funcție cu pretenții, cu oameni în subordine să facă valuri prin companie cu poze de când era mititel și era în chiloței. Sau pe wc. Sau nud la plajă. Asta este o alegere. Vreau să fiu văzut? Cum vreau să mă arăt lumii? Ce vreau să vadă ceilalți? Copilăria mea este intimă sau publică?

Da, mi-aș dori o astfel de lege în țara noastră. Îmi doresc să văd influencerii/bloggerii/vedetele/oamenii cum se descurcă în reclame fără să își implice și odorii. Se poate, dar na, este mult mai simplu să apară și fața de copil când se face reclamă la haine, încălțări, aparat dentar și eu știu ce mai promovează ăia micii.

Să nu credeți că mie nu îmi place să văd poze cu cei mici. Nicidecum. Îmi plac pozele cu bebeluși adorabili, cu fălcuțe pupabile, îmi plac pozele cu kinderi în diverse ipostaze. Îmi place și mie să mă uit uneori în viețile altor oameni. Însă în egală măsură știu că nu este corect față de ei. Dar este foarte adevărat că este și o particularitate a mea, aceea de nu mă expune prea mult vizual. O fac destul în scris în tot cazul.

Sunt absolut conștientă că oamenii percep ca fiind normală această expunere online și că mai degrabă anormal este ce scriu eu aici, dar înainte de a da cu roșii (roșii moi sper și nu bolovani), gândiți-vă dacă din papucii de adult a-ți vrea ca lumea, mapamondul, existența toată să vă vadă absolut toate pozele din copilărie? Și da, în copilăria noastră nu se făceau așa poze la secundă și sunt convinsă că nu le aveți chiar pe cele mai stânjenitoare în portofoliu. Dar, chiar și așa, ați vrea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am fost la o conferință pe tema educației. Am învățat, m-am și enervat, am integrat.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Sursa foto Fb Oana Moraru

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Copilul meu nu vrea să meargă la școală – Julien Masson

Mă pregătesc pentru școală. Nu pentru școala mea, eu învăț în mod constant fie formal, fie informal. Mie îmi place să învăț, din fericire școala nu mi-a distrus plăcerea de a învăța. Copilul meu în toamnă merge la școală. Și ca să nu meargă cu toate fricile mele și cu toate panicile pe care le car cu mine din anii de școală mă străduiesc să rezolv cât pot de mult din toate cele.

Copilul meu nu vrea să meargă la școală este un ghid practic, cu exerciții și sfaturi, nu este un roman. Nici nu promite că rezolvă toate probleme ce ar putea să apară, însă poate ajuta în găsirea de soluții care funcționează pentru fiecare. Nu pentru că al meu copil chiar nu vrea la școală m-a făcut să cumpăr cartea din librărie, ci nevoia mea de control care mă ține pe linia de plutire. Pentru că mă simt pe nisipuri mișcătoare am nevoie să am toate flancurile acoperite ca să dețin controlul și să liniștesc creierul. Poate, posibil, probabil că dacă aș da drumul controlului și aș crede cu toată ființa mea că va fi bine și că școala de astăzi nu mai este de multă vreme școala prin care am trecut eu, poate că lucrurile s-ar așeza exact așa cum am eu nevoie să fie. Însă nu mă lasă anxietatea mea cea de toate zilele să mă las pradă necunoscutului. Așa că citesc, caut, mă informez, ascult oameni care știu și se pricep, țin creierul ocupat să nu care cumva să se gândească la cum poate un sistem să distrug rapid ce am clădit eu în ani de muncă.

Las mai jos câteva sfaturi din acest ghid care sper să ajute în a armoniza relația cu școala și cu sistemul de învățământ. Chiar dacă este copilul în școală de ceva vreme, tot ajută să schimbați strategia în cazul în care unele lucruri nu funcționează. Școala se întâmplă mulți ani, foarte mulți ani, nu puneți presiune inutilă pe școlari, mai ales din primul an pentru că nu-i este deloc de ajutor să meargă 12-15 ani la școală cu maxim dezinteres și cu gândul să scape de acolo cât mai repede.

▶Zice ghidul acesta că pentru copiii anxioși ajută anticiparea. Liniștește creierul. Orarul sau liste afișate în camera copilului, verificabile înainte de culcare ține anxietatea pe pace deoarece mintea știe cum se vor desfășura lucrurile, nu va fi luată prin surprindere. Deci, liste să fie.

▶O metodă care descurajează foarte mult copilul este metoda interviului. Aceea în care întrebăm cu ferocitate ce a făcut, cum a fost, ce notă a luat, cine a luat mai mult, de ce a luat așa puțin etc. Atâta timp cât copilul nu este obișnuit de foarte mic să răspundă la întrebări și să povestească ce face la grădiniță, cu siguranță nu va începe de la școală. De regulă seria de întrebări mitraliată către copil nu face altceva decât să îl enerveze și să se închidă în el refuzând dialogul. Recomandarea cărții și a specialiștilor în general este observarea. Mai degrabă stau lângă al meu copil când se uită la un desen și în 2 minute cu siguranță va iniția un dialog, decât să îl mitraliez și să nu aflu nimic.

▶Ritualurile ajută. Ritualul de dimineață, la fel și cel de seară. Ritualurile liniștesc și ele mintea, iar o minte liniștită duce la un copil în echilibru. La ritual intră și somnul, oboseala aduce după sine irascibilitate și celebra frază: dar eu nu vreau la școaaalăăă! Prin urmare, punem la punct un ritual și ne ținem de el. Îl decalăm în zilele de weekend și de vacanță, dar nu mai mult cu jumătate de oră deoarece altfel debusolează.

▶Cunoașterea și recunoașterea propriilor emoții este temelia unei vieți în echilibru. Este ceva care ar trebui să ne preocupe de la începutul vieții lor, nu doar în momentul școlii sau al grădiniței. Este mantra după care mă ghidez eu zi de zi, este lucrul care m-a făcut să investesc multă resursă și material și timp pentru a mă asigura că pot aduce un echilibru emoțional în viețile noastre. Echilibru care lipsea cu desăvârșire până să fim părinți, însă  nu ne dădeam seama de acest aspect. Sunt în librării, magazine online, site-uri mii și mie fel de fel de jocuri și exerciții cu și despre emoții, căutați și aplicați.

Atât pentru astăzi, pentru mai multe informații luați ghidul, se citește foarte ușor, are puține pagini și multe ilustrații și abundă în sfaturi practice și aplicabile care pot aduce ceva echilibru în drumul acesta al școlii. Multe pot fi aplicate și pentru vârsta grădiniței.

Săptămâna aceasta va mai fi despre educație, am mers în weekend la o conferință exact pe această temă și vă dezvălui ce am mai învățat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

O zi pe an nu sunt mamă, nici soție, nici angajată. O zi pe an sunt femeie. Sunt eu.

Sunt eu și femeie în fiecare zi, uneori mai mult femeie, uneori mai puțin femeie, alteori mă pierd pe eu, pentru că așa mă simt, dar clar este că sunt, așa m-am născut. Când eram mică îmi doream să fi fost băiat, viața lor îmi părea mai simplă și mai lipsită de suferință. Acum înțeleg că viața nimănui nu este simplă, este exact așa cum și-o percepe și trăiește fiecare, însă copil fiind nu știam.

Mă bucur că sunt femeie, mă bucur să mă accept în fiecare zi din ce în ce mai mult. Mă bucur să trăiesc experiența vieții în corp de femeie. Și mă bucur pentru fiecare ocazie de a sărbători treaba aceasta.

Chiar este nevoie să ridicăm atât femeia în slăvi? Serios, are și zi de proslăvire, ce-i dăm atâta importanță. Da, este musai să celebrăm femeia și să nu uităm și să ne amintim într-o societate adânc patriarhală că femeia este nucleul vieții.

De câțiva ani în februarie sau în martie, cumva să fentăm aglomerația, eu și fetele cu care mai hălăduiesc din când în când las și lăsăm totul deoparte și suntem noi în contexte care nu au legătură cu rolurile noastre de zi cu zi. Îmi doresc un trib mare de femei, să simt că aparțin unui sat. În ultima vreme sentimentul de apartenență este din ce în ce mai pregnant. Până acum nu am reușit să mențin un sat constant, însă speranță există. Să spunem că momentan mai degrabă umbra unui trib modern lăsăm pentru câteva ore sau pentru o zi totul deoparte și facem ceva pentru noi, dând dovadă de un egoism acerb în care ne gândim exclusiv la ce vrem noi și la ce ne dorim noi. Noi, noi, noi, da nu mă plictisesc să o tot spun.

Activitățile noastre variază de la an la an, încercăm să ne relaxăm, să râdem, să ne distrăm, să ieșim din papuci de mamă pentru câteva ore. Nu putem lipsi prea mult că ne dau copilașii la persoane dispărute.

Cum activitatea socială a dispărut ușor din context în momentul în care am devenit părinți, încercăm ca o zi pe an să facem ce ne-am dori să facem mai des și nu prea putem. Momentan, copiii mai și cresc. Într-un an am fost la un concert, în alt an am fost la stand up comedy, la un moment dat am fost la bowlling. Am testat mai multe restaurante. Am vorbit. Am vorbit despre noi, despre panici, frici, temeri, despre copii, despre provocări. Am râs. Ne-am împărtășit informații. Am vorbit, am mai zis asta?

Anul acesta relaxarea a fost cuvântul de bază. Am  mers la un centru din acesta care oferă piscine și saune și șezlonguri și aerul parcă este exotic, iar priveliștea tropicală. N-am avut griji, nici job, nici ordine de făcut. Am ieșit din rutina de zi cu zi, o deconectare de la atribuții zilnice și o reconectare la mine. Mi-a adus atât de multă relaxare ziua aceasta încât m-a scos din modulul tânjire după vacanță în care mă bălăceam de ceva vreme. Cum vacanță nu este posibil momentan, o zi de relaxare este cât o semi vacanță.

De ce nu mergem mai des? De ce avem nevoie de o zi anume din an ca să avem motiv de întâlnire? Fiecare în și cu familia din dotare își petrece timpul diversificat, însă împreună și fără familii nu este mereu simplu când sunt copii încă mici. Săptămânile de lucru sunt destul de pline, abia apucăm să ne reunim seara astfel încât să simțim că ne dăruim timp unii altora, weekendurile sunt pentru reconectare și nu doar, greu se găsește timp pentru distracție individuală. Da, nu punem la socoteală cursuri, formări profesionale și altele care implică acțiuni solitare, eu vorbesc aici despre distracția pe care și-o poate permite părintele fără restul familiei. Escapadele noastre solitare sunt izolate, iar cele în cuplu sunt inexistente.

Peste ani situația se va schimba, atunci să te ții nenică, voi sta numai prin spa-uri și piscine termale să-mi înmoi oasele deja bătrâne, dar, cine va avea timp de toate cele? Cine? Exact, eu!

Eu nu spun să vă faceți timp pentru voi, să vă bucurați de relaxare, să puneți copiii pe pauză, să fugiți de familie din când în când, eu spun că pentru mine escapada aceasta anuală îmi limpezește creierul mai mult decât toate micile artificii pe care le fac în restul timpului pentru a merge mai departe cu capul limpede.

Da, relaxare.

Da, escapadă.

Da, timp liber.

Da, da, da, da.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Anul lui DA – Shonda Rhimes

Ca să concluzionăm încă de la început și să puteți închide textul după primul paragraf și să vă vedeți de viață în continuare, această carte este despre cum să acceptăm și să răspundem pozitiv provocărilor care apar în viața noastră.

Gata, spor la muncă.

Sau

Mă rog, autoarea nu spune să facem ce am zis eu mai sus, ea doar povestește cum a făcut ea, dar presupun că se vrea un ghid îndrumător dacă tot a scris, editat și publicat această carte și nu a lăsat-o să zacă prin vreun fund de sertar.

Citind mi-am dat seama că într-o poziție similară mă aflu și eu. Și eu mi-am propus să răspund cu da provocărilor, așa m-am trezit și în situații în care mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu. Nu spun da chiar la orice, încă am multă reticență de dat jos de pe mine, dar a venit cartea aceasta ca un balsam care m-a bucurat enorm.

Și pentru că încă sunteți aici și nu ați închis după primul paragraf, vă și spun în linii mari cam despre ce scrie Shonda Rhimes. Pentru linii mici, va trebui totuși să citiți cartea.

Shonda Rhimes nu mi-a spus nimic atunci când i-am citit numele, niciun beculeț nu s-a aprins în capul meu și niciun click nu s-a declanșat. La un moment dat începuse să mă enerveze cartea aceasta pentru că îmi tot apărea la înaintare pe toate librăriile online pe care intram. Până am pus-o în coș. Apoi am cumpărat-o. Când i-a venit vremea am deschis-o și așa am aflat că Shonda Rhimes deține Shondaland, iar Shondaland este instituția care a produs Anatomia lui Grey. Nici nu are rost să mai menționez câte și mai câte a produs pentru că nu cred că este om pe acest pământ care să nu fi auzit măcar de Anatomia lui Grey. Da – Shonda Rhimes- producătoarea- Anatomia lui Grey – persoană celebră în State.

Ceea ce m-a uimit și frapat și m-a uimit iar pentru că nu mi-am imaginat ca o persoană cunoscută, celebră, faimoasă, cu realizări notabile să sufere de anxietate severă. Adică înțeleg de ce am eu anxietate și îmi explic propria-mi anxietate, însă nivelul meu este la nivelul piciorului de furnică în comparație cu nivelului producătoarei de filme celebre în lume. Ca să înțelegeți mai bine, doamna în cauză suferea de amnezie temporară, blocaj total în anumite situații critice pe care le traversa. Ei, abia asta m-a uimit cu adevărat. Nu spun că a fi celebru înseamnă să trăiești în puf și roz, însă pe undeva mă aștept că dacă ești celebru te cauți și încerci să te repari dacă te-ai stricat. Pentru că vrei nu vrei ești un exemplu pentru lume. Iar urma pe care o lași ar trebui să facă diferența în bine.

Într-un fel s-a reparat atunci când a decis să accepte provocările, să nu mai refuze viața. Să accepte să susțină discursuri care o lăsau fără aer, să accepte invitații la evenimente care o paralizau de frică, să accepte să fie văzută, să accepte să fie vulnerabilă. Acestea sunt provocări imense pentru oricine, nu doar pentru cineva celebru. Să te arăți celorlalți fără mască și în autenticitate este o provocare teribilă.

I-a fost greu? Ei da, cred că i-a fost greu așa cum povestește. Poate pe undeva exagerează, poate că nu, însă știu din propria mea experiență că nu există călătorie personală fără greu. Chiar și drumul ocolit este greu în felul lui.

Este o poveste de citit, de văzut cum este în viața altor oameni, cum depășesc alții provocările ce le apar în drum, cum trăiesc alții viața. Cum își acceptă alții înfrângerile, cum își ling alții rănile, cum spun da vieții și nu se opun ei.

Mi-a plăcut Anul lui Da. Sper să ajute pe cei care citesc cartea să iasă de sub cochilia în care trăiesc și să accepte viața așa cum vine, chiar dacă uneori frica încearcă să pună stăpânire pe ei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Eu sunt mamă prin prisma copilului meu și copilului meu îi datorez faptul că îi sunt mamă. Dar, femeie sunt dintotdeauna.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Primăvara este mai mult în calendar și mai puțin în oase.

O simt.

O simt de dinainte să o văd.

Parcă plutesc.

Mă trezesc.

Am alt tonus.

Simt primăvara deja, chiar dacă ea nu se vede clar pe afară. O simt în vârful nasului. Se schimbă mirosul. Pocnesc timid bobocii pe crengile golașe ale copacilor. Au ieșit deja florile de sub pământ, iar ghioceii sunt înfloriți de o lună. Se întâmplă uneori să stau sub razele soarelui. Iubesc soarele acesta de primăvară care nu îmi arde pielea și nici nu mă face să scot limba de căldură.

Primăvara renaște natura. Păsările sunt mai zgomotoase. În weekend mă trezesc în triluri de ciripit și dacă ar fi ceva mai cald zău că aș deschide și geamul și le-aș asculta bine înfășurată într-un strat pufos de pilotă.

Iubesc acest început de anotimp, ieșirea din amorțire, starea pe care o am, cel puțin până se schimbă ora când sunt devastată până reintru în normalul meu.

Este perioada când sunt mai mult cu ochii prin copaci, văd frunzele cum cresc, pământul înverzește. Merg frecvent pe aleea mea preferată din parc, aleea care are copaci de-o parte și de cealaltă. Copaci înalți care aproape se unesc la vârfuri și formează o coroană umbroasă pe această alee pe care îmi plimbam ore întregi copilul când era bebeluș și dormea doar în modul de mișcare activat.

Pământul miroase a umed.

Copacii încep să miroasă a flori proaspete.

În curând va înflori liliacul.

Se simt zambilele în aer când trec pe lângă florării.

Iar entuziasmul meu crește de la zi la zi.

Eu nu mă suspend pe timp de iarnă. Nu mă deranjează nici gerul, nici zăpada. Iubesc începutul de fiecare anotimp în parte. Însă oricât de mult am zăcut în iarna care pleacă, oricâtă oboseală aș simți, oricât nu mi-a venit să mă urnesc din casă, când simt primăvara parcă ies din hibernare.

Ziua are mai multă lumină.

Parcurile se umplu de gălăgie.

Până și sentimentul că trăiesc într-un oraș civilizat, fără rahați pe stradă și gunoaie care zboară prin aer la prima adiere de vânt îmi trezește începutul de primăvară.

Este perioada mea cea mai creativă începutul de primăvară.

Este viață!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Parentaj sensibil și inteligent – Daniel J. Siegel & Mary Hartzell

Acum câțiva ani un medic bărbat mi-a spus într-o discuție că nu mai trăim ca acum zeci de ani când cea mai mare realizare a unei femei era să aibă 5-7-9 copii și aia era, acum avem cariere pe care să le urmăm și umbra pe care o lăsăm pământului este mult mai importantă din postura de femeie carieristă decât din cea de mamă.

M-a durut atunci acest comentariu pentru că în lume erau și atunci și sunt și acum atât de multe femei care își doresc să fie mame și să simtă trăirile unei sarcini, fertilitatea fiind deja de multă vreme o problemă medicală, încă nedezbătută suficient.

De atunci îmi revine frecvent în minte acea discuție deși au trecut ceva ani și încă mă întreb uneori dacă într-adevăr acordăm prea multă atenție copilului și nu cumva ar trebui să ne îndreptăm mai mult spre alte obiective. Asta în contextul în care eu consider copilul cel mai important proiect pe termen lung al unei familii, proiect în care ambii părinți ar trebui să fie implicați pentru a susține un efort comun de a oferi lumii la final de creștere un adult integru…ceea ce este cumplit de greu. Nu pentru că până acum n-au mai crescut copii, ci pentru că până acum s-a suferit foarte mult și încă se mai suferă.

Îmi doresc – sau sper ca să mai scad standardele –  ca toți cei care își doresc să devină părinți să își aloce mai întâi timp pentru o radiografie sinceră. Lucru pe care mi l-aș fi dorit și eu înainte să fiu mamă, sunt convinsă că dacă mă cunoșteam mai bine atunci când nu eram bine, cu siguranță aș fi fost o mamă care ar fi înțeles lucrurile și multe ar fi venit natural și nu din frica de a greși, frică ce m-a împins să pun mâna pe cărți și să mă apuc de citit. Nu a fost rău în final, frica m-a împins spre evoluție și toată lumea a beneficiat de pe urma fricii mele. Dar cum ar fi fost să nu fi acționat din frică, ci din cunoaștere, din vindecare, din resurse bune și blânde? Ar fi fost bine, cred.

Încă citesc despre cum să fiu un părinte bun. Niciodată nu este suficient. Întotdeauna este loc de vindecat la mine adultul, întotdeauna apar provocări cu copilul. Am depășit cărțile pentru bebeluși și am avansat treptat spre cărțile care mă ajută să înțeleg mai ușor comportamentelor copiilor mai mari ce se îndreaptă spre adolescență. Mai am un drum până la adolescență, dar nici că aș vrea să mă prindă nepregătită.

Cartea acesta -Parentaj sensibil și inteligent – nu-i o carte ușurică. Nu este ușor de citit, nici greu, nu are un limbaj încorsetat în rigori limitate. Fiecare capitol are la final bibliografie pentru aprofundat, cât și exerciții practice și aplicabile pentru a înțelege mai bine relația cu sinele interior și relația cu propriul copil. Este citibilă, cartea, nu vă speriați, însă se citește cu pixul în mână, mai facem o introspecție, mai un exercițiu, mai gândim puțin, hmm oare ce o  fi vrut să zică aici.

Cam trei sferturi din carte are îndrumări către sinele nostru și către propria copilărie și cam un sfert este îndreptată direct spre relația cu copilul. În final toată cartea aduce un aport în relația dintre părinte și copil, însă oferă mult de lucru și cu noi adulții care avem de vindecat ce ne doare. Și cum am mai spus, îmi plac tare aceste cărți care vizează educarea unui copil care sunt de fapt despre adult, copilul este întotdeauna bine, noi suntem defecți.

Ce ne mai oferă cartea prezentată azi: perspectiva comunicării. Mulți dintre adulți nu știu să comunice eficient, nici blând, nici empatic. Am și eu în jurul meu mulți adulți cu deficit de comunicare. Cei care lucrează prin corporații este suficient să își rotească privirea către colegi și către superiori pentru a-i observa pe cei cu deficit de comunicare. Nu știm să comunicăm eficient, nu avem cum să ne învățăm copilul să comunice la rândul său cu noi și cu lumea. Apoi dacă rezolvăm comunicarea, este bine să trecem la ascultare. Este o mare diferență între a auzi și a asculta. Când eram copil acasă tata întotdeauna mă asculta. Când vorbeam cu el, el nu făcea altceva decât să fie atent la mine, îmi urmărea mimica feței și expresia ochilor. Când vorbeam cu mama de cele mai multe ori nu era prezentă emoțional. Mereu făcea altceva, fie că gătea, fie că urmărea ceva la televizor. Eu eram pe plan secund, un zgomot care uneori bruia. De multe ori nu știa despre ce vorbeam și în final am renunțat să mai port discuții cu mama. Ori, eu vorbeam, aveam multe de zis, rar mă opream, probabil ca să dorm sau ca să respir, altfel vorbeam. Ascultarea aceasta activă nu este tot timpul ușoară, mai ales cu un copil care are foarte multe de spus. Eu mă aflu acum în papucii de părinte care a învățat mai puțin să vorbească și mai mult să asculte, am la rândul meu un copil care are foarte multe de spus și știu exact cum este să nu existe secundă de liniște. O înțeleg acum pe mama de atunci care își dorea doar puțină liniște pentru ea, fără zgomot de fond, însă înțeleg și nevoia copilului meu de a fi auzit. Liniștea mai poate aștepta câțiva ani.

Citiți cartea aceasta înainte de a fi părinți și încercați să vă vindecați înainte de a fi părinți. Apoi a fi părinte devine mult mai ușor și nu o luptă continuu din dorința de a fi și de a face bine. Iar dacă sunteți deja părinți tot citiți, nu vă poate face rău.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am trecut de la trei pături la costum de plajă și tare îmi e să nu mă întorc la pături.

A venit brusc vara la mine în sufragerie dar, între timp suflă un vânt tomnatic, sper să nu mă întorc la iarnă.

Așa cum se întâmplă în ultimii ani pe perioada iernii când vremea oscilează de la plus la minus și de la ger la primăvară, se adaptează se pare și locuința mea condițiilor meteo.

Dacă prin ianuarie îmi crăpau neuronii de frig în casă, gradele în termometru oscilau între 18 și 19, acum pentru că s-a încălzit afară am chiar 24 de grade în termometru. Am trecut de la a nu mai ști ce să pun noaptea pe mine de frig, la a arunca pilota cât colo pentru că nu mai pot de cald. Iar asta nu doar că mă debusolează, dar mă și enervează teribil. Lipsa constantului. Nu e nici așa, nici așa, e și așa, dar și așa.

Știu și eu că sunt țări în care oamenii trăiesc iarna pe la 17-18 grade în casele lor, am aflat asta de la Primarul de Capitală când ne reproșa că vrem prea multă căldură între pereții proprii. Diferența este că oamenii ăia au ales ce căldură să aibă, nu le-a fost impus pe bază de avarii veșnice. Pe de altă parte, toate țările acestea nordice care au oameni care s-au obișnuit la temperaturi scăzute, exact asta au tot anul, temperaturi în urma cărora nu leșină pe stradă. Ori noi avem vara 45 de grade, ne scurgem pe trotuare. Ce fac eu cu cele 17 grade de iarna dacă îmi obișnuiesc organismul la nivel de iglu? Le duc în vară la caniculă și aștept să apară și la mine o Elsa care să îmi facă un norișor răcoros deasupra capului așa cum are Olaf?

Așa că la una din virozele nesfârșite, cu febră 38-39 aveam în casă exact 18 grade, că na, așa e când ai tu destule grade, nu îți mai trebuie și în calorifere. Apoi la alți muci veniți peste mine mă fezandam lejer la 23 de grade. Păi cum să nu îți placă în condițiile decente oferite de capitala unei țări, adică buricul târgului cum ar veni, mirajul pentru care oamenii își părăsesc ulițele, zona care oferă prosperitate și orașul cosmopolit demn de numele său? Îmi place, clar îmi place de încă sunt aici și mă tot încăpățânez să rămân.

Bine că se termină și iarna, că de acum rămân temperaturile pozitive și nu mai este nevoie să am țurțuri de gheață în loc de degete atunci când tastez pe tastatura laptopului. Ba chiar am dat dovadă de curaj și am aruncat și pătura în care eram înfofolită cât colo, păi acum e cald, este de tricou cu mânecă scurtă.

Între timp s-a răcorit nițel afară și termometrul a intrat în alertă, deja a scăzut cu un grad temperatura, dar tot de mânecă scurtă este.

Când stai pe loc și doar scrii, tastezi, printezi, scanezi, dar tot pe loc, circulația sangvină nu ajută în caz de grade scăzute. Poate ar trebui să încep să tastez în ritm de fandări sau ceva mișcare ce pună sângele să umble și să mi se încălzească degetele, că de condiții civilizate greu să poată fi vorba.

Dar, or trece și ăia zece ani de reparații și reabilitări ale conductelor și atunci putem trăi la orice temperatură ne va permite buzunarul.

Până atunci…

…hai să trăim bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: De vorbă cu mama. Ce faci când se termină iubirea? – Ana Maria Ducuță & Nicoleta Profira Muntean

Recunosc, am ales această carte din pură curiozitate. Am văzut-o pe Ana Maria Ducuță într-o emisiune televizată și mi-a plăcut tare mult. Am văzut o femeie tânără și frumoasă cu un mare, foarte mare debit verbal. Mi-a plăcut coerența cu care vorbea și rapiditatea cu care exprima frazele.

Ceea ce m-a făcut să îi caut cărțile.

Am  citit acest dialog cu mama sa, care chiar asta este cartea de față, un dialog cu propria sa mamă, terapeut de meserie. Este înțeleg un dialog filmat, nu am avut curiozitatea să caut pe youtube, dar poate pentru unii este mai ușor să asculte decât să citească. Eu am citit și îmi este suficient, nu simt nevoia să reiau informația și în formă audio.

Doamnele care semnează cartea tratează probleme ale minții și ale sufletului în discuțiilor lor. Pe unele informații le știam deja din sfera psihologică, altele au contrazis ceea ce eu cunoșteam.

Nu este o carte în topul preferințelor mele, însă este o carte din care mi-am ales unele învățături pe care am decis să mi le integrez.

Am apreciat foarte mult limbajul simplu și accesibil, nu ai nevoie de studii academice ca să înțelegi ce scrie, s-a renunțat la limbajul de specialitate, ceea ce o plasează în topul cărților citibile.

Cartea tratează subiecte grele ca abuzul, toxicitatea, relațiile de iubire dintre parteneri, relațiile de iubire dintre copii și părinți. Unele subiecte au explicații mai degrabă din psihologie, altele mai degrabă spre spiritualitate. Nu este nimic greșit în niciuna din abordări, atâta timp cât ne ajută să înțelegem și să acceptăm ce am trăit sau ce încă trăim.

Se vorbește mult despre abuz în ultima vreme. Eu fac parte dintr-o generație care a suferit în copilărie intens în abuzuri. Copii proveniți din familii cu părinți mutați de la țară într-un oraș mult prea mare pentru puterea lor de înțelegere. Din toți cei pe care îi cunosc eu, dintre toți prietenii mei, am o singură prietenă care nu a trăit în abuz fizic în copilărie, în rest, toți am primit de la o palmă la bătăi care au lăsat urme în piele și în suflet. Este important să integrăm perioada aceea pentru că altfel ne petrecem viața alergând să ne fie bine fără să reușim acest aspect. Cunosc oameni care au fugit de părinții lor care le-au fost călăi, așa cum cunosc oameni care trăiesc triggere la fiecare revedere cu familia de bază.

Și eu am avut și încă mai am de vindecat din relația din copilărie, am încercat diverse metode care au eșuat până am ajuns în punctul în care să îmi fie bine. A durat mult să mă pun pe mine înaintea părinților mei și să îmi ofer mie mai multă atenție decât lor, iar asta a făcut diferența în cazul meu.

În carte se mai tratează și subiectul ‘salvatorului’. Acea persoană care știe mai bine decât cel care este în suferință cum trebuie să trăiască acela și care întreprinde diverse metode pentru a-l scoate din situația respectivă. M-am aflat multă vreme în această postură. Greu, foarte greu am înțeles să nu judec omul care trăiește o situație pe care eu nu aș fi accepta-o sub absolut nicio formă. Și mai ales să nu îl oblig să îl ajut. Mulți ani am crezut că procedez corect obligând ‘victima’ să fie salvată. Interesant este că atunci când am înțeles eu toate lucrurile acestea, m-am simțit mult mai ușurată și a dispărut sentimentul de vinovăție față de condiția celuilalt, pentru că fiecare își alege drumul și își învață lecțiile.

O recomandare plină de învățăminte la început de săptămână. Oricând este un bun moment pentru a face ordine în noi, mai ales acum că vine și primăvara.

Să fie cu folos!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ce faci cu rucsacul de urgență?

Evenimentele recente din lume și din țara noastră dar, mai ales din lume când pământul s-a zguduit puternic și oamenii au ajuns sub dărâmături ne-au adus, pe noi românii, într-o stare de alertă echivalentă cu perioada de început a războiului de lângă noi.

Atunci oamenii se gândeau unde să fugă, cu ce, își calculau economiile, ba mulți și-au retras banii de la bancă, și-au refăcut pașapoartele și au făcut scenarii și strategii demne de scenarii de film. Mamele își vedeau băieții pe frontul de luptă, iar soțiile se jeluiau deja văduve. Apocaliptic scenariu, însă mulți, foarte mulți dintre noi am trecut de la scenariul apocaliptic pandemie, la scenariul apocaliptic război, acum la scenariul apocaliptic cutremur.

Am văzut acum ceva timp o știre legat de rucsacul de urgență, cum fiecare ar trebui să îl avem plasat undeva lângă ușă, să fie tot timpul verificat și cu toate cele în termen de folosire. Eu știu de acest rucsac încă de pe vremea când nu era la modă și nu se vorbea despre el. Aveam o prietenă panicată de viață, sau mai bine zis de lipsa ei și vorbea despre acest rucsac al supraviețuirii. Bine, ea încă îmi este prietenă, dar între timp a renunțat la ideea de bagaj din viața ei. Doar că pe vremea aia, acum mai bine de zece ani, râdeam de ea pentru că moartea era pentru mine ceva ce nu mă atingea. Eram împăcată cu ea, cu ideea, cu gândul că oricând ar fi, atunci este. Ani mai târziu s-a declanșat fobia de moarte și tot atunci s-au schimbat și termenii gândirii. Adevărul este că cel mai tare te temi de moarte atunci când devii părinte de frică să nu ratezi momentele importante din viața celui căruia i-ai dat viață.

Tot în știrea la care am făcut referire mai sus, spune un reprezentat al unei firme care se ocupă cu comercializarea de astfel de bagaje gata umplute și pregătite, care așteaptă doar să fie cumpărate și agățate cât mai aproape de ușă, cum le-au crescut vânzările de când s-a cutremurat prima dată Turcia. Cum au trecut de la o vânzare de 10 obiecte pe lună la o vânzare de aproape 100 pe săptămână.

De ce?

De panică.

Exact ca în cazul celor care și-au scos economiile de la bancă acum un an când a început războiul, exact așa și cei care au dat iama în vânzări. Este un mecanism de autoapărare, ceva care  să te facă să te simți în control și că poți trece peste situația apărută.

Eu nu spun că nu este bun rucsacul. Este bun, util, salvator. Doar că uitându-mă la imaginile cu oamenii prinși sub dărâmături care zile întregi și-au mișcat doar ochii, mi-am dat seama că și să fi avut rucsacul în spate, le-ar fi fost imposibil să îl folosească. Pe de altă parte, când mai toată lumea este pe la joburi, copiii la școli, grădinițe, aftere, când oamenii se adună acasă după 7 seara și în weekenduri unii, pare ușor nefolosibil acest rucsac complet echipat, dar la care nu are nimeni acces. Cutremurul nu te așteaptă să îți termini jobul.

Altfel rămâne tot mecanism de supraviețuire într-o situație copleșitoare. Ceva care te face să te simți mai bine, că nu te doboară un cutremur, nici un război, mai ales când ai trecut cu brio peste pandemie după multiple infectări. Hai că poți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ce am făcut cât am lipsit?

Am lipsit o vreme de la program, pe de o parte voit, pe de o parte nu. A expirat domeniul site-ului deoarece am uitat să îl plătesc și cu toate că am avut înștiințare și notificare și reamintire, am uitat efectiv de el și nu mi-am alocat timp să mă ocup de problema spinoasă, am trăit într-o stare autentică de lehamite.

Între timp am tot zăcut pe rând copil, eu, copilul, eu, eu, iar eu, încă o dată eu. Din când în când revin niște viroze care mă lasă fără chef de orice.

Tot între timp mi-am dat timp să asimilez niște experiențe trăite, să văd cât de în confort sunt sau nu cu lucruri pe care le fac, știu deja răspunsul, nu sunt în confort, nu îmi plac și frustrarea uneori crește alarmant, însă încă nu sunt în poziția de a schimba lucrurile care funcționează așa. Detașarea este cheia succesului, am aflat eu la un moment dat, însă nu am învățat această lecție suficient de bine.

În tot timpul acesta de pauză de pe interneți am învățat și încă învăț despre poluare, am să revin cu un text separat deoarece am descoperit că trăiam într-o ignoranță crasă. Credeam că fac ceva util pentru mediul înconjurător prin simplul fapt că nu îi fac rău intenționat, însă am aflat că și eu contribui la poluare fiind dependentă de tehnologie.

Atât pentru astăzi, zilele acesta mă pregătesc să îmi intru în starea de rpimăvară și să las hibernarea în urmă, ceea ce vă doresc și vouă.

Până la următorul text, să fiți bine și în echilibru.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Castelul de hârtie – Miranda Cowley Heller

M-a cam păcălit acest roman. Citind descrierea absolut fascinantă a unei zone cu lacuri, plaje și păduri m-am vizualizat deja cu tălpile goale pe nisipul umed în timp ce mă feresc de valurile care îmi udă rochia lungă cu care mătur pe jos. Mă uit la un cer roz cu nori pufoși și soarele care apune lăsând loc întunericului și brizei care îmi face pielea să se strângă de răcoare. În timp ce citeam mă gândeam cât de neinspirată am fost să nu citesc trimiterile pentru această carte și să o păstrez pentru o vacanță în care să mă relaxez pe un șezlong cu un roman estival în brațe. Până m-am trezit din visare și am revenit în prezent citind cu uimire modul în care autoarea dansează printre descrieri ample și senzuale ale naturii corelate cu destăinuiri intime și dureroase.

Toată acțiunea cărții se petrece în vacanța de vară însă cu multe incursiuni în trecut. Un trecut dureros, pe alocuri sfâșietor. Un trecut care modelează adulți secretoși care trăiesc cu neîncredere și teamă în suflet.

Castelul de hârtie poartă numele unei case de vacanță construit dintr-un fel de carton prin care mai trecea apa uneori sau animăluțe în căutare de culcuș. În spirit de glumă l-au numit castelul de hârtie și așa i-a rămas numele. Însă castelul de hârtie poate fi și personificarea unei relații fragile cu secrete construită pe nisipuri mișcătoare. Atunci când există neîncredere, iar minciuna ține locul realității de zi de zi. Atunci când relațiile sunt clădite pe lucruri ascunse, tăinuite.

Totuși, nu este un roman boem, este un roman care arată fața urâtă a societății, o societate murdară, tristă, cu abuz emoțional, cu relații toxice, cu abuz sexual asupra copiilor, incest, viol, copii prinși în hățișurile adulților. Tot ce este murdar și urât într-o lume în care trăim și toate aceste lucruri se întâmplă în jurul nostru fie că vrem să vedem, fie că nu.

Cu toate acestea, scriitura este fascinantă, te introduce în intimitatea unei familii aflate în vacanță, te face să îți dorești să mergi la picnic cu personajele, să te bagi în apa caldă după furtună, să simți nisipul sub tălpi, să participi la foc de tabără. Să te cuibărești pe o canapea ponosită în timp ce vezi natura. Și să vezi! Doar să vezi și să inspiri oxigenul copacilor, umiditatea pământului, praful nisipului fin.

M-am lăsat prinsă în vârtejul triunghiului amoros descris în carte și recunosc că am ținut pe rând cu fiecare personaj în parte, i-am dat fiecăruia dreptate, crezare, le-am urât pe celelalte personaje care răneau pe unul dintre ei, i-am înțeles și blamat în egală măsură. Pe atât de bună este scriitura acestei cărți.

Un roman bun pentru începutul de an, merită citit în orice anotimp. Chiar și sub o pătură călduroasă cu o cană fierbinte cu ceai în timp ce citiți despre plaje și ape răcoritoare. Hai că se poate!

Colibri sunt singurele păsări care pot zbura înapoi, mi‑a spus atunci Jonas. E unul dintre lucrurile care m‑au uimit întotdeauna. Pot zbura înapoi și înainte cu aceeași viteză. Patruzeci și opt de kilometri pe oră. — Dacă aș putea zbura înapoi, aș face‑o.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Suntem și credem ceea ce vedem.

Că avem bătrâni triști, singuri, uitați de ai lor, este o certitudine. Că avem bătrâni care au uitat pe parcursul vieții să socializeze și s-au agățat ca lianele de ai lor până lianele au cedat și ei au rămas singuri, asta-i clar. Că avem bătrâni bolnavi, batjocoriți cu pensii mici și cu griji multe, este realitatea. Știm toate aceste lucruri, le vedem zi de zi în jurul nostru, nu avem cum să le ratăm nici dacă vrem, media ni le bagă pe gât cu polonicul.

Până și bătrânii aceștia ajung să fie convinși că așa-i la bătrânețe. Odată ce te-ai pensionat, devii depresiv, ești singur, ursuz, mohorât, urăști pe toată lumea și te plimbi cu tramvaiul ca să ai cu cine să te cerți. Nu e de mirare că atunci când se pensionează atât de mulți oameni devin inapți și inadecvați societății.

Pentru că asta li se arată. Și lor și nouă. Că viața este cumplită și nefericită și că la bătrânețe tot ce trebuie să faci este să fii ursuz și să aștepți să mori.

Yeey dar cine nu-și dorește așa o bătrânețe? Ei bine, eu nu.

Am acest eu nu în minte de multă vreme. Mă preocupă de ceva timp perioada aceea a bătrâneții, mi-am făcut multe filme în cap și aproape că puteam câștiga Oscarul la scenarii. Doar că de învârtit tot în societatea asta mă învârt și oricât de bun ar fi setat mindsetul meu, ce văd în jur e altceva față de ce regizez în cap la mine.

Zilele acestea am deschis televizorul ca să trec pe netflix. Până să reușesc eu să mă plimb prin măruntaiele device-ului apuc și să văd ce mai rulează pe posturile tv. Era o emisiune. Una plină cu pensionari. Am rămas puțin pe loc. Erau oameni bătrâni acolo care păreau că se simt bine, ba chiar se distrează. Pe unii îi durea câte un picior, pe alții o șală, nu erau toți sprinteni, însă erau toți dornici să trăiască. Erau veseli și se vedea că nu joacă această veselie. Da, aveau pensii mici, medicamente destule, de probleme sunt convinsă că nu erau ocoliți, însă mai aveau ceva: socializarea. Ei toți se cunoșteau între ei, activau împreună într-un club, presupun chiar în București. Învățau lucruri noi și se preocupau de ce îi interesează pe ei. Acela a fost momentul de click, momentul în care am realizat că asta ar trebui să vedem mai mult și mai des. Să știm că există viață la bătrânețe și că nu este nevoie să ne autoizolăm ori să ne agățăm ca lianele de copiii care nu ne sunt datori cu absolut nimic.

Asta nu înseamnă că ignorăm realitatea, că nu vedem că sunt bătrâni care se zbat sau care au diverse nevoie, asta înseamnă doar că vedem și optimism, nu doar pesimism. Nu vorbește nimeni despre oamenii aceștia, nici despre cluburile de seniori, nici de cât de benefic este pentru sănătate o astfel de interacțiune umană.

Văd de ani de zile, zeci deja, prin alte țări bătrâni, unii în cârje, alții în scaun cu rotile, alții doar în pensie, dar activi. Îi văd în vacanțe. Văd britanicii în Grecia, văd germanii în Italia. Mereu m-am gândit cum au ei chef de plimbat? Cum au suflu să meargă, să exploreze, să vadă locuri noi, să se plimbe. Cum de nu zac în casă și nu se plâng de singurătate? Poate pentru că ei primesc și exemple pozitive despre viața de după pensie. Posibil asta, posibil educația și modul diferit de a vedea viața. Nu știu, cert este că se poate să ai un sens în viață și după 60 de ani. Ceea ce dragi și drage este extrem de încurajator. Mai trebuie doar să primim mesaje pozitive pe parcursul vieții și cred eu că ușor ușor ne mai schimbăm la cap, măcar până devine copilu-meu bătrân, dacă eu nu mai am șanse.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am găsit reclama care mă sperie…dar ce mă mai sperie…

Nu sunt așa mare fană reclame, dar ca tot omul iubitor de filme, apreciez și eu reclama bine făcută. Am văzut reclame la care am râs bine, altele la care am plâns bine, pe unele le-am închis repede pentru că nu mai suportam să văd scremerea respectivă. Am văzut reclame bune, reclame execrabile, reclame de toate felurile. Dar niciuna nu m-a speriat până acum.

De ceva vreme rulează pe peste tot reclame la gelurile acelea care fixează protezele dentare. La început în aceste reclame jucau bătrânei simpatici și fâșneți care voiau și ei să muște cu toți dinții dintr-un știulete de porumb fără să plece porumbul cu toți dinții lor. Și rezolvau frumos, elegant cu acest gel, un vis. Bătrâneii erau chiar bătrânei, aveau plete albe și riduri adânci pe față. Da, este posibil și probabil ca pe la un 70 de ani să zicem să nu mai ai toți dinții tăi și să apelezi la cei care se fixează cu gel ca viața să meargă mai departe.

De la o vreme nu știu ce s-a întâmplat cu bătrâneii simpatici și puși pe distracție, s-or fi revoltat, or fi cerut mai mulți bani, s-or fi plâns că nu le mai lipește gelul cum trebuie dinții de gingii, cine știe de la ce s-or fi luat, dar ceva s-a întâmplat. Bătrâneii au fost schimbați cu oameni din ce în ce mai tineri. Am observat eu de la prima reclamă de gen cu un bărbat căruia nu i-aș fi dat mai mult de 50 de ani, dar deja avea nevoie de proteză dentară, am zis și eu deh, parodontoza aia blestemată, ce să-i faci și nu i-am mai dat atenție. Măi oameni buni, acum rulează pe posturile tv reclamă la gelurile astea de fixare ale protezelor cu niște doamne care par abia puțintel trecute de 40 de ani. Ei, abia asta mă sperie.

Dacă nu cumva au pus bătrâneii să își facă vreun lifting ceva și le-au întins pielea de i-au întinerit cu cel puțin 20 de ani, altfel actrițele acelea din reclamă sunt exagerat de tinere pentru a juca un rol fără dinți în gură.

Ori asta e nou normalitate? Încearcă oamenii ăștia să ne spună ceva? Ne pregătesc subtil pentru a fi toți știrbi la 40 de ani? Păi cum să nu mă sperie că doar sunt cu un picior în patruzeci…mă rog sunt mai mult cu un picior jumătate în patruzeci, dar să nu divagăm, zic.

Păi la 40 de ani sunt femei care devin mame pentru prima oară și deja poc proteza? La 40 de ani suntem în plină ascensiune a vieții, mai avem încă multe de luat și de oferit lumii, cum să rămâi fără dinți?

Deși pare o nimica toată să știți totuși că lipsa dinților scade calitatea vieții, așa că eu îmi vreau toți dinții mei și la patruzeci de ani, dar și la șaptezeci de ani și mai ales și la peste optzeci de ani. Ceea ce vă doresc și vouă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Rezervă – Prințul Harry

Nu era această carte printre prioritățile mele, nici nu aveam intenții ferme în a o citi, însă am primit-o și atunci m-am apucat de ea. Nu aveam așteptări de niciun fel și nici nu mă gândeam ce voi găsi între paginile cărții, cu toate că părea logic să lămurească anumite aspecte rămase neclare.

Să începem!

Ca de fiecare dată nu fac rabat de la regula mea de recenzie: nu povestesc cartea din fir a păr (sunt destui care o fac), eu îmi povestesc aici reacțiile și trăirile mele în raport cu cartea respectivă.

Rezervă m-a condus către o concluzie destul de rapid și am să încep cu ea: din toate timpurile mai marii lumii au fost orchestrați de cei care au stat în umbra lor, nici regalitatea modernă nu face abstracție și sunt absolut convinsă că oamenii ăia nu își cunosc nici jumătate din adevăr. Păcat! Astfel de-a lungul istoriei oameni mulți au suferit și capete au căzut.

A existat mereu o fascinație când a venit vorba de capetele încoronate. Probabil că povestea, filmul, basmul, toate au condus la romantizarea regalității și a celor cu sânge regal. Însă realitatea uneori este atât de tristă sau de sumbră că îmi e greu să înțeleg ce om normal și-ar dori să facă parte din familia regală.

Prințul Harry își povestește viața încă din copilărie, ce l-a marcat, ce l-a interesat, ce l-a frământat și până la vârsta adultă, momentul prezent. Interesant mi s-a părut că a reluat fiecare aspect controversat din viața sa și l-a lămurit. Eu urmăresc știri de foarte multă vreme, mi-a intrat în reflex treaba asta, citesc știri despre isprăvile Prințului de pe vremea când era foarte tânăr, mereu a fost trat de presă ca fiind oaia neagră a familiei, cel care dă cu bâta în baltă de fiecare dată. Adevărul este că a și gafat, păcat că nu i s-a oferit spațiu sigur să poată greși, in fond este în natura umană greșeala, iar a fi prinț nu te transformă în vreun robot, tot om rămâi.

Am înțeles din poveste că cei din familia regală nu sunt oameni liberi. Nu au intimitate. Toți ochii sunt ațintiți spre ei, iar în momentul în care vor să părăsească corabia, sunt absolut pe cont propriu.

Ce nu am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum, fanatismul britanicilor de rând față de familia regală. Sunt fascinați peste nivelul meu de înțelegere de tot ce mișcă la palat.

Fratele meu este în Anglia de câțiva ani, vorbeam atunci în zilele acelea când erau funeraliile Reginei, vorbeam despre cozile interminabile, despre cum oamenii așteptau să aducă un omagiu, despre atașamentul lor față de Coroană. Mi-a spus că le-a transmis câtorva cunoscuți britanici condoleanțe, iar ei le-au acceptat ca și când ar fi decedat cineva apropiat din familia lor și nu Regina unei țări. Acum, probabil asta înseamnă să fii un lider atât de bun încât oamenii să se identifice prin tine. Asta chiar nu am de unde să știu, eu în existența mea de până acum nu am întâlnit la mine în țară astfel de lideri.

Am înțeles din Rezervă că și prinții sunt oameni, că au emoții, sentimente, traume, că își doresc intimitate, să poată cumpăra un iaurt fără să fie urmăriți printre rafturi. Să poată ține o fată de mână fără să îi asigure hărțuirea de către presă pe viață. Să poată să greșească fără să fie linșat mediatic pentru ceva ce nu afectează viața nimănui.

Am mai învățat că vindecarea duce la o viață frumoasă, că ieșirea de sub vinovăție te eliberează, că traumele se pot trata dacă le vezi și că nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.

Mi-a plăcut foarte mult scriitura acestei cărți, înțeleg că este scrisă de JR Moehringer care nu este novice în acest domeniu. Am iubit descrierile din Africa, probabil că Africa are un soi aparte de a te face să percepi libertatea, dar și viața și riscurile, plus pericolul care pândește din fiecare tufiș.

Dacă sunteți fani intrigi la palat ori dacă aveți o afinitate către monarhie, ori dacă pur și simplu vă plac membrii familiei regale, sau dacă sunteți dintre cei care cred absolut tot ce le servește prea, atunci Rezervă este o carte care merită a fi citită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Patru stiluri de atașament care se formează din primul an de viață ne ghidează pe tot parcursul existenței.

Nu este prima dată când aud de stilurile de atașament, însă este cumva prima explicație ușor de transmis mai departe pe care o văd și pe care o și transmit mai departe în caz că reușiți să vă regăsiți stilul propriu de atașament.

În Parentaj sensibil și inteligent scrisă de Daniel Siegel și Mary Hartzell am găsit această descriere accesibilă a stilurilor de atașament, atât din perspectiva copilului cât și din perspectiva părintelui. Le las mai jos exact așa cum sunt prezentate în carte.

Cercetătorii au descoperit patru stiluri diferite de atașament care se formează în primul an de viață în contact direct cu persoana îngrijitoare. Aceste stiluri de atașament au fost preluate în nenumărate alte cărți și publicații, au fost scrise lucrări pe baza lor și au fost disecate în multe feluri. Matrițele neuronale încep să se formeze de la începutul vieții prin asociere și repetare. Orice comportament care este repetat și asociat devine o matriță înmagazinată de creier. Partea bună este că stilul de atașament se poate modifica în decursul a cinci ani, tot în relație directă cu cineva cu un stil de atașament diferit. Dacă vă identificați stilul de atașament față de propriul copil și constatați că nu este unul sigur, fiind conștienți de informația accesată, vă puteți schimba propriul stil de atașament și automat și relația cu propriul copil se modifică.

Atașament sigur. Fetiței îi este foame ți începe să plângă. Tatăl îi aude plânsul, lasă ziarul și se duce la pătuțul ei pentru a vedea ce anume o supără. O ia în brațe tandru, o privește în ochi și spune: Ce s-a întâmplat, micuța mea dragă? Vrei ca tati să se joace cu tine? O, știu că îți e foame. Asta încerci să-mi spui? Apoi o ia cu el în bucătărie și îi pregătește biberonul spunându-i că este aproape gata și că o să mănânce imediat. Se așează și, legănând-o în brațele sale, îi dă biberonul să sugă. Fetița se uită la fața lui, mulțumită de laptele cald și de căldura interacțiunii cu tatăl ei. Se simte bine. Semnalele ei de disconfort au fost receptate de tatăl care a reuși să le înțeleagă semnificația și i-a răspuns la timp și eficient.

Bebelușul învață în urma acestei întâmplări și în urma altor asemenea conexiuni repetate și conjugate pe care le-a experimentat cu tatăl ei, că ceea ce simte ea lăuntric poate fi cunoscut, respectat și poate primi un răspuns din partea tatălui ei. Ea se simte simțită, simte că cineva important din viața ei o cunoaște. Ea e capabilă să-și influențeze lumea cu succes. Dacă voi comunica, lume ava putea să-mi pună la dispoziție o modalitate de a-mi satisface nevoile. Astfel se dezvoltă un atașament sigur.

Atașament evitant. Copilul care dezvoltă un atașament evitant are un alt tip de experiențe cu tatăl său. Când plânge în pătuț, tatăl ei nu observă la început. Când plânsul devine mai insistent, el își ridică pentru câteva clipe ochii din ziar, dar revine pentru a citi sfârșitul articolului înainte de a se duce să vadă ce vrea fiica lui. El se simte enervat de întrerupere, se uită la ea în pătuț și spune: Hei, ce-i cu gălăgia asta? Crezând că trebuie să îi schimbe scutecele, o pune pe masa de schimbat, o schimbă în tăcere, după care o așează din nou în pătuț și se întoarce să citească ziarul. Ea continuă să plângă, așa că el hătărăște că i-ar prinde bine un pui de somn și o asează să doarmă. Cum ea nu încetează din plâns îi aduce păturica și suzeta nădăjduind că au să o liniștească și închide ușa, convins că se va potoli în curând. Nu se întâmplă așa și au trecut patruzeci și cinci de minute de când ea a început să-și comunice nevoia de hrană. Poate că îi este foame, realizează el uitându-se la ceas și observând că au trecut peste patru ore de când a mâncat. Pregătește biberonul și în cele din urmă, ea se liniștește când el vine să o hrănească.

În acest scenariu, bebelușul a învățat că tatăl său nu îi citește întotdeauna corect semnalele. Mai întâi, el o aude cu greu, apoi nu înțelege ce anume vrea. El nu pare să acorde atenție indiciilor subtile din comunicarea ei. În cele din urmă, după ce a fost lăsată să plângă o vreme, el nimerește despre ce e vorba. În mare, tiparele de acest tip repetate vor informa fetița că tatăl ei nu este foarte disponibil pentru a-i satisface nevoile sau a intra în relație cu ea.

Atașament ambivalent. Un al treilea bebeluș experimentează un răspuns diferit din partea tatălui său, care creează un atașament ambivalent. Uneori când își aude fiica plângând, știe exact ce are de făcut. Alteori, însă, el acționează tensionat și nu este încrezător în capacitatea lui de a alina plânsul fiicei sale. El se ridică de la masa unde citea și aleargă la ea îngrijorat și o ia în brațe. El este îngrijorat și îl asaltează gânduri legate de problemele de la birou. Săptămâna trecutp a fost deosebit de dificilă, când șeful i-a spus că nu este mulțumit de performanțele lui profesionale, dorindu-și ca el să fie mai insistent cu clienții. Asta îi amintește că propriul său tată se îndoia mereu de capacitățile lui și făcea comentarii umilitoare la masa de seară, în prezența mamei și a fraților săi mai mari. Anxietatea mamei sale părea să se accentueze când tatăl lui începea aceste critici frecvente și nu i-a luat niciodată apărarea. Mai târziu, ea venea în camera lui, unde el se retrăgea cu lacrimi în ochi după mustrările primite din partea tatălui, și îi spunea că a greșit țipând la tatăl lui și că ar trebui să învețe să se stăpânească. Ea părea foarte mâhnită, iar anxietatea ei îl făcea să fie foarte agitat și încă și mai nesigur pe sine. El și-a jurat că nu-și va trata niciodată copiii așa cum a fost trata de părinții săi – și pentru nimic în lume nu-și va face copiii să plângă.

Iată că fiica lui continua să plângă în brațele sale. Trebuie să fie una din acele dăți când este imposibil s-o liniștești, își spuse el. Fața lui îngrijorată și brațele sale încordate nu transmit fiicei lui o senzație de confort sau siguranță. Ea este numai un bebeluș și nu are de unde ști că îngrijorarea lui nu are legătură cu faptul că îi este foame. El își dă repede seama că este înfometată și îi dă biberonul. Deși se simte bine văzând-o fericită, el continuă să se îngrijoreze că va începe iar să plângă și nu va putea să ghicească modul în care să o liniștească.

Experiențe repetate de acest tip cu tatăl ei vor conduce la un atașament ambivalent față de el. În principal, acest tipar de atașament spune: Nu sunt sigură dacă tatăl meu va fi capabil să-mi satisfacă nevoile, cel puțin nu într-un mod care prezintă încredere. Uneori el poate, iar alteori nu poate. Oare ce va fi de data asta? O asemenea neliniște creează nesiguranța că, în general, nu te poți baza pe ceilalți pentru a intra în legătură cu ei.

Atașament dezorganizat. Al patrulea copil poate descoperi că cele mai multe dintre interacțiunile lui cu propriul tată sunt similare cu unul dintre tiparele de experiență ale celorlalți bebeluși, dar în momente de disconfort intens tatăl lui acționează diferit. El se simte foarte stânjenit când fiica lui plânge, lasă ziarul și sare, ducându-se drept la pătuțul ei, în speranța de a se opri plânsul ei atât de deranjant. O ia repede în brațe și, fiind tensionat, o strânge prea tare. La început, ea se simte ușurată de sosirea tatălui, dar, în brațele lui tensionate, se simte mai degrabă constrânsă decât alinată. Ea plânge mai tare, deoarece, pe lângă foame, este într-o situație inconfortabilă. Tatăl simte disconfortul ei crescut, ceea ce îl face să o strângă și mai tare în brațe. El crede că s-ar putea să îi fie foame și o duce pe fiica lui în bucătărie unde încearcă să îi pregătească repede biberonul. Când să termine de pregătit, biberonul cade și laptele se scurge pe podea. Surprinsă de zgomotul sticlei care lovește pământul, fiica lui plânge și mai tare.

Iritat de propria sa stângăcie și de plânsul neostoit al fiicei sale, frustrat de neputința lui de a o reconforta, el devine incapabil să facă față situației, simțindu-se neajutorat. Gândurile încep să i se fărâmițeze; este inundat de un potop de amintiri din primii lui ani de copilărie când era maltratat de o mamă alcoolică. Devine și mai tensionat, inima începe să îi bată nebunește iar brațele i se încordează pe măsură ce se pregătește pentru a fi atacat de mama sa, ai el, plângând și țipând fuge înfricoșat sub masa din bucătărie. Aude sunetul de sticlă spartă, când mama lui își scapă sticla de vodcă, care se transformă în cioburi pe podea în jurul lui. Ea se apleacă să-l scoată de acolo și îngenunchind pe cioburile de sticlă, își julește picioarele. Furioasă îl apucă de păr și îi țipă în față să nu mai facă niciodată așa ceva.

Fiica lui privește în gol scâncind. Auzindu-i plânsetul, își dă seama că a fost cu mintea în altă parte, într-un fel de transă, iar acum îi rostește numele. Flashback-ul s-a terminat și el se întoarce în prezent, încercând să-și reconforteze fiica. Ea se întoarce încet către el cu o expresie absentă. După câteva momente, ea pare a fi mai prezentă. El ia un alt biberon și se așează să o hrănească. În timp ce bea, ea privește fix la fața tatălui său, apoi spre podeau bucătăriei. Și pe el l-a tulburat experiența, nefiind prezent decât pe jumătate. Niciunul nu poate înțelege ce s-a întâmplat și fiecare se scufundă în haosul care a apărut în minte. […]. Ea ar putea resimți relațiile interpersonale ca pe ceva nesigur, fiindu-i foarte greu să facă față situațiilor de stres, din cauza reacției sale de disociere care începe să apară.

Știu că este un citat foarte lung, însă avem nevoie de toată această informație pentru a înțelege unde ne situăm. Dacă nu ați identificat din acest text care este stilul de atașament în care ați crescut, mergeți și întrebați. Raluca Anton spune că este necesar să ne aflăm propria poveste de viață pentru a ne-o înțelege și pentru a face o schimbare în direcția respectivă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Să vorbim puțin și despre HORECA.

Să ne înțelegem de la început, nu contest absolut deloc faptul că angajaților din industria ospitalieră (mă rog, bine ar fi să fie industria asta așa ospitalieră pe cum îi zice numele) nu le-ar fi greu. Știu că unii sunt foarte prost plătiți, iar alții mult mai bine. Că unora le e mai greu, în timp ce altora mai ușor. De altfel, ca peste tot. Însă ca om de pe margine care mai văd una alta, tind să cred că situația nu este chiar atât de critică pe cât au tot evidențiat-o reprezentanții HORECA atâta timp.

Când am fost la Brașov la târgul de Crăciun abia am găsit acolo în centrul vechi un local la care să mâncăm un prânzo-cină. Totul era plin, iar problema cea mai mare o reprezenta bucătăria care nu mai făcea față comenzilor, chiar dacă pe ici pe colo se mai găsea câte o masă.

Pentru că deși s-au reprofilat încă din pandemie foarte mulți lucrători din industrie și există o mare lacună printre bucătari și ospătari, angajatorii țin salariile jos și nu își remunerează angajații pe măsura muncii prestate. De aici și lipsa de personal, pentru că problema este una reală, cârciumile au prea puțini angajați. Sunt absolut convinsă, ca în orice domeniu de fapt, că acolo unde salariile sunt mulțumitoare și angajații sunt pe măsură.

Când am fost la Craiova am intrat în 10 localuri din centru și toți ne-au spus că nu au loc. Într-un singur local ni s-a spus că au închis bucătăria complet timp de o oră până se mai risipește valul de clienți. La marginea centrului un local plin, cu o masă liberă, ne-au lăsat să ne așezăm, ospătarul a venit ne-a informat că fiind plin durează mult până vine mâncarea, în jur de 45 de minute. Ne-a spus care este cel mai rapid fel de mâncare pe care îl putem primi și și-a mai cerut și scuze pentru întârziere. Am ales acest local pentru fiecare masă deoarece mi s-a părut o atitudine corectă, nici nu m-au respins, nici nu au încercat să mă păcălească, lucru cam rar în ultima vreme.

La acest local seara la o cină târzie unul dintre ospătari se pregătea să plece acasă, vorbea cu alt ospătar și spunea că merge să-și numere banii și pleacă, vânduse în ziua respectivă de aproximativ 5000 lei. În local erau 4 ospătari care gestionau toate mesele. Eu nu sunt din domeniu, însă îmi pare că la capitolul vânzări erau chiar bine. Și de aici pleacă și nedumerirea mea, ce au unii de funcționează bine și ce nu au alții de sunt în faliment? Că dacă se poate într-un local din cartier, aproape de centru, dar nu în buricul lui să vinzi într-o zi de aproximativ 20.000 lei, înseamnă că oamenii ăia fac ceva bine. Cine știe poate chiar ospitalitatea le aduce oamenii la masă, ori poate bunul-simț, cine știe. Sau or fi plătiți pe măsură și nu sunt lăsați să numere bacșișul la virgulă să afle dacă ajunge sau nu la un venit decent.

Știu că vorbim aici de o perioadă de sărbători când zonele festive au fost asaltate de clienți și că nu este așa în fiecare zi și că probabil vânzările acelea nu se regăsesc la fiecare sfârșit de tură, însă sunt convinsă că tot ospitalitatea îți aduce clienți la masă și atunci când nu sunt târguri, festivaluri, evenimente de vreun fel.

Pe de altă parte uitându-mă la câte controale s-au făcut pe la localuri și cârciumi și cum s-au finalizat ele cu amenzi și confiscare de produse expirate, rămân în continuare fidelă gătitului acasă, chit că nu este timp sau chef și salata este ingredientul principal.

Altfel este doar un text constatativ după ce o lună de zile am avut ocazia să trec pragul mai multor cârciumi din mai multe localități din țară: e greu, dar nu sunt sigură cam cât de greu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Vrei să ieși din zona de confort, dar nu știi cum? Ai vrea să nu se mai spună despre tine că prea ești comod? Sau comodă, după caz. Urmează cu atenție pașii de mai jos.

Eu te pot ajuta să ieși din zona de confort și să nu mai fii comod, fără ca măcar să faci un pas în afara casei. Nu retreat, nu tabără de regăsire a sinelui, nu cărți scrise de cei mai pricepuți zen oameni ai planetei. Absolut nimic. Și totul gratis.

Fii atent, este de preferat să fii părinte. Dacă nu ești poate faci un pustiu de bine unor părinți și te înființezi la ușa lor. Altfel cam greu să ieși din zona de confort. Da, nu merge pentru oricine că altfel așa toată lumea ar fi în inconfort și ce am mai fi făcut. Nu își dorește nimeni o lume plină de zen.

Așa, după cum spuneam, ești părinte, ai una bucată copil în dotare. Nu mai este bebeluș, dar nici mare nu-i, așa cât să fie numai bine să îți dea speranță că la adolescență unii exagerează și nu zace un balaur cu șapte capete sub fățuca aia adorabilă și senină cu ochi frumoși. Mda, poate este cazul să nu mai citești basme J.

Să revenim, pare că azi duc lipsă de coerență. Se ia acest copil adorabil și se tăvălește bine printr-un virus, ori bacterie, zic să nu facem nazuri că e din plin din fiecare. Nu prea mult, suficient cât să facă ăla micu niscaiva febră și niște crocobauri prin gât de ți-e și frică să nu care cumva să iasă mai devreme balaurul ăla cu șapte capete. Se dă și cu frisoane, se presară nițică irascibilitate, morocăneală nu e nevoie, că vine singură și fără să fie invitată. Un scenariu din acesta care îți dă liniștea peste cap. Inviți febra în miez de noapte să vină în vizită. De mai multe ori ca să reușiți să vă împrieteniți bine. Nu, nu este nevoie de scobitori, te asigur eu ca îți sare somnul la zece metri distanță în situația dată.

Dacă te gândești că mai recuperezi din somn pe timp de zi, te anunț că te înșeli pentru că stai cu febra la o cafea și ziua, nu doar noaptea și mai ales ai un copil care nu este chiar cel mai bun prieten cu somnul, prin urmare nu rupe patul de somn. Ce farmec ar mai avea altfel? Vrei să ieși din zona de confort sau nu? Și oricum îți permite acum sistemul să lucrezi de acasă, nu te mai face o viroză așa cu una cu două.

Partea bună la această situație este că de o săptămână nu îmi mai este frig, este suficient să mă lipesc de copil pentru câteva momente și gata m-am și încălzit. Adio mâini reci, la revedere frig în oase, hello căldurică. Mă gândesc să mă debranșez, măcar pentru o perioadă de timp. Fierbințeala copilului bate lejer toate gradele strânse din toate caloriferele din casă. Nu, la aragaz nu renunț, nu pot face supa pe copil că îmi evaporă apa.

Iată, eu îți asigur această ocazie unicat de a face un pas în afara zonei de confort fără să fii nevoit să pleci nicăieri. Chiar din mijlocul confortului casei tale, poți ieși din zona de confort. Crede-mă este ceva revoluționar. Nu a mai reușit până acum nimeni să atingă zenul suprem fără ca măcar să treacă prin India sau să participe la diverse seminarii iluminatoare.

După o astfel de experiență nu mai ai probleme nici cu zenul, nici cu magneziul, nici cu calmul acela proverbial, cu nimic. Nici nu ai când pentru că în tot cazul după ce dai mâna cu una doamnă bacterie și vă împrieteniți așa tare că se mută la tine, nu te mai iau nervii nici dacă vrei.

Mă bucur că te-am putut ajuta și acum știi cum să te iluminezi.

Hai să-ți fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Din român iese sălbaticul în țară și civilizatul în străinătate. Din același român.

Sunt absolut convinsă că fiecare dintre noi am observat anumite tipare comportamentale de-ale conaționalilor noștri atunci când merg să viziteze alte țări și modul absolut lipsit de respect față de propria lor patrie.

Vorbeam recent cu cineva care s-a mutat definitiv în altă țară și care a fost nevoită să revină acasă pentru o foarte scurtă perioadă de timp, probabil și ultima vizită, cum aveau românii un comportament pe aeroportul din Germania și alt comportament pe cel din România, aceeași, nu alți români. Cum fumau ei liniștiți o țigară acolo la nemți și o stingeau la coș, civilizat, apoi când ieșeau pe aeroport în România și simțeau nevoia să își răcorească plămânii cu o țigară, la final o stingeau sub talpa pantofului și duși erau.

Nu este greu de înțeles de ce oamenii își urăsc țara, însă înțeleg să ai o problemă cu cei care conduc această țară, cu cei care iau decizii, cu cei care strică în general, însă să ai o problemă cu pământul pe care calci, clar este o problemă la propria mansardă.

Sunt multe specimene între noi care efectiv par sălbatici crescuți fără rigorile societății și aceleași specimene le vezi prin alte țări de par cei mai educați și civilizați oameni de pe planetă. Ciudat, tare ciudat.

Evident, educație. Exemplific imediat.

Educația pleacă de la cele mai fragede vârste. Degeaba aștepți să crească, să înțeleagă și să turui reguli că nu funcționează așa. Nu-l lăsa să distrugă casa la 3 ani pe motiv că este mic și nu înțelege că pe urmă poate fi adultul care să nu aibă respect pentru ce are ]n jurul său, fie oameni, fie planetă.

Am trecut acum puțină vreme pe la Sibiu, am mers țintit la târg, voiam să văd cu ce a venit diferit față de celelalte târguri pe care le-am vizitat anul acesta. Deși trecuse Crăciunul, încă funcționa târgul, avea și oameni în vizită, atmosfera trecuse, dar altfel încă era ok.

Aveau un brad înalt și frumos la târg, împodobit cu globuri mari și colorate. Un glob căzuse din brad, era întreg, nu se stricase. Lângă brad oameni care făceau poze, printre care și copii mici însoțiți de părinți ori bunici. Un copilaș din acesta mic și cu chef de joacă a văzut globul și l-a folosit pe post de minge de fotbal, sub stricta supraveghere a bunicii, normal. E mic, nu știe, nu a făcut nimic greșit, sunt scuze pe care le aud în jur frecvent. Și chiar așa este, copilul este și mic și nici nu greșește cu ceva, greșesc adulții din jurul său care nu îl ajută să aibă respect pentru ce îl înconjoară.

În altă zi eram la o piscină în bazin, scria pe toți pereții că săriturile în piscină sunt interzise. Ce făceau toți adulții de acolo? Și copii normal, dar de la ei nu putem avea pretenții când cei care sunt de urmat nu se uită pe pereți. Exact, plonaju în piscină împroșcând totul în jurul lor cu apă. Așa este, nu mergi la piscină ca să rămâi uscat, însă cred că oamenii ăia din alte motive aveau nevoie să nu se sară în piscină.

La o altă piscină, că mai schimbăm decorul, la final de an am fost hotărâtă pe piscine, același mesaj la intrarea în bazine. Ceva copii mai mari se zbenguiau în apă, nu făceau sărituri, dar făceau stropi în joaca lor. Un domn a fost deranjat și le-a atras atenția destul de dur să zicem (eu aș fi fost de acord cu altă abordare), nu vreți să știți ce a putut să iasă din mama copiilor care s-a simțit deranjată de faptul că ai săi copii ar putea deranja la rândul lor. A ieșit o amestecătură de româno-spaniolă că era multicultural dezvoltată doamna și putea înjura în două limbi distincte fără să se repete. Presupun, nu știu să înjur în spaniolă.

Că ne place cearta, că ne simțim bine în scandal este vizibil de la distanță, nu trebuie să ai cine știe ce studii antropologice la bază ca să vezi clar că suntem un popor certăreț. Abia așteptăm motive să sărim la gâtul cuiva. Și dacă nu avem, le căutăm și tot sărim. Se vede pe interneți, se vede și în atât de multe reuniuni de familie când oamenii se întâlnesc ca să petreacă și sfârșesc unii în gâtul celorlalți.

Dar cumva reușim să ne dezicem de toate acestea când ne lovește ăl mai mare grad de civilizare atunci când părăsim granițele acestei țări. Doar la dus. Că la întoarcere ne recunoaștem încă din avion la comportament.

Dar, eu tot sper, tot sper că putem fi și noi exemple de urmat. La un moment dat…poate apuc și eu…

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea – Ella E. H.

Am găsit în pom o carte și m-am pus pe treabă. Pentru mine cărțile se înscriu în capitolul relaxare, citesc cu orice ocazie și fără ocazie. Am tot timpul în geantă o carte, dacă nu chiar mai multe. Anticipez ca în fiecare vacanță mai scurtă sau mai lungă să citesc o anume listă, să dau gata câteva titluri, însă de regulă nu se întâmplă așa, realitatea este diferită de ce îmi doresc eu să fie. Dar de citit, tot citesc. Cum s-ar zice, nu mă las.

În mod normal aș fi citit această carte și aș fi mers mai departe fără să îi acord atenție sau importanță și fără să îi ofer o părere sau vreun fel de recenzie. Nu este genul de carte pe care eu să îl citesc în mod normal, iar eu citesc multe genuri. Chiar și când am nevoie de o carte care să mă ajute la deconectare, de regulă aleg alte titluri din gama beletristică pe care sar și le devorez.

Apoi mi-am amintit că eu cunosc câteva persoane care citesc fix și exact acest gen de romane și că au cărțile acestea un public destul de mare. Apoi, dacă pot scrie despre ceva care nu mi-a plăcut fără să aduc un prejudiciu, atunci fac treabă bună. Zic eu.

Pentru că deși mie nu mi-a plăcut cartea, nu am să scriu de rău despre ea. Nu apreciez deloc vehemența cu care unii desființează o carte (sau un film) care nu este pe gustul lor. Dacă mie nu îmi place ceva nu înseamnă că este rău, doar nu este pe placul meu. Da, există și publicații care pot face rău și ies din sfera culturalului, dar nu despre acelea facem referire.

Acum revenind la Partener în crima dragostei, acesta este un roman de dragoste, cu ceva mister, puțin thriller, totul în doze foarte mici. Este un roman cu spioni, agenții secrete, misiuni, agenți în misiune, recrutare și tot pachetul ce aduce aminte de un Mr&Mrs Smith. Într-o altfel de scriitură, ar fi putut fi în topul preferințelor mele.

Începem anul cu o recomandare ușurică. Foarte ușurică. Este o carte de citit atunci când ești foarte aglomerat, când vrei să evadezi din cotidian, chiar în vacanță ca să nu trezim creierul din amorțeală.

Pe lângă ușurința care caracterizează cartea, Ella E.H. a adus un subiect dureros între paginile cărții sale, însă l-a tratat superficial pentru a păstra nota relaxantă a cărții: orfelinatul și tot ce presupune el. Durerea pe care o duc cu ei o viață întreagă copilașii ce sunt abandonați, ineficiența unui orfelinat, călăii din instituțiile care au menirea de a apăra și nu de a distruge vieți. Traficul de carne vie. Toate sunt subiecte ce încă este necesar să fie dezbătute pentru a conștientiza ca societate ce înseamnă ele cu adevărat.

Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea se înscrie în topul cărților de dragoste de citit în 2023 pentru iubitorii de cărți de dragoste. Iar eu recomand să citiți…orice… când este vorba de citit deoarece nu există carte care să nu aducă un plus atunci când este lecturată.

Las la final citatul meu preferat din această carte:

Indiferent ce au însemnat pentru tine sau tu pentru ei, indiferent cât de mult sau puțin te-au modelat, indiferent de trăirile pe care le-au trezit în tine sau tu în ei…oamenii pleacă din viața ta atunci când misiunea lor se termină…indiferent care a fost aceea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Se încheie un an foarte bun, stă să înceapă un an extraordinar!

Iar prin extraordinar nu înțeleg că mă aștept ca de anul viitor să îmi curgă la robinet lapte și să trec râuri cu miere. Extraordinar pentru mine înseamnă să văd, chiar să văd ce mă înconjoară și să trăiesc real în viața mea. Ceea ce este într-adevăr extraordinar.

Am căutat cuvântul potrivit, acel cuvânt care să definească anul acesta care mai are câteva ore până se schimbă în altul, am oscilat între mai multe cuvinte și am rămas la provocator. A fost un an provocator. Nu rău. Anii mei nu mai sunt răi, nici îngrozitori, nici oribili. Am trăit ani de zile finalurile de an cu gândul că închei cel mai greu an din viața mea și cu speranța că următorul va fi extraordinar. Și nu era. Cum să fie extraordinar ceva care începe după oribil? Nu avea cum. Când am analizat anii și ce mi-a adus fiecare în parte, când am făcut un bilanț onest am văzut că oribil nici măcar nu definește ce trăiesc eu, de atunci a început schimbarea.

Am început 2022 cu un curs care mi-a adus multă bucurie și sunt recunoscătoare pentru fiecare om pe care l-am cunoscut în anul acesta. Tot cu un curs am și încheiat anul. Unul care m-a stors de energie, dar care mi-a adus multe cunoștințe noi. Un an în care am înțeles că pot, un an în care am mai făcut un pas în afara zonei de confort, confort în care îmi place atât de mult, însă unde sunt atât de captivă. Și ce mulțumire vine din momentul în care accept provocări și nu mai analizez în detaliu orice aspect care mă asigură că eu dețin controlul. Cât de ușor merg lucrurile din momentul în care renunț la acel control. Și câtă bucurie vine la final. Pe toate le-am trăit și învățat în 2022. Provocator să fac față unor experiențe noi.

Nu a fost un an ușor, asta este cert. După o perioadă lungă de pandemie care s-a încheiat și nu prea, la început de 2022 a început în țara vecină un război care încă nu s-a încheiat. Dinamica țării s-a modificat, în jurul meu anul acesta am observat foarte mulți străini, mulți vorbitori de multe alte limbi care au venit aici în căutare de trai mai bun. Și este cumva ciudat să vezi că alte nații văd în țara ta un trai mai bun și nu doar o rampă de lansare către vest sau către orice altă țară pe care o vizează. Provocator să fie un război la graniță, să simt frica, să trăiesc cu ea, să nu o las să preia controlul vieții mele.

Anul acesta mi-a adus mai multe locuri noi pe care le-am văzut. Călătoriile rămân marea mea pasiune după citit și înainte de vizionat filme. Când voi fi mare am să fiu turistă de meserie. Provocator să fiu mereu pe drumuri și să asimilez atât de multă informație nouă.

Anul acesta am scris mai puțin. Am publicat mai puțin. Am răbufnit mai puțin. Am analizat mai mult și am ridicat mai des degetele de pe tastatură. Nu renunț la blog, nu încă, însă nu mereu am ceva productiv de transmis. Nu-i un blog nișat și este provocator să aduc informație generală și cu impact pozitiv cum mi-aș dori eu să se întâmple.

Anul 2022 mi-a adus multă claritate și în plan personal, chiar foarte personal. Unele relații s-au mai cernut, altele s-au reluat după mulți ani de pauză. Anul acesta am revăzut oameni dragi pe care nu îi mai văzusem de multă vreme și tot anul acesta am văzut mai des oameni dragi pe care îi vedeam des oricum. Provocator să fiu în proces de vindecare și de schimbare.

Pentru anul 2023 nu am așteptări. Am planuri, bineînțeles. Mi-am setat deja intențiile pentru anul ce vine. Îl primesc așa cum vine. Din așteptări vin dezamăgirile. Să nu pară că-s chiar atât de așezată, că nu-s, încă mai am de lucrat cu mine și la mine. Mai am de resetat butoane care îmi dau existența peste cap. Însă sunt convinsă că atunci când se încheie un an foarte bun, nu poate să înceapă altceva decât un an extraordinar.

Vă doresc să fiți bine, să aveți echilibru, să vă bucurați de viață și să investiți timp și energie în relații care vă fac bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Piscina cu apă caldă și sauna mi-au crescut rezistența la frig.

După câteva mai multe ore din câteva zile în care m-am bălăcit la propriu în apă caldă și m-am topit literalmente în saună, am observat că nu mi se mai face așa repede frig. Că pielea-mi este mai caldă și că deși sunt subțire îmbrăcată și stau mai mult pe afară la 1-2 grade, nu îmi clănțăne dinții de frig.

Cu sauna ce-i drept a fost mai greu, nu mai intrasem de multă vreme în saună și aveam impresia că respiram flăcări. Mi se încinseseră ochelarii pe nas (da, da, eu intru ochelarii în saună, în piscină, în mare, pe munte, oriunde) și aveam impresia că iau foc. Nici nu am rezistat mult, dar totuși cred că mă obișnuiesc dacă mai testez.

Acum, sper ca această căldură să mă țină și când mă întorc acasă la 19 grade și că o să pot să stau vitejește în tricou fără să am impresia că fac țurțuri. Vă țin la curent cu știrile ca să știți dacă vă apucați să construiți o saună în apartamente și să nu mai aveți pretenția să vă dea Nicușor căldură.

Or ști și finlandezii ăia ce știu de au saune peste tot, în blocuri, în case, or fi și pe străzi, nu știu că încă nu am ajuns în Finlanda. La cât de frig este la ei, par destul de obișnuiți cu vremea, o fi de la saună.

În altă ordine de idei vă spun că am fost pentru prima oară la piscinele termale din Căciulata-Călimănești. Mi-a plăcut foarte mult senzația când am stat în apă foarte caldă afară în aer liber deși în mod normal n-aș fi stat în luna decembrie în costum de baie. Mi-a plăcut să mă fierb la foc mic în timp ce mă uit la dealuri și stânci. Dacă ar fi fost zăpadă cred că priveliștea ar fi meritat mai mulți bani decât costă în mod normal.

Nu înțeleg, efectiv nu înțeleg de ce zona aceasta cu un imens potențial turistic este atât de moartă. Nu înțeleg de ce trăim cu impresia că doar dacă suntem bătrâni sau bolnavi putem merge la piscine cu ape termale. Zonele acestea cu centre de tratament au și piscine pentru divertisment, cât și aqua parcuri, adică mai multe piscine. Și sunt și accesibile ca prețuri. Nu contest Therme, însă prețurile din Călimănești nu se compară în niciun fel cu celebra piscină din Balotești. Ce-i drept nici ca ambient nu se compară, însă uneori beneficiile nu țin de ambient.  Din punctul meu de vedere ar trebui să fie o zonă care abundă de turiști. Însă nu este. Este chiar o zonă foarte tristă, cu foarte puține localuri deschise, nu cu foarte puține localuri. Că de mâncat ar fi unde, însă nu sunt deschise. Iar lipsurile nu se opresc aici, evident. Nici nu are rost să le mai enumăr că le știm toți, le vedem în drumul nostru spre Sibiu sau spe Nădlac sau spre orice altă destinație care ne forțează să trecem prin zona Căciulata-Călimănești-Cozia. O zonă tristă tare. Nu singura din țară, însă aici m-am nimerit eu acum.

Puteți să rămâneți așa piscinelor sau puteți să vă modernizați, eu vă mai vizitez să știți.

Sursa foto aici

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cât de greu este să fii fericit de sărbători? Dar bucuros?

Se bate foarte mult moneda de ani de zile pe fericirea de sărbători. Adevărul este că foarte multe se activează de sărbători: bunătatea, empatia, gândul bun către ceilalți, conviețuirea alături de familia mai restrânsă sau mai extinsă și altele care or mai fi.  În restul anului mai ușurel cu toate acestea, dar de sărbători batem o monedă mult prea uzată.

Sărbătorile au devenit o nișă care consumă timp, energie și pun presiune în încercarea de a ușura viața vulgului.

Sfaturi peste sfaturi răsar în loc de brad. Se pare că civilizația noastră a devenit atât de inaptă încât de ani de zile nu a învățat cât să mănânce, cât să bea, cât să doarmă. An de an ne învăluim într-o amnezie profundă încât avem nevoie de reamintire. Cum să facem lucruri. Cum să acționăm. Cum să supraviețuim acestor zile fatidice. Avem nevoie de bucătari care să ne arate cum să combină corect alimentele, de nutriționiști care să ne spună ce cantitate de alcool putem să ingurgităm, de psihologi care să ne ajute să facem față rudelor sâcâitoare, de preoți care să ne invite la pietate și probabil și alții pe care îi ratez eu aici.

Pare că am o problemă cu sărbătorile. De fapt nu am. De puțină vreme au reînceput să îmi placă. Îmi place momentul în care pregătesc turtă dulce cu copilul meu. Cum întindem coca cu sucitoare pe măsura noastră, cum decupăm forme diverse și cum apoi amușinăm pe lângă farfurie doar ca să vedem cum au ieșit. Cum să știi dacă ai făcut ce trebuie, dacă nu guști, deguști și încerci preparatul? Apoi căutăm prin caietul cu rețete să vedem ce mai putem pregăti, ceva bun și rapid, întotdeauna rapid să nu mi se pară că stau prea mult în bucătărie. Este foarte adevărat că atunci când ai copil trăiești evenimentele prin ochi de copil și viața pare că are farmec, magie și tot ce aduce copilăria la pachet.

Cu toate acestea am scris o introducere cam acidă. Așa este! Pentru că nu uitarea ne vizitează an de an. An de an ne lipsește educația. Și asta nu are legătură cu sărbătorile. Cu nicio sărbătoare. Din păcate ne creștem și moștenitorii după chipul și asemănarea noastră, ceea ce nu poate fi chiar bine, evident.

Și în loc să perindăm prin fața vulgului nenumărați specialiști sfătoși, mai bine ajutăm oamenii să fie bine, să se facă bine, să își dorească să fie bine. Să investim în educație, să avem bun-simț, să ne recunoaștem emoțiile. Iar aici încă doare.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, fericire și nici bucurie nu există atâta timp cât încă doare. Iar durerea nu este atenuată nici de sarma, nici de vin, nici de cozonac, nici de oameni pe care nu îi suporți.

Nu este un text pesimist, nici unul optimist, ce-i drept, este doar un text în care mă invit pe mine să nu uit pentru că la un moment dat așa am știut că se face și să trăiesc pe bucăți. Acum mă suspend până în punctul x când pot să mă bucur, apoi mă enervez pentru că îmi creez starea de confuzie și în final mă bucur pentru că așa trebuie. Eu insist să nu mă mai suspend, să nu îmi mai creez stări de confuzie, să le primesc cum vin, să spun când este prea mult și să mă accept așa cum sunt : ființă umană!

Ceea ce dragii mei vă doresc și vouă cu întârziere, dar sunt scuzabilă, sper.

Să fiți bine și să fiți în armonie cu voi!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când trăiești în naivitate te izbește realitate mai tare.

Este adevărat că nu mi-am dat foarte tare interesul până acum în legătură cu unele produse care îmi plac. Dacă îmi place ceva iau, cumpăr, consum. Nu știu neapărat și ce consum. Știu și eu că ar trebui să citesc eticheta, însă mai știu și că nu înțeleg tot ce scrie pe o etichetă. Mi-am format în timp un sistem și dacă eticheta ocupă prea mult spațiu din ambalaj atunci ocolesc produsul. Nu înțeleg de ce făină, apă, lapte, ou se transformă în zece rânduri de E, A, M, B și ce or mai fi.

De ce? Nu îmi pasă de mine?

Îmi pasă, însă nu am această cultură a grijii legat de alimente, mai ales legat de cele pe care le consum rar sau chiar foarte rar. De exemplu cozonacul secuiesc kurtos. Îmi place cozonacul acesta, îl cumpăr de pe la târguri și festivaluri, îl consum foarte rar, de câteva ori pe an că uneori este coadă mare la căsuțele cu kurtos și le ocolesc.

Recent am aflat că nuca aceea măcinată care se presară peste acest cozonac, de fapt nu are nicio treabă cu cozonacul. Dar niciuna. Deși pe toate afișele scrie kurtos cu nucă, nuca nu există. Ei bine, acesta este momentul în care eu mă simt înșelată și nu îmi place sentimentul acesta.

Păi dacă un cozonac din acesta care conține foarte puțin aluat și pesmet în loc de nucă a ajuns să coste 20 lei, nici nu vreau să mă gândesc cât ar fi costat dacă chiar avea nucă.

Mă bucură această nouă lege care va obliga comercianții să separe lactatele de surogatele lor și să știm exact dacă merdeneaua are sau nu brânză sau dacă untul vine de la vacă sau de la o vacă imaginară. Este un pas foarte important înainte pentru conștientizarea alimentară.

Poate fi un prim pas și pentru celelalte înlocuitoare astfel încât pe afiș să nu mai scrie cozonac cu nucă, ci cozonac cu pesmet sau eu știu ce a mai creat industria aceasta alimentară.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Un mic și scurt tur al târgurilor de Crăciun.

Dacă încă nu ați vizitat târguri de Crăciun mai aveți timp să o faceți. Cele mai multe își închid porțile după data de 25 decembrie, iar unele chiar prin ianuarie. Bine, asta și dacă vă pasionează genul acesta de activitate.

Chiar dacă anul acesta târgurile au tronat (și încă o fac) sub semnul prețurilor exorbitante, tot merită vizitate pentru experiența vizuală. Eu prea puțin spre deloc merg pentru cumpărături cu toate că trec pe la fiecare căsuță în parte.

Mie îmi plac târgurile în general. Aș vizita câte unul diferit în fiecare săptămână. Merg și la târguri de toamnă, târguri de prin comune sau orașe mai mici din țară. Târguri de Crăciun, deși recunosc că până acum cel mai mult îmi plac cele din străinătate, atâtea câte am văzut, că nu le-am văzut nici eu pe toate. Încă!

Anul acesta am vizitat trei târguri, eu spun că suficiente, mai ales că în cel din cartier am mers de mai multe ori. Și dacă tot am zis de cel din cartier, din lacul din parcul Drumul Taberei, West Side Christmas Market, am scris despre el pe larg aici. Îmi place și parcul în această perioadă, este împodobit și strălucitor. La prima vizită nu erau toate decorațiunile aprinse, însă între timp situația s-a rezolvat și parcul este foarte luminat.

Un alt târg vizitat a fost cel de la Brașov, am povestit aici recent o experiență cu trenul, experiența a inclus târgul de Crăciun din Brașov. În Brașov mergem aproape în fiecare an la târgul de Crăciun, ne este cumva la îndemână, la fel și grădina zoologică și alte activități din zonă. Târgul este frumos, are un brad impresionant care acaparează toate blițurile aparatelor de fotografiat. Îmi place că zona centrală unde se desfășoară târgul s-a aliniat acestui eveniment și vitrinele magazinelor sunt decorate în ton cu piața. Alt aspect care mi-a plăcut în Brașov, separarea sau mai bine zis delimitarea căsuțelor cu mâncare de cele cu decorațiuni, oferă un aspect de organizare și măcar știi din start unde și la ce se îngrămădește lumea, astfel că mai poți ocoli gloata. Aici am băut punch cald cu măr și cătină, un fel de compot cald, foarte bun, am devenit fană. Și tot aici am mâncat pentru prima oară castane coapte pe care le tot ocoleam de ceva vreme.

Sursa foto Teodora P.

Ultimul târg vizitat a fost cel de la Craiova. Trebuia să văd și eu ce aduce acest târg mult discutat și plimbat prin topuri. Într-adevăr cel mai sclipicios, luminat și decorat târg dintre toate pe care le-am văzut live, dar și în imaginile altora sau prin imagini pe la televizor. Nu au făcut rabat și nici vreun fel de economie la luminițe și decoruri. Fiind un târg împărțit pe zone, mie ca turist mi-a fost greu să îi dau de capăt. Nu am descoperit toate zonele, prin urmare am cam ratat căsuțele cu decorațiuni, că sper că târgul în sine nu s-a axat doar pe mâncare. Un mare plus la Craiova a fost reprezentat de căsuțe care sunt foarte frumos pictate și decorate, recunosc, m-am simțit puțin în Milano, adică mi-a insuflat un sentiment ceva mai festiv. La Craiova am băut suc cald din mere cu scorțișoară, fără cătină, dar bun și așa.

Am mai tranzitat Craiova și cu alte ocazii, nu prea multe, nu prea a reprezentat zona aceea de țară un potențial turistic pentru noi, însă nu i-am oferit timp de vizitat și nici nu am încercat prea mult să descopăr orașul. De data aceasta am mers în celebrul parc din Craiova, Romanescu, parcul care apare pe la toate posturile de știri când este bănia menționată. Și pe bună dreptate. Este un parc mare, foarte frumos și cu activități diverse. Au grădină zoo în parc, loc de joacă, poduri interesante peste lac, pietre că pe acestea nu aveam cum să le ratez, rațe pe lac. Frumos și în această perioadă cu copaci golași și iarba mai mult uscată, mă gândesc că vara este o splendoare și o oază de liniște. sau cel puțin sper că așa este. Mi-ai plăcut parcule, cred că o să te mai vizitez.

De cumpărat nu am cumpărat nimic de pe la niciun târg, deși mi-au plăcut câteva decorațiuni, însă nu într-atât de mult încât să mă convingă să și scot din buzunar bani mulți. Totuși, dacă globurile din lână împâslită de la Brașov aveau imaginea pe care o căutam eu, era unul dintre obiectele pe care le cumpăram, deoarece mi-au plăcut tare mult, aici n-a fost să fie.

Oița este a Oanei, cumpărată din Brașov.

Atmosfera de târg, de sărbătoare, de poveste, nu am simțit niciunde. Cumva Craiova s-a apropiat cel mai mult de acest sentiment de sărbătoare atunci când am reușit să trec de hărmălaia din zona cu mâncare. Nici nu aș vrea să compar târgurile din țară cu cele din străinătate deoarece culturile sunt diferite și cu siguranță nu vom regăsi nicăieri în România o atmosferă pe care o găsim în Germania sau în orice altă țară care nu duce lipsă de târguri.

Până la viitoare târguri, sărbători sclipicioase.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cărți pentru Crăciun

Am citit mai puțin în ultima vreme, am și scris destul de puțin, mai vin și sărbătorile și toată lumea se pregătește de o pauză. Însă, tot aveți timp de cumpărături sau comenzi online, dacă nu ați apucat să pregătiți cadourile. Deviza mea rămâne de fiecare dată și cu fiecare ocazie și fără ocazie, oricând, o carte.

Las mai jos o listă cu cărți deja citite și despre care am scris pe blog, poate, poate inspiră pe cineva.

Cărțile de educație financiară:

Nu cred că oferind în dar o astfel de carte pare că omul respectiv nu știe să își gestioneze banii. Adevărul este că șansele să nu știe să își gestioneze banii sunt foarte mari. Așa că o carte pe domeniul acesta, dar și al investițiilor, al economiile, puțină lumină în nebuloasa aceasta care ține de bani, eu spun că este foarte bine venită.

Tată bogat, tată sărac – Robert Kiyosaki

Dragă, unde-s banii – Adrian Asoltanie

Cărțile de introspecție/evoluție/înțelegere a sinelui:

Când să fie un moment mai bun pentru a citi cărți cu încărcătură emoțională, dacă nu atunci când există puțin timp liber? De fapt orice timp este ideal pentru a citi, dar mai ales de sărbători când familiile se reîntregesc și butoanele se apasă. O pregătire în prealabil ar fi de ajutor. Pe lângă toate acestea, să nu uităm de cărțile care ne pregătesc și ne ajută să fim părinți buni, reprezintă o etapă care nu se termină niciodată.

Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Copiii erei Digitale – Dr. Martin L. Kutscher

Cafeneaua de la capătul lumii – John Strelecky

Terapie 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Când corpul spune nu – Gabor Mate

Cărți care disecă relațiile interumane, căsniciile și relațiile de cuplu:

Am citit anul acesta câteva cărți care disecau în prim plan relația de cuplu și în plan secundar celelalte relații existente în viața unui om. Am citit despre fidelitate, despre opusul fidelității, despre renunțare la sine pentru celălalt, despre relații parentale și nu numai.

Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher

Fidelitate – Marco Missiroli

Autopsia unei căsnicii așa zis banale – Marie Renee Lavoie

Soția – Meg Wolitzer

Cărți de relaxare totală:

Există această categorie de cărți de care nu mă dezic absolut niciodată. O categorie la care revin ori de câte ori mă încarc prea mult de ce citesc sau de ce trăiesc. Cărți care mă ajută să nu gândesc, unele mă fac să râd, altele doar să zâmbesc. Este o categorie la fel de importantă ca cele care mă ajută să mă înțeleg mai bine sau ca cele care mă ajută să fiu un părinte în parametrii normalului.

Din Spania cu Dragoste – Elena Armas

Destine în Toscana – Frances Mayes

Moștenirea – Danielle Steel

Cărți din categoria specială:

Există această categorie care nu poate fi încadrată în niciuna din celelalte deja menționate și veți afla de ce doar citindu-le.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

A râs și tata – Remus Boldea

Cartea anului:

O carte primește și anul acesta categoria specială de cartea anului pentru mine. Anul trecut a fost Alchimistul de Paulo Coelho, anul acesta:

Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin

Cam dintre aceste cărți aș alege eu mini vacanța aceasta. Este o selecție dintre cărțile despre care am scris pe blog, la secțiunea ce citesc se găsesc mai multe titluri, însă nu toate au lăsat ceva în urma lor în cazul meu.

Sper să vă ajute lista și să vă ajute informațiile pe care le primiți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Și totuși, ce facem cu bătrânii?

Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.

Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?

Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.

Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.

Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.

Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.

De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.

Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am mers cu tramvaiul cel nou, cel mult așteptat, cel mult mediatizat, cel frumos și modern.

Știu că nu este mare știre pentru toată lumea, mai ales că mulți și-ar dori un vehicul nou și modern prin cartier. Mai știu și că suntem deficitari când vine vorba de transportul în comun. Am mai zis eu pe aici că de câte ori merg cu tramvaiul acasă la ai mei am impresia că merg cu mocănița. Pentru că totuși trenul nu mă zguduie chiar din toate articulațiile pe cum o face 45-ul. Un vis, nu alta.

Dar, pentru că eu trăiesc în acest cartier care beneficiază de cea mai rapidă și aglomerată linie, supranumită și metrou ușor, astăzi vă povestesc puțin cum este cu tramvaiul acesta nou care circulă pe traseul lui 41.

În primul rând este nou.

În al doilea rând este foarte nou.

Este anunțat cu surle și trâmbițe tramvaiul acesta de multă vreme, cu dat peste nas între edili că se poate face și la noi în țară și încă bine, că banii rămân acasă, că una că alta. S-au modificat refugiile stațiilor pentru acest tramvai și de venit parcă nu mai venea.

Dar a venit, l-am văzut întâi în probe, nou, verde și lung. Tare lung. Ieri seară am și urcat în el. Era cald. Oamenii nu mai stăteau precum peștișorii din conservă, era curat și strălucea de nou.

Este într-adevăr foarte lung, un lucru bun pentru că 41 a fost mereu atât de aglomerat încât uneori abia reușeam să urc în al treilea ajuns în stație. Este o rută foarte tranzitată și din păcate metroul nu a preluat din flux pe cât se aștepta (sau se spera) pentru că a fost gândită ruta foarte ocolitoare față de nevoile oamenilor.

Ce nu îmi place mie la tramvaiul acesta nou este că este destul de îngust. Poate mi se pare, dar nu cred. Oi fi eu chioară, dar nici chiar așa. Adică l-au lungit și l-au îngustat. Cel puțin în partea de culoar între scaune, în partea de uși este spațiu.

În ambele tramvaie în care am urcat era un controlor care nu controla, nu am înțeles care era rolul lui acolo. Am văzut câte un controlor (sau cel puțin cred că era controlor pentru că avea vesta specifică) și în celelalte tramvaie pe care le-am văzut pe la semafor.

Și în final vin și cu o poveste proaspătă din tramvaiul cel nou, doar știți că sunt geană pe poveștile venite de la oameni. Era o doamnă foarte supărată că țara asta a avut bani de tramvaie noi, dar autobuzele care fac legătura cu Ilfovul mai au puțin și se dezmembrează pe traseu. Iar pe lângă toate acestea sunt și foarte aglomerate și vin și rar la 25-30 de minute. Pe toate i le spunea controlorului spunându-i să propună șefilor suplimentarea autobuzelor către Chiajna (și aici mă opresc cu divulgarea de informații recognoscibile că altfel mă ia protecția datelor în vizor). Controlorul a asigurat-o că va propune (mă îndoiesc) și i-a explicat doct cum această situație este din vina celor care folosesc mijloacele de transport în comun. Cei care au abonament nu mai validează cardul la fiecare urcare în vehicul, prin urmare datele care sunt colectate arată că un număr foarte mic de oameni (conform validărilor) merg cu un anumit autobuz/tramvai/troleu. Adică chiar s-ar suplimenta numărul autobuzelor dacă ar fi cerere. Dar cum cei cu abonamente nu validează, toată lumea crede că autobuzele alea merg goale. Eventual și singure.

Așa că validați naibii abonamentele alea pentru că din cauza voastră nu știe lumea unde să pună autobuzul. Na, de aia nu aveți tramvai nou și noi da. Că în sectorul șase toată lumea își plătește abonament și îl și validează la fiecare urcare. Aham!

Sursa imagine aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

CFR-ul trebuie să mă cheme să le ajustez algoritmii. Astfel ca niciun copil să nu mai fie nevoit să primească loc în tren în vagon diferit față de părinții săi.

Că tot am vorbit ieri despre o călătorie cu trenul zic să continuăm și astăzi. Din ciclul eterna și fascinanta Românie. Nu are cum să nu-ți placă țara aceasta. Nu ai timp să te plictisești aici. Nici să te relaxezi, nici să devii civilizat pentru că nu te lasă țara. Dar clar plictiseala nu intră în discuții. Cine spune că se plictisește în vreun fel în România, are probleme serioase.

Nu intru azi în toate detaliile acestei țări că nu ne ajunge o viață să o disecăm. Să ne oprim zic la capitolul copii. Copii mici. Mititei, micuți, copilași, cum vreți să îi alintați.

Știm deja că țara asta își urăște viitorul. Și mai tare decât atât, își urăște prezentul. Pentru că își urăște copiii. Iar ei sunt atât prezentul cât și viitorul țării noastre.

Vedem deja lucrul acesta din momentul în care punem piciorul în afara casei. Avem trotuare găurite, pline cu mașini parcate sau șoferi care te claxonează pe trotuar pe motiv că ei se grăbesc, avem borduri înalte ca să fii sigur că ai zguduit bine creierul  unui nou-născut. Avem mame care sunt ele copile și care au în brațe bebeluși care nu sunt de jucărie, mame care nu sunt integrate în niciun program de consiliere pentru că nu există așa ceva. Funcția aceasta de a fi părinte curge prin venele noastre și nu este nevoie să ne învețe cineva ceva. De altfel, Doamne-ferește să ne învețe cineva ceva. Cum știm noi nu știe nimeni.

Minorii au suferit mereu în țara aceasta. Au suferit nedreptăți, umilințe, statul nu îi apără, iar școala îi pregătește pentru eșec de multe ori.

Hai că m-am lungit cu introducerea și nu ați înțeles de la ce m-am luat. De la CFR m-am luat. Locul acela care ar trebui să fie capabil să transporte în siguranță și în condiții decente un număr mare de oameni între localități. La alții, da, poate. La noi, încă mai lucrăm la aceste aspecte.

Evident că s-a mai modernizat treaba și pe calea ferată, acum poți cumpăra bilete online sau în gară la roboțel. Nu e musai să stai la ghișeu de fiecare dată. Bine, că prin gările mici mai bine încerci să nu stai la ghișeu, se pare că la capitolul competență nu excelăm.

Am zis ieri că recent am fost cu trenul în Brașov. Noi, mai mulți oameni și ceva copii de vârste diferite. Când am ajuns în gara din Brașov am cumpărat bilete de întoarcere de la tonomatul cu bilete. Ar fi trebuit să fie o treabă simplă. S-a navigat puțin prin meniu până ne-am lămurit. Varianta de grup nu era disponibilă deși ne încadram. De ce ar fi fost disponibilă, dacă tot era acolo ca opțiune?

Am cumpărat cinci bilete de adult și două bilete de copil. Toate bune și frumoase. Copiii preșcolari au avut reducere, copilul școlar a avut gratuitate. Copilul mic ocupă locul în tren diferit față de copilul care merge la școală, de aceea copilul care nu merge la școală plătește bilet de tren, iar cel care merge la școală nu plătește. Să ne înțelegem, aici nu este vorba despre bani, ci despre absurditatea situației.

Trecând peste aspectul de neînțeles al prețului pe bilete, ajungem la aspectul printării biletelor cu tot cu locul lor aferent. Luând la grămadă șapte bilete dintre care două cu mențiune copil mă așteptam să fie locurile în succesiune unul după altul. Așa era logic în capul meu. Doar că algoritmul roboțelului nu s-a potrivit cu capul meu. Adevărul este că adulții au reușit cumva să primească locurile grupate, însă preșcolarii nu au reușit aceeași performanță.  Așa se face că pe biletele de copil locurile erau la începutul vagonului, iar cele de adulți erau grupate la coada vagonului.  Cum a reieșit această logică îmi este greu să înțeleg.

Da, am găsit soluție, am ținut copiii în brațe sau au împărțit un scaun în funcție de cum s-au plictisit sau nu pe drumul de întoarcere. Nu, nu aveam cum să facem schimb de locuri pentru că era distanța de zece scaune între cele doua locuri de copil, nu erau grupate și evident nu ar fi vrut niciun adolescent cu care am împărțit vagonul să stea singur cuc și separat de prieteni. Nici nu am încercat, poate că ei ar fi vrut.

Absurdul a fost suficient cât să îmi descurajeze orice încercare.

Știu că mulți ar spune că atâta timp cât s-a găsit o soluție ce atâta tam-tam. Din motive de corectitudine, am mai zis eu pe aici că este piatra mea de moară pe care o duc în spate. Și pentru că așa văd eu lucrurile ca fiind normale și corecte. Eu am plătit biletul așa cum mi s-a cerut, de ce nu pot beneficia de servicii așa cum cer? Nici măcar nu cer, îmi sunt oferite în contul prețului.

Sigur, pe viitor ar fi mai simplu să merg la ghișeu direct și să mă asigur că avem toți locurile grupate, fără să mai fim împărțiți prin tot trenul. Să nu vă imaginați că de ghișeu treci fluierând. Una dintre prietenele mele era să rămână pe jos deoarece casiera a refuzat să elibereze bilet pentru copilul școlar cu carnet de elev și certificat de naștere la purtător pe motiv că respectivul carnet de elev nu avea trecut CNP-ul copilului pe el. Acum, eu nu am copil la școală, nici nu am văzut vreun carnet de note recent, însă am înțeles că nu există rubrică pentru CNP, este doar o dorință acerbă prin unele gări să fie acolo trecut cu pixul și CNP-ul care se vede oricum pe certificatul de naștere. Se pare că nu este suficient să prezinți carnetul de note și elevul în fața ghișeului, este necesar și certificatul de naștere. Dacă e fals copilul, mai știi!? În tot cazul nu a rămas prietena pe jos, am rămas toți pe jos deoarece doamna de la ghișeu a uitat să ne informeze că nu mai poate elibera bilete pe motiv de tren ocupat. Vedeți, nu e mai ușor nici la ghișeu.

Oare copilul meu va prinde ca adult o țară mai pregătită pentru viitor sau la fel de împotmolită va fi și peste 15 ani?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Știam despre mine că sunt comodă, nu prea știam cât de comodă.

Sunt o persoană comodă. Bineînțeles că îmi place să călătoresc, să vizitez, să văd locuri noi, însă nu aș face asta fiind un fel de nomadă a transportului. Nu mă văd schimbând trei trenuri, un vapor și 5 autobuze ca să ajung din punctul A în punctul B. În schimb mă văd străbătând distanța în mașină. Sau cu un singur tren, ori un avion și cam atât. Câte puțin și în doze mici.

Am mers săptămâna trecută în Brașov. Am lăsat mașinile la gară, am luat trenul, am coborât în Brașov, am schimbat două autobuze și am ajuns în centrul vechi. După plimbat, clătit ochii, căutat un loc de umplut stomacul, am luat-o spre drumul de întoarcere cu autobuz, gară, tren, mașini până acasă.

Nu aș putea să spun dacă nu am fi avut copil mic, obosit și nedormit care să îmi dea peste cap fusul orar aș fi trăit experiența diferit. Nici înainte de copil nu eram atât de exploratoare, doar nu mă numesc Dora.

Eu singură pe cont propriu nu aș trăi niciodată o astfel de experiență. Eu și orientarea suntem frați vitregi care nu ne înțelegem. Așa că totuși sunt recunoscătoare pentru că am reușit să trăiesc o astfel de experiență. Posibil să fie și ultima, sau cine știe posibil să vreau să mă mai aventurez.

Parcă m-am văzut puțin cu ochii minții prin țările acelea civilizate unde călătorești cu ușurință între orașe, unde trei trenuri mai târziu și o oră de navigat printre gări ajungi la destinație. M-am simțit puțin în Amsterdam, dar doar la mine în cap. Bine, la noi nu este cazul, la noi cu greu te înțelegi om cu persoană încă din gară (asta este altă poveste).

Să nu fiu înțeleasă greșit, nu sunt străină de trenuri. Spre deosebire de al meu copil care vede mersul cu trenul ca pe o distracție, pentru mine a fost dintotdeauna un mod de deplasare. Cu trenul ajungeam la bunici după ce înțepeneam pe banchetele din vagon cate patru sau cinci ore. Cam atât îi lua unui tren personal să ajungă din București până aproape de Focșani. Însă era diferit, ca să ajungem la gară în București mergeam pe jos, iar la destinație ne aștepta bunicul care se ocupa de transportare. Nu am mai experimentat tren-autobuze-pierdut vremea prin oraș nou, un fel de vacanță. Și da, în țări străine nu eu sunt atentă unde merge și nici pe unde. Cineva trebuie să stea și cu ochii pe pereți, să vadă sculpturi. Dacă eu sunt atentă ce metrou să iau și de unde, când să văd desenele de pe pereții din stațiile de metrou!? Exact, nu le pot face pe toate.

Și ca să nu fie o poveste în van sau să pară că mă plâng, pentru că nu mă plâng, am și concluzie. Da, mi-a fost greu, mi s-a părut obositor, însă mă bucur tare pentru ce am trăit. Am observat la mine că mi-a crescut toleranța la frustrare. Poate unde încerc să fac treaba aceasta cu propriul copil în mod conștient este un fel de câștig-câștig. Frustrez eu copilul, dar și pe mine. Cu ocazia aceasta mi-am dat seama de acest lucru. Încă mă enervez însă nu mă mai las absorbită atât de ușor în vârtejul emoțiilor și nu răspund agresiv așa cum obișnuiam să o fac. Surprinzător, dar se numește evoluție.

Poate ar trebui să organizez o excursie pe bază de tren și de autobuze. Cred că familia mea nu s-ar bucura prea tare. Că doar nu degeaba suntem toți sub același acoperiș, suntem toți comozi prin definiție.

Nu plecați prea departe, vă mai povestesc despre trenuri.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cel mai promovat târg din București: Târgul de Crăciun West Side Christmas Market

Și chiar așa este! L-au vizitat televiziuni, presa a scris despre el, au venit oameni din alte cartiere, ba chiar din alte sectoare. Toți vrăjiți de mirajul promovării.

Nici măcar târgul mare de la Constituție nu a beneficiat de atâta marketing precum fratele său mai mic din Drumul Taberei. Prin urmare târgul lui Nicușor Dan nu m-a convins până acum să îl vizitez, însă târgul lui Ciprian Ciucu  m-a scos din casă.

Am învățat de multă vreme să nu ies din casă la deschiderea a ceva, orice ar fi el, că e magazin mult așteptat, mol și nici măcar la târg. Nu îmi place aglomerația, o evit pe cât pot. Mai ales în cazul târgului unde știu că am o întreagă lună la dispoziție timp să ajung. După ce se duce îmbulzeala, după ce curiozitatea se risipește, se face loc. Atunci merg eu să vizitez.

Și am fost! Două seri la rând am fost ca să fiu sigură că îmi formez o părere corectă.

Când este de vizitat? Păi oricând. Noi am mers și duminică seara, era aglomerat, însă nu respirai aerul celuilalt. Am mers și luni seara când era aproape gol. Și vom mai merge pentru că tranzităm frecvent parcul.

Este târgul acesta chiar la nivelul promovării? Ei bine, pentru un târg mic, de  cartier și amplasat pe fundul unui lac, este chiar peste nivelul promovării.

De ce? Este organizat împreună cu organizatorii unui mare festival, colaborare care mă intrigă. Parcă prea mare colaborarea pentru un târg atât de mic, dar acestea sunt alte detalii care nu fac parte din subiectul de astăzi.

Să revenim la ale noastre. Parcul este foarte frumos amenajat, luminat peste așteptări. Toate intrările sunt marcate și vizibile. Anul acesta parcul este cel mai amenajat, luminat și decorat de când vizitez eu intens zona aceasta, mai exact de unsprezece ani. Este foarte plăcută plimbarea prin parc, iar aspectul vizual este la înălțime.

Târgul se desfășoară ca și anul trecut pe fundul lacului, anul acesta ocupă o parte mult mai mare ceea ce mă bucură pentru că anul trecut părea așa trist și mai ales că se intra doar pe bază de certificat (vă mai amintiți de certificat, da?). Doar că fundul unui lac nu este un loc foarte prietenos în caz de precipitații sau umiditate excesivă, se formează bălți, sunt gropi și destul de mult noroi. Dar, nu le poți avea chiar pe toate. Căsuțele anul acesta sunt în număr mai mare, însă cele mai multe sunt ocupate cu mâncare de orice fel. Rentabil? N-aș prea zice. Prețurile sunt piperate, însă probabil nu ar trebui să ne mire.

Sunt câteva căsuțe și cu decorațiuni diverse, foarte frumoase și la fel de greu accesibile din punct de vedere al bugetului.

Alte prețuri: o singură tură cu roata mare – 25 lei de persoană, o tură cu trenulețul – 10 lei, caruselul – 10 lei.

Nu știu din ce motive nu toate decorațiunile din parc sunt luminate, nu știu dacă erau defecte sau se vrea ceva economie la curent. Insula din mijlocul lacului este încercuită de mini semafoare. Noi am stat jumătate de oră doar acolo să ne jucăm de-a traficul. Recunosc, m-a prins roșul și în mers. Sper ca semafoarele acelea să nu plece cu tot cu instalațiile de iarnă și sper să rămână acolo permanent, s-ar mai diversifica locurile de joacă din parc.

Să mergeți să vizitați? Desigur, de ce nu!? Mergeți, dar cu ideea clară că este un târg mic de cartier amenajat pe fundul unui lac secat, oferă diversitate, însă limitat.

Pentru poze din toate pozițiile, de sus, de jos, din dreapta, din dronă, puteți vizita site-urile primăriei de sector, se găsesc acolo pentru toate gusturile. Eu las mai jos doar două poze.

Semaforizarea unei alei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Este bine să vrem mai mult, dar oare cât de mult este prea mult ca să uiți de viață și să uiți să te bucuri de ea?

-Ei bine, se zice că un om de afaceri a plecat într-o vacanță pentru a se detașa de tot, pentru a-și “încărca bateriile”, ca să spunem așa. A zburat cu avionul spre o destinație îndepărtată și a nimerit într-un cătun. De-a lungul câtorva zile i-a urmărit pe oamenii din comunitate și a remarcat că un anume pescar părea a fi cel mai fericit și mulțumit dintre toți cei de acolo. Afaceristul a devenit curios, așa că, într-o zi, s-a dus la pescar și l-a întrebat ce face el în fiecare zi. Bărbatul i-a spus că se trezește în fiecare dimineață și își ia micul dejun împreună cu soția și copiii. Apoi copiii lui plecau la școală, el se ducea la pescuit, iar soția picta. El pescuia timp de câteva ore, se întorcea cu destul pește pentru a asigura mesele familiei și apoi trăgea un pui de somn. După cină, el și soția făceau o plimbare pe plajă și urmăreau apusul în timp ce copiii lor înotau în apele oceanului. Afaceristul a rămas împietrit de uimire. “Faci asta în fiecare zi?” l-a întrebat el.

“Aproape”, i-a răspuns pescarul. “Uneori mai facem și alte lucruri, dar în mare parte, da, asta este viața mea.”

“Și în fiecare zi reușești să prinzi pește?” l-a întrebat afaceristul.

“Da”, i-a răspuns pescarul. “Sunt mulți pești.”

“Poți să prinzi mai mult decât peștele pe care îl duci acasă familiei tale?” s-a interesat omul de afaceri.

Pescarul s-a uitat la el, i-a zâmbit și i-a răspuns: “Oh, da, prind adeseori mult mai mulți și pur și simplu le dau drumul înapoi. Vezi tu, îmi place să pescuiesc.”

“Păi de ce nu pescuiești toată ziua ca să prinzi cât de mulți pești poți?” l-a întrebat atunci omul de afaceri. “Apoi ai putea să vinzi peștele și să faci o grămadă de bani. Curând ai putea să îți cumperi a doua barcă, apoi o a treia, iar pescarii de pe ele ar putea de asemenea să prindă o groază de pește. În câțiva ani ai putea avea un birou într-un oraș mare și pun pariu că în mai puțin de zece ani ți-ai putea deschide o afacere la nivel internațional în domeniul distribuției de pește.”

Pescarul i-a zâmbit din nou omului de afaceri. “De ce aș face toate astea?”

“Păi pentru bani” i-a răspuns afaceristul. “Ca să faci avere și apoi să te retragi din activitate.”

“Și ce aș face atunci când m-aș retrage din activitate?” l-a întrebat pescarul continuând să zâmbească.

“Păi orice își dorești presupun”, i-a răspuns omul de afaceri.

“Spre exemplu aș putea lua micul dejun împreună cu familia?”

“Da, așa cred.” a spus omul de afaceri ușor iritat de faptul că pescarul nu se arătase mai încântat de ideea lui.

“Și dacă aș vrea, din moment ce îmi place atât de mult să pescuiesc, aș putea să pescuiesc câte puțin în fiecare zi?” a continuat pescarul.

“Nu văd de ce nu.” a răspuns omul de afaceri.

“Atunci probabil că nu va mai fi atât de mult pește acolo, dar ar trebui să rămână totuși ceva. Apoi aș putea să îmi petrec serile împreună cu soția, plimbându-ne pe plajă, și admirând apusul, în timp ce copiii noștri ar înota în ocean?” a întrebat pescarul.

“Sigur, ce-ți place ție, cu toate că atunci copiii tăi vor fi probabil deja mari.” a spus omul de afaceri.

Pescarul i-a zâmbit interlocutorului său, i-a strâns mâna și i-a urat succes în eforturile sale de a-și reîncărca bateriile.

Deși de obicei las la final citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult atunci când citesc o carte, de data aceasta am procedat invers și am pus la început acest citat/pildă, cum vreți să îi spuneți, din cartea Cafeneaua de la capătul lumii de John P. Strelecky.

Mi-a plăcut simplitatea poveștii și diferențele dintre cei doi oameni, cum unul avea ochi doar pentru bani și pentru afaceri și nu vedea că ajungea la același rezultat dar pe un drum lung și ocolitor. Și cum celălalt a găsit bucuria vieții în lucruri simple.

De ar fi atât de simplu…

Adevărul este că suntem mânați în viață de multe, uneori de foarte multe. Familia de bază, școala, societatea, media, prietenii, atât de mulți factori te fac să vrei mai mult, să îți dorești mai mult, să ai mai mult, să cumperi mai mult. Alergăm după fericire închipuită. După un statut care să ne garanteze apartenența la un anume mediu.

Totuși realitatea este că noi ca țară trăim la un pol al sărăciei, cu multă lipsă de educație care se vede în agresivitate, cu istericale și fel și fel de patologii. Iar toate acestea pun un văl peste ochi și oamenii nu mai au cum să vadă și altceva.

Nu știu dacă viața este atât de simplă. Nici dacă este atât de ușoară. Nici dacă poate fi. Însă cu siguranță din când în când ne ajută să ne amintim că nu merită în viața aceasta care nu putem ști cât de lungă sau cât de scurtă este, nu merită să luptăm pentru toate averile pe care le strângem sau pentru a vrea mai mult și mai mult.  Dar pentru a ajunge la simplitate mai întâi avem de rezolvat frici. Frica de sărăcie, frica de inconfort, frica de moarte, frici pe care le cărăm cu noi ca pe sacii de moară și de multe ori nici nu știm.

Merită un moment de cugetare. Tu pentru ce vrei mai mult?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Vreau să vă stric weekend-ul!

Am primit o recomandare muzicală (mulțumesc Geo!), v-o las la finalul articolului. Am zis ă nu o țin doar pentru mine, doar pentru noi, am distribuit-o într-un grup restrâns, însă m-am gândit că merită să stric weekend-ul tuturor. Sau poate nu.

Am plâns astăzi. Nu mult, suficient cât să eliberez niște emoții. Și este atât de greu să recunoști public ceva atât de intim. Dar, merită, este un fel de terapie.

Sau ca să mai glumesc puțin, zilele acestea am fost intens pe șmotruit casa și s-a ridicat praful de pe parchet, praf care mi-a intrat în ochi și mi-a iritat ochii cam toată ziua. Tare poluant mai este orașul ăsta, se pare.

Un mix de emoții am trăit prin prisma acestei melodii, nu doar din amintire sau din dorul de cineva care nu mai este, ci și un mix de emoție pentru ceva ce ar fi fost frumos să fie. Să fie altfel, să fie diferit, să fie magic și nu doar real. Doar că povestea de viață a fiecăruia este atât de diferită, este unică și această poveste construiește realitatea fiecăruia. Chiar dacă unii greșesc și nu știu cum să facă altfel, o fac tot din poziția de bine și din iubire.

Parcă spunea cineva că iubirea mai și doare. Nu ar trebui să fie așa, iubirea nu doare, doar că uneori nu știe să fie altfel.

Un alt mix de emoții a mai venit și prin prisma unicii mele vulnerabilități: a copilului meu. Mintea mea de adult își dorește lucruri altfel, diferite, bune, unice, magice pentru puiul pe care l-a creat, însă este foarte posibil ca multe experiențe prin care trec micuții noștri să fie absolut în regulă pentru ei. Pentru noi sunt diferite pentru că le raportăm la bagajul nostru de trăiri până în acel moment. Și oricât de mult aș vrea eu să nu sufere și asta pentru că eu nu îmi doresc să sufăr, adevărul este că omul poate crește doar din suferință. Teoria sună boem, realitatea sperie.

Astăzi am ales să îmi amintesc frumosul. Mi-am amintit de sania din lemn cu care ne dădeam iarna pe ulița satului. Mi-am amintit de mirosul turtelor coapte pe plita sobei. Mi-am amintit de șorțul bunicii în buzunarul căruia ținea o bomboană mentolată. Mi-am amintit de râsul de copil când bunicul povestea într-o perspectivă amuzantă de ororile din lagăr din al doilea război mondial, probabil terapia lui. Mi-am amintit de spatele ușor aplecat al bunicului când cosea fânul. Mi-am amintit de rădăștile pe care le alergam vara prin curte ca să le prindem. Mi-am amintit de porumbul fiert cu zahăr pe care îl mâncam iarna în bucătărie. Mi-am amintit de partea frumoasă a copilăriei. Și mi-am amintit că îmi doresc să fiu o bunică de care nepoții mei să își amintească cu mare drag.

Atât pentru astăzi, nu mai divaghez, luați de ascultați, la mine este în loop.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Clătite fără dulceață din vișine – eșec total.

Astăzi tratăm un subiect de importanță națională. Este un subiect care știu sigur că în unele case aduce ceartă, oamenii nu își mai vorbesc, se supără. Până și la mine în familie au existat discuții, dar nu vă faceți griji, am supraviețuit toți.

De ce?

De la clătite evident.

Eu nu fac clătite, mă plictisește teribil acest proces, durează prea mult, întotdeauna trebuie făcute multe. Pune, întoarce, scoate, alta și tot așa. Este unul din puținele lucruri care mă plictisesc grozav în bucătărie. Următoarele pe lista plictiselii sunt sarmalele.

Dar pe cât de tare nu îmi place să fac clătite, îmi plac clătitele grozav. Îmi plac clătitele cu dulceață acrișoară și dulce din vișine zemoase și foarte bine coapte. Clătita aceea moale, pufoasă din care curge puțină zeamă lipicioasă de la dulceața de vișine. Vedeți, sunt expertă în clătite.

Până să plece fratele meu din țară îl invitam pe la noi pe acasă ori de câte ori aveam chef sau poftă de clătite. Eu pregăteam compoziția, iar el învârtea de zor la clătite cu orele. Dacă eram singură la părinți probabil că nu mai mâncam clătite în viața asta, așa a avut mama grijă să îmi facă un frate și apoi o soră ca eu să mă simt toată viața aia mică, chiar dacă aia mică are patruzeci de ani.

Apoi am descoperit că am și o cumnată. Nu, știam că am cumnată, dar nu știam că face clătite așa bune, prin urmare ori de câte ori o prindem, practic o obligăm să facă clătite. Vrea, nu vrea, are sau nu chef, contează mai puțin pentru că sunt prea multe guri hămesite după clătite.

Ba chiar am avem și o prietenă care mai avea puțin să nască, dar care învârtea la clătite în aceeași casă cu oameni leneși. De-aia sunt eu expertă în clătite. În a mânca clătite.

Acum lucrurile s-au schimbat, fratele este în altă țară, cumnata vine rar, prietena a născut de câțiva ani, iar noi cu clătitele suntem în aceeași situație: vrem, dar nu are cine. Așa că am procedat pe principiul aplicat cu fratele: eu fac compoziția, iar soțul le coace. Le coace bine, credeți-mă.

La umplutură vine dilema. Eu nu concep clătite fără dulceață de vișine. Clătitele fără această dulceață sunt triste și se simt neapreciate. Clătitele iubesc dulceața din vișine. Dulceața aceasta a fost concepută special pentru clătite.

Copil în schimb care atunci când a fost născut a fost scăpat pesemne într-o fântână cu ciocolată, nu acceptă alte clătite în afara celor cu ciocolată. Câtă pierdere!

Iar soțul, ei bineși lui îi plac clătitele.

Bineînțeles că folosim și noi diverse umpluturi și gemuri, de la gemul din prune, la cel din zmeură, ori piersici, însă ca dulceața cu vișine nu-i nicio umplutură care să aducă atâta cinste unor clătite.

Deci, cine faci azi clătite?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

A trecut toamna aceasta pe lângă mine și abia am văzut-o, mai mult pe geam.

Am simțit că nu prea m-am bucurat de această toamnă. Abia i-am observat paleta de culori și asta când pomii aproape au devenit golași. Când ies eu afară este deja întuneric și nu copacii îmi atrag atenția.

Nu mă plâng de întuneric, mie îmi place și această perioadă care nici nu durează mult. Îmi place că văd oamenii pe străzi înfofoliți bine de frig, grăbiți să ajungă mai repede unde au treabă sau nevoie. Îmi place că îmi dă senzația că sunt rebelă, ia uite sunt pe străzi în creierii nopții când colo e abia șase după amiaza. Ideea aceea de noapte albă. După ce devii părinte nu prea mai apreciezi să ai nopți nedormite, ai nevoie de multă energie, energia vine din odihnă, din somn. Chiar dacă mie nu îmi place ideea de somn, nu îmi place nici să fiu obosită, așa că dorm. Apreciez și mai tare când am nopți pe care le dorm fără întrerupere, însă încă nu pot să sper atât de des la ele.

După cum ziceam, toamna mai mult pe geam. Pentru mine este bine și așa, am mai zis că eu dacă aș fi animal, clar pisică, să stau toată ziua tolănită pe o sursă de căldură. Bine, acum și dacă aș avea pisică ar fi foarte tristă că sursă de căldură la noi nu există. S-ar așeza pisica pe calorifer doar să îl încălzească ea pe el, altfel nu primește nimic de la metalul rece și greu, dar mai ales rece.

Mi-a fost dor toamna aceasta să merg în natură să mă bucur de spectacolul culorilor, nu am apucat și nu mi-am dat seama când a avansat anotimpul deși mă bucuram când călcam prin mormane de frunze pe drum. Măcar pe acestea le-am observat.

Acum este o vreme mohorâtă de stat la adăpost, deși mai bine zis ar fi o vreme de mers pe jos afară pentru că așa vine senzația de cald. Statul pe loc în frig aduce senzație de frig și mai mare în organism. Sezonul ceaiului fierbinte.

De acum aștept să ningă, iarna fără zăpadă oferă o imagine tristă. Pomii sunt golași cu crengi lungi și par fără rost, iarba este uscată, noroiul este peste tot și bălțile pline cu apă după ploi, clădirile sunt gri și cu tencuiala căzută. Albul zăpezii aduce un contrast în toată această negură urbană. Nu vorbesc aici de cartierul în care locuiesc eu, acesta își schimbă fața zi de zi, dar mai mult la bulevard. Probabil și în planurile secundare se vor schimba lucrurile în timp. Însă la modul general orașul acesta este destul de trist și ca aspect și ca oameni. Om fi noi o țară tristă, dar oameni mai triști ca în București nu știu dacă mai sunt și prin alte părți.

Doar cugetări azi, nimic esențial. Totuși acum în ultimele zile din toamnă, trec zilnic prin parc să văd spectacolul pregătirii târgului de Crăciun. Zilnic se modifică ceva, zilnic se mai montează ceva, zilnic aspectul lacului se schimbă. Este un spectacol interesant de transformare. Iar în parc iarba este în verde chiar dacă pomii sunt aproape complet golași.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

De ce citesc continuu și constant cărți cu conținut psihologic și cărți care mă ajută să mă dezvolt?

Dacă spun că până în prezent am citit cam cât o bibliotecă mai micuță cărți de diverse tipuri de psihologie, neuroștiință, psihologia copilului, spiritualitate (da și aceasta este o formă de dezvoltare), până chiar și ezoterism (curiozitate), ați spune probabil că exagerez.

Ori poate nu ați spune.

Este adevărat că citesc divers și diversificat, citesc concomitent mai multe cărți, însă nu mai mult de patru, fiecare pe câte un segment și pe domenii diferite, așa reușesc să nu le încurc.  Pe unele reușesc să le citesc mai repede, pe altele greu, în luni de zile, uneori trag mult de câte o carte, alteori timpul îmi oferă din plin această plăcere de a sta cu ochii în pagini scrise.

Însă indiferent ce și cât aș citi și din orice domeniu, mă întorc la psihologie. Nu pentru a afla lucruri noi. Am primit foarte multă informație din aceste cărți. Pe unele le-am citit cu pixul pe hârtie, pe altele doar le-am citit ca pe o lectură, fiecare a lăsat o amprentă în mine. De la fiecare am învățat câte ceva și de la fiecare am aplicat destule pentru ca viața mea de astăzi să fie diferită în bine față de cea de acum mulți ani.

Mă întorc la aceste lecturi pentru că deși de multe ori știu informația, am primit-o, o am, totuși nu o integrez. Nu face click și nici aha în capul meu. Până in momentul potrivit în care cartea potrivită aduce aha-ul atotcuprinzător și face ca acea informație pe care o primisem deja din alte probabil cinci cărți, abia acum să fie revelatoare. Nu fiecare carte așază informația din prima. Uneori abia a treia sau a cincea carte face lucrul acesta. Poate o fi de la exprimare. Poate cărțile prea tehnice sau prea științifice se prind mai greu și atunci este nevoie de acea carte scrisă simplu fără pretenții academice, cu dorința de a fi comercială și care să pună informați acolo unde este locul liber.

Presupun că aceasta ar fi explicația în cazul meu. Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb de ce tot mai citesc astfel de cărți când teoretic am cam tot ce am nevoie pentru a funcționa decent. Nu sunt nici eliberată de toate fricile și traumele trecute prin viața mea, însă toată situația este mult îmbunătățită, iar mie îmi este infinit mai bine.

Și de câte ori nu am zis că mai citesc și cartea aceasta și gata. Gata, nu mai cumpăr astfel de cărți, nu mai citesc, îmi ajunge câtă informație am primit. În fond nu intenționez să devin terapeut. Dar de fiecare dată a mai apărut o carte care era musai să fie citită. Încă puțin despre dezvoltarea copilului, apoi despre copilul interior, câteva cărți ca să înțeleg ce s-a ales de al meu copil interior, apoi uite că terapeuții au scris și despre educație sexuală, să știu și eu ce să îi spun copilului. Nu, ce să îi spun știu, iar eu nici nu sufăr de pudoare exagerată, mai ales cât să spun că mi-e să nu dau prea multă informație, așa că mai bine să fiu pregătită. Apoi au venit cărțile cu și despre dezvoltare personală. Am mai citit și din Yalom cât s-a putut, am citit din ce a scris Gabor Mate că tot este foarte popular în aceste vremuri și mai suntem și contemporani. A mai venit și terapia comportamentală, terapia constelațiilor familiale, terapia de cuplu, terapia mamă-copil, acum urmează cele destinate înțelegerii adolescenților și tot așa, lista pare că nu se mai termină.

Însă un lucru este clar, din când în când am nevoie să mi se reamintească. Să nu uit că pot fi un om bun sau mai bun, o versiune mai bună a mea deși uneori am impresia că mă dedublez că este un alt eu acolo care poate face lucrurile mai bine în timp ce ăstălalt eu stă ascuns în umbră și abia așteaptă să răbufnească, să scoată colții și să muște adânc așa cum a mai făcut-o și în trecut.

Mai citiți-mă pentru sfaturi prețioase de prin cărți, pare că vor mai fi.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Îl văd, zâmbesc și încetinesc, ba chiar pentru a face poză m-am și oprit.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când te obișnuiești fără covoare sub picioare

De când s-a făcut mai rece ( în casă că afară a părut până de curând încă destul de cald), am mai pus o haină pe mine, un ciorap flaușat, ba uneori un halat gros de baie sau o pătură bine înfășurată pe lângă șale. Frigul mă enervează! Bine, pe mine mă enervează și căldura aia de cincizeci de grade. Temperatura optimă pentru mine este temperatura în care stau în tricou fără să scot limba precum câinii ăia care se târăsc și ei vara pe sub copaci la umbră.

Da, știu, sunt tare dificilă și nimic nu pare că îmi convine. Este ok, pot trăi cu această privire mustrătoare în ceafă. Ba mai mult sunt convinsă că nu sunt eu singura de pe lumea aceasta care își dorește o temperatura optimă și constantă pe termen nelimitat.

Să revenim zic. Acum e cam friguț prin casă și prin calorifere. La etajul meu superior cu greu ajung gradele alea care și așa nu-s prea multe în conducte, ciorapii au devenit nelipsiți de acum și până hăt târziu când se încălzesc și pereții casei și mai ales podelele.

Pentru că de ceva ani am scos orice urmă de covor din casă. Când am văzut cât de ușor se curăță o podea goală neblocată de nicio țesătură nu m-am mai îndurat să blochez drumul în ale curățeniei.

Uneori îmi este dor să simt sub tălpi covor moale și pufos. Ba recent am tot ajuns prin magazinele acelea mari cu materiale de construcții (și nu doar atât) și mi-am tot afundat mâna prin țesături moi și colorate. Da, m-aș întinde pe un așa covor, aș sta pe el și m-aș juca cu copilul fără să caut să nu mă așez direct pe parchetul rece și gol, însă când îmi amintesc că unele covoare se curăță tare greu și necesită multă muncă, îmi trece gândul ăsta repede.

Dar acum când se face rece, când parchetul este rece, când nu îmi place să cobor din pat și să simt sub tălpi ghețarul de la pol, mi se face dor de câte un covor.

Nu, nici măcar nu trebuie să merg să cumpăr covoare, le am pe toate împachetate și stivuite prin dulapuri, doar că momentan nici măcar frigul nu mă poate convinge să le întind și să mă bucur de căldura lor. Cine știe, poate cândva în viitor când și copilul va fi mare și nu va mai împrăștia cu viteza gândului, poate atunci și nici atunci nu sunt așa convinsă că voi mai avea covoare prin casă.

Voi, cu parchetul gol sau acoperit de covoare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am aterizat fix în mijlocul unei discuții interesante. A citi sau a nu citi basme se întrebau două adolescente.

Două adolescente în tramvai disecau basmele:

-Tu îți dai seama că astea sunt povești pentru copiii mici? zice prima.

-Da și sunt oribile. Și Mica Sirenă moare în ocean…completează a doua.

– Toate poveștile astea cu Frumoasa adormită, Scufița roșie și care mai sunt… horror…

Cum au ajuns să vorbească adolescentele chiar despre basme nu știu pentru că eu am aterizat fix în mijlocul discuției și am ciulit bine urechile până au schimbat-o pe mâncare fast food.

Într-adevăr unele basme par de-a dreptul fioroase, faptul că Disney le-a scindat și le-a schimbat cursul nu înseamnă că ele au altă conotație, le-a făcut disponibile de la vârste foarte mici, însă fără a avea și ceva de învățat la finalul poveștii.

Basmul poate fi citit copiilor cam de la vârsta de cinci ani în sus și tot de la aceeași vârstă au capacitatea de a înțelege ce transmit basmele.

Am tot scris despre psihanaliza basmelor scrisă de Bruno Bettelheim, o carte care m-a ajutat pe mine să văd basmele într-o altă lumina, una mai puțin sângeroasă decât este prezentată de autori.

Mi-a spus o prietenă că am această părere nefastă despre basme pentru că nu mi-au fost citite în copilărie și analizându-le cu mintea de adult le-am perceput dăunătoare și nu benefice. Posibil, nu zic nu. Eu am întâlnit basmele când am învățat să citesc și mă plictiseau teribil, iar mai târziu le-am studiat la școală.

Pe de altă parte nu știu unde se întâmplă această schimbare legată de basme. Când nu le mai vede mintea de copil și începe să le analizeze mintea de adult. Nu știu nici dacă este posibil doar celor care nu au beneficiat de basme în copilărie. Nu știu nici dacă fetele respective auziseră poveștile acestea înainte de a merge la școală, dacă cineva le citise și lor seara povești nemuritoare.

Da, într-adevăr Mica Sirenă se risipește în spuma mării și da, Hansel și Gretel sunt abandonați de părinți în pădure, însă conform psihanalizei toate acestea sunt încercări pe care copilul le percepe ca atare și care ajută în procesul de creștere și de maturizare.

Așa o fi, nu zic nu ca să nu sar peste anumite povești pe care le-aș face uitate altfel.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Nașterea – un moment traumatic pe care copilul îl duce cu el toată viața.

Cel puțin așa spune Raluca Anton.

Evident nu toți trecem prin momente traumatice la naștere, fie că suntem adultul care dă viață, fie că suntem copilul care ia contact cu lumea înconjurătoare. Însă, realitatea din România cam aici ne plasează.

Acum este momentul să te oprești din citit dacă ai o astfel de experiență care îți cauzează orice fel de neplăcere.

În România se poartă acest sistem în care copilul este separat de mamă. Este mult mai important pentru sistemul medical românesc să măsoare și să cântărească copilul fix în secunda doi unei  nașteri decât să lase noul-născut să fie în contact cu mama. Este atât de împământenită această practică încât atunci când transmitem informații despre un nou-născut menționăm greutatea, înălțimea și nota de la naștere, iar interlocutorii vin cu aprecieri de genul e gras sau este înalt. La atât ne rezumăm pentru că atât știm.

În spitalele de stat nu se practică pe nicăieri alăptarea în primele secunde de după naștere, nici contactul direct cu bebelușul. Mama și copilul se reunesc abia după ce copilul este bine curățat, bine înfășat, mirosul și simțurile îi sunt alterate deja.

În cazul unei nașteri prin operația de cezariană separarea este și mai mare. Copilul și mama se reunesc după 12-24 de ore de la naștere. Timp în care copilul stă singur și primește lapte formulă, iar mama este la terapie să se refacă, nu se poate mișca și are dureri (acum fiecare după propriul organism).

Ori tocmai separarea aceasta este resimțită de către copil. Matrițele încep să se formeze încă din prima secundă de viață. Ele înregistrează informațiile și le stochează pentru tot restul vieții. Nu, nu ni le amintim însă acționăm și reacționăm întreaga noastră viață pe baza acestor matrițe și nici nu știm, nu o facem conștient.

Raluca Anton (v-am zis că mai revin la cartea aceasta) în Terapie 1 la 1 cu sinele tău vorbește despre această formă de abandon, pentru că este un abandon pe care matricea îl înregistrează ca atare. Copiii se comportă în viața lor de copil și chiar în viața lor de adult conform acestei forme de abandon care se formează încă de la naștere. Unii își adâncesc această traumă suferind alte forme de rupturi cu părinții, ori cu cei care îi îngrijesc.

Să luam ca exemplu cazurile noastre, ale celor născuți înainte de anii 90 când concediul maternal era o perioadă extrem de scurtă de timp, de doar 3 luni. După 3 luni mamele reintrau în câmpul muncii iar bebelușii erau de multe ori în grija bunicilor la țară. Nu vorbesc despre cum era atunci în maternități pentru că nu am foarte multe informații, însă pot să presupun. Însă o ruptură majoră are loc atunci când mama se întoarce la muncă într-un stadiu în care bebelușul are încă foarte multă nevoie de brațe protectoare, de alinare, de hrană la cerere. Apoi dacă trece în grija unor persoane care au ca prioritate munca la câmp și mai puțin nevoile unui bebeluș, separarea aceasta merge ascendent înregistrând noi și noi valențe în matrița abandonului.

Pentru că eu am fost al treilea copil născut în familie, mama a putut amâna reintrarea în câmpul muncii pentru încă două luni prin concediu medical pentru ceilalți doi copii. De la cinci luni am trecut în grija bunicilor care aveau extraordinar de multă treabă în gospodărie și în jurul acesteia. Pe mama o vedeam foarte rar și vreo trei ani de zile aproape că nu ne-am văzut una pe cealaltă. Ruptura care s-a produs atunci între noi nu a fost recuperată nici astăzi. Pentru că ea nu a avut instrumentele necesare și pentru că eu abia aflu cum să descurc ițele în urma unui regim traumatizant și cicatrizant.

Eu în postura de viitoare mamă am născut copilul într-un spital de stat prin operație, am intrat în contact cu copilul prima oară la câteva ore după naștere pentru că a fost adus la cerere în terapie și ne-am mai văzut a doua zi. În rest, a stat fiecare în salonul său și ne întâlneam pentru alăptare asta dacă nu era la incubator și săream peste masă și eu și copilul. Abia când am venit acasă am putut să ne conectăm. Nu știu dacă acea separare este motivul ori cauza pentru un copil cu o nevoie foarte mare de atașament și cu o nevoie de a verifica încontinuu apartenența la familie și de a se asigura că nu există abandon, însă la aproape șase ani de când a venit pe lume, copilul meu încă are aceste nevoi la un nivel foarte ridicat cu multe asigurări și reasigurări de-a lungul timpului. Însă până la această carte nu am reușit să fac legăturile între evenimente. Nu am văzut separarea de la naștere ca pe ceva dăunător pe termen lung, ci ca pe ceva normal, în asta trăiam și încă trăim ca sistem. Nu am văzut lipsa de interes din partea cadrelor medicale ca pe ceva devastator, ci ca pe o obișnuință în care suntem de atâția ani de zile.

Și știu că există intenția de a se schimba acest sistem, de a se adapta la norme moderne, însă rezistența este greu de dărâmat în mediul nostru.

Nici sistemul medical privat nu excelează la acest capitol, însă acolo lucrurile se mișcă mai rapid în direcția normelor care în alte state reprezintă o normalitate curentă. Sunt și în România clinci private unde poți naște natural și civilizat, unde poți negocia la semnarea contractului acea oră magică de care vorbesc mulți specialiști.

Separarea mamei de copil la naștere este o formă de abandon pe care copilul o duce cu el toată viața. Ora magică – o soluție minoră pentru rezolvarea unei traume majore.

Ce este de făcut? Să reușim să înțelegem noi adulții acest mecanism, să îl integrăm și să oferim mai departe înțelegerea și acceptarea de care are nevoie un copil. Da, înțeleg că nevoia ta de conectare este mare, că teama ta de abandon este reală, că te ajut să înțelegi aceste mecanisme și te ajut să le integrezi în sinele tău pentru a-ți fi mai ușor pe viitor.

Este ușor? Categoric nu. Este și mai greu să accepți această nevoie din poziția de fost copil cu traumă de abandon, însă orice efort este răsplătit cu un pas mai aproape de normalitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ciorba cu sfeclă roșie – pentru când nu știi ce să mai gătești.

Când eram eu copil mâncarea pe care am urât-o cu toată ființa mea a fost ciorba. Și nici măcar nu uram mâncarea în sine pentru că multe ciorbe erau foarte gustoase, însă eu uram ideea de ciorbă. Nu înțelegeam de ce să mănânc ciorbă.

Eu am trăit ceva ani la și cu bunica. Bunică ce nu era fan ciorbă. Ciorba era o mâncare pe care o gătea rar și nici atunci nu îmi amintesc să fi fost neapărat nevoită să mănânc. Maximum vreo două ciorbe îmi amintesc să îmi fi pus bunica pe masă. Apoi m-au relocat cu părinții și regulile au fost diferite. Mâncarea aceea delicioasă pe care o mâncam până rămânea farfuria curată a dispărut și în loc a apărut acea regulă cu ciorba. Nicio zi fără ciorbă. Era mâncarea de bază pentru masa de prânz cel puțin.

Uneori mâncam în timp ce cantitatea de zeamă din farfurie creștea simțitor de la lacrimile care șiroiau pe fața mea. Alteori stăteam atât de mult la ciorba aia până plecau toți de la masă și o puneam înapoi în oală și terminam și eu cu mâncarea în sfârșit.

La un moment dat, după ani de război cu ciorba și cu părinții, într-o încercare de psihologie inversă ai mei au predat armele și au zis că pot mânca ce doresc fără a mai exista obligativitatea ciorbei. Le-a ieșit ce-i drept că de atunci nici că m-am mai apropiat de ciorbă și am decretat că în viața mea nu voi mai mânca așa ceva.

Ei nu s-a pus problema că nu am mai mâncat deloc, însă întâlnirea mea cu acest preparat culinar a fost mai rară decât întâlnirea ghețarilor cu soarele. La modul că mai mâncam, dar cam la o lună cel puțin.

Într-o zi pe când copilul crescuse suficient de mult și când diversificarea se finalizase am decis că pot găti pentru toată lumea același fel de mâncare. Atunci am constatat că cel mai des găteam ciorbă pentru că era copilul fan zeamă și fan legume iar eu am ajuns să mănânc ciorbă mai des decât se vede ursul la plimbare prin Brașov. Iar acum nu mă mai obliga nimeni. Nici nu îmi mai displăcea ideea de a mânca ciorbă. Ceea ce înseamnă că este adevărat când se spune că maternitatea scurtcircuitează încrengăturile cerebrale și te transformă din om în mamă…pesemne mamele mănâncă ciorbă.

Între timp ciorba pe masa mea a luat amploare. Au aterizat prin castroane și apoi prin burți ciorbe cu diverse cărnuri de la găină, la purcel și chiar vită, uneori curcan. Toate însoțite de câte o acreală cum își șade bine ciorbei. Alteori gusturile au fost mai rafinate și s-au delectat cu supe creme, ori cu supe cu găluște, ba cu supe cu tăiței. Să nu mai spun de supa de ceapă care încălzește toate simțurile amorțite în zile friguroase.

Și cum toamna ar fi în mod normal mai frig, dar nu prea mai știm exact dacă să ne îndreptăm spre plajă ori spre ski, măcar știm că încă este acest anotimp bogat în fructe și bogat în legume și bogat în culori.

Așa se face că recent am pus pe masă o ciorbă roșie cu sfeclă roșie și ea, acrită cu borș și domolită cu nițel pătrunjel. Este o ciorbă dulce – acrișoară, cu legume, cu gustul dulce al sfeclei care se echilibrează foarte bine cu borșul ca să nu iasă mâncarea apoi prea dulce. Și-au dat concursul în oală pe aragaz 2 cartofi, o ceapă și un morcov tocate mărunt, alături de o felie groasă și rotundă de țelină.

Nu, nu a fost batere pe oala cu bunătate, dar nici nu a fost de ignorat. Este un fel de mâncare consistent, sățios, cu legume, colorat și bun la gust. Pregătită o dată sau de două ori pe toamnă nu face pe nimeni să leșine. Desigur puteți pune deasupra o lingură de smântână sau un ardei pișcăcios alături. Preferințele nu se dezbat.

Așa că dacă nu aveți răspuns la ce să mai gătesc, puteți încerca o ciorbă cu legume de sezon.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Căsuța cu povești din parc.

Îmi plac cărțile, deja nu mai este o noutate, iubesc să citesc, am mai zis că mi-ar face o deosebită plăcere să mă plătească cineva doar ca să citesc. Ce vis frumos ar fi!

Până atunci…

S-a învârtit în buclă informația aceasta cu căsuțele pline cu cărți montate în parcurile din sectorul 6, încât a ajuns și la mine. Înțeleg că nu este o noutate pentru că și în parcurile din sectorul 1 s-au montat căsuțe pentru cărți, iar acum ceva vreme scriam și eu despre inițiativa pe care am văzut-o într-un parc din orașul Breaza.

Căsuțele din sectorul 6 sunt realizate la atelierele destinate persoanelor cu dizabilități din subordinea DGASPC, sunt montate în 3 parcuri din sector, printre care și în parcul Drumul Taberei (sursa aici). Acest parc este cel mai apropiat de mine, pe celelalte le frecventez foarte rar și nu merg special ca să caut căsuțe cu cărți. Însă aseară am luat la pas parcul Drumul Taberei special ca să găsesc căsuța sau căsuțele pentru că nu știam exact câte sunt. Nici acum nu știu.

Am găsit doar o căsuță montată lângă treptele de la scenă. Arată foarte frumos și este și foarte colorată. Înăuntru nu am mai găsit mare lucru, pesemne că este cerere mare de cultură, ceea ce este de bine.

O să mai trec pe la căsuță, o să și las ceva cărți acolo, nu foarte multe pentru că ce am avut de renunțat am lăsat la un anticariat, însă biblioteca mea se umple destul de repede și încerc să păstrez un număr moderat de cărți, conform indicațiilor lui Marie Kondo.

O să iau parcul la pas în zilele următoare și pe lumină să văd dacă sunt mai multe căsuțe deoarece ieri deja se întunecase când am ajuns în parc și eu mă orientez mai greu pe întuneric (bine și pe lumină, dar să rămână între noi).

Într-adevăr zona în care locuiesc eu are un suflu nou, au dispărut foarte multe garduri care delimitau blocurile, spațiile verzi sunt amenajate modern, sunt flori la tot pasul, sunt bănci noi și în general un aspect de îngrijit. De ar reuși și oamenii să nimerească coșul de gunoi de fiecare dată, sigur ar părea și mai îngrijit. Dar cine știe poate că în timp reușim să ne civilizăm cum trebuie.

Veniți în vizită în 6, uneori pare un loc desprins de prin alte țări.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Nu știu exact care este momentul în care tinerii își pierd bunul-simț.

Apreciez tare mult noile generații care au mai mult curaj și sunt mai stăpâni pe ceea ce vor sau pe ceea ce simt, față de noi ceilalți care am crescut cu multe lipsuri emoționale.

Însă pe cât de mult îi apreciez, pe atât de mult în ultima vreme dau nas în nas cu adolescenți care nu au nicio legătură cu buna-creștere, cu bunul-simț sau cu acei cei șapte ani de acasă la care facem apel atât de des și care sunt mai importanți decât ne putem noi da seama.

Într-o după-amiază într-un loc de joacă destinat copiilor mici, o mână de adolescenți fumau de zor ocupând băncile plasate pe marginea parcului. Toți cei mici erau cu gura larg deschisă și ochii mari de uimire îndreptați spre ei. Erau o curiozitate și o uimire pe expresiile lor. Toți adulții au ales să îi ignore, mai bine nu îi văd.

Nu spun aici că pe vremea mea maică era așa și pe dincolo că nu era. Era și generația mea o generație de tineri lipsiți de bun simț. Diferența era atunci că nu se punea accent pe grija față de natură, nici pe cea față de cei din jurul nostru și nu interesa pe nimeni dacă tinerii fumează într-un loc de joacă. De fapt oamenii reacționau când tinerii foarte tineri fumau în locuri publice pentru că dezaprobau intens acest obicei, însă grija față de cei mici din punct de vedere al fumului de țigară nu exista. Eu am crescut într-o casă în care unul dintre părinți fuma în nasul copiilor fără absolut niciun fel de problemă. Iar educația antifumat a fost tot în fumul de țigări.

Așa că textul de astăzi nu este despre cum era atunci și cum este acum, că este la fel. Textul de astăzi este despre cum spune titlul: unde se pierde educația în evoluția tinerilor?

Că eu una tot investesc de aproape șase ani în această educație și să văd peste zece ani că s-a dus în neant, nu mi-ar fi ușor să accept lucrurile. Mai ales că eu sunt cu corectitudinea stindard.

Da, clar tinerii au nevoie de perioada lor de rebeliune fie că vreau eu, fie că nu vreau. Și sunt convinsă că această rebeliune nu le definește viața de viitor adulți. Pot fuma azi în locurile de joacă, însă ca adulți pot fi oameni integri ai societății. Totuși, unde pleacă educația? Ia o pauză? Se dă deoparte pentru lăsa nesimțirea să își facă simțită prezența?

Și nici măcar fumatul în locurile de joacă nu este cea mai mare problemă (eu tot insist cu acest subiect pentru că este cel mai recent de care m-am lovit eu, însă exemplele sunt mai multe și mai diferite) pentru că într-adevăr sunt mulți care chiar nu știu că locurile de joacă nu sunt destinate fumatului, mai ales când au în jur atât de mulți adulți care au trecut de zeci de ani de vârsta teribilismului și care se fac exact același lucru, ci modul în care primesc informarea. Chiar și când mergi cu bune intenții să îi rogi să fumeze în afara parcului, sunt mulți care au chef de ceartă, consideră că le este încălcat un drept care li se cuvine. Până la urmă este o pauză de la bun simț sau este o lipsă totală a bunului simț?

Încă nu știu cum să îmi lămuresc acest comportament și nu știu dacă este o atitudine generalizată și voi avea un adolescent indolent și insolent până va reveni la un normal acceptat de normele sociale.  

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Să-i spunem tocană de ardei sau să-i spunem piperchi, indiferent cum îi spunem, este absolut de lins pe degete.

Eu nu am rude și nici prieteni și nici tangențe de vreun fel cu aromânii. Nici nu le știu obiceiurile, nici felurile de mâncare, însă presupun că au mâncăruri bune că sigur nu are cum să fie altfel.

Acum mulți ani am văzut într-un video prezentată mâncarea aceasta numită piperchi (mai are o continuare însă nu știu exact unde vin diacriticele și prefer să nu o folosesc). Mi s-a părut simplu de făcut, ingrediente puține, aspectuoasă și părea delicioasă.

Ceea ce m-a făcut să trec la acțiune și să reproduc și eu acest fel de mâncare. Ne-a plăcut foarte mult, este într-adevăr gustos și sățios, însă nu știu din ce motive nu a intrat în rutina preparatelor pe care le tot repet.

Internetul abundă în rețete cu acest preparat. Unii folosesc ardei kapia, alții gogoșarii pentru că sunt mai dulci. Unii pun ou și amestecă să iasă un preparat cremos, alții lasă oul întreg fără să amestece, iar alții nu pun ou deloc.

Deși este o rețetă care se pretează mai mult vara pentru că sunt legume proaspete, de grădină, iar dulceața lor este diferită de cele în conservă, este un preparat care merge și toamna atâta timp cât mai găsim ardei pe piață.

Nu aveam în plan să fac piperchi, însă cum la mine în casă au aterizat (din neant) niște ardei kapia frumoși și colorați mi s-a aprins beculețul pentru acest preparat. Bine, ardeii ăștia trebuie să ajungă la soră-mea, dar promit că măcar cutia și tot primește și ea ceva :).

Bun, revenind la preparatul de astăzi, am curățat și spălat cam zece ardei frumoși. I-am tăiat fâșiuțe și i-am pus în ulei alături de doi căței de usturoi. Am amestecat până s-au înmuiat ardeii, până s-a dus apa din ei și au începu să se călească. Apoi am adăugat o cutie cu roșii cuburi (roșiile de acum de pe piață nu sunt cu nimic mai gustoase) și am lăsat să scadă zeama și să se călească bine legumele. La final am adăugat o bucată de brânză de oaie pe care am sfărâmat-o ca să rămână și niște bucăți pe care să le simt în farfurie. Eu am mai avut rămasă o bucată foarte mică de brânză de burduf pe care am adăugat-o lângă cea de oaie. Am amestecat bine, să se omogenizeze, apoi am pus ouăle și le-am lăsat să se gătească tihnit.

La final am presărat puțin pătrunjel proaspăt. Nu am folosit sare pentru că are brânza destulă. Nu am folosit niciun fel de condiment deși nu îmi stă în fire, mie îmi plac condimentele.

A ieșit un preparat dulceag de la ardei, nu se simte aciditatea roșiilor, au fost bine gătite, este sățios și delicios.

Nu am avut răbdare să mai așez în farfurie, să pun frumos, să întind fața de masă, las mai jos două poze direct din oală.

Să vă fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Bateria pentru baie se montează doar la chiuveta din baie, iar bateria pentru bucătărie se montează doar la chiuveta din bucătărie. Asta așa ca să știți ce și cum să cumpărați. Sau poate sunteți ca mine și nu vă pasă.

Am mers în weekend să achiziționăm o baterie pentru o chiuvetă pe care urma să o montăm în baie. Am zis am mers, adică am mers noi toți din familie, să nu care cumva să vă imaginați că eu am vreun talent tehnic în a alege baterii, dar la simțul estetic ne dăm toți cu părerea.

Așa se facem că ne-am postat în fața peretelui unde erau expuse zeci de baterii. Care mai mari, mai mici, mai rotunde, mai înalte, mai robuste. De toate pentru toate gusturile.

Știam că ne trebuie o baterie înaltă, din aceea care se montează direct pe blatul măștii de chiuvetă. Și cam asta este tot ce știam. Așa că fiecare s-a dus pe unde i-a făcut cu ochiul acea baterie mai arătoasă. Copilul a vrut una flexibilă cu care să se joace când are chef. Îmi și imaginam cum zbura jetul de apă prin baie în timp ce îmi arăta cum modelează un șarpe. Brrr m-am scuturat de această imagine și am decretat fără baterie modelabilă, evident spre dezamăgirea kinderului care insista să o cumpărăm și când puneam piciorul afară din magazin. E bine să știi ce îți dorești.

Mie îmi picaseră cu tronc două baterii, diferite ca material, nuanțe și formă. Una era mai rotunjită, bej cu picățele și dintr-un fel de plastic foarte tare. Cealaltă era argintiu mat, mai pătrățoasă, iar ca material, ei bine nu știu din ce sunt făcute bateriile. Iar soțul alesese… de fapt nu alesese nimic, avea alte preocupări.

Cât ne uitam noi pe acolo și ne dădeam cu părerea a venit și un consultant să ne ajute. Îi arăt ce mi-ar plăcea mie, moment în care mă întreabă senin dar cumva cu o certitudine dacă pentru bucătărie îmi trebuie. Nu, pentru baie, am răspuns eu la fel de senină în timp ce eram cu ochii la panou.

Aaa dar aceasta la care vă uitați este pentru bucătărie, pentru baie am doar două.

Două? Două ce? Două baterii? Pai cum două că sunt aici zeci.

Da, dar acestea sunt pentru bucătărie, pentru baie doar două.

Ceva în capul meu nu se leagă. Cum adică baterie pentru bucătărie și baterie pentru baie? Sunt diferite? Au ceva diferit unele de altele? Cea pentru baie nu se poate monta la bucătărie și invers?

Consultantul era foarte debusolat, el nu părea să înțeleagă cum să vrei să faci așa ceva, să alegi o baterie pentru bucătărie pe care să o montezi la baie, cu toate că se lămurise și pe el, dar și pe noi că nu au nimic diferit și le poți monta pe oricare dintre ele și pe casă dacă vrei.

În final am ales-o pe cea argintiu mătuit, că se potrivea cu dușul, clar era o chiuvetă pentru bucătărie, cred, habar nu am, am luat ce mi-a plăcut, însă treaba asta mi-a amintit de următoarea întâmplare, mai jos redată.

Acum ceva ani căutam o perdea pentru un dormitor. Aveam în minte ceva vesel, cu fluturași, dar nu încărcată, mai degrabă diafană. Când în sfârșit am găsit ceva ce se apropia de ce voiam eu și mă pregăteam să spun care este dimensiunea pe care o doresc, vânzătoare mă complimentează pentru alegere spunându-mi că este o perdea foarte frumoasă de bucătărie. Și… nu merge la dormitor? întreb eu naiv. Doamna care vindea perdeaua era la fel de șocată ca și domnul  care vindea baterii pentru chiuvete. Cum să amesteci lucrurile? Până la urmă vânzătoarea a spus că merge și în dormitor de ce să nu meargă, mai ales când s-a văzut în situația de a nu mai face vânzare. Adevărul este că eu o cumpăram indiferente de părerea dumneaei.

Nu știu când s-a creat acest statement al lucrurilor blocate într-un anume spațiu. Perdea doar pentru bucătărie, baterie doar pentru baie, covor doar pentru hol, nici cine dictează acest trend, dar știu sigur că în propria casă poți așeza lucrurile exact cum vrei și cum îți face plăcere că doar în casa ta trebuie să te simți tu bine. Nu vine nici instalatorul, nici vânzătoarea, nici nimeni să își dea cu părerea. Sper!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Terapia 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Acum ceva vreme cineva mi-a recomandat un mini serial de pe NF – Un al sine – un serial turcesc pe care am amânat să îl văd. De fapt îl scosesem de tot din minte însă informația aceasta tot revenea la mine pe diverse căi până m-am decis să îl urmăresc. Am înțeles atunci că filmul prezintă o parte din terapia constelațiilor. După o vreme am urmărit două podcasturi de-ale lui Mihai Morar în care apare Raluca Anton pentru că îmi atrăsese atenția în descriere exact acest tip de terapie despre care voiam să aflu mai multe.

Raluca Anton este psiholog de meserie cu multe formări în diverse terapii, printre care Imago și Terapia Constelațiilor, iar atunci când a decis că are ceva de oferit lumii, a scris o carte.

Terapie 1 la 1 cu sinele tău este o carte practică, se citește cu pixul în mână, se notează, se gândește, se însușește, se reflectă ca la finalul ei să fii puțin mai bine cu tine.

Am învățat în ultima vreme că trecutul este trecut și nu face bine nimănui să îl tot aduc în prezent, mie categoric nu. Că nu îl pot schimba, nici nu îl pot readuce la nesfârșit în viața mea actuală. Însă în măsura în care am învățat acest lucru am înțeles și că trecutul trebuie acceptat și integrat, chiar dacă nu neapărat înțeles pentru a putea ca el să rămână acolo unde îi este locul, în trecut. Nu este ușor. Nicio muncă cu sinele nu este ușoară. Pare mai ușor când citim câte ceva, că omul ăla a fluturat puțin din gene și și-a schimbat viața. Adevărul este că a fluturat ani buni din gene și încă o mai face pentru a reuși să schimbe o fărâmă din paradigmele pe care le-a tot cărat în spate.

Mulți ani mi-am petrecut întrebându-mă de ce? De ce a făcut aia? De ce s-a purtat așa cu mine? De ce nu a făcut ailaltă? Întrebări care nu îmi dădeau pace și care mă țineau captivă în furie și în resentimente. Încă mă întorc la de ce? din când în când pentru că uneori las trecutul să mă copleșească. Însă am reușit să integrez atât de mult din istoria mea personală încât trecutul acesta vine din ce în ce mai rar peste mine.

Raluca Anton spune că a sta în suferință este parte din procesul de vindecare. Ceea ce cred că este adevărat, este o modalitate de vindecare. Doar că acest proces este foarte diferit de la om la om și eu am întâlnit până acum câțiva oameni care au trecut prin cabinetele psihologilor și erau în niște dureri depresive din care nu mai reușeau să iasă pentru că procesul dura foarte mult. Autoarea oferă în cartea sa câteva exerciții care au menirea de a face lumină în propriul trecut, invitând la a nu judeca, ci la a accepta ce ni s-a întâmplat, iar mie mi se pare o formă mult mai ușoară de integrare a istoriei personale fără a fi victime sigure ale deznădejdii.

Cartea aceasta este una complexă cu toate că nu are termeni greoi, este scrisă pentru mase, citibilă, oferă multe informații cu trimitere la istoricul familial al fiecăruia. Face lumină în termenii care se perindă acum prin lume și care au devenit la modă, cum ar fi traumă și moștenire transgenerațională. Ne ajută să înțelegem cum integrăm în subconștient mesaje care inițial au menirea să ne țină în siguranță, însă care devin toxice și traumatice deoarece contextul social se modifică, însă paradigmele trecute rămân neschimbate.

Nu pot pune toată cartea aceasta într-un singur text, are tentacule prea multe pentru ca eu să le leg pe toate aici, așa că împart și mai revin cu text și lămuriri despre Terapie 1 la 1 cu sinele tău. Citiți-o, aveți doar de câștigat, chiar dacă nu o aplicați ca pe un exercițiu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

E grea bătrânețea doamnă!

Vă cred, o să aflu și eu la un moment dat, am deschis gura și în timp ce scoteam această profundă înțelepciune, creierul meu se diviza. O dată s-a activat creierul care este împotriva bătrânilor, acela care îi contestă și nu îi înțelege și îi judecă și îi critică pentru că sunt răi și șantajiști emoțional. Iar o dată s-a activat creierul care a conștientizat că și eu o să am o vârstă înaintată și or să îmi tremure picioarele în timp ce merg pe stradă să îmi iau pâine și cu greu am să ajung acasă. Că parcă mi-ar prinde bine să îmi aducă cineva pâinea la ușă decât să merg să mi-o iau singură.

Îl știu pe bătrânul care m-a anunțat că este greu la bătrânețe. Îl știu din vedere. Locuiește cu mine în bloc și îl văd frecvent pe la câte un supermarket sau pe alee când vine repede spre casă. Nu merge încet, aproape că aleargă, pesemne că este singurul ritm pe care îl mai știe ca să se asigure că ajunge întreg acasă. La supermarket întâmpină frecvent dificultăți, îi este greu să își cântărească produsele, nu se descurcă și nu prea aude, lucru ce enervează casierele de fiecare dată.

Nimeni nu are răbdare cu bătrânii. Nici eu nu am. Mulți dintre noi nu avem răbdare cu copiii, cu bătrânii nicio șansă. Eu spun mereu că am investit toată răbdarea pe care nu o aveam în propriul copil, astfel că absolut toate celelalte categorii sunt vitregite la capitolul răbdare. Nu-s o persoană răbdătoare și este ceva cu care mă lupt și zbat zi de zi ca să am mai multă. Mai multă nu-i oricât o caut.

Am și eu bătrânii mei și abia le fac față. Nu înțeleg ce le explic, au predat de mult armele, nu îi interesează nimic din ce este nou, iar lumea se schimbă cu o viteză mult prea mare pentru a ține pasul cu ea. Sunt oamenii care au muncit o viață întreagă în același loc, s-au pensionat de acolo și au rămas acasă într-o bulă fără să le pese ce este în lume…până ajung să interacționeze cu lumea. Văd cum toate aceste schimbări le produc disconfort. Nu mai au de foarte multă vreme capacitatea de a învăța ceva nou pentru că nu au acest antrenament. Nici mulți dintre cei tineri sau cei care se îndreaptă deja spre vârsta a doua (că nu sunt singură unde mă încadrez eu) nu au antrenat acest mușchi al învățării de lucruri noi. Au încheiat ciclul învățării o dată cu școala și nu aderă pe durata vieții la niciun curs care să îi scoată din zona de confort educațional. Nu poți fi un bătrân viu dacă ești un tânăr mort.

Din păcate școala noastră cea de toate zilele contribuie foarte mult la dorința de a scăpa de școală. Nu știm să învățăm de drag, nici de plăcere, iar presiunea pe note este foarte mare. Nu mai vorbesc de atitudinea cadrelor didactice de la educatori la profesori. Când un copil de 5 ani vine și spune că este oribil la grădiniță și că sunt prea multe activități de învățare, mă gândesc cu groază oare cât de oribil va fi la școală. Acea școală românească de stat unde învățătorii încă aplică pedepse și scot elevii afară pe hol. Sper să nu urmeze și pusul la colț sau trasul de perciuni. E normal să îți dorești, să abia aștepți, să vrei să termini cu școala. Câți dintre voi nu și-au spus că nu vor mai învăța niciodată în viața lor atunci când au terminat o formă de învățământ? Eu sigur am spus. Doar că eu m-am întors la învățat știind că este singura sursă de evoluție și fiind conștientă că doar așa pot ține pasul cu vremurile în schimbare.

E grea bătrânețea.

Este grea și singurătatea. Constat mult în jurul meu că bătrânii au acest obicei de însingurare, de izolare de societate și de acaparare a familie de bază. Însingurarea și izolarea sunt fenomene pe care le văd în societate indiferent de vârstă. Le văd și la mine. Îmi sunt autosficientă, iar familia de bază îmi este exact ce îmi trebuie, nu mai simt nevoia de socializare față-n față. Asta și faptul că sunt foarte mult absorbită de mediul virtual. Bătrânii nu sunt absorbiți de online. Nici de filme. Nici de televizor, excepție făcând un anume canal de știri care aproape le spală creierul. Însă observ că după o anume vârstă vine și acel nu mai vreau să deranjez pe nimeni. O văd la bătrânii din jurul meu, cu toate că vor să vorbească, să povestească, să socializeze, dar să le fie toate aceste nevoie îndeplinite de familia de bază. O presiune mult prea mare și un obicei care se perpetuează.

Evident că nu sunt toți oamenii așa, că sunt bătrâni înscriși pe la cluburi sau care fac clacă pe bănci în parcuri, la fel cum sunt și tineri care umplu site-urile care oferă cursuri fel de fel, cumva evoluăm, însă ritmul în care noi ne schimbăm este mult mai lent față de cum evoluează părțile celelalte, adică societatea, tehnologia și tot ce presupune o schimbare.

Concluzia? Concluzia este mai jos:

E grea bătrânețea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Pusei murături. Eu cu mânuțele aistea două și cu două ale copilului care mai mult m-a lăsat baltă.

În ritmul ăsta dacă ajung să fac și sarmale, e clar că m-am stricat.

Eu nu fac sarmale.

Nu fac mucenici deși am făcut.

Nu fac preparate din astea de sărbători specifice paștelui sau iarna de crăciun.

Și nu pun murături.

De ce? Pentru că pe toate le-am făcut acasă la ai mei, mai mult obligat și forțat decât din plăcere. Pentru că îmi apasă niște butoane care mă fac să mă simt inconfortabil. Pentru că prea multă muncă și nu am văzut satisfacția și nici bucuria în acele munci.

Și pentru că presiunea era prea mare de parcă ne pregăteam de maraton și nu de sărbători.

Așa că am zis că nu fac, nu pun, nu vreau să mai trăiesc disconfort. Pentru că disconfortul nu aducea și bucurie, rămâneau doar stresul, epuizarea, enervarea și toate celelalte care nu îmi plăceau.

Doar că…

 Mai tratez ceva colo, mai vindec ceva dincolo, mai schimb o paradigmă, mai văd lucrurile în altă lumină. Așa se face că a venit copilul cu un borcan cu castraveți de la grădiniță. Că au lucrat acolo în acest fel care m-a bucurat și în euforia mea m-am auzit spunând: hai, vrei să punem și noi murături în weekend?

Nu mama, mie mi-a ajuns, mi-a fost suficient la grădiniță, o activitate total anostă și nu îmi mai trebuie, pot să trăiesc și fără murături. Așa m-am bucurat. Dar doar în capul meu că nici copilul nu-i Enstein, nici Kant, e copil normal care la auzul acelei întrebări a zis Daaaaaaaaaa. Cu mult aplomb și și mai mult entuziasm.

Așa se face că a doua zi, am luat copilul de o mână, plasa în altă mână, am mers în piață, am ales împreună legumele, am plătit, ne-am întors acasă și ne-am pus pe treabă.

Jonglam de ceva vreme cu ideea murăturilor, mai ales că îmi era poftă de pepenaș murat. Acum ceva vreme un supermarket a avut la vânzare pepene murat la borcan care m-a ademenit până l-am luat în brațe și am plecat cu el spre casă. Doar că acest pepene a ajuns foarte repede la gunoi din păcate. Era ceva oribil de nemâncat. De atunci m-am tot gândit să fac eu murăturile mele care să îmi placă, doar că lenea a câștigat de fiecare dată. Până în momentul în care am zis hai că pot.

Și am putut!

Mai mult eu că al meu copil după ce a curățat un morcov și-a amintit de o jucărie pe care nu a mai băgat-o în seamă de secole. După ce a curățat ceva usturoi s-a plictisit. După ce a pus 2 gogonele în borcan a strigat vecina. Și așa am rămas eu să mă lupt cu borcanele și cu disconfortul. Stai, care disconfort? Nu am avut niciun disconfort. Mi-a plăcut să pun în borcane exact ce legume am vrut eu și cum am vrut eu. Mi-a plăcut că m-am oprit exact atunci când m-am plictisit și am obosit. Că nu a fost un maraton al murăturilor, ci o activitate normală de făcut cu copilul care a stat exact atât cât a avut chef. Da, mi-a plăcut să pun murături, mi-a plăcut să aleg legumele. Și mi-a plăcut să mă gândesc la momentul în care voi desface un borcan cu legume murate, sărate și crocante și le voi pune pe masă pentru ai mei, dragi mie.

Nu vă imaginați că am pus butoaie cu murături, nu este cazul, doar am jonglat cu câteva borcane între 800 gr si 2 kg și pe care abia aștept să le degust.

Nu știu dacă anul viitor mă va găsi în același stadiu cu borcane întinse pe masă, dar știu că orice este posibil, iar eu rămân deschisă să primesc informațiile care ajung la mine. La sarmale nu mă bag. Încă!

Acum, dacă or să și iasă murăturile mele sau nu sau dacă vor fi pe placul meu, este discutabil, eu de fapt mă bazez pe murăturile pe care le pune soră-mea, dar sstt să nu mai spuneți nimănui :).

Sursa: Pinterest

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Magia ordinii & Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața – Marie Kondo

Am tot scris despre Marie Kondo și metoda ei de a face ordine, numită KonMari, încât probabil ajunge să fie prea mult.

Încă una și mă opresc. Promit.

Am zis că m-am apucat de o reorganizare a casei după ce am citit Bucuria ordinii. Între timp am urmărit pe youtube filmulețe cu Marie Kondo și emisiunile filmate de pe Netflix ca să văd exact cum procedează atunci când face ordine, cum împachetează hainele și cum sunt toate așezate în așa fel încât să nu se mai ajungă la dezastru.

Magia ordinii am impresia că este prima carte scrisă, Bucuria ordinii fiind cea care i-a urmat. În Bucuria ordinii găsiți și imagini, descrierile sunt urmate de exemplificări grafice. În magia ordinii acestea lipsesc, însă în esență informațiile sunt asemănătoare. Dacă vă hotărâți să parcurgeți drumul acesta, eu recomand Bucuria ordinii și este suficient, sunt eu destul de nebună încât să citesc toate cărțile și este de ajuns.

Au trecut mai bine de șase luni de când am reorganizat casa și toate dulapurile. Ordinea se menține, nu au apărut lucruri inutile între timp, nici nu s-au înmulțit cele existente. Am un dulap golit de atunci de la marea reorganizare care este și acum gol. Deși Marie recomandă să nu rămână mobilă goală că nu acesta este scopul ordinii, la mine s-a întâmplat și până acum nu a fost pus în pericol să se umple. Încă nu știu de ce îl păstrez și nu știu nici care va fi soarta lui până la final.

Cu toată ordinea și orânduirea casa nu este brici tot timpul. Genul acesta de ordonare nu asigură o casă care nu va mai fi niciodată dezorganizată. Din contră, dezordine se va produce. Mai ales într-o casă cu câte un copil mic sau cu membri care împrăștie lucruri așa cum sunt cei din familia mea. Diferența acum este că ordinea se face cu mai multă ușurință. Lucrurile ajung mai ușor la locurile lor. E ca și cum fiecare și-a învățat poziția de bază și tinde să ajungă acolo.

La fel este și cu împachetatul hainelor. Pe lângă faptul că acum nu mai calc. Nu chiar deloc, ci aproape deloc. Cămășile și hainele pretențioase ca material încă ajung sub fierul de călcat, însă se întâmplă foarte rar. Înainte strângeam hainele de la uscat și le îngrămădeam într-un coș de rufe până mă urneam să le calc. Înainte să am copil treaba asta îmi ocupa o după amiază întreagă sau două dacă erau foarte multe. Stăteam mult în picioare și mă durea spatele. După ce am avut copil și a durat ceva până n-am mai călcat, dura și o săptămână să golesc coșul de rufe. Acum strâng hainele de la uscat și mă apuc să le împachetez, nu le mai depozitez nicăieri, nici nu le mai las grămadă într-un loc. Le netezesc cu palma și când mă apuc de îndoituri, hainele nu opun rezistență, nu se fac cute și nu rămân șifonate, ba chiar se mai îndreaptă cât stau în cutie în dulap.

Da, la început a fost greu, chiar foarte greu, nu se așezau nicicum și am fost convinsă că nu o să îmi iasă, însă am avut răbdare (greu de crezut) și m-am obișnuit cu metoda.

Revenind la Magia ordinii, cartea nu aduce nimic în plus față de Bucuria ordinii, poate doar ca povești expuse în carte diferă, însă conținutul este asemănător. Doar mi-a întărit mie convingerea că sunt pe drumul cel bun și că mi se potrivește acest stil organizat și relaxat de așezare ale obiectelor din locuință.

Marie Kondo a scris și o carte pentru cei mici numită Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața. Este o carte destinată copiilor mici, undeva până în 7 ani, apoi este mai greu de implementat un astfel de obicei. Prezintă în carte două modele diferite de personalitate. Unul căruia îi place să ordoneze și unul căruia îi place să își umple casa cu tot ce găsește. Un strângător din acesta mic am și eu acasă și până acum această carte nu a adus nicio modificare de comportament. Cine știe, poate în alte case este mai mult succes. Cartea este simpatică, ilustrată, iar la final are și o reprezentare grafică pentru împachetarea hainelor ca să îi ajute pe copii să folosească aceeași metodă de împachetare.

Traiul într-o casă ordonată este mai ușor de dus. Din casa mea cel mai mult îmi plac dulapurile cu haine la interior. M-aș muta și eu acolo dacă aș putea, atât de multe îmi place cum stau așezate toate acele haine care par că respiră și se odihnesc în același timp.

Atât pentru azi, luați cu ordonare și organizare dacă încă nu ați trecut la fapte.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când 20 de ani de la terminarea liceului nu mai pare timp așa puțin ca atunci când nu îi numeri.

Discutam zilele acestea cu prietena mea din liceu. Ohoo de cât timp ne știm noi am renunțat să mai numărăm că ne dăm seama că poate fi o viață de om. Din păcate ne vedem rar deși locuim în același oraș, dar am realizat că simplul fapt de a fi în cartiere diferite e ca și cum ne-ar departe mii de km și atunci e normal să fie greu să te vezi. Sau poate doar suntem comode și ne găsim scuze pentru că s-a mutat comunicarea în scris. Și asta este valabil pentru mai toate relațiile cu oamenii din jur: mai mult în scris și mai puțin pe viu.

Din când în când descopăr informații pe care ori le-am uitat, ori nu le-am știut niciodată și mă apucă așa o nemulțumire când mă gândesc la școală. Cum am pierdut ani din viață învățând lucruri inutile și cum nu am învățat lucruri care chiar ar fi fost necesar să le fi știut.

Și ca să nu spun că arunc așa vina pe școli din vârf de degete, eu mereu îmi verific informațiile. În cazul de față cu prietena mai sus menționată. Își amintește ea așa ceva? Sigur? Înseamnă că am uitat eu. Ei asta cu am uitat eu nu prea s-a aplicat că ce nu știam eu, nu știa nici ea. Acum nu zic, e posibil să fi fost amândouă toante sau să fi chiulit fix în momentul acela când se distribuia informația, nici asta nu prea se aplică. Acum de toante, nu știu ce să zic, dar de chiulit noi nu chiuleam că eram tocilare. Doar prin a 12-a au ieșit rebelele din noi și am început să mai sărim peste ore, dar rar.

În tot cazul nu despre învățătură am vrut să fie azi, asta a fost așa o introducere în context ca să vedeți cam cât de bătrână sunt eu de fapt. Și că am prieteni din paleolitic. Râdem, glumim, dar anii 80 și ceva par din ce în ce mai îndepărtați.

Ziceam că recent am mai trecut prin filtrul nostru ceva informații pe care le știm sau nu le știm și nu știu cum nu am fost atentă și discuția a deraiat spre profesori. Vorbeam de profesorii de la informatică, se pare că am avut mai mulți, eu îmi amintesc de doi, ea de trei. Aici s-a produs marea schismă. Pentru simplul fapt că eu am dreptate iar ea nu are. Atât de simplu.

Am suspectat-o chiar că a fost la alt liceu deși o vedeam zilnic, iar ea a crezut că mă îndrept spre bolile alea care te fac să uiți lucruri.

Concluzia a fost că ea a inventat profesori, eu i-am șters, dar împreună scoteam de-o catedră. Adică am avut o profesoara, asta a fost limpede pentru ambele părți implicate. Apoi am mai avut un profesor, unul singur, pe care și-l amintea și ea. Și fiecare și-ar fi văzut în liniște de viața-i proprie dacă nu mai scotea din joben un alt profesor. De ce sunt convinsă că nu a existat al treilea profesor? Stați că vă spun. A luat ingredientele de la profesorul comun și le-a pus la al treilea schimbându-i doar înălțimea și culoarea părului. E clar că este fake ca lumina zilei. Ochi albaștri? Bifat! Accent moldovenesc? Bifat! Piele albă? Bifat! Tânăr? Bifat! Toate fetele leșinate în urma lui? Bifat! Toate sunt amintiri comune. Pe toate le-a luat și le-a atribuit și celuilalt care nu a existat de fapt, e clară treaba.

Stați aproape maică să vă mai spunem ce nu ne mai amintim.

Amintirile noastre sunt scindate, ele se modifică ori de câte ori le accesăm și doar avem impresia că sunt conform cu realitatea. Realitatea este relativă și este a fiecăruia. Ori de câte ori accesăm o amintirea se adaugă sau se șterg elemente, cel puțin așa zice neuroștiința. Totuși nu se modifică într-atât de mult încât să adăugăm sau să ștergem persoane. Asta ține de alt spectru.

Eu spun că doar la informatică am schimbat profesorii, în rest au fost constanți. La geografie nu îmi mai amintesc dacă am avut 1 sau 2 in toți cei 4 ani de liceu. Deci, cum stați cu memoria? Vă mai amintiți de profii din liceu?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Frica – o emoție puternică ce poate deveni un balaur cu multe capete.

Eram într-o zi pe un hol cu o carte în brațe așa cum fac de obicei atunci când aștept copilul de pe la câte o activitate. Holul acesta găzduia mai multe săli cu activități diverse pentru vârste diferite.

Două uși mai la dreapta se schimba tura la ceva dansuri. O mamă a scăpat din ochi copilul, copil care era de școală primară, avea 8-9 ani. I-o fi zis unde se duce și mama n-a auzit sau poate că la vârsta aia nu mai este nevoie să justifici fiecare pas. Mama a întrebat în jur unde îi este copilul, un părinte i-a spus că la baie, doar că de la baie nu mai venea. Mama a început să se agite, să strige, nimeni nu răspundea. În final după ce a răcnit de s-a auzit în trei cartiere mai la stânga, a ieșit și copilul de la baie, speriat și plâns când a văzut că balaurul din maică-sa amenința să îl înghită.

Frica.

Acum ceva vreme eram în mol cu al meu copil, era multă lume, erau activități diverse și ateliere de tot felul. La un moment dat ne uitam la un curs de prim ajutor, nu era foarte multă lume, însă oamenii erau ciorchine ca să vadă cum se acordă primul ajutor în diverse situații. Al meu copil și-a retras mâna din mâna mea și s-a făcut nevăzut în exact o fracțiune de secundă cât mi-a luat mie să întorc capul. Și nu l-am mai văzut. Am mers în direcția în care am crezut că s-a îndreptat, am dat ocol locului împrejmuit pentru activitatea care se desfășura acolo, am mers la scările rulante să văd dacă s-a aventurat, m-am uitat peste balustradă să văd dacă este la alt etaj, am mai ocolit perimetrul de trei ori și nici urmă de copil. Panica a urcat în mine cu viteza luminii. Îmi venea să plâng și să țip în același timp. Am scos telefonul să îmi sun soțul să îi spun că am pierdut copilul și să mă ajute să îl găsesc, mi-am dat seama că nu are cum să mă ajute pentru că era departe tare. Apoi m-am uitat după un paznic ca să mă ajute să îmi spună unde să merg să dau anunțul prin stație că îmi caut copilul. Toate s-au întâmplat într-un timp foarte scurt care mie mi-a părut a fi un secol.

La un moment dat de undeva din mine s-a auzit rațiunea. Hey, ai investit mult timp, explicații, atenție în copil, ai un copil deștept care știe unde să se întoarcă la tine, mai ai răbdare. Și într-adevăr în timp ce gândul acesta îmi rula în minte și în timp ce începeam să mai dau o tură, spre mine venea al meu copil care începuse să se impacienteze pe măsură ce se apropia de mine pentru că probabil fața mea era mai mult decât evident transfigurată.

Acela a fost singurul moment în aproape șase ani când am avut o situație de genul acesta. Copilul de fapt nu plecase nicăieri, era acolo în acel perimetru doar că oamenii fiind înghesuiți eu nu am văzut nimic. Voia să fie mai în față să vadă mai bine. În momentul în care l-am văzut l-am luat în brațe, dar îmi venea să și urlu, să întreb de ce îmi face una ca asta. Doar am luat în brațe. Ne-am așezat pe o bancă, am spus că m-am speriat, că am crezut că s-a pierdut, că nu știam unde să caut, că este aglomerat și că nu trebuia să îmi dea drumul din mână. Am căutat să am un ton normal, însă sunt convinsă că panica a răzbit din toate unghiurile gâtului meu.

Frica.

Frica a fost acolo în ambele situații de posibil copil pierdut și faptul că mintea noastră țese scenarii. Cu viteza luminii mintea poate emite mii de gânduri în timpul cel mai scurt posibil. Într-un minut ai timp să asiști la cele mai negre scenarii ale minții.

Ce face diferanța? Modul în care investești în tine și în emoțiile tale ca atunci când apare o situație neprevăzută raționalul să se audă.

Sunt ferm convinsă că într-o altă viață a mea mai îndepărtată aș fi reacționat și eu exact ca prima mamă, ba chiar mai mult cred că aș fi prins copilul de umeri și l-aș fi scuturat bine ca altă dată să nu mai facă și să nu mă mai pună în situația aceea de a-mi fi frică. Și undeva într-un colț al minții mele exista această posibilitate și atunci în mol, însă raționalul și prezența momentului au fost cele care m-au scos din panică și au liniștit balaurul.

Mă bucur că investiția în mine dă roade. Pentru mine este un exemplu concret de eficiență a muncii pe care o depun de ani de zile pentru a-mi fi mai bine. Nu mă mai las atât de ușor copleșită de emoții puternice. Că există o gestionare pe care o pot accesa, că am învățat să îmi aduc mintea de pe coclauri și să o pun să facă ce vreau eu când vreau eu. Nu, nu îmi este ușor și nici nu îmi iese de fiecare dată, dar se pare că în situații presante revine la putere călărețul și nu leșină elefantul, vorba celor de la Mind Architect.

Zilele acestea frica mă pune din nou la încercare pe o altă temă pe care nu am integrat-o suficient și care a ieșit la suprafață să se arate. Procesul este departe de a fi finalizat, însă după ce iraționalul a dat o tură prin ograda mea, a apărut și raționalul cu stindardul la purtător. Mai lucrez, mai lucrez și iar lucrez.

Pentru astăzi vă doresc să puteți să puneți degetul pe frică atunci când vine în vizită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Minestrone în stomac. Să fie ăsta dor de Italia?

Adevărul este că îmi este dor de o plecare, de o hoinăreală pe undeva. De frumos. De alt aer. Nu este posibil momentan, deși vorba aia, o vacanță este oricând binevenită.

Când am fost în vară în Italia am avut ocazia să mănânc această supă groasă și dulce care abundă de legume, numită minestrone. Este prima dată când o mănânc la ei și este și prima dată când încerc eu să o gătesc.

Supa lor mi-a plăcut tare mult. Era densă, cu o zeamă cremoasă, multe legume și cu ceva parmezan deasupra. Doar se știe, mâncarea fără parmezan nu are viață :).

Cum Rimini este foarte aproape de San Marino, deși viața mea s-a desfășurat mai mult în Rimini, mie de San Marino îmi este mai dor. Să merg pe străduțele acelea înguste și pietruite, să urc pe lângă magazine micuțe, să cobor pe lângă restaurante cochete cu fețe de masă curate. De cetatea aceea care are atâta piatră cât să îmi ajungă aerul rece până în măduva din oase.

Da, supa am mâncat-o în Rimini, dar acum nu mai poate omul să viseze și la țara vecină? O supă or avea și-n San Marino, zic, deși n-am căutat eu acolo supa.

Așa se face că atunci când am intrat la Lidl și am văzut legume pentru minestrone mi s-a aprins beculețul, nările mi s-au umplut de mireasma caldă și dulceagă a supei iar simțurile mele s-au acutizat mai ceva ca urechea unei vulpi în așteptare de atac. Am căutat repede și un parmezan și dusă am fost.

Așa este, am cam sărit peste etape și am folosit legume congelate. Nu sunt împotriva lor, însă nici nu am un obicei din a le folosi, adică se întâmplă mai rar, dar se întâmplă.

Supa aceasta este diferită de la farfurie la farfurie în Italia. În principiu se gătește cu ce are omul prin casă. Este o supă groasă cu legume de sezon, din orice sezon. De aceea și variază. Toamna poate avea dovleac în componența ei, iar vara aproape orice se poate găsi într-o grădină. Are atât de multe legume că ar ieși două mâncăruri din ele.

Supa mea are în componență nu mai puțin de 14 legume: dovelecel, morocov, fasole boabe, fasole păstăi, mazăre, ardei gras, broccoli, spanac, țelină, varză, praz, roșii, cartofi, usturoi.

Eu am călit legumele acestea în puțin unt, apoi am pus 2 litri de apă la 1 kg de legume și am lăsat să fiarbă aproximativ  40 de minute. La final am asezonat cu sare, un praf de piper, un vârf de oregano și un strop de paprika. Probabil că rețeta de bază nu avea astfel de condimente, însă eu așa am simțit să pun în oală și am pus. La final în bol a aterizat și niște parmezan răzuit și a ieșit o supă densă și tare aromată, caldă și bună pentru zile cu frig și soare din ce în ce mai puțin.

La gust seamănă cu ce am mâncat în Italia, nu este exact la fel, dar este mulțumitor. Promit că am să fac și cu legume proaspete când am să fiu pe tihnă pentru că voi repeta preparatul acesta cu siguranță.

Luați cu lingura că tot e prânz.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Bărbați fără femei – Haruki Murakami

V-am zis că mă întorc la Murakami și încă nu am terminat, mai am de explorat acest autor care încă nu m-a lămurit care îi este stilul pe care îl abordează. Atât de diferit îmi pare de la scriitură la scriitură.

Dacă merg pe comparație, deși poate că nu ar trebui, cartea precedentă a fost de departe mult mai bună decât cea de față, dar este interesantă și aceasta.

Bărbați fără femei este o serie de 7 povestiri scurte care nu au legătură între ele, decât prin faptul că sunt implicați bărbați și….femei, evident.

Din ambele cărți citite până acum, am reținut că Murakami este pasionat de muzică și încearcă o vastă culturalizare muzicală, văd eu și mai departe dacă se menține trendul, însă până acum a oferit un întreg playlist muzical.

Cum sunt bărbații fără femei? Greu de spus. Probabil tot așa cum ar fi și femeile fără bărbați, dar nu este cazul în subiectul de azi, pentru că astăzi facem referire mai mult la bărbați. La bărbații care au ajuns să iubească și să piardă o femeie. La bărbații care au rămas singuri și au fost nevoiți să se caute și să se găsească ei pe ei. La bărbații care au greșit, la cei care au fost răniți, la cei care au suferit, la cei care nu au înțeles. În concluzie la toți bărbații, dacă gândim corect.

Cartea aceasta reprezintă o perspectivă asupra vieții de cuplu fără să o disece până la măruntaie. Nu neapărat se pretează la cultura noastră europeană și în niciun caz la cultura noastră autohtonă, însă asta nu înseamnă că prin alte colțuri de lume oamenii nu au îndoieli, dubii, iubirii sau neîncrederi.

Mi-a plăcut Bărbați fără femei pentru că m-a plimbat prin Asia, pentru că m-a relaxat, pentru că m-a făcut să îmi pară rău pentru unii bărbați, pentru că multe alte lucruri pe care le găsiți doar citind.

Las mai jos citatul meu preferat din povestea Bărbați fără femei:

Într-o bună zi, devii deodată unul dintre bărbații fără femei. Ziua aceasta vine pe nepusă masă, făr cel mai mic semn sau avertisment, fără s-o simți sau s-o intuiești, fără să se anunțe cu un ciocănit sau un tușit. Dai un colț și te trezești deja acolo. Însă nu te mai poți întoarce. Odată ce ai dat colțul, devine singura lume pentru tine. Iar în acea lume te numeri printre ,,bărbații fără femei,,. La plural, infinit de rece. Doar bărbații fără femei știu cât e de cumplit, de sfâșietor să fii unul dintre bărbații fără femei. […]. E foarte ușor să ajungi unul dintre bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. […]. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete este o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Oare oamenii încep să nu mai tolereze nesimțirea semenilor?

Pe drumul spre grădinița copilului, mergem pe o stradă care are un singur trotuar și acela destul de îngust. Jumătate din acest trotuar delimitează o parcare. Șoferii care parchează perpendicular cu trotuarul cu pricina dau dovadă de exces de zel în ale parcării. Își lipesc mașina cu roțile de trotuar astfel încât ocupă cu spatele mașinii parțial sau total trotuarul.

Săptămâna aceasta a fost campioană la nesimțire o mașină roșie și lungă. Vreo trei zile am văzut ștergătorul ridicat ca mesaj transmis. Omul nu s-a prins, ori n-a văzut, ori n-a fost acasă, cine știe. astăzi de dimineață era mașina parcată puțin mai în față, nu mai ocupa trotuarul. Semn că receptase mesajul. În schimb alte două mașini, vecine cea cea roșie erau candidate la ștergător ridicat.

Mai prin capătul celălalt al trotuarului un gorjean lăsase mândrețe de mașină din Gorj pe tot trotuarul. Și el avea un ștergător ridicat.

Îmi place acest mesaj transmis, de nu este în regulă ce faci, un ștergător ridicat nu deteriorează mașina, nu sunt adepta stricatului de bunuri, deși uneori grobianismul este la cote atât de ridicate că-mi vine și mie să mai ies din civilizație. Însă nu o fac, refuz să pic în această capcană, nimic nu mă îndreptățește pe mine să îmi fac dreptate singură. Bine, vorbind de România, acum, nu-s chiar așa sigură de ceea ce tocmai am scris.

Revenind la mesajul din ștergător, sunt șoferi care se prind și își corectează comportamentul, sunt șoferi care refuză să acționeze pentru binele pietonilor.

În sectorul șase vin vremuri grele pentru șoferii obișnuiți cu peste tot, oricând, oricum. În curând fiecare va trebui să parcheze pe locul pe care îl plătește, o practică ce îi va debusola până și pe vecinii mei foarte tare pentru că ei nu înțeleg de ce insiști să parchezi fix pe locul care îți revine. Dar se vor obișnui ei sunt convinsă.

Mă tot gândeam dacă oamenilor începe să le pese de ei și de cei din jur atunci când și autorităților le pasă de cetățeni și încep să ia decizii în favoarea lor. Sau pur și simplu cu pași mici ne îndreptăm spre civilizație și nu are legătură cu cei care ne conduc și cu atitudinea lor față de noi.

Da, mesajul din ștergător, îmi place cum sună.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Este sau nu intuiția supraevoluată? Am vrut să aflu mai multe, m-am documentat și împărtășesc ce am aflat.

În cartea Cum să fii o fiică/mamă bună scrisă în tandem de fiica Eliza și mama Sil Reynolds, Sil vorbește despre intuiția de mamă care a ajutat-o să ia decizii corecte în relația cu fiica sa adolescentă.

De atunci intuiția nu îmi mai dă pace. Ce o fi, ce nu o fi. Sau mai bine zis, o mai am?

Când eram copil consideram că am o intuiție foarte bună, una pe care am pierdut-o pe parcurs pentru că nu am știut cum să am grijă de ea și pentru că m-am deconectat de la sinele meu. Simțeam întotdeauna când urma să am probleme acasă de dinainte să ajung acasă. Cum treceam de colțul străzii simțeam o neliniște în piept, inima își intensifica bătăile și știam că ceva mă așteaptă. Până acasă nu aveam de făcut decât să mă pregătesc, să trec rapid în revistă ce posibile belele am făcut recent și să găsesc o explicație logică astfel încât să scap cu pielea neînvinețită.

Între timp am crescut, mecanismele interne nu au mai simțit că îmi este viața în pericol și au încetat să îmi mai transmită semnale. A fost o perioadă în care nu am primit niciun fel de semnale iar eu eram și mă simțeam pe câmpii nu tocmai verzi.

Pentru textul de astăzi m-am apucat de documentat, am recitit capitolul cu intuiția din Cum să fii o fiică/mamă bună, am recitit trimiterea către Puterea prezentului a lui Eckhart Tolle, am citit cartea Intuiția de Beatrice Milletre și am ascultat episodul 3 din sezonul 5 de la Mind Architect. Știu, o mulțime am făcut și toate în virtutea intuiției.

Să vedem totuși și o definiție a intuiției conform dexonline, că și pe el l-am consultat:

intuiție, intuiții,substantiv feminin

1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.

2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

Beatrice Milletre spune în Intuiția că putem folosi această capacitate în orice domeniu, inclusiv în afaceri. Ne ascultăm intuiția și știm, simțim când o afacere va fi de succes, la fel și când ar trebui să ne retragem pentru că altfel am pierde foarte mult. Paul Olteanu spune că în anumite situații să nu ținem cont 100% doar de intuiție deoarece aceasta se formează pe evoluția noastră trecută și nu poate percepe viitorul care este din ce în ce mai greu anticipabil. Adică pe lângă intuiție să mai ascultăm și de rațiune, să ne bazăm pe cercetare, să analizăm și date concrete.

Dintre toate domeniile oferite spre analiză, cred că sportivii se bazează cel mai mult și mai des pe intuiție chiar dacă nu o fac conștient, deoarece ei trebuie să ia soluții rapide, să gândească mișcări în avans într-un timp foarte scurt și să și acționeze în același interval. Astfel ajutându-se de intuiție și de bazele pe care le oferă memoria pe termen lung, iau decizii bune (sau rele, nu toți reușesc, evident) extrem de rapid.

Intuiția este ceva ce avem noi dintotdeauna, acel feeling care există în noi de când lumea. Intuiția este prima care ne spune că urmează să se întâmple ceva rău, este cea care ne anunță că ne înșală partenerul, este cea care ne ajută să ne creștem copiii corect, așa cum spune Sil Reynolds. Intuiția ne ajută să discernem capriciile unui adolescent de lucruri serioase care îi pot afecta viața. Intuiția ne ajută să vedem dincolo de adaptarea unui copil la grădiniță și să știm sigur când situația escaladează și ceva nu este în regulă. Al șaselea simț, vocea interioară, sufletul, spuneți cum vreți, ea este acolo și așteaptă să fie auzită.

Tot în Intuiția am citit despre pauza ca soluție pentru o situație apărută. Indiferent cu ce te confrunți, fie că este un text care nu se lasă scris, de o afacere importantă care trebuie finalizată, de un contract care trebuie semnat, ori de orice altă provocare profesională pe care nu știi cum să o gestionezi, să lași timpul să rezolve. Este un bun moment ca după ce ai structurat în minte o schiță, niște idei, să lași deoparte și să te apuci de altceva, să dormi (eu pe asta nu o înțeleg cu somnul pe fiecare provocare), să alergi, ori chiar să te apuci de șmotruit. Știu foarte mulți oameni care se apucă de curățenie când vor să-și limpezească mintea sau să se calmeze, la fel cum știu oameni care merg să doarmă atunci când au provocări majore. Între timp rotițele lucrează. Deși pare că nu te interesează situația aia apărută, de fapt atunci când iei o pauză se conturează soluția. Apoi textul curge lin, contractul se semnează fără piedici și așa mai departe. Soluțiile vin atunci când le dăm timp să dospească și nu le forțăm să iasă atunci când vrem noi. Ori de câte ori forțăm o soluție, ea ne este nefavorabilă. Cel puțin așa spun cărțile și mai spun și eu din ce am experimentat pe propria-mi intuiție.

Mind arhitect ne îndeamnă să fim atenți atât la ce ne spune Elefantul, cel care formează experiența pe termen lung, dar și la ce ne spune Călărețul, cel care aduce raționamentul în discuție, pentru că uneori este nevoie de ambele variante pentru a lua o decizie corectă.

Soluții intuitive și înțelepte să aveți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Despre emoții cu Întors pe dos.

Inside out pe numele lui original este un film de animație produs de Pixar și scos pe piață prin 2015.

Sunt convinsă că multă lume îl știe, a auzit de el, l-a și văzut. Însă dacă nu ai copil sau dacă nu ești super pasionat de filmele pentru copii, ei bine, sunt șanse mari să nu fi auzit de el.

Eu în 2015 nu aveam copil, așa că habar nu am avut atunci că s-a lansat acest desen. A fost și prin cinematografe. De fapt am auzit de Întors pe dos doar de vreo doi ani, acum la aproape șase ani ai copilului am zis că este un moment bun să îl vizionăm. Împreună.

Filmul acesta pentru copii este un teren extraordinar pentru discuțiile despre emoții. Este foarte bun de văzut și de adulți. Am mai zis eu că în cărțile de dezvoltare emoțională a bebelușilor și copiilor mici am descoperit de fapt foarte multe despre oamenii mari. Cam așa este și cu filmele bine documentate pentru cei mici, sunt mană cerească și pentru adulți.

Plus că filmul acesta nu-i de ici de colo, el a fost gândit, bibilit și meșterit vreo șase ani până a ajuns de la idee în cinematografe. Mai mulți psihologi au fost consultați pentru a putea reda cât mai fidel realitatea emoțiilor și a creierului uman, într-o animație.

Așa că dacă vă este teamă de furie sau vă sperie tristețea și ați vrea să vedeți la orizont doar bucurie, uitați-vă la Întors pe dos și veți vedea că nu pot exista aceste emoții unele fără altele.

Deși ani și ani de zile emoțiile au fost împărțite în bune și rele cam ca orice pe acest pământ, în ultima vreme sunt voci din ce în ce mai sonore care spun și susțin și demontează mitul lui bine și rău. Emoțiile sunt emoții. Nu le clasificăm, nu le divizăm. Nu sunt emoții negative, nici pozitive, doar emoții. Și fiecare emoție spune ceva despre noi, despre celălalt.

Să nu uităm că frica este cea care ne-a ținut în viață milioane de ani. Noi toți suntem astăzi aici pentru că strămoșilor noștri le-a fost frică și astfel și-au păzit viețile și au ajuns să evolueze. Frica a fost o emoție nu doar bună, ci chiar vitală acum milioane de ani, însă societatea modernă a transformat-o într-o emoție negativă și i-a agățat fricii de picioare și o lașitate. Astfel că de multe ori frica este sinonim cu lașitatea.

Evident, nu-i corect.

Pare că există o ciclicitate în lume. De la modă, la gândire, de la valori la moravuri. Cumva totul se repetă la o anumită perioadă de timp. Emoțiile care cândva au fost bune, am început să le ostracizăm, iar acum ne întoarcem la origini și ne chinuim să le oferim valoarea (ne)știrbită.

Adevărul este că ne este frică de aceste emoții puternice care stârnesc reacții. Ne este frică de furia copilului nostru mic care urlă la noi cu pumnii strânși și râuri de lacrimi pe obraji. Ne învinovățim, ne panicăm, uităm să respirăm, furia copilului crește în noi propria furie. Dacă am avea educație emoțională am ști ce să facem și cu furia copilului și cu furia noastră. Am accepta această emoție așa cum vine ea să pună degetul pe rănile existente. Am lăsa copilul să se exteriorizeze (într-un spațiu sigur, întotdeauna într-un spațiu sigur) și să-și trăiască furia care nu are legătură cu noi și atunci nici furia din noi nu ar avea de ce să se manifeste.

Dar nu avem. Și nici nu știm. Și suntem tare departe de acest punct.

Ori viața doar în bucurie excesivă nu aduce împlinire. Și nici nu există. Frustrarea, opinteala, asudarea, chiar tristețea, toate aduc în final bucurie, progres, adaptare. Acel hai că se poate.

Sunt încă multe cărți de specialitate care împart emoțiile și le divizează, acest aspect nu ajută prea mult și lumea va crede în continuare că a fi trist este sfârșitul lumii.

Și eu mai am de învățat atât de multe despre emoții încât uneori pare un drum fără sfârșit. Poate că așa și trebuie să fie, să ne păzim, verificăm tot timpul emoțiile. Să avem grijă de emoțiile noastre așa cum avem grijă de părul nostru. Sau de dinții noștri. Sau de unghiile noastre.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Vă învăț eu cum este cu economisirea la apă, curent și gaz. Trei în unul, doar azi super ofertă.

Am zis să mai stau puțin să văd cine ce recomandări pe direcția economiei mai oferă ca să știm cum stăm. Dar n-am mai răbdat. Dacă aia cu pastele m-a lăsat distantă, aia cu dușul m-a lăsat perplexă.

Azi e pe amuzament sau cel puțin sper între două paste, o joacă de-a căsătoria și niște picături în ochi.

Ca să avem și puțin context, a zis Ministrul Energiei din Elveția, Simonetta Sommaruga, că pentru economie să se facă duș în doi (știrea aici) și că este o măsură ce trebuie trată cu seriozitate alături de celelalte măsuri deja menționate.

Parcă și văd la mine pe scară cum se unesc vecinii doi câte doi și se bagă tacticos sub duș. Fiecare cu săpunelul propriu și cu un prosopel pe mânuță, cu șlapii în piciorușe. Și cei singuri trebuie să facă economie, corect?

Acum din experiența mea, că nu pot scrie din experiența altuia, mai ales una atât de personală ca dușul și despuiatul, am mari, dar foarte mari dubii că faci vreo urmă de economie mergând în doi la îmbăiere. Pe lângă faptul că faci risipă de energie, faci și o mare risipă de apă.

Și cum atunci când s-a zis duș în doi, toată lumea s-a gândit la cupluri și la activitatea ce poate lua naștere sub jeturi de apă fierbinte, ei bine, s-a cam dus și economia. Păi când eram eu tânără și încercam o astfel de economisire sub duș (nu ridicați din sprâncene că vă văd, toți ați fost tineri și fierți pe economie din asta chiar dacă ați uitat), credeți-mă că puteam să golesc un boiler de 100l până să apuc să termin dușul.

Apoi când am mai îmbătrânit și am mutat dușul în doi cu copilul am văzut cum se scurgea apa pe robinet mai ceva afluenții când o iau la vale umflați de inundații. Ce economie? O mare risipă, o mare factură la apă.

Și acum să mă scuzați, dar în timp ce eu fac duș în doi cu soțul, cu copilul ce fac? Îl trimit pe balcon să îmi povestească ce vede ca în bancul cu Bulă? Sau dacă fac duș în doi cu copilul, soțul ce face apoi? Cu cine face duș în doi? Oare cu doamna singură de la parter? Sau cu vecinul că și ei tot așa sunt trei ca și noi și poate rămâne vecinul pe dinafară? Sau ăștia de avem și copii mai bine să facem duș în 3? Sau în 4? Depinde de cât de numeroasă este familia. Eu zic să scot cada, să construiesc perete în ușă ca să nu iasă apa pe hol și să folosim baia pe post de cadă, mai chemăm și vreo doi vecini că am avea loc să ne înghesuim și poate așa să zicem că economia-i ca și făcută.

Ce înseamnă domnule țară civilizată, cum s-a gândit oficialul acela direct la duș în doi. De spălat la lighean nu zisese nimic. Cum nu știu ei să facă economie autentică și eficientă. Ar trebui să le facem un bine și să îi învățăm noi. Economia aia reală se face spălându-te la lighean. Cât mai mic lighean. Apă cât mai puțină, se face economie și la apă, și la curent, chiar și la gaz dacă alegi să o încălzești pe aragaz. Atâta economie că or să se reumple râurile de apă chiar și când nu plouă.

Ce mai are Europa nevoie să știe? Frig? Cum să facă față frigului? Plapuma de la mamaie! Aia groasă din lână. Aia care odată pusă pe tine ai impresia că te-ai învelit cu parul după ce ani de zile ai folosit pilote subțirele și ușurele. Ține plapuma de cald cât două sobe de teracotă. Exagerez, hai cât una doar.

Avem experiențe de ani de zile în economie. Și la apă, și la căldură, și la curent. Mulți, foarte mulți adulți din țara noastră pot povesti cum în copilărie învățau la lumânare. La fel de mulți pot povesti cum se spălau doar în lighean cu apă puțină încălzită pe aragaz. Cu butelie, de unde gaz. Sau pe soba, de unde butelie.

Suntem țara economisirilor, dar am uitat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: A râs și tata – Remus Boldea

Lume, lume azi avem carte românească servită pe platou românesc.

Din când în când aduc în prim plan câte un autor român. Avem scriitori din ce în ce mai talentați, mai moderni, mai creativi. O mare plăcere să îi citim, descoperim, să îi promovăm.

A râs și tata este o proză scurtă despre neamul românesc. Știu că pare a fi încă o carte despre hibele românilor și parcă nu ne mai săturăm să tot scriem și să tot citim despre neajunsurile acestui popor. Adevărul este că nu-i destul și nu-i suficient. Pentru a ne vindeca este necesar să scoatem toată mizeria de sub preș. Și mizerie avem din plin. Avem atât de multă că nu ne ajung autorii să ne vindecăm.

L-am luat pe Boldea cu mine în vacanță. Bine, cartea lui, sunt convinsă că nu s-a supărat. L-am citit pe șezlong la piscină în timp ce cu un ochi vedeam cum face copilul sărituri și scufundări. L-am citit în fața mării în timp ce îmi feream ochii de soare și căutam umbra sub umbrelă. L-am citit pe balcon dimineața devreme când ai mei dormeau iar eu așteptam să răsară soarele.

Nu-i neapărat o carte pentru vacanță, parcă nu vrei să citești despre cât de bolnavi și fără de speranță suntem ca popor atunci când vrei să te deconectezi pe deplin și să te relaxezi în profunzime. Dar cum pentru a te face puțin mai bine nu ai nevoie de un timp anume, eu zic că Boldea poate fi citit oricum, oriunde.

A râs și tata pare a fi infantil și pueril în primă fază, însă nu este. Nu are pretenții intelectuale, se citește ușor și rapid, nu îți pune creierul pe moațe și nu folosește termeni complicați și nici cuvinte pe care să fii nevoit să le cauți în dicționar. Este simplu și curat. Este despre adolescență, despre fricile adolescentului, despre șantajul emoțional al părinților, despre nefuncționalitatea familiilor care stau împreună ca să fie, despre frici, despre cum nu vrei să dezamăgești, despre cum oricum dezamăgești.

Cartea are umor, ironie, pe alocuri vulgaritate, glume de șantier sau de băieți ca să fim mai literari. Umorul este foarte bine plasat și leagă textul foarte frumos, poate și acesta este motivul pentru care scriitura pare atât de ușoară și de aerată.

Dacă tata, oricare tată, ar înțelege exact despre ce scrie aici autorul acestor povestiri scurte sunt convinsă că mai degrabă ar plânge decât ar râde. Din fericire pentru tata, oricare tată, natura și locul în care trăim l-a înzestrat pe el, pe tata, cu un puternic simț al treburilor bine făcute. Tata  (a se citi părinte la modul general) nu a greșit în activitatea sa de părinte și prin urmare nu are nimic să își reproșeze. Așa că pentru mulți ca tata, această carte rămâne una cu un potențial umor șantieresc.

Aștept și alte cărți scrise de Boldea, mă voi întoarce la el în măsura în care va publica, în acest moment cartea sa reprezintă un Best Seller autohton și mă bucur că avem autori care se bucură de o asemenea notorietate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ba avem, ba nu avem, dar nu vă faceți griji.

Era anul 2008 când am terminat eu facultatea. Anul acela când România a făcut un triplu șurub în aer și a căzut direct în fund. Lumea întreagă era deja în plină recesiune, doar România ședea liniștită în bula ei. Nimic nu ne tulbură pe noi. Era Băsescu președinte, parcă preluase al doilea mandat și dăduse asigurări ferme și clare că România va ocoli criza financiară. La mustață, dar va ocoli cu grație. Toți ăilalți care se zbăteau în falimente și șomaje, niște proști. Măi nene și ne-a lovit și pe noi o criză de ne-au mers fulgii.

La douăzeci și puțin de ani am învățat deja din experiență că nu-i o țară pe care să te poți baza când vine vorba de asigurări. Doar vorbe goale.

În cei aproape cinsprezece ani care s-au scurs din 2008 și până acum am mai trăit diverse asigurări din acestea de bine, de calm, de liniște, de neîngrijorare și toate ne-au mai tras câte un șut în fund și-o palmă peste față.

Nu vă faceți griji, va fi bine.

Asta se tot aude intens și mai intens de când a început toamna în calendar. Să nu ne facem griji că situația este sub control, avem gaz, avem și curent cât să ne punem și în cap. Dar, ar fi prudent să fim chibzuiși și să reducem consumul de peste tot.

Acum, iarna trecută media gradelor din termometrul meu din apartament a fost de optsprezece. Mai chibzuită de atât pot fi probabil dacă insist să fac țurțuri.

Însă asigurările acestea de bine și cald la iarnă n-au cum să nu aducă îngrijorări în rândul populației mai ales că astăzi a apărut în spațiul public un document care susține că la iarnă ne raționalizăm la energie și gaze, conform profit.ro.

Și iar au zis oamenii ăștia să stăm liniștiți că nu-i așa.

De data aceasta cumva sunt de acord cu ei. Să stăm liniștiți. Chiar să dormim, să și sforăim puțin. La cum este cu încălzirea globală în ultimii ani și la cum iarna n-a prea fost iarnă, doar Întorsura Buzăului și Mircurea Ciuc ar trebui să se îngrijoreze și să se apuce de spart lemne. Noi restul putem liniștiți să deschidem larg ferestrele ca să intre căldură în casă că ultimele ierni așa mi s-a părut mie că afară a fost de multe ori mai cald decât în casă. Altfel să ne rugăm la sfântul ANM să nu ne dea ninsoare, îngheț sau ger.

Până acum mizam pe încălzirea cu aerul condiționat, cochetam chiar cu ideea unei aeroterme, însă iarna aceasta pare puțin probabil să sper la atâta huzur.

Ce faceți la iarnă? Luați măsuri de vreun fel sau așteptați să vedeți cu ce vine primul fulg de nea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când apa este doar apă, dar disconfortul dă bătăi de cap.

Eram într-o zi pe insulă în Grecia, fusese multă ploaie pe continent, alte insule erau afectate de furtună și de vijelie. Dar nu și insula aceasta. Era totuși nor și stătea să plouă.

Ne treziserăm după un somn de prânz. De la o vârstă începi să dormi la prânz precum copiii mici. Oboseala apare mai des decât apare energia. Sau o fi fost de la drumul lung de cu o zi înainte.

Ne-am echipat în costume de baie pregătiți de o plonjare în piscină că doar nu ne oprea pe noi un nor. Citisem eu că pe insula asta nu prea plouă, așa că nu avea ce să ne sperie. Până să ajungem la piscină toată lumea se adăpostise, piscina se golise, unii se băgaseră pe terasă la adăpostul umbrelelor, alții merseseră în camere și se uitau de pe balcon cum plouă.

Ploua cald, ușor și molcom, mărunt cât să ude puțin pământul. Am zis că este tocmai bine să ne băgăm în piscină și să ne bucurăm de această ploaie. Plus că era un moment absolut benefic să reîmprietenim copilul cu natura după ce rămăsese cu ceva supărări de la ploaia mare care a fost anul acesta în București, care a adus inundații, a răsturnat copaci, a blocat drumuri. Atunci copilul a rămas la grădiniță peste programul de închidere pentru că niciunul dintre părinții săi nu a reușit să ajungă în timp util să îl ia, unul dintre părinți fiind blocat în trafic 3 ore și abandonând mașina în final ca să poată parcurge pe jos ultimele stații pentru a ajunge la copil. Tunetele și fulgere au devenit motiv de panică.

Dar ploaia aceasta de care spun eu era molcomă, fără zgomote și fără limbi de foc pe cer.

Am intrat în piscină și am trăit una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez deja la raionul specific. Este o senzație aparte să fii în apă în timp ce altă apă cade pe tine.

La început m-au năpădit gândurile de panică. Vai plouă. Mereu m-am ferit de ploaie, să nu mă ude, să nu fie rece, să nu simt senzația de haine reci și ude lipite de piele. Mereu mi-a plăcut să văd ploaia pe geam, să miros de la distanță pământul umezit.

Am dat deoparte aceste gânduri și m-am lăsat să fiu. Să fiu acolo în piscină, să mă uit spre cer, să mă bucur de norii gri și mari, să las ploaia să mă ude și pe unde nu mă udase deja apa din piscină.

La final când norii și-au terminat treaba și s-au mutat puțin mai la stânga, pe cer a apărut un superb curcubeu. Câteva momente mai târziu a mai apărut un curcubeu deasupra primului, mai șters ce-i drept, dar oferind un spectacol rar. Rar pentru mine. A fost prima dată când am văzut curcubeu dublu, am înțeles că pe la noi prin țară este frecvent, însă eu nu l-am întâlnit. De altfel până acum vreo două luni când am văzut un curcubeu din mașină, încă din copilărie nu am mai văzut curcubee. Nu ne-am mai intersectat, nu ne-am mai întâlnit sau poate nu am avut eu ochi să le văd.

Natura este suprinzătoare în moduri în care doar natura poate fi. În moduri în care nu poate fi nici copiată, nici reprodusă. Din păcate trăim vieți prea alerte ca să mai avem timp să ne bucurăm de simplitate și să vedem frumos în jurul nostru. Să sper la un slow down este ireal. Să văd frumosul doar prin concedii este trist. Să îmi impun eu toate acestea este ca și cum aș fi împotriva curentului, să stau pe loc în mijlocul furtunii care mă împinge de la spate. Dar, mai încerc, nu mă las.

Slow down să fie!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Bărbații țării noastre – acești protectori ai copiilor și femeilor deopotrivă. Oare?

Aveam un titlu mult mai dur, dar cum mai punem și filtru ca să nu spunem cenzură, am schimbat macazul. Asta și ca să nu fiu blocată.

Azi este despre bărbați, ca de obicei îi excludem pe cei care nu se încadrează în această categorie, pentru că din fericire avem și foarte mulți bărbați competenți, maturi și care reprezintă cu succes această națiune. Nu că ar trebui ei să reprezinte ceva sau pe cineva, dar ați înțeles ideea, pentru că urmează să generalizez și măcar să facem lumină de la început.

Dar, avem și o altă categorie, una chiar foarte mare de bărbați pe care chiar nu știu unde să îi încadrez. Par adulți, dar se comportă ca niște puștani în dezvoltare prin care tropăie hormonii. Au fețe de oameni maturi, au joburi, mulți au familii și sunt chiar părinți, însă dezvoltarea lor emoțională este la nivel de clasa a șaptea.

Iată de la ce m-am luat:

Eram în tramvai lângă ușă, urma să cobor, urcasem ultima pentru că aveam de mers o stație. Lângă mine un cuplu de adolescenți. Un el și o ea cruzi și drăguți. Lui abia îi creștea ceva barbă, iar ea își ascundea acneea sub un strat generos de fond de ten. Da, era machiată, da era vopsită, da avea un top cu multă vedere la piele, însă toate acestea nu reușeau să ascundă faptul că era adolescentă. Minoră chiar, că tot fuse și încă nu se duse acel mesaj controversat. Adevărul este că în țara aceasta avem mai mulți buhnici decât ne-am fi dorit să fie. Însă ei sunt. Sunt peste tot.

Bun, după ce vatmanul m-a dat puțin cu capul de ușă luând două curbe strâmte cu viteză, a oprit la semafor alături de șoferii mașinilor care așteptau și ei să scape din înghesuiala cu tramvaiul. Lângă tramvai o dubă mai mică cu ceva bărbați înăuntru, maturi, foarte maturi. Nu arătau ca și când abia ar fi terminat liceul, ci mai degrabă ca și când ar fi împlinit deja vreo 40 de ani. Poate erau soți, poate chiar tați de fete, cine știe, îmi dau și eu cu presupusul. Ei și bărbații ăștia apți de a ne apăra țara și populația vulnerabilă în caz de conflicte armate au început să se exprime prin niște gesturi explicite, obscene către fata asta cu multă piele la vedere. Ea le-a făcut semn a lehamite din mână, apoi le-a arătat câte un deget mijlociu de la fiecare mână. El nu a văzut nimic pentru că era prea acaparat de telefonul mobil. Până la urmă mașina a cotit dreapta și fata a rămas ofticată să îl pună în temă și pe iubitul ei care era în alt univers.

Să fii bărbat la vârsta de mijloc și să ai atracție către copile în plină dezvoltare emoțională și fizică, este clar ca lumina zilei că faci o mare confuzie între realitate și pornografia virtuală.

Aceștia sunt bărbații de vază ai societății noastre? Cei cărora le curg balele după fete care încearcă să își ascundă sub fond de ten pielea afectată de acnee? Să fii atât de orb încât să nu îți dai seama că deși arată ca o femeie, este înaltă ca o femeie, poate și dezvoltată ca o femeie, este totuși o copilă?

Și iată încă un alt moment în care societatea aceasta ce pare atât de des mai mult bolnavă decât vie și întreagă, mă sperie. Mă sperie locul în care am ales să rămân să îmi cresc copilul. Mă sperie că în mileniul ăsta suntem atât de înapoiați, atât de îndoctrinați încât încă mai credem că victima unui viol este de vină pentru că a ațâțat bărbatul fie prin vestimentație, fie prin mai știu eu ce. Că el bărbatul, acest animal preistoric n-are filtre și nici discernământ.

M-a întristat tare scena aceasta petrecută la 2 pași de mine. M-am bucurat că fata a luat atitudine și nu s-a rezumat la a-și da ochii peste cap și a flutura din gene. Îmi place enorm că tinerele generații au curaj și nu se tem să lupte. M-aș bucura grozav să știu mai mulți părinți care fac diferența în educație. Și ce bine ar fi dacă acest mesaj ar ajunge și la sate unde realitatea este atât de diferită de ce trăim noi zi de zi.

Să creștem fete cu încredere în sine sănătoasă, să lucrăm la propria noastră stimă de sine pentru a da un exemplu prin comportament și nu prin vorbe. Să ne învățăm cu toții ce-s alea limite și mai ales ce sunt limitele sănătoase pentru noi și pentru cei din jur. Are șanse societatea să se schimbe, dar sper să nu fie nevoie să sacrificăm prea multe generații pentru această schimbare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Din Spania cu dragoste – Elena Armas

Nu am fost în Spania până acum, însă citind această carte am călătorit puțin, am gustat puțin din celebrele tapas și am mai inspirat puțin aer cu iz de Spania. Acesta este efectul cărților care descriu locuri prin care călătoresc cu ochii minții.

Aș fi vrut să fi păstrat cartea aceasta pentru vacanță, este perfectă de citit pe un șezlong în timp ce soarele se oglindește în mare. Eu am citit-o mai mult pe la umbra copacilor, pe pământ lângă flori cu frunze ciuruite de insecte. A fost bine și așa. Răcoarea pământului mai domolea dogoarea lunilor de vară.

Recunosc că atunci când am văzut cât de groasă este această carte m-a luat puțin cu panică. Când să termin eu un roman de aproape 500 de pagini când mai am alte trei începute?

Dar… pentru că mereu este un dar, a mers ca unsă această carte pe care am citit-o în maximum patru zile, fără vreun efort. Este ușoară, de vară, de vacanță și mai ales relaxantă.

Nu vă așteptați la vreo carte cu cine știe informații sau învățături, nici vorbă, este pur și simplu o carte pe care ai toate șansele să o uiți în câteva luni.

Și de ce să o citești?

Pentru că relaxează al naibii de bine.

Este o poveste clasică de iubire dintre doi protagoniști care inițial se urăsc și ajung să se îndrăgostească unul de altul.  Am mai citit încă o duzină de cărți pe aceeași temă, am văzut tot pe atâtea filme cu același subiect, nimic nou cum ar veni.

Dar nu-i așa. Este un roman scris într-o manieră amuzantă, foarte aproape de un stand up comedy, iar pentru mine este o rețetă foarte bună pentru relaxare și destindere. Dacă știam câte ceva despre cartea asta înainte, aș fi păstrat-o să o citesc în vacanță, așa cum am zis și mai sus.

Asta e, am citit-o acum, mai pe genunchi, mai sacrificând un somn (off mereu somnul ăsta pică primul), mai pe o bancă în parc – pentru că da, am ajuns și în stadiul în care mai pot sta și pe bancă în parc să citesc iar copilul să se joace. Fără mine.

Pe lângă toate acestea, romanul tratează și un subiect fierbinte de zi cu zi: bullying-ul (că tot a început școala). Nu vine cu soluții, nici nu dă rețete, doar trece pe acolo, urcă în acest tren. Pentru că el, acest bully, există de multă vreme, în multe țări, cu multe consecințe neplăcute pe termen lung (ca să nu zic traume) și care sunt greu de depășit ori de reparat.

Puteți prelungi starea de vacanță cu romane ușoare care să nu vă solicite prea mult, astfel încât să aveți impresia că vara încă nu a trecut, că posibilitatea unei evadări încă există, că relaxare este la o pagină distanță.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Doar în filme am  mai văzut așa ceva.

Eram pe drum elen, urma să plătim o bucată de autostradă când de mașina noastră s-a lipit o altă mașină atunci când s-a ridicat bariera și a trecut odată cu noi, a virat rapid pe banda doi și dusă a fost. Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am avut timp să realizăm ce a fost.

Mașina de care spun eu aici nu avea numere de înmatriculare și a trecut fără să plătească forțând bariera.

Câțiva km mai încolo când plăteam taxa pentru podul pe care aveam să îl traversăm, aceeași mașină albă, fără plăcuțe se lipise de o altă mașină, aceeași schemă.

Este genul de infracțiune pe care eu de regulă o văd în filme… în to fast to furious sau cine știe poate dacă s-ar fi făcut film după cartea lui Tibi Ușeriu.

Cum ajunge o mașină fără urmă de plăcuță să circule așa prin țări libere fără să vadă nimeni, fără nicio oprire, fără să se sesizeze nimeni?

Bine, noi aveam drumul nostru, nu am urmărit mașina aia, habar nu am ce destinație avea și dacă până la urmă a fost oprită și întrebat șoferul de sănătate sau acte. Întâmplarea a fost să ne intersectăm la două puncte de plată. Da, plată pentru ăștia de ne deplasăm corect.

Nu mă întreb ce a determinat șoferul să dea plăcuțele jos și nici dacă fugea de ceva sau de cineva, însă mă întreb dacă lumea în care trăim este sigură. Bineînțeles că se întâmplă nelegiuiri peste tot în lume, dar oare putem fi protejați eficient?

Rămâneți cu mine, vă mai povestesc de infractorii lumii.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Faceți-ne, asfaltați-ne, curățați-ne, dar nu ne deranjați vă rugăm.

De mai bine de o lună în bucățica de cartier în care locuiesc eu se muncește de zor.

Se pun flori, se aduc ghivece imense, se sparge asfaltul găurit și stricat, se pune strat nou și proaspăt, dar mai ales drept de asfalt. Este o forfotă continuu de la 7 dimineața și până spre seară. De undeva se aude aproape tot timpul un zgomot de spars betoane și bucăți de asfalt. Rar sunt pauze și acelea scurte. Când nu se aude picamer, se aude flex, când pare a fi liniște se aude o bormașină. Bine, bormașina este posibil să se audă de pe la vreun vecin, dar în vacarmul general deja nu mai contează.

Am mai zis eu că se schimbă fața cartierului, a zonei, a sectorului, și a lumii se poate schimba. Când ies din bloc încep să văd civilizația că până de curând vedeam doar gropi și urât. Bune și gropile totuși că sărea copilul în bălți când ploua. Văleu, acum unde mai sare!?

Aștept reabilitarea aceasta de aproape zece ani. Când m-am mutat în zonă nu era ciuruită rău, dar începea să fie, însă degradarea a fost cu siguranță foarte rapidă. Eu am lăsat disconfortul deoparte și m-am bucurat de evoluție. Știam că nu va fi disconfort la nesfârșit. Cam aproximativ două săptămâni au lucrat pe fiecare zonă mai mare și o săptămână pe cele mici.

De când au început lucrările acestea am văzut nemulțumirile în toate formele ei. De la praf, la zgomot. De la faptul că muncitorii stau la umbră, la faptul că nu respectă orele de liniște. oamenii vor progres, dar dacă ar fi posibil să îi ocolească ar fi minunat.

Nu vorbesc aici și acum despre faptul că în 2022 încă mă bucur de asfaltări în loc să discutăm despre proiecte mai îndrăznețe, poate o metodă de montare a panourilor fotovoltaice pe blocuri, ori ceva cu poluarea. Nu ne înscriem încă în acele țări civilizate care nu așteaptă zece ani pentru o asfaltare astfel încât să existe și discuții elevate pe lângă asfaltări, înțeleg asta. Bine totuși că începem de undeva.

Când se muncește inevitabil este și zgomot. N-ai cum să spargi beton sau asfalt silențios decât dacă poate pui un termopan deasupra lucrării și te asiguri că rămâne zgomotul acolo în fundal înfundat și nu iese la suprafață.

Întrebarea care mă macină pe mine este alta: cam cât de bolnavi suntem de nu reușim să vedem dincolo de interesul propriu? Cât de tare ne sunt întinși nervii de nu putem accepta o săptămână de disconfort pentru ani întregi de confort și bine? Preferăm praful și gropile numai să nu care cumva să ne deranjeze ceva, să nu ne tulbure existența noastră infimă.

Țara asta ne-o îmbolnăvi așa rău? Nu știu, dar clar ceva nu merge bine la cât de triști sunt oamenii. Am uitat să zâmbim, să ne bucurăm. Nimeni nu mai zâmbește când îți oferă un serviciu. Acum o săptămână la poștă m-au ajutat două angajate diferite. Era liber și am putut apela la ambele cu situații diferite și ambele au vrut să mă ajute, nu m-au expediat de la una la alta. Știți la poștă lucrează unii dintre cei mai triști, tracasați și uneori acri oameni. Femeile acelea acolo au contact cu oameni care sunt extraordinar de greu de gestionat, iar din aceștia sunt zeci pe zi. Una dintre doamnele care mi-au rezolvat mie treburile a terminat mai repede, la ghișeul la care eram a durat mai mult, a fost o procedură mai lungă, totul se scrie de mână. Încă. Atunci când am terminat am oprit special și la ghișeul celeilalte să îi mulțumesc pentru ajutor și să îi urez să aibă o zi ușoară. Nu vă puteți imagina uimirea de pe fața doamnei. Sunt convinsă că măcar pentru o perioadă din ziua aceea i-am schimbat în bine starea de spirit. Aprecierile aduc multă liniște. Dar nici asta nu știm să facem, nu știm să oferim ceva din noi celor care ne oferă servicii, ne enervăm ușor și catalogăm imediat, iar asta este ceva ce și eu fac chiar dacă muncesc să schimb. Suntem oameni dificili în țara asta cu bagaj greu de dus în spate. Poate ca de aia ne și place atât de mult să călătorim în străinătate să vedem cum la alții se poate și amabilitate și stat în ambuteiaje în trafic fără înjurături și să clătinăm triști din cap: la noi nu se vrea domnule!

În final voiam să vă spun că am stradă asfaltată, că parcarea nu mai este o groapă imensă, că florile din ghivecele mari sunt udate la timp. Ce să mai, mă lăudam, nu este nevoie să întrebați.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin

Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.

Am plonjat în această carte fără să am nici măcar un indiciu despre ce îmi poate oferi. Poate dacă aș fi citit vreo informație înainte, mă gândesc că aș fi sărit peste lecturare și tare mult aș fi greșit.

Deși anul încă nu s-a încheiat, iar eu mai am încă de citit multe cărți, declar de pe acum că Apă proaspătă pentru flori este în topul cărților citite. Îmi este greu să cred că vreun alt autor va reuși să întrunească toate condițiile pentru a depăși scriitura lui Valerie Perrin.

Și spun de la început, ca să nu avem dubii, că nu ar trebui și că ar trebui deopotrivă să citiți această carte dacă sunteți în doliu. Dacă procesați un doliu nu-i o carte bună de lecturat, însă totodată este cartea ideală pentru lectură, exact pentru a depăși momentul. Depresiile, suferința, relațiile toxice, relațiile abuzive, rănile de abandon, toate se regăsesc în acest roman minunat scris și care poate scoate la suprafață sau poate ajuta la rezolvarea tuturor acestor răni.

…Cuvintele ucise se duc să urle în adâncul nostru.

Pe undeva Apă proaspătă pentru flori mi-a amintit de Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand – un alt roman care m-a păcălit după tilu și după copertă. Parcă au franțuzoaicele ceva în sânge de scriu atât de profund și de minunat în modul cel mai dramatic posibil.

Nu dai niciodată de oameni din întâmplare. Ei sunt trimiși să ne încrucișeze drumurile cu un anumit motiv.

Dacă citind cartea lui Lugand aproape că m-am înecat în suferință și am scos la suprafață multă durere, citind cartea lui Perrin am trăit o altfel de experiență literară. Nu pentru că ar fi aceasta mai puțin dramatică decât cealaltă, ci pentru că multe emoții au fost deja eliberate, consumate, acceptate. Așa am reușit să mă bucur de un citit curat. Trist într-adevăr, dar deosebit de înduioșător. În timp ce citeam mi-am dat seama că este prima carte cu un conținut trist de care mă bucur real. M-am bucurat și de celelalte însă nu am avut timp să observ atât de bine conținutul și scriitura, întorsăturile de situație, poate umorul când eu citeam printre lacrimi.

Cartea lui Valerie Perrin este cartea cu cele mai multe lecții de viață. Citate potrivite plasate bine în carte astfel încât să fie văzute, sa fie asimilate.

Trebuie să înveți să oferi absența ta celor care n-au învățat cât de importantă este prezența ta.

În Apă proaspătă pentru flori am găsit umor, ironie, speranță, moarte. Am întâlnit viața unei mame distruse după ce și-a pierdut fiica într-un incendiu. Cartea urmărește viața acestei mamei, de la speranță, la ruinare, la decădere, la supraviețuire, la iubire, la trăire. Am mai găsit povești diverse, adulter, iubiri mature la vârste la care mulți nu se mai gândesc la iubire. Am întâlnit sentimentul de vinovăție, un sentiment greu de trăit cu el. Și am mai găsit și mister. Un mister care se dezvăluie ușor-ușor până la finalul cărții lăsând povestea să curgă într-un ritm molcom.

Ce frumos este astăzi afară! În fiecare zi mă întâlnesc cu frumusețea lumii. Există, desigur, și moarte, durere, timp urât, Ziua Tuturor Sfinților, dar viața iese întotdeauna la suprafață. Mereu există o dimineață când lumina zilei este frumoasă și iarba crește din nou pe pământurile pârjolite.

O poveste despre viață, iar viața pentru unii este mai intensă, pentru alții mai dureroasă, pentru alții plină de șotii, oricum ar fi, tot viață se numește, chiar dacă uneori greutățile sunt prea apăsătoare. În Apă proaspătă pentru flori am vizionat filmul unei povești despre viață. O viață diferită și diversă, dar tot viață.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Buhnici- un caz clasic de comunicare de criză.

Acum pentru că a trecut valul de hate legat de acest derapaj exprimat public și televizat, am zis să vin și eu cu o altă perspectivă, una profesională. Nu iau partea nimănui deși aș putea, nu achiesez la spusele domnului mai sus menționat, însă eu vreau să tratez subiectul din punct de vedere PR-istic. Aici cei neinteresați puteți închide paginile și să vă întoarceți la viețile voastre pentru că poate fi plictisitor.

Câteva date tehnice.

În timpul festivalului Neversea care s-a desfășurat între 7 și 10 iulie, George Buhnici considerat persoană publică, fost jurnalist, actualmente vlogger/blogger, a oferit un interviu pentru o emisiune tv de tip cancan în care a declarat că la mare îi place să vadă piele tonifiată fără vergeturi și fără celulită, continuând seria declarațiilor cu compararea corpului soției sale cu corpul unei minore.

Câteva zile mai târziu informația s-a rostogolit în media, a fost preluată în online de mai toți blogerii, de mai toate persoanele publice și site-urile de scandal, astfel că  subiectul fierbinte al momentului a apărut în Click, Cancan, mihaivasilescublog, prințesa urbană, vice etc.

Când lucrurile au luat amploare, Buhnici a publicat în data de 18 iulie pe blogul său o explicație care a reaprins subiectul în media.

La aproximativ două săptămâni de la interviul buclucaș, Buhnici a lansat un video pe canalul său de youtube în care și-a cerut scuze și s-a autocatalogat mârlan.

Cum e cu criza.

Cazul este unul de criză, asta este clar. Comunicare de criză. Buhnici este persoană publică, s-a retras din televiziune ca să se ocupe integral de partea de IT în mediul online. Prin urmare ar trebui să fie un exemplu pentru cei care îl urmăresc, pentru comunitatea pe care și-a construit-o. Activitatea sa i-a atras parteneri care i-au permis realizarea de podcasturi.

În primă fază Buhnici a păstrat liniștea, probabil sperând să se evapore interesul internauților, când a văzut că a devenit subiectul preferat al momentului, la aproximativ o săptămână după interviu a publicat pe blogul personal un text în care explică ce a vrut să zică de fapt cu acel interviu. Nu a considerat că este necesar să își ceară scuze, și-a asumat interviul și nu a dat înapoi de la crezul său. Lucru care l-a îngropat și mai tare crescând furia în online.

Partenerii de afaceri l-au somat să își ceară scuze pentru a continua colaborarea, însă solicitarea a rămas fără ecou și BCR s-a retras din a-l sponsoriza pe Buhnici.

Ceea ce părea a fi scandalul momentului a dus la crearea unor campanii publicitare cu trimitere la declarațiile lui Buhnici. Astfel a apărut reclama la Gillette Venus în care se promovează pielea cu vergeturi, dar și reclama de la Freshful by Emag cu celebra roșie cu vergeturi.

La aproximativ două săptămâni de la lansarea interviului, George Buhnici a publicat un video pe canalul său de youtube în care își cere scuze pentru momentul în care a declarat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă publice.

Concluzia.

Dacă scuzele de final ar fi venit imediat ce video-ul a început să circule în online și ar fi spus că a greșit când a vorbit cum a vorbit, sunt convinsă că tot scandalul și indignarea publice ar fi fost mult diminuate. O comunicare eficientă face toată treaba. Credibilitatea îi este foarte zdruncinată, a pierdut colaboratori, potențiali clienți și mulți oameni din comunitatea sa. Scuzele venite mult prea târziu față de eveniment, mai ales după ce și-a asumat ceea ce a spus și a menționat că nu își cere scuze pentru că nu a greșit cu nimic, i-au pecetluit noua identitate publică.

Ce a fost rău, ce a fost bine.

Declarațiile în sine au făcut mult rău, mai ales că noi încă trăim într-o țară în care pedofilii sunt provocați de copilele minore, iar fetele violate poartă vina pentru viol, astfel de declarații rostogolite în spațiul public fac foarte mult rău.

A fost bine că oamenii au luat atitudine, chiar dacă mulți pe model de imbufnați, mulți au răspuns cu ură la acest derapaj care a fost taxat din foarte multe direcții.

Cumva ne îndreptăm spre o pistă bună, însă mai întâlnim mulți bolovani pe drum. M-am bucurat când am văzut câți oameni au luat poziție și nu au râs și au mers mai departe, însă m-am întristat când am văzut că mulți dintre cei care au reacționat au fost tot pe modelul Buhnici deși ei considerau că procedează corect.

Și totuși…

Eu îl văd un caz bun de tratat la facultățile de profil, de disecat în toate părțile pentru a scoate la iveală tot ce poate oferi o astfel de comunicare de criză.

Dacă eu aș fi fost PR-ul lui George Buhnici (bine că nu sunt și frigiderul meu se menține gol), ar fi oferit o declarație cu scuzele de rigoare și cu mea culpa imediat ce onlineul a preluat interviul. Mai mult și soția dumnealui care îi aprobă derapajele ar fi dat un comunicat în care și-ar fi susținut soțul, dar ar fi înfierat limbajul folosit. Cum experiența le-a lipsit cu desăvârșire și situația aceasta avenit ca un tăvălug peste ei, media sapă în continuare prin declarațiile lor și scoate la înaintare mizeriile pe care le tot elucubrează soții Buhnici de ani de zile.

Textul de astăzi este documentat, fiecare informație are trimitere in hyperlink către surse, le puteți accesa dacă nu le-ați văzut deja de zeci de ori.

Am ales să scriu la calm, după ce valul de isterie a trecut sau cel puțin s-a diminuat considerabil, după cum am spus și la începutul textului, nu am scris astăzi ca să pun la zid, ci doar să fac o analiză din punct de vedere al comunicării defectuase. Scuzele acelea pe care le aștepta toată lumea imediat după ce a declarat lucruri care nu aveau ce să caute în spațiul public, sunt ne-credibile, iar imaginea lui a rămas cea pe care a arătat-o în timpul festivalului Neversea.

Pentru mai multe păreri pr-istice, urmăriți-mă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Poftă bună!

Vara aceasta am lăsat-o mai moale cu gătitul. M-a izbit o mare lene de bucătăreală, bine, căldura care a stors vlaga din mine a adus o mare lene în general. Însă clar în bucutărie a lovit cel mai tare.

Nu, nu am trecut mai mult pe mâncare comandată sau cine în oraș. Pe acestea le păstrăm pentru pofte mai mult și uneori când chiar nu avem cum să punem o mâncare pe masă, altfel eu sunt adepta mâncatului acasă cu mâncare preparată în bucătăria mea. Chiar dacă nu am mai pus aragazul la treabă, de o salată tot am avut energie. Sau mâncăruri rapide și ușoare care nu necesită prea multă preparare termică.

În weekend m-am răsfățat cu mâncare bună gătită de alți oameni. Că na, așa-i când nu ești la tine acasă, te bucuri de munca altuia. Astăzi însă nu se mai putea, țipa frigiderul de gol ce era.

Aveam în dulap de ceva vreme acest orez negru pe lângă care mă tot învârteam pentru că nu știam ce să îi fac, nu am mai gătit până acum orez sălbatic, nici nu am mai mâncat, dar astăzi i-am dat o șansă.

Am umplut o oală cu apă, nu am măsurat nimic, pe pungă scria să pun apa de șase ori cantității de orez. Eu doar am pus apă cât am considerat că ar fi suficient. Am spălat bine acest orez, apoi l-am pus în apa ce dădea în clocot și în care pusesem înainte o linguriță de sare. L-am lăsat să fiarbă cam 40 de minute și l-am amestecat din când în când, la final l-am scurs în strecurătoare.

Am pus la rumenit două bucățele de unt, peste care am turnat câte o cutie de porumb și una de mazăre, n-aș putea să spun exact de ce, așa am considerat eu că ar trebui să se potrivească, însă sunt convinsă că orice legumă poate însoți acest orez de la dovlecel, la ciuperci, chiar morcov.. La final am pus orezul și am mai amestecat cât să se întâlnească toate aromele. Nu am asezonat cu nimic, cu toate că eu sunt mare fană anumite condimente în bucate. Nici cu sare nu am mai completat. Orezul acesta are el o aromă a lui pe care am simțit nevoia să o simt, să nu o acopăr cu condimente. Este foarte sățios și foarte bun la gust. Ca textură aș spune că este ușor, dar foarte ușor gumat.

A plăcut și familiei, copilul a fost reticent la început, evident pentru că așa sunt ăștia micii programați, să respingă mâncăruri care nu le sunt familiare. Am împărțit farfuria, a acceptat să guste, pentru că aici se dă cea mai mare bătălie: la gustat. A primit notă de trecere din fericire.

Mai jos este poza cu o farfurie completă. Pulpele de pui nu sunt prăjite, sunt gătite într-o tigaie dry cooker fără ulei, însă din grăsimea lor se formează această crustă la final când se elimină apa.

Dacă nici ăsta nu este mâncat sănătos, data viitoare pun poză cu ciorba de burtă pe care am mâncat-o-n weekend ca să scandalizez internetul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Aloo doamnaa, nu aveți voie la casa de marcat.

Când am fost astă iarnă la Milano, fiind frig și iarnă din aia ce dădea în primăvară, mi-a zis Oana că e musai să mănânc ciocolată caldă din aia groasă că nu îmi mai trebuie nimic pe lume. Mna, m-am speriat puțin inițial că voiam să îmi mai trebuie câte ceva pe lume, dar eu sunt om care ține cont de părerile celor din jur, ba sunt chiar foarte influențabilă. Păi nu m-am dus eu la italieni să caut ciocolată caldă care se mănâncă și nu se bea?

M-am dus

Am cautat. Și am și găsit.

Bineînțeles că după ce m-am scurs pe lângă o ceașca de ciocolată caldă, densă, mi-au aplaudat papilele gustative și gâtlejul a făcut mătănii întru recunoștință, au crescut standardele mai ceva ca ambrozia pe marginea drumului. Ce zeamă lungă aia de la magazin de acasă, eu din asta vreau să beau de acum. Sau să mănânc.

Tot Oana m-a scos din impas și m-a trimis la magazinele italienești de la noi din oraș că sigur au pentru că luase ea. Păi nu m-am dus eu? Vara pe 40 de grade de abia vedeam umbra, am mers să caut ciocolată caldă groasă? V-am zis că sunt influențabilă. Aveam și-un plan pentru ea, găsisem și cornuri cu fistic cum servisem eu când am luat copilu-meu de-o aripă să îi arăt frumusețe de gară din Milano. Ei aș, eu vânam ciocolata aia densă. Frumoasă și gara ce-i drept.

La magazin am recunoscut ceva produse de le văzusem și pe la italieni, nu prea am recunoscut prețurile, probabil pentru că leul are mai multe cifre, iar euro este mai amărât în inflația lui. M-am învârtit prin magazin, micuț ce-i drept. Doamnele serviabile, și-au oferit ajutorul, m-am lămurit că nu au ciocolata caldă pe care o caut eu. Apropo, dacă aveți în zonă magazin italienesc, cică Ciobar se numește ciocolata asta densă.

Dacă tot eram acolo, băutorul din mine a zis să arunc un ochi și pe la sticlele lor. Am avut ocazia ca în țara aceea a pizzei și a pastelor să degust niște vinuri care mi-au rămas pe retină întipărite. Seci, dar nu aspre și în tot cazul nu acre. Roze. Și uitându-mă eu pe la sticle, chioară cum îs simt nevoia să fiu mai aproape de sursă, de etichetă. Nu este o scuză, este o consecință a miopiei, am aflat și eu de la medicul oftalmolog că nu-s nebună că citesc cu cartea lipită de retină, cică-s doar chioară. Și cum admiram eu sticlele frumos aranjate, merg pe lângă raft până în capăt. Moment în care aud că doamna nu are voie după casa de marcat. M-am uitat și eu mirată care doamnă. Am văzut casa de marcat și pe mine între casă și raft. Eu eram doamna.

Eu doamna nu are voie paralel cu casa de marcat pentru că așa era poziționată, chiar în spatele casei nu aveam cum să fiu și nici de ce, dar când au dus raftul cu produse până-n fund la casa de marcat nu și-au pus problema că vine clientul să se uite.

Îmi ziceți ce vreți să vă arăt și vă arăt eu, mă lămurește casiera.

Ei asta chiar m-a amuzat. Adică eu cer așa vreo șase sticle cu vin, le inspectez cu ochiul meu miop, le întorc pe toate părțile, aprob din cap, spun mulțumesc și la final nu cumpăr nimic. Păi nu-mi pun ăia interdicție la intrare în magazinul italienesc?

Când puteau să lase omul să se uite la raft și să constate singur dacă are sau nu nevoie de ceva. Că de aia este autoservire acolo. Numa’ zic și eu.

Am plecat cum am venit de la magazin, pe aceeași căldură arzătoare, fără ciocolată caldă, că cine a mai pomenit ciocolată caldă la 40 de grade când ea e de găsit mai pe la iarnă. Na, prea multă influențare strică.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Învățați-vă fetele de mici să pună limite sănătoase și să nu accepte abuzuri.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Eu nu uit niciodată. Nimic. Pe nicăieri. Eu sunt mama organizării și tatăl controlului.

Eu sunt doi părinți în unul. Eficienți și riguroși, fără să admită greșeli. Sau eram. Sau oi mai fi, dar m-am cam delăsat pe parcurs.

De când mă știu stăpână peste acte de proprietate am tot strâns după lume. Tot omul își mai uită o periuță de dinți, o întreagă plasă cu haine, ochelari de soare, mâncarea pentru copil, orice se poate uita. Am strâns conștiincioasă, am împachetat, am predat apoi zile, săptămâni sau luni mai târziu când s-a putut. Pe unii i-am catalogat în gând împrăștiați, pe alții i-am compătimit că sunt amețiți din fire, tot un fel de împrăștiați, dar altfel.

Mereu mă comparam cu mine, cum domnule, eu care sunt atât de riguroasă și de eficientă reușesc să interacționez cu oameni care mai au puțin și își pierd și capul pe undeva. În realitate posibil ca oamenii să nu fie atât de dezlânați, ci eu extrem de rigidă, însă interacțiunea noastră în lumea asta tot mi-a dat cu virgulă. Eu care îmi doresc să socializez cu oameni care au precizie elvețiană în materie de organizare de fapt mă țin de mână cu visători și nonșalanți în ale organizării.

Ce am eu de învățat de la ei? Poate detașarea! Dar eu sunt organizată și îmi place așa. Îmi place da să fie ordine și toate în ordine, însă este atât de obositor să le țin așa în linie. Mai ales când și propria-mi casă abundă de împrăștietori și de dezorganizați. Păi cum, la așa organizare ce credeți că a făcut Universul? A râs puțin, aia a făcut. A luat una bucată bărbat, l-a glazurat să pară perfect și l-a dat spre însurătoare. L-a glazurat, doar. Perfect? Nici gând. Nici măcar eu nu mi-s perfectă. Dar eu sunt organizată. Pe când el este, ei bine, el este în lumea lui, alta decât ce trăiesc eu aici pe pământ. Apoi eu, miss pus lucrurile la loc, și el, mister unde îmi este portofelul au zămislit împreună una bucată copil perfect dar tare, tare împrăștietor. Păi și ce-am făcut, am rămas singură în ale organizării?

Bine, hai să mă detașez și eu oleacă? Cum? Cum necum, am simțit detașarea pe pielea mea. De ceva vreme îmi tot uit prin mașină ba sticla cu apă, ba ochelarii de soare, aia e, îmi e lene să merg să recuperez deși aș putea să o fac. Eu strâng tot din mașină când cobor, nu las nimic în urmă, în ultima vreme las destule. Apoi acum ceva vreme am plecat de la ai mei de acasă în papuci și mi-am lăsat acolo încălțările de stradă. De ce? De amețită, eu știu? Nici n-am sesizat ce bine eram eu în papuci. Altă dată am uitat în altă casă un evantai. Nu-i bai, e doar un evantai, ar zice orice om. Da, orice om normal, nu unul cu sindrom obsesiv-compulsiv.

Iar acum ceva vreme am uitat în altă parte tot încărcătorul pentru laptop. Tot. Nu doar o bucățică, nu un vârf, tot. Iar laptopul tot era descărcat și închis, aproape ferecat. De aceea a fost așa liniște pe aici.

Norocul meu este că domnul unde îmi este portofelul a fost atent la suferința mea și a comandat repede un adaptor de încărcător să mă pot folosi și eu de încărcătorul ‘mnealui. Iar pentru asta pot doar să îi mulțumesc, evident. Că deși Universul a glumit puțin și a glazurat exteriorul, a pus în loc multe alte aspecte care au rămas în picioare chiar și atunci când glazura s-a dus. Pesemne că Universul nu râdea chiar așa tare.

Ceea ce înseamnă că ori m-am dereglat și eu ca toți cei care-și uită pe la mine diverse, ori ei erau normali și intru și eu în normalitate cât de cât. Ce să fie, cum să fie?

Nu vă povestesc cum mi-am pierdut și un sutien că ajung pe lista ălora de mai au puțin și-și uită capul prin alte părți. Mă opresc aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Șefa – Marie NDiaye

Nici nu știu cum să vă zic eu despre romanul acesta. De ce să-l citiți, de ce să vă dați din timpul vostru pentru a satisface o curiozitate literară? În primul rând ca să vi se facă foame. Da, chiar așa, citiți Șefa și vă puteți imagina într-un restaurant select, fin, rafinat, la o masă cu față de masă albă, impecabil de albă, ospătari care nu fac altceva decât să vă servească pe voi și să vă acorde doar vouă toată atenția lor, să vă zâmbească la fiecare îmbucătură când închideți ochii satisfăcuți până în străfundurile cele mai intime ale papilelor voastre gustative. Să vină pe rând feluri diverse și diferite de mâncăruri. Nu știți ce mâncați, nici nu contează, sunt toate delicioase. Divine. Cartofii se topesc în gură, se simte gustul unturii de gâscă, pateul este cremos exact ca un norișor pe care vi-l imaginați la ospăț, vinul este licoros și exact cât trebuie de rece, carnea este suculentă. Vă dau lacrimile la prima îmbucătură, de uimire, cerul gurii se arcuiește și devine dureros căci niciodată nu a primit ceva atât de fin, de rafinat, de simplu și de gustos în aceeași măsură. O contradicție culinară, o contradicție a timpului.

Bun, acum că ați înghițit în sec, v-ați și trezit din reverie, ați luat o gură de apă să treacă gustul de rață caramelizată pe pat de cartofi dulci trași în untură de gâscă crescută la fermă în Franța, în al doilea rând ați putea citit această carte din perspectiva unui portret psihologic. O femeie provenită dintr-o familie săracă, semi analfabetă, reușește să să își deschidă propriul restaurant într-o lume dominată de bărbați. Este șefa propriului local, își inspiră colegii de bucătărie, devine celebră în ale gastronomiei, primește stele în recunoaștere, apare în ziare, i se cer interviuri. Dă dovadă de o pricepere înnăscută care o duce pe culmile succesului gastronomic. Succes pe care nu și-l dorește.

Este totodată și un roman de dragoste, povestea este spusă din perspectiva ajutorului de bucătar, un bărbat mult mai tânăr decât Șefa care i-a purtat o dragoste nemărturisită și neîmpărtășită ani de zile. El povestește publicului larg cum era exact această femeie care în ochii săi a fost nu mai puțin de extraordinară, nu mai puțin de inteligentă, devotată, hotărâtă, calmă și loială crezului său, lucruri care au dus-o la reușita într-o lume care nu o dorea, o lume a patriarhatului.

Nu este un roman care vă învață să gătiți, nu se regăsesc rețete, doar denumiri culinare când și când, fiind urmărit mai degrabă caracterul personajelor decât ce se află în farfurie.

Am citit acest roman într-o pauză de la altele, altceva față de ce citesc acum în mod obișnuit, am zis să îi dau o pauză lui Murakami înainte de a-l relua și orice pauză este binemeritată, ca o gură de aer diferită, mai limpede, mai clară.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Asertivitatea față de client este ceva ce la noi în țară lipsește de prea multe ori.

Să ne lămurim din capul locului, eu nu-s un client mofturos, nu fac fițe și ca să fac o reclamație ar trebui să mă scoată ceva foarte tare din papucii mei. Nu merg la cazări de 5* în mare parte pentru că nu îmi permit, dar merg pe principiul că pentru un dormit nu-i musai să-mi zboare unicorni roz prin cameră. Și mai am un principiu de la care nu mai fac rabat după ce am trăit niște experiențe dezastruoase în România: oricât de puține stele ar fi la intrare, curățenia trebuie să existe.

Am călătorit în multe țări din Europa, am avut cazări diverse, de la un castel vechi în Germania transformat în hotel, la un hotel de 2* din Italia sau unul cu uși din gratii de aveam impresia că mă închid acolo pe veci. Peste tot a fost curat și peste tot am fost bine primiți. Oamenii au înțeles când au fost condiții speciale de drum, când ajungi la cazare în creierii nopții pentru că a întârziat avionul, nu au avut o problemă să ne cazeze cu amabilitate nici la 2 noaptea. Grecii ne așteaptă de fiecare dată să ne cazăm după ora chek-in-ului pentru că înțeleg că venim de la mulți km depărtare și că pe drum se poate întâmpla orice. În fond ține de umanitate să primești omul obosit să pună capul pe o pernă și nu să îi impui să respecte ora de cazare mai ales când nu depinde de el.

Ori poate am eu prea multe pretenții, deși am zis că nu-s om mofturos.

Am călătorit și în România în foarte multe locuri, am străbătut țara în lung și-n lat ca să o cunosc, să o știu, să o văd. Am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze, cu asertivitate, dar și cu multă ignoranță.

Am atât de multe povești din țară că aș putea umple o carte în două volume. Cam atât de ospitalieri suntem deși ne place să ne batem cu palma pe burtă și să ne considerăm ca atare.

Am mai zis eu pe aici că la una dintre cazări administratorii, ospătarii, ce or fi fost purtau o discuție despre noi, de față cu noi cum că bebelușul nostru avea să deranjeze pe cineva important de la Transelectrica. Ori cum o cazare nu a făcut nici minimum de efort de a ne reține să ne cazăm la ei când am întrebat unde putem mânca, au zis simplu nu știm și ne-au lăsat să plecăm pentru că doamna se întrerupsese dintr-o discuție la poarta pensiunii și părea deranjată de întrerupere. Și vorbim de o localitate săracă la poalele munților Aninei ce nu părea că abundă în turiști. Și multe altele. Bine, astea sunt povești și de acum zece ani, între timp lucrurile s-or mai fi schimbat. Sau nu?

La sfârșitul săptămânii trecute am dat o fugă la Iași, la fel unii cu treabă, alții cu distracția. Am ales să ne cazăm într-un complex de lângă oraș, la pădure, răcoare, cu parc de aventură, trambuline și alte elemente care să ne ofere distracție pentru ceva ore. Ne-am mai cazat aici ceva ani în urmă, într-adevăr condițiile de cazare la bungalow-uri s-au îmbunătățit, au făcut modificări care se văd și sunt binevenite. Însă la capitolul umanitate și asertivitate prea departe de pretențiile mele. E clar, am pretenții.

Pentru drumul acesta la Iași ne-am trezit toți cu noaptea-n cap când mijea de ziuă, am văzut răsăritul de pe drum. Nu vorbesc și de drum că atâtea aș avea de zis de nu m-aș mai opri vreo trei zile. Drumul lung până-n ălălalt capăt de țară, șantiere, lucrări, traversări de orașe, obositor, sigur. Copilul ca de obicei un erou al deplasărilor și în mașină și în avion, îmi depășește așteptările de fiecare dată. Speram să câștig măcar o oră la chek-in, nu s-a putut, am înțeles, m-a deranjat, normal, dar am acceptat, regulile lor până la urmă. Dar pentru că eram deranjată de acest aspect am refuzat să iau eu legătura cu administratorul, așa că soțul drăguț, galant, fermecător, a preluat această sarcină. Deși eu rămâneam la cazare, el pleca. Lucrurile trebuiau să fie simple, la ora 14 puteam merge liniștită spre căsuță, avea să fie descuiată, să găsesc cheia pe interior și să nu uit că nu se face cazarea mai devreme de ora 14. Am înțeles, cum să nu înțeleg eu, doar sunt om rezonabil chiar și atunci când văd bungalow-ul pregătit și gata de a fi folosit chiar cu două ore înainte de cazare, dar după cum ziceam, regulile lor, cine-s eu să-mi facă favoruri. Nici nu am insistat, doar îm întrebat, nu s-a putut, am lăsat așa.

La ora mai sus menționată, nu mai devreme, ci cu 5-10 minute mai târziu, mă înființez la căsuța care-mi revenea și stau în fața ei să o admir că era tare încuiată. După alte telefoane, și 15 minute mai târziu vine agale o doamnă, ușurel, fără grabă, mai inspectează ceva pe proprietate, se mai oprește să vadă cum merg lucrările de umbrire pentru terase, se mai uită în stânga, în dreapta și ajunge în final și la mine ca să constate următoarele: Numai soțul a sunat pentru a afla toate detaliile, dumneavoastră nu ați făcut nimic, nu vă lasă soțul deloc să vă descurcați și singură.

Acum, în ce lume, univers paralel sau nu, această remarcă are vreo legătură cu respectul față de client, cu asertivitatea și cu conștientizarea că afacerea ta merge doar și numai datorită clienților?

De atât de multe ori în țara asta am avut impresia că mi se face o favoare că sunt cazată, ori servită pe la vreo terasă, oameni deranjați de faptul că eu sunt acolo. Firește că știu că sunt nemulțumiți, nefericiți, prinși în capcana aceasta a locului pe care îl detestă, a faptului că nu sunt respectați. Toate se văd în atitudinea lor față de clienți, în fața  pe care o afișează atunci când interacționează cu clienții, în grimase și ochi dați peste cap. De aceea când mai cade puțin horeca nimeni nu empatizează cu oameni care rămân fără locuri de muncă, cu trai greu de pe o zi pe alta, e greu să oferi empatie când ți se pune pe masă o farfurie cu șnițel tras prin ură.

Din păcate nimeni în țara asta nu ne învață, nu ne spune că a fi uman și asertiv cu clientul, pacientul, elevul și orice altă categorie puteți insera aici, ține de a fi bun în ceea ce faci chiar dacă urăști ceea ce faci. Niciun client nu poartă vina pentru sentimentele tale și nu ar trebui pedepsit pentru ceea ce simți tu. Iar asta dragii și dragele mele este ceva ce eu am aflat extrem de târziu în viață și tare aș fi vrut să știu, să înțeleg și să conștientizez mult mai devreme.

Revenind la Iași, nu știu dacă doamna își ura jobul sau nu, nu părea genul acela de angajat (sau poate era afacere proprie), dar părea realmente acră și genul care nu știe că există și limite. Că genul de relație de cuplu pe care o am eu, mă privește pe mine, că nu mă aștept ca în banii de cazare să primesc și sfaturi maritale și că în general îți ții părerile pentru tine, mai ales atunci când urmează să livrezi venin.

Și cu asta dragilor și dragelor, devin mai selectivă cu cazările prin țară și momentan dacă pot evita o deplasare cu cazare, o voi face. Iar de mâncat la cârciumi nu se pune problema, că nu sunt fan și prestez rar, tare rar și sunt convinsă că horeca nu-mi simte mie lipsa.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cărțile m-au adus în punctul în care sunt astăzi.

Bineînțeles că au contribuit și ceva oameni de la care mi-am sustras tot ce mi-au putut oferi pentru a evolua. Am întâlnit foarte puțini oameni în copilăria mea care au reușit să mă modeleze, însă am întâlnit în viața de adult suficient cât să compensez lipsa din copilărie.

Însă oricât de ofertanți au fost oamenii din jurul meu, fără un efort din partea mea nu ajungeam nicăieri. Așa că atunci când am înțeles cum stau lucrurile m-am pus pe citit.

Mai întâi am simțit beletristica un refugiu din lumea reală, acolo în imaginar era mai frumos și eram în tot cazul în siguranță, lumea se modela după chipul și asemănarea mea. Apoi am avansat și am vrut să aflu, să descopăr, să știu. M-a interesat psihologia, m-a interesat dezvoltarea personală. Apoi de frică m-am apucat să citesc despre parenting sau psihologie pediatrică. De frică să nu greșesc, să nu mă transform în ceva ce nu vreau. A fost atât de mare frica aceasta încât am devorat o bibliotecă întreagă de cărți pe acest subiect și încă nu l-am epuizat.

Mai târziu în viața mea și-au făcut loc cărțile spirituale. Am vrut să știu și eu ce știu alții despre lume, despre Univers, despre începuturi. Să aflu și altceva decât ne tot spune religia în care m-am născut. Am simțit nevoia să știu că Dumnezeu nu este chiar atât de pedepsitor, de rău, de răzbunător pe cât a fost prezentat și am vrut să știu că vina este un sentiment nociv, indiferent pe ce canal de comunicare vine.

Toate au venit din cărți, am selectat informații, am ales, am învățat să citesc, să aflu ce mi se potrivește.

Unele m-au plictisit atât de tare că am avut nevoie de luni întregi să ajung la final, altele m-au enervat de îmi venea să le trântesc, altele au scos lacrimi din mine cum nu știam că pot să am, toate au adus informație.

Știu că a devenit deja un fel de subiect de arătat cu degetul, de genul ahaaa nu citiți, știu eu, însă adevărul este că șansa noastră spre o societate pe care ne-o dorim toți, stă în educație și în culturalizare. Deși spun mulți că nu este suficient să citești doar beletristică pentru a evolua, este adevărat, corect, însă atât de multă beletristică este atât de bine scrisă, documentată, încât oferă informații psihologice, istorice, de dezvoltare personală.

În Orbi de Petronela Rotar găsim multiple teme emoționate care se tratează în cabinetul psihologului, găsim abuzul în forme pe care mulți l-au cunoscut, găsim refulare.

În Privighetoarea de Kristin Hannah găsim multă istorie din timpul celui de-al doilea război mondial și multă durere păstrată și transmisă în generații zeci de ani. Nu suntem scutiți ca popor de această durere pentru că și noi am fost prezenți în acest război, apoi într-o revoluție, iar rănile noastre colective sunt încă deschise și supurânde.

În Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig se regăsesc subiecte care m-au chinuit multă vreme: ce se întâmplă când mori, ce este dincolo de viața pe care o cunosc. Scrisă într-o manieră amuzantă, cartea aceasta reușește să ofere informații legate de un subiect de multe ori tabu. Și să destindă.

Acestea sunt doar câteva exemple, toate sunt cărți de beletristică, autori moderni, contemporani, care fac lumină în câteva subiecte. Da, nu este suficient, dar este un punct de pornire. Sunt atât de multe cărți în lume, uneori este scump să citești, alteori este ieftin sau chiar gratuit dacă îți faci un abonament la bibliotecă.

Voi mai pleda pentru citit chiar și când oamenii îmi vor spune băi gata, ajunge, ne-ai omorât cu subiectul ăsta, eu tot aici voi fi.

Citește!

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Se sparge, se lucrează, se asfaltează.

De mai bine de o lună pe străzile din jurul blocului în care locuiesc se refac parcările și se asfaltează străzile afectate. Auzeam zgomotul în fiecare zi mă uitam cu jind la strada din fața blocului care are nevoie de reparații capitale, este găurită tare, inclusiv parcarea aferentă blocului. Aveam un crater atât de mare la intrarea în bloc încât devenise foarte greu să mai trecem pe acolo cu bicicleta, nu mai spun cu un căruț cu copil mic.

Acum ceva vreme am depus o sesizare in aplicația eSector6 și în scurt timp a fost acoperit acel crater mare. Atât. Apoi pauză. Multă pauză. Până acum.

S-a început din capătul blocului și se continuă până în punctul unde avem și noi mașina parcată. Este un eveniment pe care îl aștept de când m-am mutat în apartamentul acesta al etajului zece. Timp de toți acești zece ani strada și parcarea au suferit lucrări care au adus alte găuri sau șanțuri. Ba au săpat de au îngropat niște cabluri când lucrau la metrou, ba punctul termic care este chiar în fața blocului au săpat în nenumărate rânduri pentru a lucra la ceva țevi care se tot spărgeau, lucru care a dus la denivelări în parcare. A ajuns o zonă foarte afectată atât vizual, cât și greu de mers pe jos sau cu ceva mijloc de deplasare.

Se schimbă fața zonei în care locuiesc, iar lucrul acesta nu poate decât să mă bucure.

După ce se rezolvă, se asfaltează și se departajează parcarea, urmează să primim codurile pe care le vom lipi pe mașini astfel încât să existe o evidență clară a locului de parcare destinat cărei mașini. Din ce am citit se pare că este o situație care nemulțumește mai multe categorii de oameni. Cei care au mașina personală parcată pe undeva și folosesc locul de parcare pentru mașina de la firmă, cei care stau cu chirie și folosesc locul de parcare al proprietarului și cei care au mai mult de o mașină pe cap de proprietar (aici s-a găsit o rezolvare, proprietarul declară in aplicația de sector câte mașini are și care sunt acelea și le poate parca fără problemă pe unicul loc de parcare aferent). Toți au nemulțumiri pentru că nu vor mai putea folosi locul personal de parcare al lor sau al altora. Evidența va fi mult mai clară, iar verificarea se va face într-o aplicație scanându-se codul Qr lipit pe parbriz.

Nu știu dacă în acest punct și în urma situațiilor enunțate de către nemulțumiți vor exista modificări și se va permite parcarea pe locul personal și mașina de la firmă sau aceasta este varianta finală, probabil că vom vedea.

Până atunci, mă voi bucura de drumul lin și drept care se va ivi în urma asfaltării, aș vrea să vă spun că mă bucur și de zgomotul aferent lucrărilor, dar aș minți pentru că am fugit la răcoare și liniște.

Drumuri drepte să fie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Dacă vi se pare că românii se poartă rău cu copiii lor, ei bine, nu sunt singurii – asta dacă încălzește pe cineva cu ceva.

Mereu am avut impresia că am rămas singura națiune de pe planeta asta care ne civilizăm extrem de greu spre deloc. Din multe puncte de vedere, dar azi mă rezum la aspectul copiilor.

Uitându-mă în jur, prin parcuri și prin alte locuri, modul agresiv cu care mulți părinți își întâmpină copiii mă pune serios pe gânduri și mă face să mă gândesc cam cât de traumatizantă a fost propria mea copilărie în comparație cu noile generații. Ei bine, foarte, dar nu despre mine este astăzi.

Având ocazia și șansa ca ani de zile să merg și să văd diverse țări am putut observa cam cum se poartă alții cu urmașii lor. Sunt mult mai atentă de când sunt mamă, nu ca să vânez greșeli, ci ca să preiau din experiența altor părinți. Au copilașii de diferite vârste acest dar de a te pune în situații dificile, uneori limită, de a-ți întinde nervii ca untul pe pâine și toate în locuri în care chiar nu ți-ai dori să fii în acele momente. Desigur că și mie îmi este teamă de manifestările din locurile publice, de oprobiul public (eu am crescut cu foarte mult ce crede lumea și ce zice lumea și mai ales să nu știe lumea), de neputința mea de a dezamorsa situația în timp util. Din fericire nu prea am fost în astfel de ipostaze, dar au fost câteva, eu m-am înverzit la față, am simțit toți ochii în ceafa mea, m-am rugat în gând la toți sfinții să se oprească copilul din orice nemulțumire are, am discutat în timp mult, foarte mult despre nemulțumiri, despre cum se simte, despre cum se manifestă oamenii, despre cum mă simt eu, despre cum pereții casei noastre îmi oferă siguranță pentru orice fel de manifestare. Evident că nu este un capăt de drum un copil în plin tantrum în mijlocul străzii, însă dacă poți evita, atunci este cu atât mai bine pentru toată lumea. Mie îmi este tare greu cu răbufniri în public, însă am înțeles că greul acesta este al meu și am mai înțeles că nu putem fi doi cu tantrum, iar al meu copil are nevoie de mine pentru a putea trece peste orice îl supără. Nu bruschez, nu lovesc, nu jignesc, nu am făcut-o niciodată, nici măcar în spațiul intim.

Așa am ajuns să urmăresc în jur de câte ori am ocazia cum sunt alte familii la plajă, în localuri, în locuri de joacă, în muzee.

Lipsa limitelor tronează în multe țări, de fapt eu cred că peste tot este cam la fel, posibil că în alte proporții decât la noi. Sunt părinți care au înțeles și fac eforturi să-și crească sănătos urmașii, sunt alții care sunt pe principiul libertate deplină, doar este copil, și mai sunt cei care îi bruschează. Proporțiile sunt discutabile, am zis.

Cumva italienii se aseamănă destul de mult cu noi (din țara aceasta am venit de curând, așa că de aici am informația proaspătă). Nu este o noutate, asta știe toată lumea, însă mă așteptam totuși să fie mai civilizați în raport cu proprii copii, nu chiar ca în cărțile Elenei Ferrante.

Pe plajă multe familii, mulți copilași mici de doar câțiva anișori, însă și mai mari care sunt deja semi-independenți. Ăștia micii sunt greu de mulțumit și mai greu de stăpânit. Vor ceva fix atunci, în acel moment, cu bătut din picior, cu pumnișorii strânși, cu încăpățânare în ochi. Sună cunoscut? Așa sunt cam toți copilașii după ce învață să meargă și să îl spună pe nu. Sunt într-un proces de învățare, nu spune nimeni că este ușor, însă e clar că orice părinte trebuie să fie conștient că nu prea există relaxare atunci când ești în concediu cu copilul mic.

Urmăream familia aceasta de italieni, mama era foarte frumoasă, aveau un copilaș de nici doi ani, era tare micuț.  Și tot voia copilașul ăsta în apă, în mare, atunci și fix în acel moment, avea o hotărâre în modul în care tot încerca să plece, mama tot încerca să îl țină pe loc la șezlong, în piscina de lângă ei. Copilul avea o misiune și când un copil mic are o misiune, viața întreagă devine motorul acelui lucru. Până în punctul în care mama a pus mâna pe el, i-a lipăit o palmă la fund și l-a pus pe șezlong de unde a înțeles că nu este rost de plecare.

Nu a fost o situație singulară, am văzut mai mulți copii în bruscați, nu neapărat fizic, aceasta mi-a rămas mai mult întipărită în minte poate prin prisma copilului foarte mic care nici măcar nu înțelege de ce doare, înțelege doar că un anume comportament produce durere, o asociere dureroasă de la o vârstă mică.

La un moment dat lumea va fi un loc sigur pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, până atunci fiecare luptăm pe frontul personal și cu limitările celor din jur.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cea mai sigură cale spre îmbogățire: economisirea.

Este greu de crezut că din salariul minim pe economie poți ajunge milionar în euro, însă economisirea este cea mai sigură cale de a asigura un buget pe care te poți baza înainte de a deveni investitor pe bursă.

După ce i-am citit pe Kiyosaki și pe Asoltanie nu am devenit expertă în financiar, ba chiar deloc, încă învăț. Mai am ceva drum și până o să fiu miliardară (vedeți, aspirațiile mele sunt mai mari), însă încerc să țin cont de ce spun oamenii ăștia care s-au prins deja cum funcționează piața financiară și care categoric au mai multă experiență pe drumul îmbogățirii.

De fapt îmbogățirea este tot ceea ce visăm cu toții, ceea ce sperăm este să avem o viață decentă, fără grija zilei de mâine, fără să mai depindem de fiecare salariu lunar care ne prinde oricum pe datorie. Iar oamenii aceștia mai sus menționați exact asta și spun, că pentru a fi pe drumul bun, se începe cu economisirea.

Dacă încă nu ai un obicei din a pune lunar ceva deoparte, atunci trebuie să ți-l formezi. Pentru început nu contează exact ce sumă pui deoparte, ci mai degrabă să pui, astfel să formezi acest obicei care îți lipsește.

Să mă plătesc întâi pe mine este un concept pe care cu greu l-am înțeles. Stai, cum adică să pun mai întâi bani deoparte? Pai și cu facturile ce fac? Cu întreținerea? Ce rămâne pentru mâncare? La final ce să mai pun și deoparte? Dacă o mai fi ce. Însă când iei salariul și prima și prima oară pui 50 lei (sau 100 sau 1000, fiecare după lichidități) în contul de economii sau în plicul cu economii, atunci banii se strâng. Abia apoi împarți banii pentru facturi și celelalte cheltuieli. Pare imposibil de realizat, mai ales când venitul este foarte mic, însă experții financiari sunt de părere că orice om care are un venit, oricât de mic, poate economisi aplicând metoda plătește-te pe tine întâi. Și mai ales cunoscându-și bugetul. Pe ce se duc exact banii și câte sume. O evaluare atentă a tuturor cheltuielilor.

În momentul în care te apreciezi pe tine, cea mai importantă resursă a ta, ai grijă de tine, îți iei puterea înapoi. Pentru a putea plăti statul și orice alte cheltuieli lunare, trebuie ca tu să exiști și exiști având grijă de tine.

Bun, dar ce aduce o economisire?

În primul rând fiecare ar trebui să aibă un plic cash cu economii de urgență. O urgență medicală, un device care se strică și fără de care nu poți trăi, sunt asigurate de acest plic ce poate conține sume de 1000-2000 lei. Un fel de card de credit, doar că din economiile proprii.

Apoi economisirea mai poate aduce un cont de economii cu un buget care să asigure traiul pentru 3-6 luni în caz că vreodată este nevoie, să nu te prindă cu garda jos.

De la zis la făcut pare cale lungă și cu cât te apuci mai târziu de economisire, cu atât sumele sunt mai greu de strâns.

Dar de unde vin banii?

Cei mai mulți oameni beneficiază de prime de paște sau de crăciun și chiar de măriri (uneori modice) de salariu anual. Specialiștii spun că atâta timp cât ai reușit să te descurci fără acele sume de bani, înseamnă că le poți economisi. Mai sunt alți oameni (cel puțin în cercul meu destul de mulți) care primesc bani de la familie de ziua de naștere sau de crăciun sub formă de cadou, care iarăși pot fi economisiți. O parte din pușculița copilului meu se bazează pe banii pe care îi primește de la familia extinsă cu diverse ocazii. Iar pușculița aceasta se împarte în dorințe, în necesități și în donații sau dorințe pentru altcineva, chiar dacă nu cunoaște valoarea banilor și nici nu poate socoti, sper într-o educație financiară timpurie. Ne educăm împreună pentru un viitor prosper.

Am găsit un articol de la finalul anului trecut (îl găsiți aici integral) care spune că numărul românilor care economisesc este în creștere față de 2020 și chiar față de 2019, însă cu toate acestea 7 din 10 români nu au deprins acest obicei al economisirii. Să mai spun că fac ce fac și mă întorc la educație? Nu mai spun.

Economisește azi pentru a fi prosper mâine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Deplasarea cu avionul în această perioadă, uneori spre imposibil. Se zboară sau nu se zboară?

Bineînțeles că se zboară, însă știrile cu situațiile dificile de zbor sunt reale.

Înainte de venirea verii și de începerea concediilor, se zbura în condiții foarte bune, chiar dacă mai existau întârzieri, nu erau solicitări foarte mari. Acum în schimb cererea este mare, iar oferta nu o poate egala.

Da, există o problemă a bagajelor de cală, în aeroporturi sunt valize, multe la număr, încercuite cu bandă fix în aeroport, pe unde trec oamenii, au un afiș cu numele companiei aeriene și atât. Uneori bagajele nu mai sunt încărcate în avion, alteori sunt descărcate după multe ore sau multe zile. Toate au legătură cu lipsa de personal. Nu au angajați pentru că au renunțat la ei în timpul pandemiei când aeronavele au fost reținute la sol, iar acum lipsa personalului ridică multe probleme.

Când am aterizat în Bergamo, erau valize chiar și afară, unde oprește autobuzul care transportă pasagerii de la avion, iar zona de ridicare bagaje era înțesată cu valize abandonate, unele împrejmuite cu bandă, altele doar lăsate jos lângă banda care le transportase. Bergamo este un aeroport micuț, prin urmare spațiul lor de depozitare este limitat, probabil mai multe bagaje sunt abandonate pe Otopeni, însă vizual se vede altfel când spațiul este generos.

Noi am preferat să renunțăm la bagajul de cală, deși aveam nevoie de el, ne-am compactat în bagaj pe care l-am luat în avion. Am plătit o taxă extra de 300 de lei pentru o valiză de dimensiuni reduse pe care să o putem lua în avion. Am calculat la limită hainele, pe zile. A curs înghețată pe bluză și s-a pătat, aia e, o purtăm așa, nu leșină nimeni. Trei persoane ne-am organizat în 2 valize mici și 2 rucsacuri. Pe lângă haine am avut și încălțări de schimb, prosoape de plajă, jucării de plajă, cărți de citit, laptop, necesarul de igienă de la șampon la periuțe de dinți. Toate ocupă spațiu, însă am mutat în recipient mici tot ce s-a putut muta și astfel am organizat un portfard de dimensiuni foarte reduse. Este greu să te restrângi, însă nu imposibil.

Când am plecat spre Italia verificarea și vama au mers ca unse, în nici jumătate de oră eram la poarta de îmbarcare, ceea ce ne-a oferit un avans de o oră și jumătate. Nu știi niciodată cât de mult te întârzie aceste proceduri și este necesar să îți aloci timp. Din momentul acela au început să curgă mesajele de întârziere. Zborul care trebuia să fie la ora 18 a reușit să se înfăptuiască la ora 22. Patru ore întârziere ne-au pus neuronii pe bigudiuri.

Ce să faci cu copilul atâtea ore în aeroport?

A ajutat foarte mult că era copilul dormit de prânz, altfel este foarte posibil să nu fi recuperat o parte din neuronii leșinați.

Am fost plină de surprize, în cazul nostru ajută pentru că avem un copil orientat spre nou și wow și surpriză, comoară și cadou. Noroc că am citit acum ceva vreme Cele cinci limbaje ale iubirii și m-am prins din timp cum funcționează lucrurile.

Am avut carte nouă pe care să o citim la somn, însă am început să o citim din aeroport. Orice este de citit la noi asigură o bună bucată de liniște atâta timp cât povestea curge.

Pentru că este în perioada de caută și găsește, am avut carte nouă cu această activitate. Caută și găsește elemente pe o pagină încărcată a mai adus iar o perioadă de respiro.

Am avut pregătită o micuță caserolă cu fructe liofilizate. Am ales această variantă pentru că îi plac copilului tare mult și pentru că nu se strică, vorbim totuși de iulie cu temperaturi ridicate, plus că mă așteptam să dăm peste întârziere, soțului i se anulase zborul cu totul cu două zile înainte.

Când plictiseala a intervenit iar, și Doamne-ferește să acceptăm și ceva plictiseala, ideea e că eu aș fi putut accepta varianta cu plictiseala, însă am vrut să evit orice fel de tantrum sau supărare, erau destui oameni obosiți și cu nervii întinși ca să mai asculte și un urlat. Cel puțin nu venit dinspre mine. Dacă am putut evita, am evitat cu simț de răspundere. Prin urmare, când plictiseala a invadat spațiul, ne-am jucat cu palmele.

În ultimă instanță rămâne la putere plimbatul, analizatul aeronavelor, urmăritul avioanelor care decolează sau care aterizează, eram totuși în aeroport și am zis să profităm de el cu tot ce ne poate oferi.

La decolare am oferit o acadea fără zahăr cu vitamine și fructe. Nu sunt împotriva zahărului și mie îmi plac dulciurile, însă prefer să îl evit atunci când copilul este surescitat de oboseală. Aleg să își desfunde urechile cu ceva care produce mai puțină energie decât ar aduce zahărul.

La întoarcerea acasă am avut mai multe emoții, zborul era programat în jurul orelor de dormit, prin urmare am sărit peste etapa somn. Copilul are cinci ani jumătate, nu mai depinde de somn în totalitate, însă lipsa lui se simte din plin. Ca în orice zi în care îți faci planuri și vrei să te asiguri ca este toată lumea odihnită și îți propui mintal o trezire matinală mai târzie, vine copilul și îți dă planurile peste cap și se trezește la 6 dimineața, asta după ce toată noaptea s-a foit prin tot patul și s-a asigurat că nu îți lasă loc nici cât se te întorci de pe o parte pe cealaltă pentru că trei sferturi de pat trebuie să rămână libere și nefolosite. Din fericire întârzierea a fost de doar o oră și jumătate, mult mai puțin decât la dus, timpul a trecut mai repede. Am reluat procedeele de la plecare, am citit, ne-am jucat. Oboseala a adus în plus ceva agitație și un volum ridicat în vorbire. Urechile mele au rezistat.

Prin urmare se zboară, uneori cu întârzieri mari, alteori cu anulări, ceea ce este neplăcut, categoric. Eu am fost convinsă că nu ne întoarcem din drum, chiar și când soțul era neîncrezător când se depășiseră trei ore de întârziere.

Așteptările acestea mă scot din confortul meu obișnuit. Să stau ore întregi și să aștept îmi deturnează elefantul. Am reușit și eu să citesc din cartea mea câteva pagini, atunci când nu era necesar să mă ocup de copilul plictisit.

Sper să vă fie utile informațiile și să nu vă lăsați copleșiți de știri negative. Am auzit eu că puteți realiza orice vă propuneți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Marea: o ultimă privire în apus de soare.

Rimini, Italia

Am fost aseară pe plajă. Mi-am dat sandalele jos și am mers prin nisipul fin până la apă. Era mai liniștită decât fusese în ultimele zile. Apa era caldă. Am mers așa prin apă vreme lungă.

Mă uitam cum se dantelează pe mal, cum lasă scoici pe nisipul lipicios, cum trage în adâncurile ei nisipul. M-am așezat cu picioarele bine ancorate în nisip cu fața spre larg să văd de unde vin valurile acelea molcome. În mare niciodată nu ești bine ancorat. Apa spală tot. M-am trezit într-o groapă destul de adâncă, apa mă lăsase mai jos cu câțiva centimetri față de cum mă postasem inițial.

Eu nu sunt omul mării, eu sunt mai degrabă omul munților. Iubesc aerul rece de munte, ador să stau pe pământul tare, să-mi simt șalele pe trunchiul unui copac, să văd iarba grasă udă de rouă dimineața. Îmi place că în serile de iulie îmi pun polar pe mine să mai cresc temperatura peste cele 15 gr existente în termometru. M-aș uita la stânci și la munți, la copaci și la dealuri, aș asculta trilul păsărilor dimineața înainte să crape de ziuă și aș face toate acestea fără să mă obosească.

Însă o dată pe an, ori de două mă apucă un dor de mare. Să o văd. Doar să o văd. Frica mea pentru apă mă ține blocată în multe spaime, dar să o văd nu mi-a fost nicicând frică. Să o simt cum vine peste picioarele mele goale când mă afund în nisip, să îmi umple cu apă găurile pe care le sap în malul său, să îmi dărâme cazemata pe care o construiesc cu copilul.

Mi-e dragă marea cu valurile ei înalte, cu dantela pe care o lasă pe plajă, cu mirosul sărat pe care îl aduce la mal, cu scoicile pe care le tăvălește prin nisip. Mi-e dragă apa aceasta ce pare infinită. Frica ce mă blochează când valul îmi trece peste cap, spaima că aș putea să mor acolo înecată. Și totuși ca un dependent, an de an îmi este dor de mare.

Anul acesta mi-am ostoit din vreme dorul, m-a îmbrățișat marea mult mai devreme decât puteam să sper și pentru toate sunt extrem de recunoscătoare. Până spre sfârșitul lui august când mă voi vedea cu o altă mare mai azurie, mai transparentă și mai fermecătoare, îi spun mării bun rămas.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am lăsat separat un text cu experiența care mie mi-a plăcut cel mai mult.

Așa cum în Milano am rămas cu experiența de la giro pizza pe care o pomenesc ori de câte ori am ocazia, așa probabil că îmi voi aminti de zoo acesta pe care l-am vizitat și care mi-a umplut sufletul de bucurie.

Am lăsat bolovanii și cărămizile puțin deoparte și am purces spre un Zoo Safari. Știam de el de câțiva ani de la prieteni care fuseseră deja, tot în Italia, dar în altă zonă. Plimbându-ne în sus și-n jos pe șoselele patriei italienilor am tot văzut un afiș cu zoo safari. Acest zoo s-a dovedit a fi la o oră cu mașina din Rimini, lângă un mare parc de distracții, Mirabilandia aflată în Ravenna.

Știți cum ziceam deunăzi să nu uităm copilul din noi care mereu are de recuperat câte ceva, ei bine de data aceasta copilul din mine a fost la fel de entuziasmat și de exaltat ca și copilul de lângă mine.

Woow! Uite, uite, uite. Uite acolo ce coarne are! Ai văzut acolo? Parcă aveam o mașină plină cu copilași și nu o mașină cu un copil și doi adulți.

Am intrat cu mașina pe o poartă mare care s-a deschis automat și am pătruns în lumea animalelor erbivore și libere. Doar girafele erau înțărcuite, însă celelalte animale libere le vizitau nestingherite.

Un teren vast cu dealuri mici și văi cu râu și multe bălți pe alocuri servește drept adăpost pentru mai multe animale mari. Nu este puțin lucru să treacă pe lângă mașina în care te afli un animal masiv, spre tonă, cu coarne drepte și să îți ții puțin răsuflarea să nu hârșâie deloc mașina. Ori să aștepți să se ridice cămila care s-a așezat să se odihnească fix în fața mașinii.

Am intrat la lei și la tigri ca la închisoarea de maximă securitate. Cel puțin așa spun filmele. Un domn într-un observator dirija porțile. Deschidea prima poartă, intram într-o zonă tampon, abia după ce se închidea complet poarta,  o deschidea pe a doua având acces la animalele sălbatice. Geamul nu se deschide, nu te joci cu natura, mai bine să te simți bine decât să pleci acasă fără o mâna. Adrenalina există chiar și așa din interiorul mașinii. Oricât de blindat ai fi, te simți vulnerabil în fața animalelor de pradă.

Pe unde mergeți, pe unde ajungeți căutați aceste zoo, probabil va mai dura o viață până va apărea măcar unul și la noi. Știu că Italia are mai multe, Anglia are, merită văzute. Pare mai la îndemână un zoo safari decât un safari real, în tot cazul.

Zoo acesta are și o zonă pietonală, cu căprițe libere ce pot fi hrănite cu popcorn cumpărat de la intrare. Mai găzduiește și multe păsări și animale de mici dimensiuni, reptile și vitrine cu animale împăiate.

Există și alternativă la mașină dacă nu vrei să intri cu ea în zoo, o poți lăsa de la început în parcare, au niște trenulețe acoperite cu plasă de jur împrejur și un ghid te plimbă prin țarcuri.

Senzația de a fi atât de aproape de animale mari, de a nu le vedea după garduri și grilaje, lenea cu care se plimbă ele într-un perimetru vast, circuitele de apă, ouăle de struți, toate au creat în mine senzația de nou, de wow, de bucuria unei experiențe inedite. Și vă spun sincer că mergeam și dacă nu aveam copil, mergeam pentru mine și pentru bucuria din mine.

Vă doresc să vă găsiți experiențe care să sădească în voi semințe ale bunei dispoziții la care să vă puteți reconecta cu ușurință ori de câte ori vi se face dor.

Înapoi la explorat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

În Italia este un aer care poate fi respirat doar aici. Miroase a vechi și nou, a paste și pizza, a cultural și contemporan, a atât de multe miresme.

Mmm miroși a mare, i-am spus într-o seară copilului în timp ce îl trăgeam mai aproape de mine să îi inspir mirosul din pletele purtate în vânt și în nisip. Cum miroase marea, m-a întrebat? A apă sărată, a nisip, a praf suflat de vânt, a scoici aduse de apă pe nisip. A briza pe care o inspirăm cu nesaț zi de zi când ne înfundăm picioarele în nisip fin.

Aș sta să privesc marea ore în șir. Zile întregi. Să o văd furioasă la răsărit, să o văd înspumată după furtună, să o văd calmă în zilele cu soare arzător. Marea în splendoarea ei este de o frumusețe ce nu poate fi redată în cuvinte sărace. Doar să privesc. Spectacolul apei este fascinant, este ceva de care cu greu mă plictisesc.

Însă cum nu am acest răgaz al statului, și nici pe cel al privitului, aleg cealaltă bucurie a mea, să mă pierd pe străzi înguste cu alei pietruite, să văd ziduri din cărămidă veche cu balcoane mici și incomode.

Am vrut să văd istoria locurilor rămase în picioare de atâta vreme pentru că fiecare parte din Italia ține la trecutul său și îl glorifică. Îmbină trecutul cu prezentul, ruinele cu modernul, însă nu renunță la bolovanii lor care i-au apărat secole în urmă. După ce am văzut Arcul lui Augustus și m-am plimbat pe podul lui Tiberius și pe canalul pe care îl deservește, am ales să văd cartierul lui Fellini, pe zidurile căruia străjuiesc picturi de fel și chip. Alei înguste cu terase micuțe, cochete, câte o pictură ici colo, un iz boem cum doar Italia poate oferi.

Am citit despre portul Cesenatico unde se află muzeul maritim plutitor pe canalul din oraș. Bărci vechi cu pânzele ridicate în soare se leagănă unduite de valuri dându-și concursul la frumusețe. Stau de strajă semețe la intrarea în port așteptând să fie admirate. Este un alt spectacol pe care țara aceasta știe să îl ofere. Pe lângă muzeul maritim plutitor am văzut și muzeul avioanelor vechi și de luptă, însă de acolo nu am poze. Este situat pe un deal imediat după intrarea în San Marino. Știu, altă țară, altă pălărie.

Fiecare excursie, vizită, plecare mă umplu de relaxare. Chiar dacă uneori mă întorc obosită, este o oboseală molcomă, plăcută, fără stres. Este oboseală de umblat și de procesat tot ce am văzut. Îmi place oboseala aceasta în detrimentul altora care mă storc de vlagă. Mă încarc cu o energie din aia bună care mă ține o vreme conectată la trăirile cele mai recente. Port în păr soare și nisip, port briza mării pe piele, inspir cu nesaț acest aer sărat și prăfuit de la vântul care plimbă nisipul de pe plajă. Îmi va fi dor de scoici și pietre, îmi va fi dor de ziduri vechi și alei pietruite. Îmi va fi dor de copacii înalți cu coroane perfecte.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

M-am îndrăgostit de San Marino acum mai bine de 10 ani și de atunci am tot suspinat când i-am auzit numele.

San Marino ca întindere m-a interesat mai puțin acum foarte mulți ani când i-am urcat pentru prima oară serpentinele, însă când am pus piciorul în cetate am știut că este un loc pentru mine. Fiind atrasă de pietre, bolovani, stânci, cărămizi, orice aduce a piatră, dacă mai are și aspect de vechi mă cucerește pe loc.

De altfel mă atrage acest aspect la Italia cum reușesc ei să nu lase în paragină și curăță de vegetație, tund iarba, pun o pancartă pe orice bucată de cărămidă ruptă care reprezintă un colț de istorie.

Când am aflat că vom fi cazați în Rimini, chiar lângă plajă, departe de oraș și departe de istorie, deși orice oraș în Italia duce în pântecele sale câte un zid marcat de războaie, invazii și revoluții, mi-am făcut planul cum să ajung întâi de toate în San Marino. Restul, oi mai vedea eu dacă reușesc să bifez tot ce selectează mintea mea că ar necesita bifa unei vizite.

Și am reușit! Seara, târziu când mai totul era închis, când ziua încă se mai zbătea cu ultimele puteri să împrăștie ceva lumină, m-am pierdut pe străduțele înguste și pietruite din cetatea San Marino.

Am urcat cu funicularul până la cetate, am simțit un gol în stomac uitându-mă la pantă. Nu am rău de înălțime, ar fi culmea să nu îmi ajungă răul de mișcare și să pun la pachet și pe cel de înălțime, însă mă mai gândesc uneori cum ar fi să rămân suspendată. Nu am rămas, funicularul parcurge distanța în cel mult 3 minute, nici nu am apucat să mă dezmeticesc că a și ajuns sus la cetate.

Marginile cetății oferă o panoramă absolut spectaculoasă până hăt departe pe mare. Un veritabil punct de observare în trecut unde nu ar fi putut trece neobservat nici măcar un picior de invazie, acum oferă puncte strategice pentru selfie-ul perfect.

În San Marino am cunoscut pentru prima dată carciofii, ani mai târziu a intrat și pe piața noastră destinată publicului larg anghinarea, însă acum foarte mulți ani a trebuit să caut pe internet să văd despre ce este vorba. Atât în San Marino, cât și în Italia leguma aceasta este foarte răspândită și se regăsește în multe preparate, inclusiv în pizza. Cum să nu îmi placă o mică țară care mi-a deschis ochii culinar. Nici de data aceasta nu a făcut excepție, am degustat o selecție de brânzeturi cu dulceață de aproape mi-am adunat papilele gustative de pe la genunchi, atât de bun a fost.

Selecție de brânzeturi locale cu dulceață.

Sunt profund recunoscătoare pentru această experiență pe care o trăiesc, care a răsărit la un moment dat și care s-a materializat în bucurie, relaxare, exaltare și experiențe frumoase.

O zi mai târziu am lăsat cetatea în urmă și am bătut dealurile din San Marino. Am văzut peisaje care mi-au bucurat ochii, vii atent îngrijite, baloți de paie care așteaptă să fie strânse de pe câmp, verde cât cuprind ochii mei. Emană țara aceasta atât de multe liniște comparativ cu gălăgioasa Italie, oamenii simt nevoia să vorbească mai puțin și să gesticuleze mai rar.

Din San Marino cu drag.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Rimini – cald, nisip fin, apă caldă.

Am ajuns în Rimini luni spre marți noaptea după multe ore după ce închisesem ușa casei. Scriu un text separat cum este cu zborurile în perioada aceasta, dar mai ales care a fost experiența noastră. Se zboară, dar greu și cu multe întârzieri, dar mai ales cu anulări.

Rimini are ieșire la Marea Adriatică, în regiunea Emilia- Romagna și momentan nu are zbor direct din București. Din ce am înțeles ceva low cost va implementa de anul acesta o cursă București- Rimini. Pentru noi varianta cea mai bună a fost să aterizăm în Bologna iar de acolo cu mașina aproximativ o oră până la Rimini. Da, obositor, în alte condiții comoda din mine probabil că nu s-ar aventura.

Când ne-am trezit am luat copilul de o mână și am purces spre plajă. Am fost surprinsă să găsesc o plajă cu nisip foarte fin. Am găsit și foarte multe scoici și câteva pietre de forme și mărimi interesante. Dacă plaja are scoici și pietre pentru mine este nu doar perfect, ci chiar un vis împlinit. Iubesc pietrele cu forme și culori interesante, ador stâncile și orice lespede îmi aduce bucurie. Tot bucurie în stare pură este pentru mine să zgârm prin nisip să găsesc cea mai frumoasă piatră dintre toate sau care este diferit sculptată de mângâierea apei, ori poate cea mai colorată scoică.

Eu sunt obișnuită cu plajele din Grecia care sunt fâșii uneori lungi de nisip, însă de cele mai multe ori foarte înguste. Nu îmi displac, oferă un fel de intimitate însă uneori pot fi înghesuite. În Rimini am găsit o plajă infinit de lungă, însă lată cât pentru o hoardă de turiști ce probabil nu se va lăsa așteptată din august încolo.

Luna iulie aduce temperaturi ridicate, mai ales în contextul actual al acestui val de caniculă, însă nu este foarte aglomerat pentru cât de mulți turiști poate susține plaja aceasta.

Sunt pentru prima dată în Rimini, până acum în Italia am vizitat orașele sufocate de turiști și pe care le caută lumea în general și Alpii dârzi care mi-au dat stări halucinogene de la altitudine. Nefiind sezonul estival când aproape că se închide țara, sunt foarte mulți vârstnici și mulți copii mici. Iar eu apreciez întotdeauna oamenii care abia se țin pe picioare, însă au chef să se distreze, să se plimbe pe malul apei chiar dacă își înfundă bastonul în nisip. Este ceva ce le lipsește bătrânilor din țara noastră: cheful de viață. Nu știu exact cine sau ce le-a răpit acest chef, însă el nu este acolo categoric. Cu excepții, evident.

Este Rimini de vizitat?

Orice este de vizitat, dacă asta îți dorești. Eu nu aveam un scop în acest sens, a fost doar o oportunitate extraordinară care s-a ivit. Ca orice bucățică din Italia are istorie, centre vechi, zone pietonale extraordinar de animate.

Chiar dacă nu am avut un scop din această vacanță, mi-am făcut totuși căutarea despre care scriam acum ceva vreme, cea care mă transpune deja pe linia relaxării și mi-am fixat niște obiective. Voi vedea și în ce măsură vom reuși să le bifăm, totuși nu este vacanță și relaxare chiar pentru toată familia și mai este și o căldură care mai ales la plimbări nu îmbie. Cuptorul din iulie dogorăște cu mare intensitate. Mare noroc cu briza mării care face aerul respirabil.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Copilul mic din interiorul tău îl porți cu tine toată viața, fă ceva și pentru el.

Toată lumea vorbește despre copilul interior. Pare un subiect supra-discutat. Însă el există, copilul zic. Copilul interior înseamnă toate dezamăgirile, toate neîmplinirile, toate neplăcerile copilăriei, mai ales ale celei timpurii. Toate sunt acolo în interiorul nostru și nerezolvate nu fac altceva decât să scoată ghearele din când în când. Copilul interior mai duce cu sine și bucuriile și împlinirile din copilărie și pe care caută să le retrăiască în viața de adult. De aceea căutăm constant mâncarea aceea pe care doar și doar bunica cu mâinile ei știa să o facă, acel gust pe care nu îl mai regăsim nicăieri și pe care nimeni nu îl poate reproduce. Toate sunt amintirile micului copil care sălășluiește în noi și pe care este bine să nu îl ignorăm. De fapt este musai să îi oferim atenție pentru ca viața noastră să curgă cât mai lin.

Eu de când sunt mamă, fac o mulțime de lucruri pentru copil și în numele copilului. Merg cu plăcere la cinematograf să văd filmele pentru copii, caut în vacanțe activități care să distreze și copilul, dar de care mă bucur grozav. Merg la zoo ca în copilărie cu aceeași curiozitate, chiar dacă în ultimii 5 ani am mers de mai bine de 5 ori doar la un singur zoo. Toate sunt pentru copilul pe care îl țin de mână. Realitatea este că de fapt eu bucur copilul meu interior, faptul că se bucură și copilul meu mic, este chiar un bonus.

Trăiesc în copilăria copilului meu ceea ce nu am trăit în propria-mi copilărie. Pentru că alte vremuri, alte posibilități, alte lipsuri. Nu toate nu au fost pentru că trăiam greu și eram săraci, multe nu au fost pentru că nu existau ca posibilități.  Acum de câte ori am ocazia să îi ofer ceva copilul interior, o fac conștientă că este pentru micuța mea cu părul creț care la vârsta aceea ar fi clocotit de entuziasm.

Așa că astăzi m-am jucat cu nisip. Nu am construit castele pentru că nu știu și nu-s pricepută la construcții, dar sunt pricepută la a a căuta cu mâinile în nisip scoici și pietre frumoase. Sunt expertă la făcut gropi în căutarea nisipului umed și modelabil. Mă pricep de minune să mă murdăresc, exact așa cum făceam când eram mică cu praful nisipos de la câmpul cu porumb și îmi imaginam că sunt pe plajă. Zeci de ani mai târziu nu mai este nevoie să mă imaginez pe nicio plajă, sunt pe plajă împreună cu copilul interior și cu copilul mic de lângă mine.

Rămâneți alături de mine pentru mai multe experiențe cu copilul meu interior.

Faceți ceva pentru copilul din voi, orice vă bucură sufletul și vă gâdilă amintirile alea bune.

Aici m-am jucat eu azi – plaja din Rimini, Italia.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale – Marie-Renée Lavoie

Mă așteptam să găsesc o carte plină cu umor care despică o căsnicie. Autopsia nu suna prea bine, dar am zis că poate vrea doar să șocheze cu titlul.

Ei bine, autopsia a fost chiar o autopsie a unei căsnicii decedate. Însă umorul a fost prezent. Eu l-am citit, l-am simțit, l-am văzut cu ochii minții, un umor negru pe alocuri, însă pe toate mi le-am permis pentru că eu nu am trecut prin relații dureroase, tumultoase. Interiorul meu îmi permite să și râd pentru că nu am răni. Altfel probabil că aș fi plâns. Cu muci chiar.

Povestea din această carte poate fi un clișeu, dacă nu ar fi povestea reală în care se înscriu cu succes nenumărate cupluri. Ei căsătoriți, copii, el se îndrăgostește de o ea mai tânără, îi face și un copil, soția rămâne cu furia, cu durerea, cu speranța că poate este o toană și el se va întoarce. Cu nodul din stomac că nu a văzut, nu a simțit că se apropie un final când ea văzuse doar că totul este lin.

Într-o despărțire întotdeauna cel puțin unul suferă.

Un subiect trist tratat într-o manieră condimentată. Personajul principal trece prin multiple stări de la letargie, la furie, la dorința de schimbare, la speranță, la căutarea unui punct de ieșire, la asumare și la a merge mai departe. Toate stropite din belșug cu alcool.

Sunt convinsă că multe femei de vârste diferite și aflate în diferite stagii ale vieții lor au trecut printr-o astfel de experiență când au simțit că le fuge pământul de sub picioare, când au căzut dărâmate și au fost nevoite să se adune si să se regrupeze din fărâmițe, să meargă mai departe.

De ce?

Pentru că suntem în relație de co-dependență, pentru că nu iubim necondiționat așa cum evocă toate cărțile de la dezvoltare personală, la psihologie și trecând prin cele care oferă soluții de parenting. Adevărul este că nu știm să iubim necondiționat. Noi nu am fost iubiți astfel, istoriile noastre personală, colectivă, nu ne-a permis să cunoaștem un astfel de sentiment măreț. Nu le oferim copiilor noștri această iubire, deși ne dorim și categoric nu o oferim nici partenerilor noștri de viață. Căsătoria este de multe ori un gest egoist și are legătură cu noi și nu cu celălalt. Ce vreau eu, ce îmi doresc eu, cum îmi este mie bine și așa mai departe. Eu!

Autopsia unei așa-zise căsnicii banale oferă spectacolul unei operații deschise pe suflet. Ca în sala de operație când asistă și studenți care doar observă procedura chirurgicală, exact așa este și acest roman. Suntem observatori în disecarea sufletului unei femei rănite. Și este bine să vezi această perspectivă în care ea cea părăsită nu îl împroașcă cu noroi pe el cel care a plecat să își găsească fericirea în altă parte. Pentru că el îi oferise atât de multe momente plăcute, pentru că el crescuseră copiii alături de ea, pentru că el o scutise pe ea de ceea ce îi era neplăcut, pentru că el o iubise la un moment dat. Însă are căsnicia acest rol al ei de a aduce prea multă siguranță, prea multă încredere, prea multă plafonare atunci când etuziasmul se risipește. Vin ani în căsnicie când este atât de greu să mai creezi scântei, să ascunzi cearcănele de sub ochi și să aranjezi părul nespălat, să dai impresia că undeva mai este o urmă din femeia fără griji și fără copii. Pentru că viața se schimbă și lucrurile se transformă, iar căsnicia este un angrenaj la care nu muncește doar unul, deși doar unul își modifică corpul pentru a ține viață, de schimbat se schimbă amândoi.

Un bun punct de observație, de reamintire că prea-binele este dușmanul binelui, că orice scânteie se stinge dacă nu este întreținută și că o căsnicie nu este un bun gata ambalat care nu se degradează niciodată.

În final, citatul meu preferat:

Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

S-a redeschis sezonul jignirilor și al injuriilor în fața blocului.

Același spectacol an de an.

De când vine căldura și până când începe frigul se întâmplă acest pelerinaj bizar în fata blocului. Este un petic de ciment păstrat de la un fost parc transformat în parcare. A rămas cu 3 bănci zdrențuite și ceva umbră de la copacii plantați de câțiva ani. Seară de seară acolo își dau întâlnire mai mulți oameni din diferite blocuri din apropiere. Vin copii, părinții lor, oameni care vor să socializeze. Se consumă alcool și uneori se întrevede covorul persan din coji de semințe. Este un fel de terasă rurală cu iz de capitală.

Cu cât intrăm mai adânc în vară cu atât stingerea se dă mai târziu. În zilele glorioase chiar pe la 1-2 noaptea. Copii se zbenguie, țipă, zbiară, ce face orice copil normal și cu un plus de oboseală. Părinții lor asemenea: urlă, țipă zbiară la copii care urlă, țipă, zbiară.

Ce mă fascinează de fapt este repertoriul cu care părinții aceștia își alintă, alină sau conving proprii urmași. Au o întreagă gamă care evoluează de la săptămână la săptămână. Până anul viitor deja nu voi mai ști ce se poartă în materie de jigniri. Prostule este atât de lăsat în urmă.

Amenințările de genul te las afară, dormi pe bancă, te încui afară, nu mai ieși din casă, nu mai intri în casă, nu mai impresionează pe nimeni. Nici măcar pe Gigel care dă ignore cu măiestrie la zbieretele maică-sii în încercarea de a-l convinge să fie ascultător.

De ar fi protecția copilului în fața blocului în care locuiesc eu, probabil toate acele familii ar intra în consultanță și ar fi luați în evidență. Îmi este greu să cred că un te rup cu bătaia nu lasă niciun fel de urmări fizice. De fapt dacă stau să analizez foarte atent comportamentul de afară, observ în jur mai multă agresivitate decât îmi închipuiam că mai există. Bătaia încă este ruptă din rai. În cazul nostru din raiul de la bloc.

Și principalele noastre griji sunt wc-ul din fundul curții sau apa caldă lipsă dintr-o capitală de țară când principala problemă rămâne educația. Apă caldă mai rezolvi cu un boiler, mai încălzești pe aragaz, dar educația nu o poți regla din boiler. Nu spun acum că trăim civilizat și minunat cu lipsuri, doar că unele lipsuri pălesc în fața altora care devin copleșitoare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Viteza cu care împachetez este direct proporțională cu lenea cu care despachetez bagajele.

Am mai zis eu că îmi încep concediul din momentul în care mă apuc să caut și să citesc ce să văd și ce să fac în locul pe care urmează să îl vizitez. Azi spun că senzația de vacanță continuă și persistă și în momentul în care mă apuc să împachetez și să pregătesc bagajul. Iubesc să fac bagaje. Ador să văd hainele așezate în valiză cum așteaptă ele să fie purtate și transportate peste mări și țări sau doar câteva orașe mai încolo.

Știu că sunt mulți care simt o presiune când se apucă de bagaje, să nu uite ceva, să nu rămână acasă fix acel pluș care menține liniștea în hotel. Eu nu am această presiune. Fac listă din timp cu ce știu că am nevoie să nu uit. Telefonul este sfânt în materie de liste, am acolo un progrămel în care îmi notez tot ce am nevoie să țin minte pe lumea asta. Inclusiv cărțile pe care vreau să mi le cumpăr în viitor trec mai întâi printr-o listă din telefon. Telefonul mă anunță și când am vreo programare pe undeva, este agenda mea, asistentul meu, calculatorul de buget și multe altele. Chiar dacă mai încerc eu prin unele zile să uit de el, adevărul este că nu mă pot lipsi prea mult de telefon.

Revenind la bagaj, nu doar că am o plăcere deosebită să fac bagaje, am chiar o bucurie reală, anticipez, știu că mă așteaptă o perioadă de câteva zile de deconectare totală, de conectare la un loc nou. Tot ce am nevoie strâng într-un bagaj cât mai funcțional.

Nu iau lucruri inutile, nu mă car cu un munte de haine, nu fac bagaje degeaba. Totul este util și folositor și cât mai mic. Îmi transfer în recipiente mai mici produsele de îngrijire. Sticlele pentru balsam de par și altele necesare îngrijirii vin în sticle destul de mari și nu am nevoie de tot conținutul pentru câteva zile, așa că ușurez bagajul transferând cât îmi trebuie în recipiente mai mici. Nu, nu merg la cumpărături special pentru aceste recipiente. Eu am păstrat câteva borcănele de la cremele pe care le-am consumat și le reutilizez pentru produsele de îngrijire după ce le-am spălat și curățat bine în prealabil.

La polul opus entuziasmului împachetării tronează despachetarea. La revenirea acasă trag de timp cât pot de mult până desfac bagajele și așez fiecare lucru la locul său. Chiar las pe holul casei trolerul câte 2-3 zile până să îl bag în seamă. E ca și cum aș ieși din starea de vacanță dacă despachetez. Realitatea pune stăpânire pe mine în momentul în care desfac fermoarul valizei. Atunci trebuie să și spăl hainele, eventual să și gătesc, să așez la locul lor tot ce am pus în bagaj. Vacanța pentru mine este o poveste și cine ar vrea să iasă din poveste, corect?

Am această capacitate de a mă dedubla atunci când plec de acasă, sunt practic alt om deși sunt tot eu, parcă nimic nu mă doboară. Da s-a întâmplat să mai primesc vești proaste prin vacanță, dar le-am primit detașat. Parcă oriunde în afară de București am impresia că stresul nu are cum să te omoare așa cum se poate întâmpla în acest oraș atât de sufocat și din ce în ce mai canicular.

Împachetări plăcute să aveți și să uitați acasă cât mai puține lucruri de care nici să nu aveți nevoie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Îmi iau puterea înapoi. Încă învăț să spun nu.

Într-o seară mi-am rugat copilul să îmi aducă ceva de pe pantofar. Mă bălăceam în cea mai cruntă lene a mea și aș fi vrut să zac eșuată pe canapea. Însă aveam nevoie de acel lucru, care a fost atât de important că nici nu îmi mai amintesc ce era.

Nu. Ia-ți singură, am auzit din gura omului meu mic.

Să-mi iau singură? Serios? Începuse deja monologul în capul meu. Atâtea fac pentru tine și o dată cer și eu ceva și atunci să îmi iau singură, de parcă cer din cinci în cinci minute și nu mai faci față solicitărilor și…și m-am oprit. Așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată în ultima vreme atunci când încep discuții în capul meu: văd dincolo de moment.

Dar chiar așa, să îmi iau singură. M-am ridicat și mi-am luat. Copilul pur și simplu nu avea atunci chef să mă ajute pentru că altfel îmi răspunde cu da la multe solicitări, însă uneori mai spune și nu. Și ce bine trebuie să fie pentru omul acesta mic să poată să spună nu și să fie tratat cu respect pentru decizia pe care a ales-o.

Nu-ul nu a fost prezent în viața mea de la începuturile mele. Am fost crescută într-un stil obedient pe care mi l-am însușit foarte bine. L-am lipit de mine și acolo a rămas ca parte din mine deși nu ar fi trebuit să fie.

O bună perioadă de timp am avut impresia că părinții m-au lăsat mereu să aleg. Că de la ei totul venea sub formă de întrebare iar eu alegeam dacă da sau dacă nu, dar alegeam să fie da. Realitatea este că ei mă întrebau într-adevăr, însă erau pregătiți doar pentru da. Nu-ul nu exista în perspectivă.

Te duci până la piață?

Da, Doar că era nu. Nu voiam să merg,, nu voiam să mă trezesc la 7 dimineața, nu înțelegeam dacă la 8 sau la 9 se mută piața. Voiam să dorm. Nu-ul nu era o variantă.

Astfel, în viața mea de adult am uitat să spun nu. Am ajuns să mă enervez pe cei care îmi cereau să fac ceva ce nu doream. Mă enerva situația, mă enerva omul, mă enervam pe mine. Cu toate acestea spuneam da. Sigur că da, fac, merg, mă duc. Deși nu vreau.

Multă vreme din viața de adult nu am conștientizat că nu știu să spun nu. Era un automatism care se întâmpla fără ca eu să îmi dau seama. Cunoșteam teoria, știam că sunt oameni care se lasă pe ei deoparte pentru a-i mulțumi pe alții deși nu vor, pentru că nu știu să refuze, însă nu mă vedeam pe mine în acest patern. Eram. Și încă cum eram.

Uneori de teamă de a refuza și de teamă de a nu supăra interlocutorul inventam scuze care nu erau adevărate. Am treabă atunci, sunt plecată și alte asemenea numai să nu spun simplu Nu!

Acest automatism încă este cu mine, îl văd, îl înțeleg, când capul meu este pregătit pentru scuze puerile îmi revin rapid și spun nu, mulțumesc, dar nu. Uneori îmi tremură vocea, alteori nu sunt nici eu sigură că eu am spus acel nu, însă el există. Și pentru că există îi mulțumesc.

Acceptați nu-ul copiilor. Este teribil de greu să fii refuzat mai ales când faci atât de multe lucruri pentru omul acela mic și hotărât. Însă adevărul este că nu putem crește ființe independente, pe picioarele lor, hotărâte, dacă acasă îi vrem obedienți și să nu ne iasă din cuvânt. Ei au nevoie ca mai întâi să se războiască cu noi, părinții lor, pentru ca mai apoi să țină piept lumii întregi.

Nu!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

O nouă lecție de educație financiară: nu deveniți dependenți de cardurile de credit.

V-am zis că revin cu informații cu și despre educația financiară. Ne educăm împreună acum în tinerețea târzie a vieții ca să știm ce să le transmitem și copiilor ca măcar ei să aibă o relație corectă cu banii lor.

Adrian Asoltanie scrie în Dragă, unde-s banii? despre  datorii mici și mari, credite pe termen foarte lung, ori scurt. Citiți cartea, chiar merită să aflați informații noi și utile sau poate doar cum să știți să nu luați decizii financiare care să vă ruineze.

Aproape zece ani am lucrat în instituții bancare și financiare. Am învățat on the job mai multe decât am învățat în mulții ani de școală despre credite, împrumuturi, bani și bănci. Surprinzător este că am studiat economie la școală, inclusiv la facultate am învățat despre macro și micro economie, am învățat despre ceva instrumente economice, toate fără ca măcar să am (eu cel puțin, dar pun pariu că nu am fost un caz izolat) vreo idee cât de vagă despre exact principalul instrument economic: banul.

Cu toate că locurile acestea de muncă m-au epuizat fizic și psihic, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului și să recunosc că au reprezentat o școală foarte utilă. Am învățat rapid despre bani, credite, împrumuturi și mai ales carduri de credit. Am aflat informații pe care de regulă angajatul însărcinat să te convingă să accepți și să folosești un card de credit, omitea să le ofere. Am reținut informații pe care le aplic și astăzi în viața privată și care ne-au salvat de multe decizii financiare care ne-ar fi adus bătăi de cap.

Am ieșit de câțiva ani din sistem, nu mai știu dacă pe piața cardurilor de credite s-au mai limpezit lucrurile, însă în urmă cu 5-10 ani oamenii erau tare debusolați de datoriile pe care le aveau. Nu înțelegeau cum funcționează un card de credit și nu știau ce plătesc, nu aveau habar de diferența dintre rată și minim de plată și erau tare confuzi.

Erau și clienți care știau exact ce face un card de credit și se foloseau de el corect, însă erau atât de mulți care aveau impresia că primesc bani cadou cum nici loteria nu îți oferă.

Nu am avut niciodată card de credit. De ani de zile din când în când aducem în discuție utilitatea unui card de credit pentru diverse achiziții. De fiecare dată la final am zis mai bine nu, am strâns banii câteva luni și am achiziționat ce am avut nevoie. Acum câțiva ani banca la care am deschis contul curent s-a străduit ceva să îmi vândă un card de credit. L-am refuzat politicos de multe ori, iar ei în final l-au lipit de contul meu. Au zis să nu îl închid de tot, să fie acolo în caz că mă răzgândesc și să nu reiau procedura cu hârtii și toată birocrația. M-au atins în punctul sensibil al hârțogăraielor și am acceptat să nu îl închid definitiv. Cu toate acestea, nu m-am răzgândit, el este tot acolo, mă cam încurcă pentru că trebuie să fiu foarte atentă atunci când operez tranzacții între conturi deoarece la un moment dat am virat în cardul de credit o sumă de bani. Abia atunci mi-am dat seama că mai am un cont ciudat la ceea ce știam deja. Banii se recuperează să știți în cazul în care vă veți afla vreodată în această situație. Câteva telefoane la bancă și multe transferuri între departamente readuc banii în contul curent.

Dar ce face un card de credit?

În primul rând te ajută să achiziționezi bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești dar nu dispui de toți banii necesari achiziției. Este util pentru cumpărăturile cu dobândă zero la raft și îți împarte o sumă de bani în rate egale pe o durată bine determinată. Dacă ești corect, nu întârzii și nu atragi penalizări, cardul de credit este inofensiv. Cu excepția dobânzii anuale și a taxei de administrare a cardului. Mulți uită să ia în calcul că acest card care are de fapt dobândă zero la cumpărături are o dobândă anuală care se aplică chiar dacă îl utilizezi, chiar dacă nu.

Adrian Asoltanie recomandă ca orice sumă anuală să o împarți pe luni și apoi chiar pe zile ca să vezi exact cam de câți lei pe zi sau chiar pe lună muncești pentru plata respectivă, fie că este dobândă, fie că este pachetul de țigări, fie că este vacanța de vară. Așa afli exact dacă într-o zi sau într-o lună cheltui mai mult decât produci.

Apoi orice card de credit pe lângă suma disponibilă pentru cumpărături mai are disponibilă o sumă de bani și pentru retrageri de la ATM. Aici oamenii aveau impresia că primesc un cadou și că suma de bani pe care o retrag de la bancomat nu trebuie să o și depună în contul cardului de credit.

Eu cred că dacă oamenii primeau această explicație la achiziția unui card de credit, multe executări silite n-ar fi existat. Domnul Ionel, ai scos 300 lei de la bancomat luna asta, la exact următorul salariu care te asiguri că este până în data scadentă a cardului îi pui pe toți la loc așa cum i-ai scos. Dacă nu faci asta și plătești câte puțin, se formează un minim de plată care nu îți scade datoria pentru că plătești dobândă de x%. Îi scoți, pune-i la loc și treaba asta va fi ca un împrumut la vecin. Că vecinului îi dai bani înapoi la următorul salariu în primul și în primul rând de rușine, iar rușinea este ceva care la români funcționează ca un declanșator.

Însă nimeni nu avea timp de explicații simple pe limbajul simplist al oamenilor. Toată lumea avea targete de atins și vânzări de întreprins, nu de explicații. Așa au ajuns oamenii care și așa nu aveau educație financiară și nici cultură economică să plătească de multe ori suma pe care au utilizat-o fără să știe cum funcționează.

Și în concluzie?

Utilizați carduri de credit corect, nu le folosiți ca pe un card de debit, nu sunt banii voștri. Orice leu scos de pe cardul de credit se returnează uneori chiar înzecit. Dacă puteți să vă descurcați fără carduri de credit, cu atât mai bine. Faceți economii, puneți bani deoparte și cumpărați ce aveți nevoie, asigurați fond de urgență care să vă permită să cumpărați inclusiv un frigider la nevoie. Toate se fac în timp și uneori chiar în ani însă se poate. Însă un card de credit care are taxă de emitere card, taxă de retragere atm, taxă anuală de întreținere card, dobândă anuală a cardului de credit și dobândă zero la cumpărături doar la comercianții care practică o astfel de tranzacție, faceți un calcul și vedeți cât ați putea economisi lunar. Dar zilnic? Dar anual?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când cred că viitorul nostru s-a pierdut prin lipsa educației și prin lipsa bunului simț, se întâmplă ceva care îmi dă speranță.

Eram aseară în tramvai într-o căldură de îmi țiuiau urechile și șiroia cascada prin cârlionții mei. Aveam impresia că mă aflu în cuptor cu Harap-Alb, dar lipsea Gerilă. Mă rog, o fi fost și el în pauză, ați prins ideea.

În spatele meu un grupuleț de 4 tineri de școală generală, unul dintre ei mai înalt decât mine și fâșneț tare. Era spiritual, glumeț și relaxat fără să pară insolent. În scurt timp își zăresc un profesor și sar pe el. Din domnul nu îl slăbesc. Domnul părea de gașcă, apropiat de ei, era și tânăr ce-i drept. Le propunea o drumeție la început de iulie, i-a întrebat pe fiecare ce fac acolo, unde merg și de unde vin. A întrebat și de alți colegi ai lor. Așa am aflat că unul dintre ei era pedepsit din cauza mediilor mici. M-am întristat tare, știu ce înseamnă presiunea notelor și a mediilor mari, cum nu ai voie să îți scadă standardele că dai rău în societate. și automat și părinții se simt lezați pentru insuccesul școlar. Sper ca în epoca modernă să nu ne mai doară așa tare de note, dar în capul meu mereu lucrurile sunt diferite de realitate.

Puștiul cel spiritual făcea calendarul drumeției, spunea când nu poate să meargă pentru că are antrenamente sau meciuri, părea foarte hotărât și dedicat sportului său. Am admirat mereu oamenii aceștia indiferent de cât de mici au fost, care și-au găsit drumul în viață, care au știut din prima ce vor și unde vor să ajungă, care au avut lângă ei oameni care i-au urmărit și i-au îndrumat exact acolo unde efortul depus nu a devenit o corvoadă, ci o recunoștință pentru că ajung în punctul pe care și-l doresc. M-a impresionat tare că vorbea cu dăruire despre sportul pe care îl practica. Îi propusese domnul profesor să sară peste un antrenament ca să meargă în drumeție, a spus cu greu că face acest sacrificiu de a renunța la un antrenament doar pentru acest profesor, semn că profesorul sădise o anume sămânță în el.

Și mi-am dat seama. Mi-am dat seama că există speranță, că se poate să creștem și tineri care au bun simț, care pot fi glumeți fără să fie insolenți, că amuzamentul vine din inteligență și se cultivă de la vârste mici, că și profesorii pot promite o legătură sănătoasă cu elevii lor, că școala nu se oprește la poarta instituției și că noi în general putem fi mai bine în viitor.

Păcat că toate acestea sunt minoritate și nu majoritate. Dar, se poate și există speranță.

Importanţa relaţiei dintre profesor şi elev - Revista Margot

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Pot rămâne mută de uimire în fața unor bolovani așa cum nu pot în atât de alte momente care emoționează în mod normal.

Nu știu de unde am această pasiune pentru pietre, stânci, bolovani. Nici măcar nu cred că este o pasiune, pur și simplu iubesc să văd pietre. Cum mă bucură niște stânci, prea puține alte lucruri îmi aduc o asemenea stare de bine.

Ooo cât de frumos! Am exclamat când am văzut un perete stâncos pe traseul care duce la stâncile Sf. Ana din Sinaia. Nu am mai fost pe traseul acesta până acum, de altfel sunt o ignorantă pentru că stau mai mult pe lângă orașe și prea puțin mă aventurez dincolo de ele. Să nu cumva să ies din acel confort care îmi aduce mulțumire, însă nu și bucurie pură.

Am urcat pe acest traseu, care nici nu este complicat. Eram cu gândurile mele în acel moment, îmi aminteam cum cu un an în urmă încă în recuperare post-covid nu puteam nici să trec de botul de mașinii. Cum îmi limitasem mișcările și drumurile care îmi erau cândva obișnuite, un an întreg mi-au devenit de nesuportat. Acum urcam liniștită fără să simt nevoia să mă întind în colbul muntelui. Am urcat fără să îmi vină să plâng de neputință după ce un an m-am luptat cu mine să pot.

Stâncile de la Sf. Ana m-au lăsat mută de uimire. Sunt frumoase, imperfecte, colțuroase, semețe. Erau oameni acolo care le escaladau, era deasupra un cer senin cu nori pufoși și albi. Era liniște, era iarbă și erau furnici mari cât niște viermi rapizi. Era umbră. Și erau stânci.

Am cuprins cu ochii și am încercat să îmi întipăresc bine în amintire imaginea unor bolovani imenși. Am înțeles de ceva vreme de ce Michelangelo a rămas fidel pietrei deși putea fi un pictor desăvârșit. Emoția pe care o simți lângă piatră este ceva cu greu de egalat. Piatra are o frumusețe aparte. Dură, rece, abrazivă sau netedă ca un bloc de marmură, toată își spune povestea cui este dispus să asculte.

Mi-e dor de plaja care are nisip fin, dar are și pietre colorate și scoici aduse de valuri pe mal. Caut de fiecare dată prin râuri pietre care se sfarmă între degete ca niște foițe fine de lut. Vălătucesc apa rece sloi pe deasupra bolovanilor de pe fundul râurilor și caut să simt aceste pietre șlefuite de apă, să văd care este mai frumoasă, care este mai colorată, care este mai dungată. De toate îmi aduc aminte atunci când mai descopăr câte o stâncă ce mă bucură. Și vreau să țin în mine cât mai mult acest sentiment al bucuriei, să-l port ca pe o eșarfă ce mă învăluie și mă protejează.

Vă doresc să găsiți pietrele care să vă bucure. Eu deja am început să fac colecție.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Străzile deschise în Sectorul 6 a scos din case o invazie de oameni mici și mari.

Weekendul acesta care tocmai s-a încheiat a adus la mine în cartier, chiar lângă casa, mea festivalul străzilor deschise. Mult teatru, de la teatrul de păpuși la statuile vii ale teatrului Masca, la jocuri pentru cei mici și muzică pentru toată lumea.

S-a închis bulevardul pentru traficul auto între Valea Argeșului și Valea Ialomiței și s-a instalat acest festival urban și pietonal. Plin, viu, aglomerat și cu un potențial enorm.

În weekend nu am fost acasă, însă am ajuns la timp Duminică după amiaza cât să mai prind ceva din atmosfera festivalului. Am luat la pas stația aceasta deschisă pietonilor, fix pe mijlocul străzii, lucru pe care nu îl pot face nicicând altă dată.

Deși credeam că fiind pe final, va fi lejer, am fost surprinsă să constat că oamenii erau afară, treceau de la o reprezentație la alta, erau pâlcuri strânse în zonele de interes, a fost  un eveniment care a scos în stradă foarte multă lume. Este adevărat că prea multă aglomerație pentru gustul meu, însă se vede nevoia enormă de socializare pe care lumea o are, lucru cert că pandemia a lăsat mai multe urme decât ne dăm noi seama în acest moment.

Totul minunat și frumos? Ar fi putut fi dacă am fi educați ca oameni. Și tare mi-ar plăcea să văd că se investește și în educație tot cu atât de mult aplomb pe cât se investește în festivaluri și inițiative de petrecere a timpului liber. Arta, cultura urbană, sunt forme de educație, bineînțeles, însă educația care ne face civilizați, empatici și corecți, acolo este o bubă mare. Bineînțeles că nu are legătură cu subiectul de față, că una-i una și alta-i alta, dar am simțit nevoie să punctez această nevoie atunci când am văzut că pentru poza ideală te așezi în fața omului aflat în scaun rulant ți rămâi acolo până ești satisfăcut de imaginea pe care ți-o dorești. Sau cum îți lași copilul să nu aștepte la coadă ca ceilalți fraieri pentru că el este mai mic și dacă este mic nu are reguli. Lucrurile acestea umbresc astfel de evenimente care transformă un moment în care ne putem simți bine în momente de mojicie. Urbană, firește. Nici nu știu unde se mai poate pune accent pe educarea adulților când societatea, școala și familiile lor au ratat acest element extrem de important în viața modernă.

Festivalul acesta a adus un profit bine primit tuturor magazinelor de pe margine. Le doresc doar ca la următoarele ediții care se vor desfășura în weekendurile 25-26 iunie, 8-9 octombrie și 15-16 octombrie să îi găsească mai bine pregătiți și mai bine aprovizionați. Ce-i drept am văzut pentru prima dată coadă la magazinul cu cafea, dar tot pentru prima dată am văzut și rafturi goale, nu mai zic de vânzătoare irascibile și extenuate. Profitul a venit la pachet cu multă muncă și un furnicar de oameni.

Las mai jos poze preluate de pe FB-ul Primăriei Sect 6, pozele lor sunt mai aspectuoase față de ce am pozat eu, însă nici cu ale mele nu îmi este rușine. Vă spun că dintre toate personajele din stradă, preferata mea a fost statuia dactilografei de la teatru Masca. De altfel toate statuile sunt foarte expresive iar mimica lor este un spectacol în sine. Iar de la teatrul de păpuși preferații noștri au fost Vasilache și Mărioara, reprezentație adusă în stradă de teatrul Țăndărică.

Haideți în stradă!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.

Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.

Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.

Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.

Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.

M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.

Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.

Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:

Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.

…..

Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Biblioteca în aer liber din centrul orașului.

Acum vreo două săptămâni aveam ceva treabă prin Breaza. Orașul Breaza. Și cum nu poți trece printr-un oraș fără să îi testezi locul de joacă, exact asta am și făcut: am mers cu copilul în locul de joacă. Un loc de joacă refăcut destul de recent, îl știu și în varianta de dinainte, dacă aveți drum faceți o oprire, este mic, însă este diferit de ce se găsește în București. Stând așa liniștită și contemplând ce este nou, ce este vechi, observ pe o bancă o carte. Mă surprinde, de regulă nu văd cărți abandonate pe bănci. M-am uitat în jur să văd dacă dădea cineva semne de cititor. Mai era în parc doar o doamnă care vorbea la telefon pe o altă bancă, nu părea a fi interesată de cărți. M-am gândit imediat că cineva a uitat-o, mi-a părut rău că dacă venea o ploaie o uda clar.

Apoi am văzut în foișorul de lângă locul de joacă un băiat care răsfoia o carte. M-am bucurat, să vină copii în parc să citească, nu-i puțin. La o vârstă așa mică nici nu prea contează ce anume citești, nu toate lecturile rămân cu tine pe viață, important este să citești ca să dezvolți vocabularul și limbajul, dicția când citești cu voce tare și fluiditatea în vorbire.

Deși mă uitam insistent la băiat, nu că voiam, dar nu îmi puteam muta privirea, am observat acolo în foișor un raft cu cărți. Erau ferite de ploaie fiind sub acoperiș. Însă nu erau ferite de umiditate, însă erau în stare bună. Vechi, dar funcționale. Era o inițiativă a bibliotecii din oraș, probabil cărți de care se puteau lipsi din bibliotecă. Erau mai mult cărți pentru adulți, le răsfoiau și copii, aia e, doar am spus că important este să citești, nu ce citești. Mnu chiar. Adică n-aș vrea ca al meu copil la 8 ani ca după ce a învățat să buchisească să treacă direct la Sandra Brown. Cărțile erau tare diverse.

Cărțile din Parcul Breaza.

M-am gândit că ar fi o variantă abordabilă și în București în mai multe parcuri, dar mi-a trecut repede. Oamenii sunt neglijenți, le lasă pe unde apucă, plus că pentru a citi gratis este suficient să intri într-o bibliotecă și să alegi ce titluri dorești. De altfel o carte lăsată în aer liber se degradează rapid, umiditatea nu este cel mai bun prieten al hârtiei.

Da, m-a surprins raftul din parcul din Breaza și mi-a plăcut inițiativa chiar dacă nu toate titlurile erau potrivite pentru toate vârstele. Însă nu mă îmbăt cu apă rece și sunt convinsă că o astfel de inițiativă nu are niciun ecou asupra maselor. Cine dorește să citească o face oricum, nu are nevoie de rafturi în locuri publice, iar pentru educarea populației este nevoie de ceva mai mult decât un simplu raft. Dar, cine știe, există un început în toate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am continuat experimentul fără digitalizare. Este greu să ieși dintr-o dependență.

Noi toți suntem dependenți într-o măsură sau alta. Eu sunt dependentă de gadget-urile mele care sunt ca o prelungire a mea. Mă trezesc cu mâna spre buzunar spre telefon fără măcar să îmi dau seama, am gesturi pe care nu le conștientizez.

Acum ceva vreme am plecat de acasă o zi întreagă fără telefon, m-am surprins de câteva ori că aș fi avut ceva de căutat pe telefon. Am mai plecat de acasă și am lăsat telefonul prin casă însă pentru distanțe scurte, pentru 15-30 de minute, nu prea mult să nu mă uite telefonul. În ziua aceea ne-am separat pentru o zi întreagă și a fost tare greu.

După ce am citit Cum să ne creștem fetele am rămas cu ideea prezentată de autoare, aceea în care un weekend pe an pleca împreună cu familia undeva la munte. Își lăsau acasă telefoanele, tabletele, orice gadget și petreceau un weekend la o cabană, făceau drumeții și povesteau și jucau jocuri pentru a-și umple timpul. Nimeni nu se refugiau în niciun telefon pentru că nu aveau. M-am gândit mult la o asemenea experiență, m-am gândit cum se reconectau oamenii an de an, cum restabileau legăturile cu fiica lor, cum se rupeau de lume, cum nu ascultau știrile de seară. Erau doar ei în bula lor.

Am fost plecată trei zile de acasă fără laptop. Da, cu telefon. Deși pare o nimica toată, pentru mine nu este. Laptopul este o extensie a mea, este aliatul meu de bază pe lângă telefon. Așa cum îmi este greu fără telefon, îmi este foarte greu și fără laptop. În vacanțe iau laptopul cu mine, în weekenduri iau laptopul cu mine, în vacanța de iarnă iau laptopul cu mine, în țări străine iau laptopul cu mine, este portalul meu pentru orice activitate. Sigur că pot folosi telefonul pentru orice activitate pe care o întreprind pe laptop, însă este vorba de comoditate, confort, obișnuință, fixisme și toată gama.

Dar, weekendul acesta nu. Fără laptop. Nu am fost complet ruptă de lume, am avut telefon, televizor, laptopul soțului dacă voiam. Da, am avut momente de ahh ce aș fi verificat asta acum, sau aș fi putut completa dosarul ăla pe care îl voi finaliza sau da, acum era momentul să completez acel fișier. Nimic vital după cum puteți observa.

A fost un pariu al meu cu mine să văd cum rezist presiunii de a nu avea tehnologie la un deget distanță.

De ce am vrut să fac asta? Habar nu am. Nu este ca și cum viața s-ar mai întoarce la epoca de piatră și noi vom comunica suflând în cornul de libelulă prinsă-n pânză de păianjen. Am vrut doar să văd cât de greu este să ies dintr-o dependență. Nu este prima dependență la care renunț, dar trecând mulți ani de atunci, am cam uitat cât de greu și de chinuitor poate fi.

Plus că din când în când mă autotestez cu ceva ce dă un restart creierului. O zi fără telefon, un weekend fără laptop, o săptămână fără televizor, un drum pe altă rută. Toate au menirea să trezească creierul care adoră familiaritatea și detestă pasul în afara zonei de confort. Când merg pe altă stradă decât cea atât de obișnuită am senzația că am fost la maraton, atât sunt de obosită, atât de greu mi se pare drumul. Dacă merg pe acea stradă pentru prima oară, atunci maratonul este asigurat. Aproape că îmi aud creierul spunând, hei de ce ai făcut asta, vrei să ne omori? Da, atât de obtuz este creierul uman. Nu mă credeți, încercați și fiți atenți la ce simțiți.

Ieși din zona de confort 🙂 !

Smartphone-ul: un gadget inteligent, dar nociv

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Statul este pus pe îmbogățeală. Vrea să strângă banii de la toți răuplatnicii țării, toți infractorii ăia care au datorii de 20 de lei. Halal căpătuială.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Fara ghisee! | Fata din vis

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Începe vacanța, încep concediile, începe goana după relaxare și după distracție.

După atâtea restricții, după teamă, după iminența unui război care încă se desfășoară la granița țării noastre, după incertitudine care încă există, după criza financiară care plutește în aer, dar o facem uitată măcar pe perioada verii, vine această perioadă de libertate de orice fel. Lăsăm acasă inhibiții, temeri, celulită, masca de protecție și plecăm în vacanță.

Vacanță pe care de altfel și eu o aștept an de an, însă până la vacanța mea mai durează. Eu am alergie la soare și nu mă expun prea mult în lunile cu soare intens. Vacanța mea ideală este în septembrie, însă dacă se mai modifică mult începutul de an școlar o să ajung să merg în vacanță în iulie, ceea ce chiar nu îmi doresc. Deja am scăzut cu o lună perioada în care plecam în concediul de vară.

Pe cât de tare îmi displace să caut cazare, pe atât de tare ador să răscolesc locația în care urmează să plec în concediu.

Nu îmi place să caut cazare. Mă plictisește să mă uit peste atât de multe poze, locații, care să fie cea care întrunește cât mai mult din dorințele fiecăruia. Da, știu că ar fi mai simplu printr-o agenție de turism, dar noi suntem buni organizatori și ne alegem singuri tot ce ține de o vacanță. Mai ales că bucuria mea supremă este să răscolesc zona turistică.

Citeam pe internet acum ceva zile un comentariu în care cineva spunea că preferă să meargă la sigur decât să citească zeci de articole și de păreri ale oamenilor care au fost în locul respectiv. Eu sunt exact genul acela care citește cele zeci de păreri ale oamenilor. Pentru că fiecare a fost impresionat de altceva. Fiecăruia i-a plăcut ceva diferit. Pentru că îmi place să văd locurile prin descrierile oamenilor. Așa se face că am deja o listă întocmită cu o lună înainte de plecare, dacă nu chiar două. Nu este o listă fixă și exactă. Este o listă cu posibilități. Aș putea să văd asta sau ar fi interesant să mergem în anume loc. Bineînțeles că tot timpul ținem cont de copil. Unele lucruri nu îi plac sau altele nu sunt potrivite pentru vârsta pe care o are. Este o listă deschisă tuturor posibilităților. Iar daca acolo în zona pe care am ales-o de vacanță descoperim altceva interesant, lăsăm lista pe alta dată.

Vacanța mea începe din momentul în care tastez pe agenția universală google cuvintele: obiective în…. . Ador această etapă, mă umple de bucurie și de anticipare. Și asta nu pentru că îmi creez așteptări și îmi doresc să se întâmple lucrurile întocmai, ci pentru că pur și simplu îmi place această etapă, această căutare frenetică și sete de informație. Să știu, să aflu, să văd, să cunosc, să simt.

Am intrat deja în starea de vacanță, acea relaxare pe care știe să o ofere călătoria. Acea dorință de a înmagazina cât mai multe amintiri, de a nu uita.

Ceea ce vă doresc și vouă indiferent pe unde călătoriți: să nu uitați!

Summer Time In Beach Sea Shore With Realistic Objects. Vector Illustration  Royalty Free SVG, Cliparts, Vectors, And Stock Illustration. Image 37730947.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Dormitul pe burtă – cea mai incomodă poziție experimentată de mine.

De vreo săptămână am fost nevoită să stau mai mult pe burtă. Poziția mea favorită de dormit este pe o parte cu fața spre exteriorul patului. Pot să dorm și pe stânga și pe dreapta fără probleme atâta timp cât sunt cu fața spre exterior. Când eram însărcinată mă păzeam să dorm pe partea stângă însă spre interiorul patului și nu reușeam să mă odihnesc, dar dacă sunt cu fața în afară pot dormi pe orice parte. Nu am dormit niciodată pe burtă, nici măcar în copilărie, am rămas fidelă poziției pe o parte. Vorbim de somn, da, rămâneți în film cu mine.

Ei bine, pentru că pielea mea a intrat în contact cu ceva substanță chimică și s-a ars și m-a chinuit tare, măcar pentru pansat și tratament am aterizat pe burtă. Din momentul în care m-am întins pe pat m-au luat o durere cruntă de cap, o stare de greață și o amețeală de îmi venea să mă ridic instant. Dar nu puteam. Am găsit o soluție de am rulat perna sub bărbie astfel încât capul să fie ridicat. Am considerat că este soluția care va reduce senzațiile neplăcute. În câteva zile s-au diminuat într-adevăr, dar disconfortul nu a dispărut. Mă gândesc că până la urmă ține de obișnuință.

Am zis că dacă tot stau așa pe burtă până își fac efectul toate prafurile pe piele, să încerc să și adorm în aceeași poziție. Nu, n-a fost chip. Aveam impresia că mi se încolăcesc toate vasele sanguine. Mă dureau articulațiile deși nu făceam nimic altceva decât să stau. Cea mai incomodă poziție de dormit pentru mine. Oare am mai zis asta?

Stând așa întinsă și fără acces la nimic cu care să îmi umplu timpul, au început să se rotească rotițele din cap. Ce ți-e și cu obișnuința asta! Asta înseamnă de fapt ieșirea din starea de confort. Să faci lucrurile în modul în care îți aduc disconfort. Când schimb un traseu obișnuit și devenit rutină, mă simt epuizată și foarte obosită fizic. Cu toate că nu merg mai mult pe jos, ci doar pe o altă stradă. Creierul meu este în stare de leșin. Cam așa este și cu dormitul unde relația de atașament față de poziția de somn are un grad mult ridicat față de un traseu din punctul A în punctul B. La somn este o adevărată bătălie să vrei să schimbi conștient poziția.

Dacă reușesc să câștig în ciuda epuizării atunci când aleg rute diferite de cele obișnuite, la somn până acum nu am câștigat niciodată această luptă. Am cedat mai devreme sau mai târziu, mai repede sau chiar foarte repede de multe ori.

Frustrare mai mare ca atunci când încerci să ieși din zona de confort e greu de crezut că există. Treaba asta întinde nervii și tensionează mușchii. Epuizează și stresează.

Pentru a ieși din zona de confort nu este nevoie chiar să îți donezi toată averea și să începi să trăiești la limita subzistenței doar pentru a testa un principiu. Bine, poți face și asta, însă este suficient și să schimbi ruta pe care te întorci acasă. Ori să schimbi un obicei împământenit în subconștientul tău. Este atât de simplu. Și totuși aproape imposibil de realizat.

Habits | Past and Present | English Blog | Rose of York Language School

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Dragă, unde-s banii? – Adrian Asoltanie

Adevărul este că încă citesc cartea aceasta, doar că sunt atât de multe de spus încât este imposibil să cuprind totul într-o singură recenzie, așa că voi scrie mai multe texte pe subiectul banilor așa cum propune Adrian Asoltanie în Dragă, unde-s banii?.

Ați fost vreodată în situația în care aveați impresia că aveți bani și v-ați trezit cu contul golit? Ați fost vreodată în situația în care ați cheltuit fără să vă dați seama că ați mai rămas doar cu câțiva lei și ziua de salariu este tare departe? Dacă da, atunci această carte este și pentru voi.

Spre deosebire de cartea anterioară cu temă financiară, Tată bogat, tată sărac a lui Robert Kiyosaki, Adrian Asoltanie este român, ne înțelege cultura, ne cunoaște metehnele și scrie din perspectiva de român pentru noi, cu toate ale noastre. Adică se mulează cartea exact pe nevoile pe care le avem fără să mai zicem da, dar așa e la americani, noi suntem români. Nu mai avem nicio scuză.

Să aprofundăm situația financiară.

Voi vă cunoașteți personalitatea financiară?

Eu nu mi-o cunoșteam, însă acum pot spune ce tip de personalitate financiară am și cu ce influențe, însă relația mea cu banii mi-am înțeles-o cu ceva timp înainte să îmi aflu personalitatea.

Adrian Asoltanie definește patru tipologii pe care le putem avea în relație cu banii. Le enumăr mai jos pe scurt și la final vă spun ce sunt eu.

Spender este prima categorie în care se pare că se înscriu cu succes cei mai mulți oameni. Sau cheltuitorul mai pe românește spus. Sunt cei care fac cumpărături doar pentru că vitrina este colorată, foarte bine aranjată și modelul prezentat este deosebit de frumos. Nu au neapărat nevoie de tot ce cumpără, însă are și X și se vedea foarte bine sau Y a reușit niște filmări grozave din vacanță. Își doresc multe lucruri și sunt mână spartă fără doar și poate.

Saver este a doua categorie în care nu se înscriu prea mulți oameni. Mai auzim de ei prin cărți cel mai des. Sunt cei care pun banul la ciorap, unii se înscriu cu succes la avari, însă este posibil să fie doar o supoziție din partea celor care nu îi înțeleg. Saverii au capacitatea de a ieși dintr-un magazin doar cu strictul listei întocmite înainte de a purcede printre rafturi.

Avoider este a treia categorie în care se regăsesc foarte mulți oameni. Inocentul financiar este cel care detestă să se ocupe de administrarea propriilor bani, însă iubește să îi cheltuie. În această categorie intră oamenii care sunt luați prin surprindere de evenimentele cu dată fixă (Paște, Crăciun, zi de naștere), sunt tot timpul nepregătiți și de multe ori sunt cei care la casa de marcat se trezesc cu fonduri insuficiente și nu pot achita cumpărăturile.

Monk este ultima categorie enumerată. Nu îmi dau seama cam câți oameni se înscriu aici, conform descrierii nu îmi dau seama să fi întâlnit vreunul, însă din celelalte trei categorii cunosc o mulțime de persoane. Călugărul financiar este de părere că banul este ochiul necuratului și că înmulțirea sau investirea banilor sporesc răul aducând foarte multă nefericire.

Eu am crescut în educația (financiară lipsă totală) de tip saver, avoider și monk la nivel teoretic cel puțin. În toată copilăria mea se vorbea despre cum ‚banii nu aduc fericirea’, ‚mai bine sărac și curat’, ‚nu suntem pe acest pământ pentru a face bani’, ‚banii se câștigă cu multă trudă și se pierd imediat’. Nimeni nu vorbea pozitiv despre bani. Era o luptă financiară pe mai multe fronturi. Nimeni nu vorbea despre economisire iar cheltuielile erau pentru strictul necesar. Am crescut cu aceste credințe și adult fiind am învățat să îmi administrez banii într-un mod mai dur predat tot acasă. Atunci când am început să am salariul meu, locuind tot cu părinții în primii ani, toate facturile și toate cheltuielile se împărțeau în mod egal între membrii casei și fiecare copil își plătea partea sa. Așa am învățat că atunci când încasez bani e musai să pun deoparte pentru facturi pentru că altfel nu aveam din ce plăti, de mâncare mai vedeam ce rămâne, iar de distracție nu se mai punea problema că mai rămânea ceva. Economisirea nu intra în calcul nici măcar la nivel de concept la vremea aceea. Eu am început să lucrez full time de prin 2008-2009 pe un salariu infim la vremea respectivă și primul an de lucru a fost mai mult o zbatere financiară.

Între timp am reușit să ies din tiparele respective. Astăzi am o personalitate saver cu influențe de spender și de avoider. Iubesc banii! Îmi place să îi văd, chiar și virtual, să îi rotesc, să îi sucesc. Nu am încă educația financiară spre care tind și spre care mă îndrept. Dacă aș avea sume foarte mari de bani nu aș ști în acest moment cum să îi investesc astfel încât să îi înmulțesc, este ceva ce încă învăț să fac, dar voi ajunge și acolo. Îmi place să economisesc, nu îmi place să cheltui bani pe lucruri pe care nu le consider folositoare. Cu toate acestea dacă eu consider că o investiție îmi ușurează existența atunci cheltui bani fără să regret. Așa am procedat cu aspiratorul robot, nu era o investiție fără de care să nu pot trăi, însă am considerat că este un ajutor care îmi mai reduce din taskuri. Nu am regretat niciun leu și nu regret nici acum, iubesc acest aspirator. Însă, sunt și avoider pentru că nu îmi place să gestionez facturile. Nu cunosc care este valoarea reală a facturilor pe care le avem, pot estima în linii mari, uneori chiar foarte mari și foarte departe de realitate. Deși tot ce înseamnă facturi și cheltuieli intră tot în organizarea unui buget, aici prefer să transfer către soț o sumă de bani pe care el o gestionează în plata facturilor.

Nu vă imaginați totuși că stau pe munți de bani. Aș vreau eu, însă nu este cazul. Trăiesc totuși cu o personalitate de tip spender ca reper principal, iar spenderul soț și cu spenderul din mine reușesc să găsească mereu modalități de investire care aduc doar confort.

Ce tip de personalitate financiară aveți? Ați reușit să vă încadrați în vreo calificare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Tonul negativ care se propagă asupra șoferilor care refuză să-și lase mașina în parcare. Chiar e atât de bine cu mijloacele de transport în comun?

În ultima perioadă am tot observat un țâțâit din buze când ne referim la transportul în comun versus mașina personală. Dar mai lăsați domnule mașina aia în parcare și luați autobuzul, faceți și economie și protejați și mediul de poluare.

Dar, oare chiar așa stau lucrurile?

Pai să vedem cum se prezintă mijloace de transport în comun acum că a venit căldura și te topești la umbră mai rapid ca gheața într-un pahar cu Aperol. Sunt câteva autobuze care au aer condiționat. Eu aici în zona la mine știu un singur autobuz cu climă. Bine, nu unul ca vehicul în sine, ci unul ca număr al lui, ca traseu. Unul din zece. Ăsta unul e și curat, scaune tapițate, ușor mai spațios, geamuri fumurii sau cu folie ca să nu te orbească soarele. Ce să mai zic, condiții de lux deja. Pentru autobuzul ăla chiar nu îmi pare rău de cei 80 lei pe care îi dau pe abonament ca să mă plimb doar cu 41.

Altfel, tramvaiele (exceptând un tramvai nou pe linia 41 cu care nu am avut onoarea să mă plimb, l-am văzut doar în mișcare, dovadă că sunt atât de dese că eu nu ajung să urc într-unul nou și modern), troleele, autobuzele sunt slinoase. Evit să mă exprim aici că sunt infecte că nu știu sigur dacă pot lua vreo infecție de la bara aia de care mă lipesc mai ceva ca de superglue.

Să trecem la căldură. Căldura din mijloacele de transport este sufocantă. Dacă nu adie un vânt, geamurile deschise nu fac față, normal. Asta dacă ai noroc să nu dai peste oameni care au traume legate de curent și să nu închidă toate geamurile din troleu sugerându-ți deloc prietenos să o iei la pas dacă nu-ți convin condițiile.

Altfel spus, în mașină ai aerul condiționat setat cum vrei tu să fie, de iglu sau de plajă, nu te lipești de niciun jeg (sper cel puțin), iar scaunul este confortabil.

Stai în trafic? Stai, dar stai în confort. Atâta timp cât nu mergi cu un tramvai pe a căror linii să nu poată intra mașinile, stai în trafic cu indiferent ce mijloc de deplasare alegi. La bicicletă stai mai puțin, este adevărat.

Să mergem la costuri. Dacă te deplasezi pe distanțe lungi și schimbi mai multe mijloace de transport în comun, din punct de vedere al costului deplasarea cu mijloace STB este economă. Altfel, nu.  Eu mi-am luat într-un weekend familia și am dus-o-n plimbare prin parcul Herăstrău, moment în care am decis că suntem buni cetățeni, prieteni cu mediul și mergem cu STB. Drumul dus întors ne-a costat 12 lei de familie, ne-a fost foarte cald, a fost aglomerat în tramvai, iar drumul a durat aproximativ 45 de minute într-o zi destul de lejeră din punct de vedere al traficului. Dacă alegeam să mergem cu mașina același drum îl parcurgeam cam cu 15 minute mai repede (era liber, credeți-mă) și ne-ar fi costat aproximativ 1 litru de combustibil, undeva pe la 8 lei. Ei da, comparația este ca să îmi las eu aici off-ul, pentru că un calcul amănunțit și total spune că un abonament lunar la STB este mai ieftin decât un plin de benzină.

Nu ridic în slăvi deplasarea cu mașina, într-adevăr orașul acesta care nu a fost construit pentru atât de multe mașini este sufocat de noxe și de betoane. Însă nu văd a bună nici ridicatul în slăvi a unui sistem de deplasare în comun care nu oferă mare lucru.

Nici nu îmi caut scuze pentru a mă face plimbător cu mașină pentru că eu chiar utilizez zi de zi STB-ul și culmea absolut legal, îmi plătesc toate biletele deși de multe ori consider că nu merită atâta efort.

Deci, buni cetățeni au ba?

De ce sunt atat de murdare autobuzele din Bucuresti? Iata modul incredibil  in care se face curatenie. Bataie de joc fata de calatori si angajati  (Galerie foto)

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee.

Într-unul din documentarele pe care le-am tot urmărit în ultima vreme, unul dintre participanți a vorbit despre cartea aceasta. O ținea cu drag în mână și își reamintea de câte zeci de ori o recitise și cum și ce a însemnat pentru el. Evident m-a intrigat. Cum să nu îmi stârnească curiozitatea o carte care însemnase atât de mult pentru cineva. Mi-am notat în minte să o caut și mi-am văzut de viață.

Evident că am uitat de ea.

Când am făcut abonamentul la bibliotecă, am lăsat copilul să se delecteze în colțul cu cărțile pentru juniori și eu m-am rotit printre rafturi. Nu știu cum, dar cumva s-a întâmplat de mi-au picat ochii exact pe cartea aceasta. Să ucizi o pasăre cântătoare era acolo la capăt de rând parcă așteptându-mă pe mine. Am luat-o acasă și am început să o citesc printre alte cărți. Am mai lăsat-o, am mai prelungit-o la bibliotecă. Am terminat-o de citit.

Deși de foarte multe ori când am citit pe la alții povestind câte o somatizare din aceea în care cineva vomita doar pentru că a citit ceva, am considerat că sunt alintări – deh așa sunt eu mai necrezătoare – m-am surprins ca citind această carte să constat că am o strângere de stomac. Eu am o mare problemă cu nedreptatea, este trauma mea pe care o port cu mine de când mă știu conștientă. O duc în sus și-n jos, caut să îmi dea pace, dar mă ghidează în lumea aceasta mai mult decât aș fi vrut. Ori de câte ori văd, aud, citesc nedreptate mă aricesc mai mult sau mai puțin vizibil. Când trăiesc eu o nedreptate se iscă furtuna în jurul meu. Somatizarea, deci, există.

Harper Lee a pus în Să ucizi o pasăre cântătoare o poveste de acum aproape 100 de ani plasată în ținutul Alabama al USA-ului. O poveste văzută prin ochii copiilor când inocența spală greșelile adulților. Cartea mi se pare un melanj între Micul Prinț, 12 ani de sclavie și Coliba unchiului Tom. Pare discrepanța cam mare, însă sunt tratate teme care se regăsesc în celelalte cărți menționate. Am zis deja despre inocența copilăriei, spun acum și despre rasism, nu dezvolt, este o problemă de când lumea legată de asuprirea celor de culoare de către cei care au considerat mereu că dețin supremația lumii.

M-a surprins finalul, nu l-am putut anticipa nicicum și cred  că este cumva prima carte la care nu mă gândesc la final, nu încerc să îl anticipez, nu caut să aflu din timp cum se termină. Când am terminat ultima pagină de citit, am mai ținut-o puțin în brațe. Mi-a fost dragă cartea aceasta care m-a dus în copilărie și în lumea adulților, în jocuri și în procese la tribunal, în prăjituri pe masa din bucătărie și în grijile de zi cu zi. Un dans perfect între copilărie și lumea adulților din jur, o informare discretă despre adolescență, o înfierare a rasismului.

Căutând informații pe interneți despre autoare, am aflat că a decedat în 2016, cu toate că am apucat să-i fiu contemporană, este prima lectură pe care o citesc scrisă de Harper Lee. M-am bucurat să aflu că a câștigat premiul Pulitzer în 1960 pentru acest roman. Am înțeles că în America este lectură obligatorie în școală – foarte bine. Ar trebui să fie și în școlile noastre pe lista lecturilor autorilor internaționali.

Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1962, filmul câștigând trei premii Oscar pentru cel mai bun actor, cea mai bună scenografie și cel mai bun scenariu adaptat.

Las mai jos ca de obicei citatul meu preferat din întreaga carte:

….dacă un număr suficient de oameni ― bunăoară atâţia câţi încap într-un stadion ― şi-ar concentra atenţia asupra aceluiaşi lucru, de pildă să dea foc unui copac din pădure, copacul s-ar aprinde negreşit prin simplul lor consens. Ideea de a sugera celor de jos să ceară toţi în gând eliberarea lui Tom Robinson începu să-mi dea târcoale, nu însă pentru multă vreme, fiindcă mi-am zis că dacă şi ceilalţi or fi tot atât de obosiţi ca şi mine, nu se realizează.

Sa ucizi o pasarea cintatoare. Alege cartea scrisa de Harper Lee - eMAG.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Admir aceste femei pentru că sunt frumoase și naturale și își acceptă vârsta. Frumusețea cu orice chip este benefică sau nocivă?

O dată pe an ies cu câteva fete să ne distrăm. Ne întâlnim în jurul datei de 8 martie, niciodată pe 1, nici pe 8 pentru că nu ne place aglomerația. Distracția noastră este liniștită, mai de mămăi, nu ne dăm cu fundul de pământ, nici nu sărim cu parașuta. Nu că nu am vrea, dar nu ne permite timpul. Noi ne vedem doar câteva ore dintr-o zi de weekend când tații copiilor noștri devin părinți full time. Mergem mâncăm ceva, apoi ne delectăm cu un program artistic, ori pe acolo. Anul acesta când am mers la un restaurant încă se purta mască, dar în localul ăsta nu purta toată lumea. Tipa care ne servea pe noi la masă își ținea mai mult masca sub bărbie, astfel își etala în toată splendoarea o pereche de buze prelucrate. Mari. Foarte mari. Se vedeau rău. Foarte rău.

Când am fost în Herăstrău am trecut pe lângă un grup de fete toate botoxate. Și asta nu ar fi fost nicio problemă dacă nu s-ar fi văzut atât de rău. Mi-au rămas în minte fetele astea atât de tinere și atât de nenaturale, de deformate de imensitatea buzelor lor.

Rău se pare că este cuvântul de ordine.

Când eram eu copil în școală, erau la modă buzele subțiri. Buzele cărnoase îl mutau pe posesorul lor automat în categoria buzaților sau a buzatelor. Eu am făcut parte din această categorie pentru că mereu am avut buze pline cum sunt la modă acum și cum își doresc atât de multe fete. Adevărul este că la ce încredere în mine aveam pe vremea aceea și cum mă raportam la societate mai ceva ca la Univers, dacă mi s-ar fi oferit ocazia să îmi modific chirurgical buzele aș fi făcut-o fără să clipesc. Consecințe? Ce consecințe? Nu aveam timp să mă gândesc la așa ceva, voiam doar să fiu percepută ca normală și acceptată ca atare. Doar că eu eram încă un copil, chiar unul de școală generală. Mintea mea necoaptă putea țese multe scenarii și nu toate în avantajul meu. Ce văd eu astăzi în jur sunt femei departe tare de copilărie, însă îmi permit să am o certitudine că încrederea lor în sine este și ea la fel de departe ca și copilăria.

Problema este că în ultima vreme media, televizorul, reclamele ne arată o realitate distorsionată. Doar fetele excesiv de prelucrate sunt frumoase. Nu se mai acceptă, nu se mai promovează, nu se mai poartă frumusețea naturală. Nu ești modificată, nu ești frumoasă. Iar din acest aspect am observat o singură televiziune în Romania care acceptă diversitatea – Antena1. Nu, nu o ridic în slăvi, nici nu îi pun programele pe piedestal, eu mă refer aici strict la diversitatea oamenilor care se perindă prin această televiziune.

Să nu aveți impresia că declar aici vreun război chirurgiei estetice. În niciun caz. Declar război exceselor și lipsei de măsură.

Că pe mine nu mă deranjează nicicum că toate fetele acestea pe lângă care trec își injectează ce vor ele și pe unde vor ele, ideal ar fi să nu își distrugă fața în încercarea de a arăta mai bine. Buzele exagerate și nenaturale nu arată nicicum bine.

Avem nevoie de repere sănătoase, de femei care să își accepte ridurile. Și formele. Și buzele subțiri. Și șoldurile late.

Eu am nevoie ca al meu copil să nu vadă în jurul său ca fiind normal doar buzele care ating nasul și doar silueta sculptată din bisturiu. Că unele femei fac vergeturi pe burtă și pe șolduri în timpul sarcinii și este absolut normal. Că este mai importantă viața pe care o creezi decât liniile de pe burtă. Că este bine să fim diferiți pentru că exact așa ne-am născut toți: diferiți.

Las mai jos câteva poze cu femei remarcabile care și-au păstrat aspectul natural. Care nu par să-și fi injectat ceva pe undeva. Și dacă au făcut-o felicitări lor că au ales totuși să nu exagereze și își asumă ceea ce sunt în fiecare moment al existenței lor.  

Meryl Streep - Wikipedia

Meryl Streep are 72 de ani, este de departe actrița mea preferată din toate timpurile. Am văzut-o recent în The Post – un film din 2017 – și savurez fiecare film al său. Interpretarea ei mi se pare monumentală și nu știu în câți alți ani se va mai naște o Meryl Streep.

Emma Thompson Wore Sneakers to Her Damehood Ceremony | Vanity Fair

Emma Thompson are 61 de ani și am văzut-o recent în The Late Night. Îmi place fața ei zâmbitoare și îmi plac foarte mult mimica și expresivitatea pe care le redă în personajele pe care le interpretează.

Helen Mirren - Wikipedia

Helen Mirren are 76 de ani și indiferent ce rol joacă are o eleganță aristocratică, probabil nu degeaba i s-a potrivit atât de bine rolul reginei Angliei.

Fiica Maiei Morgenstern, o frumusețe rară! Cum arată fata la 19 ani

Maia Morgenstern are 60 de ani, am văzut recent un fragment dintr-un interviu și mă uitam fascinată cât de frumoasă și de elegantă este. Are un rafinament pe care mereu l-am admirat.

Sunt doar câteva femei celebre și cunoscute în lumea largă, ele sunt mult mai multe, evident, însă avem nevoie să le arătăm, să le scoatem în față, să le dăm și să le luăm drept exemplu pentru noi și pentru generațiile pe care vrem să le ajutăm să se accepte și să se iubească așa cum noi nu am știut să o facem.

Cum obții un look natural fără exagerări sau supradimensionări atunci când  apelezi la botox sau acid

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

În ritmul în care evoluează lucrurile o să ajungem să nu mai avem intimitate.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Imagine gratuită a doi oameni care vorbesc, descărcare de imagini gratuite,  imagini gratuite - Alte

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am început vara fără niciun avertisment. Și cum parcul din copilăria mea este o ruină.

Mai acum ceva vreme era frig, chiar frig bine. Două zile de căldură au dat un imbold primăriei/elcenului/radetului/termoficării/uneia dintre multele companii care se ocupă de încălzirea în locuințe, și au tăiat căldura de tot. Că și așa era puțină și ineficientă. Apoi a venit iar frigul, iar a scăzut termometrul din casă la 18 grade, iar am tremurat. O viroză de iarnă-primăvară m-a ținut în casă multă vreme. Când am închis ușa apartamentului erau pomii înmuguriți. Când am ieșit din casă erau și frunzele deja crescute.

Cumva am impresia că tranzitul aceasta de la iarnă la primăvară apoi la vară s-a întâmplat într-o lună. Ori a fost în iarnă o primăvară mai friguroasă, ori am sărit un anotimp.

Adevărul este că la ce căldură a fost zilele acestea, a început să mi se facă frică de iulie.

Am 27-28 de grade în casă și suntem abia în luna mai. Aerul este greu respirabil, refugiile stațiilor de STB nu au pic de umbră. Măcar de aveam și dune de nisip să știm o treabă că de apă parcă mai facem rost.

Să fie oare încălzire globală ori un oraș sufocat de betoane? Prea aglomerat. Prea poluat. Prea plin. Prea cald.

Am ratat primăvara și așa îmi plăcea tranzitul acela de la geacă, la cardigan, din ce în ce mai subțire, apoi la tricou, cu dimineți răcoroase și prânzuri scăldate în raze de soare. Scăldate am zis, nu arse.

În parcuri la umbră în schimb este respirabil. În parcul Drumul Taberei (Moghioroș) este iarba tăiată, parcul verde și îngrijit, umbra oferă confort termic de nu-ți vine să pleci. Nu degeaba oamenii ies cu hamace, cu pături și stau în parc ore multe.

În weekend am vrut să împrietenesc copilul cu parcul Herăstrău. Având alte opțiuni, am sărit acest parc până acum. De altfel până astă iarnă când am trecut eu cu o prietenă într-o plimbare, nu mai intrasem în Herăstrău de ani de zile. În copilăria mea era considerat un parc etalon al sectorului. Era mereu plin de copii și de oameni în plimbare. În lipsă de alte opțiuni, Herăstrăul era la un moment dat parcul preferat. De-a lungul timpului a mai beneficiat de unele schimbări, îmbunătățiri, însă acum pare cumva în cea mai grea formă a sa. Foarte multe bănci rupte, tufișuri neîngrijite, iarbă netunsă, gropi, garduri care se desprind, bordura de pe lângă lac ce stă să se scufunde. Și cu toate acestea, încă plin. Fiind un parc mare este ideal pentru plimbare. Sper să se îndrepte situația, să se revigoreze parcurile pentru că în orașul acesta mare și sufocat și sufocant este nevoie de spații verzi mai mult ca în copilăria mea.

Merg să mă îmbălsămez în protecție solară și să ies în arșița de mai. De aici și vorba: cuptor de mai. Hai ochelaristo că iar ai luat-o pe câmpii.

Meteorologii Spun Că Se Schimbă Anotimpurile. Care Este Motivul | Libertatea

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Don’t look up în viața reală

Dacă în filmul care a stârnit o oareșce isterie acum ceva vreme, nu prea multă, oamenii se împărțiseră în tabăra celor care voiau să se uite-n sus și a celor care refuzau să o facă, ei bine, în realitatea de București e cam tot așa. Fie nu te uiți în sus ca să nu știi ce sau când te lovește, fie te uiți ca să-ți salvezi capul. Contrariați? Lămuresc mai jos.

Am una bucată prietenă care locuiește într-o zonă bună a Capitalei, atât de bună încât mai are puțin și umblă cu protecție pe cap. Ceva de Doamne-ferește.

Dacă nu vă sună cunoscută zona Iancului, mai bine, nu vă mutați acolo. În Iancului au apărut mai întâi blocurile, apoi oamenii, însă când civilizația a bătut la ușă a găsit termopan la intrare și nu a mai auzit-o nimeni.

Am mai auzit eu așa trecător că oamenii aruncă de la geam gunoiul în loc să-l depoziteze chiar pe categorii și să-l ducă civilizat la ghenă, însă în niciun caz nu m-am gândit că într-un cartier cu pretenții bucureștene sar pe geam borcane și ambalaje de la alimente. Bine, acum poate ele sar singure în dorința lor de a ajunge reciclate corect. Mă gândesc că vede borcanul de la castraveți murați cum omul ăla într-un gest barbar vrea sa-l pună în coșul de gunoi lângă coaja de banană și în disperarea momentului sare pe geam ca să se salveze. El urlă acolo și zice te rooog reciclează-măăă, dar fiind zgomot mult de la traficul de afară, nu îl aude nimeni.

Acum nici nu știu dacă să îi spun prietenei mele don’t look up sau look up. Mai bine look să știi ce-ți vine.

Într-o zi s-a trezit cu un ambalaj de la pește cu toate zoaiele aferente în el, aterizat fix pe pervazul apartamentului propriu. Eu cred că vecinul ăla nu este necivilizat, cred că era un mesaj, dar prietena mea în nervii ăia mari s-a gândit doar că vecinul este nesimțit și nu că încearcă să comunice cu ea prin simboluri. Vecinul i-a trimis un mesaj clar din punctul meu de vedere: du-te la magazin și ia-mi pește din ăsta. Că doar nu degeaba i-a lăsat în ambalaj toate resturile. I-a dat indicații. Totul are o explicație. Nu este vorba de lipsă de educație, este comunicare tribal-urbană.

Și-n fond ce era omul să facă, să țină ambalajul de la pește în casă? Aveți idee în ce hal poate să miroasă peștele ăla pe căldura asta? Pe bune, cine ar prefera să aibă în casă miros de pește alterat? Ghena este departe, dar afară, afară sigur îl adună cineva de pe jos. Sau poate un alt vecin îl duce la ghenă dacă tot i-a aterizat în casă. Bine, trecuse atunci o pală de vânt și i-a deturnat traseul că sigur intenția lui nu era să arunce gunoaie la vecini, voia doar să scape de el din casă. Total de înțeles.

Hmm…eu am o canapea de care aș putea să mă lipsesc….

Obişnuiţi să aruncaţi gunoiul pe geam? Senatorii v-au pus gând rău

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Reciclatul mi-a umplut casa cu coșuri de gunoi, însă m-a scăpat de drumul zilnic la ghenă.

De ceva vreme am devenit interesați să intrăm în rândul lumilor civilizate și să sortăm gunoiul pe care îl producem. Pare un drum pe care era logic să fim și să îl urmăm, să începem să și facem ceva pentru țara asta pe care o vrem ca afară.

Ei și treaba aceasta m-a pus în fața unei situații pe care nu o aveam atunci când puneam tot gunoiul la grămadă, aceea a coșului de gunoi. Tot gunoiul într-un singur coș, îl umpleam până la refuz și-l livram către ghenă aproape zilnic.

Acum a rămas coșul pentru gunoi menajer pe care îl duc la ghenă cam o dată pe săptămână, uneori chiar la două săptămâni. Un coș pentru hârtii, un coș pentru sticle, un coș pentru peturi și un coș pentru cartoane mari, ambalajele de la comenzile online. În total 5 coșuri mari și pline pentru un singur apartament. Yuhu.

Recunosc că partea aceasta cu reciclarea îmi produce un disconfort. Tomberoanele pentru reciclat nu sunt chiar la scara blocului, iar eu sunt foarte comodă, aproximativ o stație de autobuz am de străbătut până la tomberoane. Nu stația este problema, ci căratul gunoiului, a sacilor plini până acolo. Apoi am gunoi prin toată casa. Nici nu știam înainte de ordine și ordonare că mai pot pune coșuri de gunoi în bucătărie. Acum o să vin și cu o dezvăluire și spun că nu sunt toate coșuri. Cel puțin pentru peturi și pentru cartoane am agățat sacii de gunoi de raftul din balcon, am mai salvat niște spațiu pe jos.

Partea bună este că fiind toate separate și nu mai sunt la grămadă se umplu mai greu. De la golit aproape zilnic la golit săptămânal cel mai devreme, este o diferență. Depozitez în casă gunoaiele pe o perioadă mai mare, însă cu acest aspect m-am obișnuit deja. Cu spațiul pe care îl ocupă încă nu m-am obișnuit și nici cu ce face fiecare. Nu am scris pe fiecare coș în parte ce găzduiește însă au forme și culori diferite tocmai ca să le putem diferenția. Dintre toți, copilul este cel mai debusolat, mereu întreabă în ce coș ajunge un anume gunoi.

Îmi place partea aceasta cu reciclarea?

Și da și nu. Cred că ține de obișnuință. O semi reciclare făceam cumva de câțiva ani. Ambalajele de la comenzile online si peturile le puneam separat, însă ca acum să separăm și să diferențiem tot gunoiul nu s-a mai întâmplat.

La blocul nostru nu se selectează gunoiul. Avem o ghenă pe care poți arunca cel puțin teoretic orice încape. Nu avem tomberoane pentru fiecare categorie de gunoi. Este un tomberon puțin separat de celelalte și am presupus că este pentru tot ce înseamnă peturi și hârtie/cartoane, fracție uscată, dar este o presupunere pentru că nu este ceva clar. Oamenii merg mai mult pe intuiție.

Reciclați? Pe unde puneți coșurile pentru gunoi? Aveți spațiu?

Tu știi să reciclezi corect? 10 greșeli de evitat în colectarea selectivă a  deșeurilor! - News Vaslui

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Moștenirea – Danielle Steel

A venit cartea aceasta exact cum vine gura aia de cafea care îți dă un zvâc atunci când mai ai puțin și pui capul pe birou pentru  un mic somn. Gura de oxigen într-un tumult.

Din când în când am nevoie, simt această nevoie de a citi cărți care să mă scoată din gândirea intensă. Pentru că citesc multă informație care îmi este nouă, informație la care trebuie să mă gândesc, să procesez, să integrez, vine un moment în care o pauză este cerută. Și ce pauză ar fi mai bună dacă nu cu o carte ușoară, romantică, cu happy end și fără vreun efort de procesare al informațiilor.

Căutând printre cărțile online pe care le am, sperând că găsesc ceva ușor care să mă și încânte am dat peste Moștenirea de Danielle Steel. Nu îmi amintesc să fi mai citit ceva de autoare, nu știam ce gen scrie, speram doar să fie o carte ușoară. Și am avut dreptate.

Dar cum nicio carte nu este chiar o simplă carte sau doar o poveste goală, nici aceasta nu face rabat de la regula care-mi guvernează cititul de la o vreme. Curajul și bălăcirea în propriul confort sunt principalele teme ale cărții. Exact pentru mine a fost scrisă, mă gândeam pe măsură ce tot citeam.

Tipa aceasta din carte, personajul principal, este acolo într-o criză de vârstă, îi bate 40-ul la ușă. Serios acum, eu doar glumesc că sunt bătrână, dar ei acolo în poveste îi ciocăne la ușă vârsta de 40. Adică nu târziu, dar 40 nu este 20, exact ca iarna nu-i ca vara (Doamne ce-mi mai plac liderii ăștia care ne-au tot condus și cârmuit). Tipa asta la cei aproape 40 de ani ai săi își pierde iubitul pe care îl luase de sigur. Mă rog, nu îl pierde că nu-i copil mic, el o părăsește pe ea ca să-și urmeze propriul vis după o relație călduță de șase ani. Apoi tipa aceasta își mai pierde și job-ul care era la fel călduț. Ce înseamnă călduț? Înseamnă că este atât de bine încât devine monoton, că nu investești să îți fie și mai bine, că nu mai faci nimic să evoluezi. Atât în relație cât și în job. Nici căsnicia nu trebuie să devină călduță. Mai ales căsnicia care este pe termen atât de lung și unde este un efort susținut pentru a menține o relație care să nu devină monotonă, să nu intre pe linia de plutire, să nu ajungă la mal unde să eșueze.

Cum tipa aceasta din carte eșuase pe toate planurile care o interesau în acel moment al vieții ei, devine interesată de pasiunea mamei ei, aceea de a-și cerceta trecutul și de a actualiza un arbore genealogic cu cât mai multe generații din trecutul lor. Și află lucruri fascinante. Iar aceste informații îi schimbă cursul vieții, se mută, se luptă cu lipsa de curaj, cu anxietățile, dar până la urmă nu se mai luptă cu viața și începe să o trăiască.

Și ziceam că este o carte ușurică. Chiar este! Din orice carte putem învăța lucruri interesante. Nu mai spun de istoria prezentată în poveste, care pusă în contextul potrivit face mai mult decât istoria învățată la școală. Romanul prezintă o mică parte din istoria Franței, informații succinte despre revoluția franceză care a făcut nobilii să-și piardă averile și favorurile, unii chiar și viața.

Povestea este frumoasă, interesantă, se citește rapid, exact genul de carte pe care l-aș citi într-o vacanță relaxantă. Deși pe alocuri mi-a amintit de Jojo Moyes, scriitura este diferită, mult mai antrenantă la Danielle Steel. Romanul ramă este cel care definește ambele autoare la care fac referire, amândouă au precizări istorice încadrate în poveste, însă ritmul este diferit.

Pentru că se încălzește din ce în ce mai mult și este mai mult de stat pe afară, vă doresc lectură însorită în natură.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Înșelatul este sau nu sfârșitul unei relații? Sau cum un milion de lucruri trăite împreună pot cântări mai mult decât un singur lucru trăit separat.

Nu vorbesc aici despre înșelătorii cronici, cei care sunt din așternut în așternut, ci de acea întâmplare în care unul își pierde capul pe undeva și îl găsește într-un pat străin. Este acesta momentul în care se sfârșește o relație de lungă durată? O căsnicie?

Mă uitam recent la Talk show de seară – pentru că îmi place tare mult Emma Thompson, film în care a apărut această situație. Protagoniștii trecuți bine de prima tinerețe, aveau o viață împreună, o istorie, ea a avut o aventură, el a aflat până la urmă. Da, s-a supărat, a respins-o, a dispărut, nu i-a răspuns la telefon până a sunat-o și s-au întâlnit. Atunci el i-a spus că nu dă cu piciorul la un milion de lucruri făcute împreună pentru o singură greșeală. Un milion este mai mare decât unu. A fost momentul care mi-a schimbat perspectiva. Să pui în balanță atât de multe lucruri bune contra unei fapte de altfel greu de depășit. Apoi mintea mi-a zburat la podcast-ul în care am ascultat-o pe Cristina Bâtlan care spunea că nu a acceptat și nici nu a suportat trădarea, iar atunci când soțul a înșelat-o a pus punct. Și ei aveau un milion de lucruri făcute împreună.

Oare cum o fi mai bine? Corect?

Mai bine pentru alții nu există, există doar mai bine pentru sine. Și atunci când îi catalogăm pe alții, o facem tot în raport cu noi. Eu aș face așa? Eu aș merge acolo? Mai bine pentru sine nu are o sluție universal valabilă. Este mai bine în funcție de istoria fiecăruia, de suferința fiecăruia, de disponibilitatea fiecăruia. De atât de multe lucruri. Eu cred doar că multe lucruri se pot repara. Împreună.

Tot ascultând și citind psihologi, psihanaliști, oameni care au auzit multe în cariera lor, mi-am dat seama că atunci când unul merge în altă parte caută acolo ceva ce îi lipsește, ce își dorește, altceva decât are deja. Nu degeaba se spune că atunci când unul înșală este vina amîndurora. Amândoi au contribuit la comportamentul unuia. Da, nu este corect să dăm vina pe cel înșelat care și așa suferă, însă privind la rece, este imposibil să nu aibă o contribuție, fie că acceptă, fie că nu să vadă lucrurile astfel.

Mi-a schimbat perspectiva filmul acesta. Urmăriți-l! Este despre îmbătrânire, tranziție, reinventare, decizii, nepăsare, blamare și schimbare. Despre relația cu îmbătrânirea. Ce accepți și ce nu. Mai este și despre poziția femeii în lume, rasism, discreditare, dar despre toate nu în textul de astăzi.

Un milion de lucruri contra unuia singur. De ținut minte.

Late Night - Talk show de seară (2019) - Film - CineMagia.ro
Sursa foto cinemagia.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

N-am cum. Nu am cum să nu văd, să nu aud oricât m-aș strădui să ignor.

Eram într-o zi într-o sală de așteptare. Toată plină și înțesată cu părinți care așteptau să le iasă copii proprii de pe la activitățile sportive. Nu cunosc pe nimeni, nu socializez (ei na, nu socializez pentru că sunt sălbatică și selectivă, nu pentru că nu cunosc) așa că de cele mai multe ori eu sunt cu o carte în brațe încercând să nu aud ce se întâmplă în jurul meu ca să mai scap de vocea critică pe care o țin mereu pe-aproape. Uneori mă cufund în carte, alte ori îmi este greu să mă concentrez și sunt mai atentă la ce se aude în jurul meu sau la ce se vede. În ziua aceasta de care zic aici, eram cu mintea aiurea.

Aproape de mine pe o canapea era un tată cu un copilaș mic ce așteptau o soră sau un frate mai mare care era în una din multele săli din care se auzea ba muzică, ba câte o recomandare, ba râsete. Copilul mic își mai pierdea răbdarea, se mai plictisea, absolut normal și la vârste mai mari. Tatăl foarte atașat de telefon ignora copilul, na, poate așa era la ei acasă, ce mă interesa pe mine. Se pare că mă interesa dacă îmi tot fugeau ochii la cei doi. La un moment dat o mamă îl întreabă dacă copilașul are voie ceva dulce pe bază de zahăr. Tatăl a refuzat spunând că au eliminat complet zahărul din casă și primea o mare bilă albă de la mine, măcar în gândul meu și tot primea, dar a ținut neapărat să completeze spunând că trăiesc sănătos, lucru care mi-a sterpezit dinții ca atunci când mă gândesc cum o să mănânc eu corcodușe acre direct din pom imediat ce nu mai au sâmbure amar.

M-am bucurat, normal, cum să nu mă bucur că până descoperă zahărul și până ajunge să mănânce cu două mâini ale sale și dacă se poate chiar și cu două mâini de împrumut, copilul mic nu primește zahăr. Nu pierde nimic, zice și OMS că până la doi ani nu are nevoie de zahăr procesat. Are oricum la dispoziție următorii 98 de ani ca să recupereze acel zahăr.

Nu am putut să nu observ că în ultima vreme sunt mulți părinți care se ocupă de partea exterioară mai mult decât de cea interioară. Frecvent văd părinți care le pun copiilor peste căruț huse antiploaie și îi feresc de intemperii însă le fumează în nas fără nicio grijă față de sănătatea lor. La fel și cu mențiunea legată de zahăr, da, sănătate fizică pentru copil, însă cu un tată absent și lipit de telefon, total deconectat de copil, nu este o soluție câștigătoare.

Eu nu zic aici puneți-le în brațe punga cu cipsuri, dar fiți conectați la ei, că niciuna dintre variante nu ajută până la capăt. În final fiecare decide pentru sine și pentru copilul mic, doar că mi se încrețește părul de câte ori aud acest noi nu (insert orice) în timp ce alte obiceiuri nocive zburdă libere pe câmpie. Fiecare are alte standarde ale normalului, asta-i clar.

Am și eu prin jurul meu (aici sigur mă înjură câțiva) oameni adulți, părinți care sunt în stadiul în care merg la budă cu telefonul lipit de gete (sper totuși că folosesc hârtie igienică) și șad la masă cu familia cu ochii tot în telefon, dar se plâng că ai lor urmași în fapte și-n comportament sunt practic lichefiați pe dispozitivul performant.

Nu, nu sunt anti-telefon, nici anti-televizor, le-am eliminat din viața copilului exact ca pe zahăr, până la o recomandare. Încerc să mențin un echilibru deși uneori mă asaltează cu această nevoie de ecran, uneori ofer excepții, alteori refuz chiar dacă văd tzunami-ul cum se ridică în aer. Încerc doar să mă feresc de acest noi nu unele lucruri nocive în timp ce da multe altele la fel de nocive, dar normale pentru noi.

Cum afectezi copilul cand te uiti in telefon | Qbebe.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Tată bogat Tată sărac – Robert T. Kiyosaki

Când am pus mâna pe această carte am fost convinsă că la finalul ei voi fi măcar cu ceva peste o sută de pagini mai deșteaptă. Că sigur este încă o carte care îmi va aduce un munte de informații utile pe care eu să le trec prin filtrul meu și care mă ajută să mă mai construiesc puțin.

În realitate de pe la începutul cărții și până la ultima pagină m-am simțit extrem de proastă. Proastă pentru că nu știu, pentru că nu am învățat, pentru că mediul a fost potrivnic, pentru că am preluat programe greșite, pentru că am pierdut atâta timp în care puteam să evoluez, să învăț mai multe, pentru că nu știu ce naiba m-am împotmolit așa tare niște ani în care am stat pe loc și parcă un pic am și regresat într-un mediu extrem de toxic pentru mine la vremea aceea.

Că iată, omul ăsta spune aici că e bine să te apuci devreme să strângi bani ca să te poți retrage de vreme din cursa șobolanului și să îți trăiești viața exact așa cum vrei tu. Apăi care devreme că eu mă îndrept deja rapid spre 40 de ani, când să mă mai îmbogățesc ca să am timp să trăiesc, că 20 de ani nu mai am de mult tare.

După ce am scos capul din nisip, când am fost atentă la ce zice omul acesta, am început să și învăț. Pentru că așa cum și eu cred de foarte multă vreme, mi-a plăcut că și autorul menționează că întreaga viață este o oportunitate de învățare. Din învățat nu ne oprim niciodată, avem nevoie să ne perfecționăm, să fim flexibili, să facem cursuri. Lucru cu care sunt absolut de acord. Eu în ultimii patru ani am făcut câte un curs pe an, în unii ani chiar două cursuri și nu intenționez să mă opresc aici. Sunt lucruri pe care nu le aflu din multele cărți pe care le citesc, sunt lucruri pe care le înțeleg mult mai bine explicate de specialiști.

Tată bogat tată sărac vorbește despre experiența acumulată de la doi  oameni – cel natural, profesor, supra-calificat, foarte deștept însă cu probleme financiare, și tatăl prietenului său, afacerist care l-a învățat și ajutat să fie un om bogat. Fiecare avea concepții diferite asupra banilor și fiecare perora diferit despre bani. Alegerea în final i-a aparținut lui Robert care a decis să învețe de la fiecare câte ceva, însă l-a ascultat pe tatăl cel bogat în drumul lui prin viață.

Cartea este un puternic material pentru educație financiară, nu una cu termeni greoi, ci una pentru oameni. Am reușit în urma cărții să îmi analizez activele (cele care produc sau aduc venituri) și pasivele (cele care cheltuie bani). Am reușit să înțeleg că suntem captivi în cursa șobolanului ( ne trezim de dimineață, mergem la serviciu, complet nefericiți, ne întoarcem acasă sleiți de energie și putere, așteptăm salariul din care trăim lună de lună și facem asta zi de zi, an de an) de generații în familia mea și a soțului meu. Nu avem antreprenori de la care să preluăm exemplul și nici de la care să înțelegem mecanisme, nimeni nu s-a gândit să facă și altceva pe lângă salariu și pe lângă jobul de zi cu zi. Nimeni nu s-a gândit până la mine (în familia mea extinsă sunt un fel de ciudată) să se școlarizeze, să învețe, să studieze și după ce școala s-a încheiat. Clar model din familie l-am preluat pe cel care ne-a fost oferit, nu în direcția îmbogățirii ori a libertății.

Am realizat că este greu să renunț la metehnele pe care le-am adunat în ani de zile, credințe limitate și internalizate despre bani, programe pe care le-am rulat ani după ani în subconștient. La toate este necesar să renunț ca să pot evolua în direcția pe care mi-o doresc.

Acum să nu aveți impresia că citiți această carte și la ultima pagină deja aveți un plan de bătaie despre cum să vă îmbogățiți în următorii 10 ani. Deși este foarte posibil dacă aveți capital. Dar, aveți bani puși deoparte? Pe lângă informații utile, cartea se referă totuși la un mediu de afaceri american, raportarea la România este ușor diferită. Cu toate că și în țara noastră putem adapta unele lucruri, există diferențe majore. Apoi Robert vorbește de investiții. Pentru a putea investi ai nevoie de bani. Bani din economii. Tu poți economisi de la luna la luna? Economisitul nu este ușor, trebuie restrânsă zona de confort și gestionată foarte bine risipa, mai ales atunci când venitul este mic. Apoi el mai zice că poți avea un al doilea job care să aducă un venit de care să nu te atingi în alte scopuri decât acelea care te ajută să ieși în final din această cursă repetitivă și nefericită în multe cazuri. Aici nu îi dau dreptate, poate că el chiar are, dar și eu am. După cum ziceam, nu mai am douăzeci de ani, nu mai sunt dispusă să fac anumite lucruri. În plus eu am familie și un copil încă mic, dacă am două joburi în condițiile în care un singur job ocupă în medie cam 11 ore pe zi, să ocup și noaptea sau weekendul m-ar duce clar la epuizare și mai ales la înstrăinare față de familia mea. Da, poate că la un moment dat după ani de zile, aș putea să mă retrag și să spun iată, de acum trăiesc…dacă mai sunt în viață, însă aici cred că riscurile sunt destul de mari. Poate un al doilea job care să solicite mai puțin timp, cum ar fi zona creativă, drepturi de autor, însă acestea produc un venit nu modest, ci chiar foarte mic dacă nu este ceva constant și cu volum mare.

Despre bursă, acțiuni și obligațiuni nu vă pot oferi informații pentru că abia învăț ce sunt activele și pasivele, cam pe acolo se află educația mea financiară. Nu se pune problema în acest moment să știu a investi în ceva că nu știu în ce nici dacă aș avea cu ce. Însă mai caut, mă mai informez, învăț și vă spun și vouă.

Până la următoarea carte financiară, aveți grijă de activele voastre.

Tata bogat, tata sarac. Ed a V-a, revizuita, Robert T. Kiyosaki - eMAG.ro
Un interviu cu Robert Kiyosaki pe buhnici.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Greul de care ne plângem atât de mult înseamnă doar viață.

Urmăresc zilele acestea niște oameni interesanți din toată lumea care vorbesc din experiența lor acumulată în mulți ani de viață. Îi urmăresc cu urechile deschise și extrem de atentă ca să prind cât mai mult din înțelepciunea lor și să pot să aduc și eu în viața mea pentru a fi cât mai echilibrată, așa cum nu am fost niciodată până de curând.

Unul dintre ei a spus că multe lucruri de care ne plângem noi cei mai mulți înseamnă de fapt viață și nu probleme. Un adolescent cu o furtună hormonală înseamnă normalul vieții și nu o problemă. La fel și o aglomerație în trafic, la fel și o ploaie de primăvară, la fel și frigul de iarnă (poate nu neapărat cel din case).

M-a lovit această informație fix în moalele capului numai amintindu-mi de câte ori am văzut eu probleme peste probleme și mai puțin viața normală. Chiar foarte de curând m-am descărcat la una dintre prietenele mele de un greu pe care îl aveam atunci, un moment de oboseală. Am observat la mine că atunci când sunt obosită tind să caut vinovați pentru că îmi este mai ușor așa decât să mă așez și să spun am obosit. Eu nu obosesc niciodată, sunt varianta umană a unui robot. Pot să… foarte multe….și încă mai cred asta…

Copilul care plânge mult, copilul care nu doarme cât ne dorim noi, soțul care nu este acolo să ne ajute pe noi, laptele care nu vrea să vină când vrem noi. Pe toate le-am văzut probleme, am căutat soluții, cum să fac să-mi fie bine, să-mi fie ușor, cum să controlez, să anticipez, să rezolv.

Viața vine așa cum este ea, trebuie doar trăită, nu rezolvată. Și probabil dacă nu mi-aș mai pune așteptări sus pe piedestal, nici nu aș mai observa că lucrurile nu se desfășoară în direcția pe care o doresc eu, ci în direcția firească a vieții. Și ar fi categoric mult mai ușor de dus.

A fost momentul meu de conștientizare în care am văzut clar că problemele mele sunt prea puțin probleme și mult mai mult viața pentru care mă aflu aici.

Să aveți sărbători pline cu oameni dragi, să vă simțiți bine, să lăsați pentru câteva zile deoparte lumea mare pe care nu o puteți oricum schimba, să închideți televizoarele și să trăiți cu bucurie. Asta vă urez eu zilele acestea.

Alege tipul de meditatie care ti se potriveste

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum ajungem să facem diferențe între copiii noștri? Încă un text despre nimic.

Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.

De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?

Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.

Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.

Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.

Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.

Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.

Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.

Parintii au un copil favorit, orice ar spune, iar acest lucru este normal |  Copilul.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ura aruncată în mesaje. Unde învață oamenii să se exprime?

Știu că am mai scris despre acest subiect, însă îl tot constat și nu mă pot abține să nu îl mai dezbat puțin. Îl mai desfac în fire subțiri că poate-poate se lasă dus și în locul aruncatului cu piatra vin mesajele acelea care știu să pună civilizatul în cuvinte.

Urmăresc de ceva vreme constant paginile de FB al primăriei de sector și al primarului în funcție, am mai zis asta de nenumărate dăți, nu mai este un secret.

Uneori când am timp și mai ales chef mai arunc câte un ochi prin comentarii. Să văd cum reacționează lumea la informările publicate (fac asta și pe alte siteuri sau bloguri, însă rămân în spațiul oficial astăzi).

Primăria comunică zilnic unde lucrează echipele ADP, ce lucrări se întreprind și mai ales în ce stadiu se află lucrările mai ample. Nu există informare care să nu primească laude și aprecieri și așa da-uri, așa cum nu există postare care să nu primească ură și tragere de urechi.

Să luăm ca exemplu o asfaltare de stradă. Primăria publică informarea că strada X a fost cerută de la Primăria Capitalei, a fost asfaltată pe banii bugetului local, că acum arată într-un fel când înainte nu arăta a stradă. Cei mulțumiți spun bravo, felicitări, să faceți cât mai multe, încurajări cum ar veni. Apoi vin mesajele, multe la număr care încep cu Dar strada Y când aveți de gând să o faceți? Dar pe Z de ce nu faceți nimic? Bine că ați făcut pe X când J arată jalnic, acolo de ce nu cereți de la Primăria Capitalei?

Unde se învață trasul acesta de urechi? Unde nu se învață o comunicare eficientă, argumentată și cu bun simț, dar mai ales cu respect?

Cred că ne rezumăm la acasă și la școală. Cele două vechi metehne. Dar aici de ce ai greșit Gigele? Pare cunoscut? Cam pare. Dar cum Costică a luat 10 și tu doar 9? Ăla de ce a putut și tu nu ai fost în stare? Același model de comunicare? Mie așa îmi pare.

Așa ajungem în stadiul în care avem impresia că unii oameni ne sunt nouă personal datori cu ceva anume, că sunt sclavii noștri și trăiesc exclusiv pentru a ne servi pe noi. Ideea este că atunci când un edil, funcționar, președinte și orice altă persoană care face parte din aceste categorii enumerate, adică un om cu funcție publică, are în gestiune un sector (să rămânem în parametrii obișnuiți), el lucrează în folosul comunității, pentru binele public și în favoarea cetățeanului, dar niciodată nu este sclavul omului de rând. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile că ar trebui să se întâmple civilizat.

Cum să facem să îl scoatem pe acest dar când aveți de gând să? În primul rând să închidem televizorul. Dacă nu putem sări peste programe și emisiuni alarmiste, cu instigare la ură și agresivitate, dacă nu putem să facem selecție în ce ne oferă media, atunci mai bine închis. Să deschidem cărțile. Cititul dezvoltă limbajul și vocabularul. Scoatem ghetoul și introducem cultura. Să stăm de vorbă cu alți oameni care nu sunt din aceeași tagmă cu noi. Oameni care ne pot ajuta prin propria lor conduită, cu un altfel de comportament și limbaj, oameni pe care să îi putem lua drept exemplu.

Se poate? Mmmnu cred. Eu nu am reușit să conving niște oameni extrem de apropiați să nu se mai uite la antena3, să renunțe la agresivitate. Am reușit să le schimb foarte puțin comportamentul prin faptul că nu am mai alimentat convingerile lor, nici nu i-am mai bătut la cap cu explicații, doar i-am lăsat în ale lor.

Păi și atunci de ce un text inutil și aberant pentru ceva ce nu poate fi schimbat oricum? Pentru că sunt o idealistă, naivă dacă vreți și încă mai cred că ne putem civiliza.

Hai că se poate.

Stand up against hate crime - Made by TfL

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cât costă de fapt să fii cititor?

Aș fi tentată să întreb cât costă să fii cititor în România, însă am ales să mă rezum la București (eventual și la marile orașe ale țării), însă nu pot include aici chiar toată țara pentru că într-adevăr sunt localități în această țară care nu au niciun fel de beneficiu din punct de vedere al intelectului.

Să fii cititor în București poate să nu coste nimic. Sau poate să coste foarte puțin dacă sari peste cărțile care au apărut mâine și profiți de reduceri. Dar chiar poate să nu coste nimic, vedeți mai jos.

Eu am cumpărat cărți la prețuri derizorii, am primit oferte de la librăriile online și am profitat de ele, atât pentru cărțile pentru cei mici, cât și pentru cărțile pentru cei mari. Preț de  4 lei pentru o carte, uneori 12 lei sau un preț redus de la 60 de lei la 20 de lei, aș putea miza pe chilipir.

 Apoi este anticariatul, care nu este acel chioșc cu cărți vechi și prăfuite, ar trebui să își schimbe numele în cărți second hand. La anticariat ai șansa să găsești cărți foarte noi și mai ieftine decât pachetul de țigări (pfai ce comparație am făcut). Am dat pe un Murakami jumătate din prețul pe care îl avea surata ei nouă în librărie.

Însă deși greu de crezut și pare așa mai mult o variantă pentru elevi și cel mult pentru studenți, biblioteca chiar este gratis. Poți împrumuta cărți de la bibliotecă fără absolut niciun cost. Zero. Nimic. Numai ca tu să citești. Aici este adevărat că am avut un șoc pentru că mă așteptam să plătesc măcar o taxă de înscriere. Eu am depășit de mult stadiul de a mai fi elev și nici nu mă ajută ridurile să mă dau o tânără studioasă, însă cu toate acestea tot gratuit a fost să fac acest abonament.

Avem în cartier o filială mică a Bibliotecii Metropolitan București (BMB), în sector sunt mai multe, în oraș și mai multe, iar cu un singur abonament deschis în oricare dintre sedii pot intra în orice filieră din orice sector.

Am fost cu copilul la bibliotecă, am bifat o nouă experiență, și-a scos ce cărți a dorit, le-a răsfoit. Ușor copleșitor pentru un copil mic să vadă și să aibă la dispoziție câteva rafturi doar pentru propria-i plăcere. Am plecat acasă cu două cărți pentru mine și trei pentru însoțitorul meu pasionat de povești. Pe lângă cărți, biblioteca mai împrumută și jocuri de societate – mi se pare o variantă foarte bună pentru când ne plictisim de ceea ce avem acasă sau când putem să nu cumpărăm de fiecare dată jocuri care ocupă mult spațiu și pe care la un moment dat trebuie oricum să le dăm.

Biblioteca primește prin donație cărți care au văzut lumina tiparului în ultimii cinci ani, dar și jocuri de societate, astfel se menține un flux proaspăt. Pentru cărțile vechi și care nu sunt toate în stare foarte bună eu am apelat la un anticariat stradal. De regulă orice anticar le selectează, vor și ei cărți care se caută acum sau care sunt ediții limitate, primești și bani pe ele. Eu aveam multe foarte vechi pe care nu le mai voiam și nu erau toate în stare bună așa că nu am vrut niciun ban, am vrut doar să nu fac eu acea selecție și să nu arunc la gunoi ce nu îmi era util.

Da, cărțile sunt scumpe, unele sunt chiar foarte scumpe, însă să citești poate fi gratis.

Imagine preluată de pe bibmet.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Hârtie multă. Risipă pe măsură. Prostie cât cuprinde.

Am intrat în teancul cu hârtii și acte. Este o treabă care mă scoate teribil din ritmul meu. Nu îmi place să gestionez hârtiile, de aceea și ajung în teanc foarte mare. Orice hârtie sau chitanță, act, diplomă care ajunge în gestiunea mea sfârșește prin a zace într-un teanc de surate de-ale sale care crește și tot crește până ajunge să iasă din dulap.

Ordine la hârtii și acte am mai făcut de câteva ori când nu se mai putea, când nu mai aveam loc unde să le pun pe celelalte care veneau din urmă, însă mai mult superficial cât să se facă ceva loc o vreme. Niciodată nu am intrat așa serios ca acum în acest hău al maculaturii.

Am luat fiecare dosar în parte și l-am deschis, fiecare hârtie și am citit-o, fiecare fițuică a trecut prin mâinile mele ca apoi să ajungă în mare parte la gunoi. Nu săriți, reciclăm hârtia, dar acestea fiind acte cu date personale vor avea un regim special.

Ce aveam prin dulap?

Dacă fac o listă cu ce nu aveam aș putea să închid acum acest articol și să ne vedem fiecare de viață, dar nu aveți acest noroc, așa că fiți alături de mine.

Din fericire pentru mine, nu gestionez eu chiar toate actele, mie îmi revin în mare parte cele care au legătură directă cu mine. Facturile sunt online, prin urmare și chitanțele tot online, însă avem și chitanțe fizice care nu sunt, cel puțin momentan, transferabile în sistem online. Pe acestea le gestionăm la comun, deși este o responsabilitate pasată mai mult soțului, îmi revine și mie mai des decât aș putea să sper. Însă tot ajung la mine multe, foarte multe foi de tot felul.

Am găsit printre hârtii carnet de sănătatea din acela din cretacic, ușor maroniu, așa era el de la mama lui, cât și un carnet albastru de asigurări de sănătate, ferească Sfânta Drujbă cea degrabă tăietoare de copaci, că mă și mir de ce poate ascunde un dulap. Nimicuri din cretacic, după cum spuneam. Foaie matricolă din școala generală, bună la vremea ei, dar după zeci de ani la ce îmi mai folosește? Trei contracte de la grădinița copilului. Beneficiem de acest sistem unic în care înscriem și reînscriem copilul an de an la grădiniță cu toate hârțogăraiele aferente, inclusiv dosar cu șină. În fiecare an ministerul educației (sau cine a debitat prostia asta) are nevoie de certificate de naștere, de căsătorie, de buletine, toate în copii și în original ca să poți dovedi în fiecare an că ai/n-ai divorțat, că este încă al tău copilul și cum l-ai dobândit, că poți plăti dările așa că adeverința de salariat este un must have al sezonului. Acest contract se semnează în dublu exemplar și fiecare parte are câte unul. Plus alte acte adiționale care se adaugă la contract pentru orice modificări care urlă după acord și semnături. Toate în dublu exemplar. Dacă ăsta nu-i ăl mai prost sistem existent, aș vrea să știu care îl bate.

O vreme de niște ani am beneficiat de ceva servicii pe la sistemul privat de sănătate. Păi acolo după fiecare vizită la medic primeai la final și raportul. Ceea ce este bine că acolo am avut și eu acces la informațiile care mă vizau și brusc nu mai erau secret de stat, vedeam și eu ce a zis, gândit și crezut medicul. Pe de altă parte am ajuns să strâng pentru mine și copil un consistent teanc de rapoarte, hârtii care între timp au devenit inutile.

Am reușit să strâng un sac de gunoi plin cu hârtii. Dintr-un mare teanc am rămas cu un biblioraft și acela gol pe jumătate doar cu hârtii care mă interesează acum sau de care am nevoie pe termen lung. Sper ca ordonarea aceasta să îmi aducă o ordine în gestionarea hârtiilor cu care nu am o relație foarte bună și să păstrez și să mențin acel biblioraft la limita la care este acum.

Este adevărat că am avut un exemplu bun acasă în acest sens, ai mei au trăit vremuri în care oamenii se pârau unii pe alții mai ceva decât copilașii de grădiniță, mereu aveau nevoie să justifice ce au cumpărat și să arate chitanțe. Ei nu reușesc nici astăzi să accepte că acum dacă îți construiești o casă sunt necesare autorizații și cam atât, nu vine nimeni să te întrebe de unde ai luat scândura pe care ai bătut-o-n cuie unde aveai nevoie. Și-n fond, de unde o poți lua, că nu e ca și cum s-ar găsi la liber pe marginea drumului? Ei păstrează chitanțele de la utilități și toate chitanțele de la bănci deși creditele lor s-au terminat de foarte multă vreme. Am preluat acest sistem fără să gândesc, fără să îmi dau seama că nu trăiesc în viața mea, ci în una de împrumut. Însă acum dulapul respiră, iar eu sunt mulțumită de această aerisire bine venită.

Câte hârtii aveți? Cum gestionați actele? Reușiți să le mențineți în ordine și echilibru?

Cum să îţi ţii ordine în hârtii – Trăieşte Ieftin

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Îmi înflorește cartierul – și nu mă refer la flori.

Am intrat ieri după mult timp în parcul Drumul Taberei, lumea îl știe pe numele lui de Moghioroș, după multă vreme în care oricum am fost mai mult lipită de casă. M-a bucurat tare să văd explozia de verdeață, să văd curățenia, iarba abia crescută, miros de primăvară. Aproape de fiecare dată când tranzitez parcul îmi amintesc de prima oară când l-am vizitat de după renovare și l-am simțit ca pe un parc modern care tinde spre viitor și care vrea să concureze cu parcuri îngrijite de prin afară. De atunci se schimbă tot timpul câte ceva prin parc, se mai reface gazonul – mă bucur că până la urmă le-a trecut alor noștri leșinul și nu mai consideră ca infracțiune călcarea ierbii sub tălpile pantofilor.

Însă nu doar parcul este înfloritor. Tot cartierul își schimbă fața constant. În zona mea ieri se montau jardiniere mari din beton, cred că au și rol de a împiedica mașinile să mai intre pe trotuare, dar au și rol de înfrumusețare. Mici părculețe sau locuri de recreere se refac în această perioadă. Au tot apărut locuri de odihnă cu bănci și rigole cu flori în spații abandonate.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook Ciprian Ciucu.

Am mai vorbit pe afară sau prin parc cu oamenii despre primarul sectorului și mi-am dat seama că oamenii nu observă ce se întâmplă în jurul lor. Mulți nu văd schimbările, nu văd copacii plantați, cu văd ghivecele cu tuia și flori de pe un trotuar foarte larg, nu văd șirul de magnolii pe spațiul dintre liniile de tramvai, nu văd parcurile amenajate. Oamenii care nu îl urmăresc special pe omul care anunță schimbările și reușitele mai mult în online, aproape că nu văd nimic. Poate unde și sunt obișnuiți, unii dintre ei, să vadă mai mult răul și lipsurile și nu mai au loc și de frumos sau de schimbări. Mai sunt cei pentru care schimbările aduc doar disconfort astfel că rezultatul final nu mai are rost.

Înflorește cartierul acesta în care locuiesc de mai bine de zece ani, așa cum nu era nici înainte să înceapă lucrările la metroul care a adus mult material în rândul comedianților. Este mai curat, mai proaspăt, mai frumos, mai cu bun gust. Evident că are și lipsuri și evident că este departe de a fi un sector cosmopolit, modern și cu infrastructură care scade costuri și crește calitatea vieții. Însă cum multă vreme nu s-a putut sau nu s-a făcut, sau s-a făcut prea puțin, acum nu le putem avea chiar pe toate din prima, mai aștept, sunt încă tânără. Sper.

Când o să am curent și apă caldă de la panouri solare montate pe blocuri vă anunț. Până atunci vă rog nu vă înghesuiți să vă mutați aici, este și așa destul de aglomerat.

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook primăria sectorului 6.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher

N-am putut sta prea mult deoparte de Raluca Feher și m-am întors la scriitura ei ca la un plasture pe care vreau să îl desfac deși știu că ustură. Pentru că așa este scriitura Ralucăi, ustură, doare, lovește acolo unde rana este mai adâncă. V-am convins că este de necitit? Citiți că poate mai vindecați câte ceva atunci când dați peste o rană care supurează.

Aș vrea să spun că romanul prezintă o poveste de dragoste, însă corect ar fi să spun că prezintă o încercare de a iubi. Este mai degrabă o carte de ne-dragoste. Pentru că cineva care nu știe să se iubească, nu știe să iubească, doar caută și încearcă în speranța că poate cineva îi va accepta toate defectele și îi va ține fluturii din stomac suficient de beți încât să nu îi vadă urâțenia și defectele.

Din fericire pentru experiența mea de viață nu am trăit relații amoroase abuzive. Nu m-a plesnit nimeni peste ochi, nu a șters nimeni podeaua cu mine în loc de mop, nu m-a înjurat nimeni, nu am fost jignită. Nu știu dacă este noroc. Norocul că măcar nu am atras genul acela de bărbați. Norocul că m-am îndrăgostit foarte devreme de omul care-mi este și acum alături. Norocul că nu am adăugat alte traume la cele deja existente. Cu toate acestea, carta asta tot m-a durut. M-a durut pentru toate femeile abuzate pe care nu le pot lua de o mână și scoate forțat din acele relații care le dor. M-a durut pentru toate mamele care au rămas cu încă o palmă pentru a oferi copiilor ocazia de a crește lângă un tată și a le arăta cum să fii obedient. M-a durut pentru toate familiile nefericite care au rămas împreună otrăvindu-se unii pe alții.

Cu toate că are un limbaj direct, dur, este o carte care se citește rapid, capitolele se înșiruie și se cer citite mai mult și mai repede, să fie descoperite și golite de conținut. Pentru că odată eliberat tot urâtul să crească de dedesubt relații armonioase și autocunoaștere, acceptare de sine și armonie în suflet.

Feher prezintă în Te iubesc, dar nu pe tine abuzul în toate formele sale. Abuzul fizic venit de la părinți, abuzul fizic venit de la un iubit, abuzul verbal, cel care te umilește până în măduva oaselor, abuzul psihic, cel care te aduce în pragul disperării, abuzul propriu din neiubire, abuzul celor din jur din dorința de te schimba să fii cum vor ei.

Pe alocuri cartea aceasta mi-a reamintit de cealaltă carte a Ralucăi Feher – Să nu râzi, dar și de cartea Petronelei Rotar – Orbi. Toate au în comun ne-iubirea.

Fragmentul meu preferat din carte:

I-a spus Marei că pare obosită și apoi i-a spus că nu doarme bine pentru că nu știe să trăiască bine. De fapt, nu are ce să caute binele în povestea noastră, ea, pur și simplu, nu a trăit niciodată. A fost închisă într-o matrice de gesturi, învățate, căpătate, ursul pe bicicletă făcând ture în ringul circului, întrebându-se de unde vin noaptea doruri de pădure și ce e aia o pădure.

Prizonier.

Când crești într-o închisoare, nu ai cum să-ți imaginezi libertatea.

Cân crești în întuneric, nu ai cum să-ți imaginezi culorile.

Când crești doar cu apă și scoverzi, nu ai cum să-ți imaginezi gustul de căpșune.

Sunt trei stări de conștiință, tridimensionale, bidimensionale și somnul fără vise, i-a spus soțul geolog al indiencei. 3D-ul se manifestă atunci când maimuța, bipedul, Mara noastră, colorează cu emoții ceea ce corpul simte și creierul raționează.

2D-ul apare atunci când dormim, corpul își pierde simțurile motorii și rămânem captivi între emoții și rațiune.

Somnul fără vise ne apropie de pietre.

Suntem îngropați în noi atât de adânc și fără ieșire, încât diminețile ne scot la lumină mai puțin noi, noi-Noi, Noi-Noi, mai mult cadavre de înecați, plutind cu fața-n jos, înecați de ape.

Suntem niște mecanisme, mai sofisticate, dar la fel de ușor de stricat ca un telefon sau pahar care îți cade pe jos.

Featured

În societatea modernă focusul este pe nevoile adultului chiar și când în discuție este copilul.

Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.

Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.

Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.

Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.

Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.

Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.

Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.

Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.

Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.

Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?

Meriți tot ce este mai bun pentru tine.

VACCINAREA: Ce faci in cazul in care copilul este bolnav | Reginamaria.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Sunt cu ochii mai mult prin copaci.

De când natura se înfoaie, își pocnește mugurii cam cum pocnesc pantalonii pe mușchii intens lucrați, sunt cu ochii mai mult prin copaci și prin grădini. De când am ieșit eu din casă, cu porția, nu prea mult pentru că încă nu ne-am refăcut complet să stăm pe afară cu orele, abia am mai prins câțiva pomi cu flori. În schimb au apărut frunzulițe mici, de-un verde crud, iarba a crescut, iar păpădia a îngălbenit rigolele împrejmuite cu țarcuri din fier.

Sunt atât de absorbită de vegetație, asta și ca să evit să mă uit la oameni când nu vreau să scot din mine vocea critică, încât aproape că nu am observat cum o antena de pe un bloc a făcut praf parbrizul unei mașini.

Zilele acestea a tot fost vânt, unul chiar foarte puternic, s-au legănat pomii ca și când ar fi fost niște plete subțiri ale unei trestii bătrâne. În parcarea blocului în care locuiesc eu, nu a căzut niciun pom, nicio mașină nu a fost distrusă, însă crengi mai mici, inofensive, au zburat în toate direcțiile.

Și că tot a fost frig, nasul nu mai curge, am terminat cu zăcutul și eu și toată lumea din jur, am reluat procesul de sortare, ordonare, așezare. Mai eliberez un dulap, mai arunc un ochi pe geam să văd cum înverzește cartierul. Mai așez un raft, mai trec prin balcon să mângâi o frunză de mentă pe care am plantat-o recent, eliberez în aer un miros proaspăt și energizant. Mai șterg câteva jucării și încerc să nu ratez niciun apus de la geamul meu din bucătărie, cea mai bună zonă pentru apusuri spectaculoase.

Este de-a dreptul uimitor cum reușește natura să îmbrace frumos în verde, în viu, în flori chiar și un cartier gri și trist cum este cel în care locuiesc eu. Cum tencuiala scorojită a blocurilor vechi este ascunsă în spatele vegetației în plină expansiune. Deodată totul este mai mult verde și mai puțin gri. Nu verde de tot pentru că încă nu cresc pomii chiar până la etajul zece astfel încât să nu se mai vadă nimic, însă suficient de verde încât să acopere imperfecțiuni cu care m-am obișnuit în timp.

Merg să mai organizez ceva cutii, astăzi mi-am luat doza de natură de afară, ba chiar am descoperit și două magnolii mici în cartier pe care le voi vizita mai des cât rămân înflorite.

Magnolia Soulangeana - GardenExpert.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Fidelitate – Marco Missiroli

Mi-a picat cartea aceasta în mâini dintr-o pură coincidență. Nu știam ce tip de carte mă așteaptă. Când am început să o citesc am catalogat-o drept o carte ușurică, pentru vacanță numai bună, nu îmi solicită creierul, mă lasă să citesc altele mai grele, așa cum îmi aleg eu mereu cărțile pe categorii ce țin de solicitarea creierului din dotare.

Am luat cartea aceasta cu mine într-un scurt periplu prin Iași, am avut un moment al meu singură cu mine. Am luat la pas zona pietonală, m-am așezat pe o bancă aproape de hotelul Traian. De mult nu am mai citit afară pe bancă, în aer liber. Am mai ridicat ochii din carte, am privit în jur oamenii, porumbeii cerșetori, copii care alergau păsările, vântul care sufla ușor. M-am întors la carte. Auzeam graiul moldovenesc cu o ureche, cu alta auzeam zgomotul traficului din jur.

Până la final cartea mi-a dovedit că o catalogasem ușor superficial, probabil pentru că începutul a fost destul de plictisitor, însă a recuperat în forță până la final.

Acțiunea cărții se petrece în Milano. Am revăzut imaginar gara centrală din Milano, Porta Venezia, Naviglio, elegantul și somptuosul Montenapoleone, excentricul Buenos Aires și alte câteva elemente de care m-am bucurat acum câteva luni în timp ce trăgeam în plămâni aer rece și încercam să storc de la mine fiecare strop de energie care să îmi susțină periplul.

Este un roman care are câteva teme distincte, cea centrală fiind desigur fidelitatea. Când înșeli? Când treci limita, ce se întâmplă? Zbateri și buciumuri interioare. Întrebări care nu își găsesc răspunsul.

Este un simplu flirt înșelare a celuilalt?

Este un simplu sărut trădare a partenerului?

Cât de mult este prea mult?

Una dintre temele care m-a vizat în mod direct a fost legătura dintre părinți și copii lor. Sunt prezentate în carte câteva familii diferite și fiecare legătură în parte. Cât de multe poți face pentru părintele tău? Cât de apropiat ești de părinții tăi? Ești prelungirea visurilor părinților tăi? Au părinții tăi capacitatea de a-ți accepta orientarea sexuală? Poți să îți îngrijești părintele bolnav și imobilizat la pat? Tu poți să o faci?

Am regăsit în acest roman părintele tiran și distrugător de spirit, părintele empatic și indulgent, părintele atent și prezent, părintele fugar de realitatea din fața lui, părintele ignorant. Atât de multe tipologii pe care le văd și când ridici ochii din cărți, doar că în cărți îmi plac mai mult.

Am trat prin intermediul cărților până acum tema bătrâneților, a morții, a prelungirii prin copil, a iubirii, a vieții de după viața pe Pământ, a cuplului, a câte și mai câte. Au demolat mituri, au trântit bolovani în sufletul meu sau au săpat tranșee, au adus speranță și raze calde de soare.

Fiecare carte citită vine și zgândără puțin în mine, mai scoate de prin cotloane scame uitate. Alte cărți vin și explică, altele vin și vindecă,  alte vin și pun conștientizare. Fiecare îmi aduce ceva, fiecare îmi oferă ceva. Eu le ofer în schimb loc în bibliotecă.

Am oscilat pentru fragmentul din final între o descriere a unui loc aparte din Milano sau una dintre descrierile părinților prezentați în carte, am ales fragmentul în care este descrisă mama personajului principal masculin:

Era mama lui, o femeie îngropată sub codul bunelor maniere care-și îngăduia nesupuneri minore: piciorul nervos sub masă, să-și răsucească ceasul pe mână, să mustre din privire unul dintre cei doi copii sperând să țină în frâu posibile atitudini insolente, să servească feluri de mâncare ca să întrerupă discuții aprinse. Avea darul de a potoli semnele de revoltă. A făcut asta bună parte din timpul prânzului, asigurându-se că este o aniversare fără tresăriri, cu muțenia dominantă a soțului ei….

Romanul a fost ecranizat, se regăsește pe platforma NF într-un mini serial de 6 episoade.

Fidelitate - Marco Missiroli - Libris

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Au înflorit pomii, împrăștie în jurul lor miresme intense, zumzăie deja albinele, un spectacol al naturii pe care îl trăiesc mai mult de la geam.

De mai bine de două săptămâni trăim mai mult prin casă. Când am zis că-i gata, am ieșit din București și ne-a izbit de ne-a pus iar la pat pe unii dintre noi. Am reluat statul în casă, am ieșit oricum mai mult fugitiv afară în aceste două săptămâni.

Într-o zi când am trecut de colțul blocului m-a izbit frumusețea florii grase de corcoduș ce stătea să pocnească. Mii de flori pe fiecare creangă. Unele deja se deschiseseră și era un miros amețitor la propriu. M-am bucurat tare și am sperat să ne facem bine repede ca să ne bucurăm de copacii ce începeau să înflorească.

Ieri am ieșit pentru doctor – iar – și am văzut câți pomi erau înfloriți, am simțit și mirosul de flori proaspete, de verde, de viu, de viață. Am inhalat puternic în plămâni aer parfumat. Asta îmi place mie la primăvară, sentimentul de renaștere.

Grădinile blocurilor au început să prindă culoare, iarba înverzește, copacii înfloriți arată ca niște globuri albe printre pomii cu crengi încă golașe. Am stat afară puține minute, însă m-am bucurat de tot spectacolul oferit de natură, ceva ce nu poate fi reprodus și nici egalat nicicum. Sper doar ca până ieșim noi din casă să mai prind ceva pomi înfloriți și să nu se scuture de tot.

În apartament, pe geamul bucătăriei văd cel mai bine pomii înfloriți împrăștiați prin cartier. Este același geam de la care văd cel mai frumos cer la apus atunci când soarele vrea să ofere un spectacol de seară. Tot de la același geam văd vara cireșele mici și roșii în grădina blocului de peste drum. Tot de acolo văd puful plopilor cum zboară în aer când se scutură. Dacă aș fi agent imobiliar aș pune în valoare geamul. De la acest geam vedeți un apus spectaculos, de la acest geam vedeți următorul cartier în toată splendoarea lui. Și tot așa.

Dacă aș fi văzut și o magnolie pe geam, imaginea ar fi fost completă, însă cartierul în care locuiesc nu abundă de magnolii, va trebui să le caut, mai ales că vine vremea de stat mai mult pe afară, de pus picioarele goale în iarba verde, de privit copaci înalți cu frunze mari.

Iubesc primăvara! Iubesc vremea care nu oferă nici foarte multă căldură, nici foarte mult frig. Iubesc umbra frunzelor verzi și florile colorate.

Atât de puțin ne trebuie pentru a fi fericiți.

Primăvara în București. Imagini spectaculoase care au devenit virale pe  Facebook | Digi24
Imagine preluată de pe digi24.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cinci ani de iarnă-n casă mi-au dereglat frigul din oase.

Să fie de bine sau să nu fie de bine că am devenit rezistentă la frig și nu mai pot dormi în căldură tropicală?

Acum mai bine de zece ani când ne-am mutat în blocul acesta era atât de cald iarna în apartament că noaptea țineam geamul rabatat în dormitor și tot timpul geamul rabatat în bucătărie. Mă rog, soțul, eu nu făceam așa risipă de căldură. Era vremea aceea în care iubeam ca iarna să stau în casă la treizeci de grade. De altfel eu nu știu cine a inventat treaba asta cu douăzeci și unu de grade în casă, mai ales la somn când noi vara avem cincizeci de grade. De unde scot eu douăzeci și unu? Și nu mă refer aici la aerul condiționat. În fine, detalii. Cert este că mie mi-a plăcut mai mult să-mi fie cald. De la frig în exces am un disconfort ridicat.

Dar de vreo cinci ani așa, a venit frigul în casa mea. Țevile au cedat pe rând, aburul a țâșnit din pământ și calorifere s-au răcit subit. În primă fază m-a luat plânsul. De frig. De la tricou cu mânecă scurtă m-am trezit cu polar în mijlocul iernii în casă. Pătura care mă învelise și îmi ținuse prea cald timp de ani de zile, mi-a devenit brusc insuficientă. Am căutat pijamale tot mai groase și șosete tot mai plușate. Și tot așa iarnă de iarnă. Când foarte frig, când ceva mai cald, însă temperaturile au scăzut constant. Optsprezece grade în casă au reprezentat apogeul și limita mea cel mai de jos a suportabilității de frig.

Weekendul acesta care doar ce s-a încheiat am fost într-un scurt periplu pe drumurile pașnice ale frumoasei noastre țări. Nu-i ea chiar Grecia, însă după ce ajungi la destinații reușești să te și bucuri de ce este în jur. Bine, poți să nu te bucuri dacă nu vrei, însă după ce dai un rinichi pe lichidul ăla cu care merge mașina, mai bine te bucuri.

Am avut o cazare de o noapte în Târgu Ocna într-o garsonieră listată pe booking. Tare drăguță și cochetă, mi-a plăcut mult acea garsonieră. Însă mai mult m-am bucurat că avea centrală proprie și prin urmare acces nelimitat la apă și căldură. Evident că primul lucru a fost să mă arunc în duș și să mă bucur de un duș cu apă fiartă și cu presiune, unde eu sunt obișnuită să mă spăl practic cu lingura pentru că la mine presiunea se rătăcește pe traseu. Să știți că doar sună mai rău decât este, să pleci din capitala țării și să te bucuri în patria Moldovei de apă caldă, este nu doar bizar, ci chiar hilar.

Când am ajuns la cazare mi-am dat seama că este cam frig, așa că am decis să măresc temperatura din termostat. Erau optsprezece grade, am urcat la 23, am zis să fie. O noapte de iad este tot ce îmi doresc. Apoi m-am gândit la prețul gazului și că poate ar fi bine totuși să fiu cumpătată. Pe de altă parte m-am gândit că nu am mai simțit căldură noaptea pe timp de iarnă deja de ani de zile. Am lăsat termostatul pe toate cele douăzeci și trei de grade. La un moment dat aerul a devenit greu de respirat, foarte uscat. Simțeam o căldură care mă lăsa cu leșin. Aș fi dat orice pentru o gură de aer rece și proaspăt, dar îmi era prea lene să mă ridic din pat.

Nu-i nimic, a reglat soțul situația din termostat, el fiind ceva rudă cu pinguin de Antarctica, mare minune că a rezistat să ajungă la douăzeci și trei de grade. A dat termostatul înapoi pe optsprezece grade și a dormit toată lumea lemn până dimineața.

Deci asta s-a întâmplat în toți anii aceștia, nu mai pot trăi în căldură? N-am putut să duc douăzeci și trei de grade? Păi ce fac eu la vară la patruzeci și cinci de grade când anunță la meteo cod roșu de caniculă? Mă mut și eu în Antarctica să fiu vecină cu pinguinii.

Trucul banal pentru a fi mai cald în casă. Ce trebuie să pui pe geamuri -  IMPACT

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ce mă fac eu cu această oră schimbată? Voi ce vă faceți?

În ultimii ani mă tot ia prin surprindere ora aceasta care se schimbă, fie cea de vară, fie cea de iarnă. Nu doar că mă surprinde de nu știu niciodată când se va întâmplă, aflu de fiecare după ce schimbarea s-a produs. E ok, nu e ca și cum dacă aș ști înainte aș putea să schimb ceva. Adică să nu mai schimb ora, ar fi o variantă, dar cum?

 Dar, parcă niciodată n-am fost mai surprinsă ca la schimbarea aceasta, ultima avută. Ei ultima, ce visez eu aici, cea mai recentă. Nu mă pot trezi dimineața, prind greu energie, trag de mine să mă dau jos din pat. Când deschid ochii am impresia că abia am dormit câteva ore, când mă uit la ceas sunt uimită de cât de târziu este. Aș sta cu pătura până sub bărbie și cu geamul deschis să intre aer rece în timp ce eu mă lăfăi în tot patul. Doar doar visez și eu.

Până mă reglez mă simt lipsită de energie și asta la fiecare schimbare de oră, parcă sunt în altă țară cu diferență de fus orar și eu nu sunt totuși în vacanță. Da, în vacanțe nu sunt așa afectată. Nu am fost în țări cu diferență de fus orar mai mare de două ore, însă treaba aceasta nu m-a afectat nicicum. Poate unde creierul meu știe că este pe modul de relaxare totală, fără presiune, fără timp, fără taskuri.

Era o discuție la nivel european să se renunțe la schimbarea orei, oricare dintre ele, deja nu mai contează, important pentru mine este să nu mai fie nicio schimbare de nicio oră, să se decidă la una și să rămână la ea. La nivel de discuție a rămas pentru că orele acestea tot se schimbă. Până atunci mai iau niște miere, cică dă energie și aștept și eu să simt că îmi începe ziua mai devreme de ora doisprezece.

În tot cazul, ori eu am îmbătrânit și nu mai fac față schimbărilor, schimbări care m-au debusolat oricum tot timpul, doar că acum le simt mai intens. Ori eu am îmbătrânit și devin o babă morocănoasă. Ciudat, tare ciudat.

Ce faceți ca să nu fiți afectați de trecerea la ora de vară?

Ora de vară 2016. Cand se schimbă ora şi cum trebuie să ne potrivim  ceasurile • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Orice situație neplăcută apărută în viața mea, eu mi-am creat-o.

A fost o vreme când era copilul foarte mic și apoi mai mare, dar tot mititel când atrăgeam spre mine toate babele dătătoare de păreri. Atrăgeam critici și grimase de dezaprobare. Și eu îmi doream atât de tare să fiu validată că fac o treabă bună. Că uite la mine cât sunt de epuizată și de plictisită și cât mi s-a atrofiat creierul de bebelușeală, dar fac o treabă foarte bună. Sunt aici pe metereze, n-am plecat pe câmpii și mai sunt și activă în fiecare moment.

Așa că oamenii își dădeau cu părerea. Am eu și norocul acesta de a locui într-un cartier profund îmbătrânit. Copilul meu era veșnic prea dezbrăcat, prea într-o parte, prea cu căciula în vârful capului, prea fără căciulă, prea cu pielea prea albă, prea cu orice. Pe de altă parte nici eu nu înțelegeam de ce văd alți copii prea îmbrăcați, prea cu căciulă peste ochi, prea cu glugă peste căciulă. Adică eram exact ca oamenii ăia care mă criticau vocal, doar că eu eram în sinea mea. Nu am mers niciodată să trag o mama de mânecă și să o întreb de ce naiba la 25 de grade copilul ăla are căciulă, glugă și îi mai lipsesc doar mănușile? Vedeam, mă minunam și mergeam mai departe. La rândul meu primeam aceeași dezaprobare.

Trăiam un cerc vicios.

Mă enerva să văd atâția copii înfofoliți în măsura în care mă enerva să primesc atâtea critici. Până în punctul în care am conștientizat și am zis stop. Gata! Nu mă mai interesează cine ce face atâta timp cât nu mă impactează pe mine. Îi văd pe alții cum nu îmi place mie, este în regulă, nu mie trebuie să îmi placă, așa cum nici noi nu e musai să fim pe placul altora. Între timp a mai crescut și copilul, a devenit mai puțin adorabil și apetisant pentru oamenii din jur și criticile s-au oprit, iar eu am refuzat să mai văd ce mă deranja. Auzeam rar și din ce în ce mai rar că nu are căciulă sau că este cu gâtul gol, că îi lipsește fularul sau mai știu eu ce imperfecțiuni vestimentare avea.

Lucrurile s-au liniștit.

Până de curând când în autobuz copilul și o doamnă în etate stăteau pe scaune față în față, moment care a reușit să îmi culce la pământ creierul rațional, să-mi adoarmă amigdala și să mă furnice toată pielea. În toate cele trei stații în care ne-am intersectat în autobuz trebuia să închei un fermoar la geacă, să așez o căciulă pe urechi, să așez căciula și pe urechea stângă, să ridic căciula de pe ochi, să închei o capsă la geacă. Să fac toate acestea pentru un copil trecut de cinci ani care nu este nici pe departe inadaptat sau cu lipsă de senzații. Am reușit cumva să-mi păstrez un calm aparent, să îi spun doamnei civilizat că este în regulă oricum și că ne descurcăm noi până la urmă. Dar doamna nu a fost mulțumită, s-a ridicat de pe scaun, a pus o mână pe copil și o mână pe căciulă și a așezat-o tacticos pe urechea descoperită. Acela a fost momentul în care am leșinat puțin pe interior.

În mod normal în perioada de glorie în care oamenii considerau că este normal să atingă după bunul plac un copil, le spuneam de fiecare dată că nu este acceptabil și nici normal. Între timp venind o pandemie, oamenii s-au mai înfrânat, nu toți că au mai fost episoade de scăpări, dar în general situația se calmase bine de tot. Așa m-am dezobișnuit și eu de a mai face educație unor oameni care probabil că își vor păstra obiceiurile toată viața. Acum însă s-a dat o luptă în mine între a spune sau a nu spune ceva, între a merge să îi așez doamnei căciula că parcă îi stătea strâmb, între a-i pune piedică la coborâre, mda, chiar și acolo am mers cu gândul. Am ales să ne uităm împreună, eu și copilul, urât la doamna care depășise limita, cumva sper că a înțeles mesajul.

Sper să fi fost doar o întâmplare și să nu reiau lungul drum al reeducării unor oameni care pot doar să sper că aduc ceva mai bun mediului în care se învârt și că alte mame nu vor mai fi nevoite să treacă prin procesul prin care am trecut eu. Dar stai, acela a fost un proces destinat mie, nu este nevoie să salvez alte mame, fiecare trebuie să învețe să vrea să se salveze.

Vă doresc un weekend fără căciuli, cu pomi înmiresmați și cu mult aer în plămâni.

5 reguli de siguranță! Vorbește cu copiii tăi despre străini!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum mi-am salvat părul creț. Metoda Curly Girl.

Vreți să știți, nu vreți să știți, eu vă povestesc astăzi despre părul creț.

Eu mi-s creață de când mă știu, cu toate că atunci când eram mică, nu îmi amintesc și nu îmi conștientizez părul ca fiind unul creț, dar de la un punct încolo s-a edificat treaba și crețul a ieșit la lumină. Este moștenire de la tata și doar doi din trei avem o astfel de podoabă capilară.

Și nu mi-a plăcut.

Eu voiam păr drept cum aveau și cum au încă mama și soră-mea. Mi-a plăcut mereu să văd părul filat al soră-mii, cum se văd șuvițele tăiate și nu arătând ca o claie încâlcită din care de multe ori nu se înțelegea nimic ce este acolo.

Nu am avut niciodată grijă de buclele mele pentru că nu le acceptam oricum. În copilărie foloseam la grămadă produse de îngrijire ale părului, nimic special destinat tipului meu de păr. Nici nu știam că există, nici nu aveam idee și cu siguranță nu mi-ar fi cumpărat mie nimeni șampon pentru părul creț.

Așa se face că de-a lungul timpului de multe ori părul meu a ajuns să arate ca o măturică zburlită și destul de deteriorată căreia i-am mai atribuit și fel de fel de dermatite ale scalpului.

Până în momentul de față nu am intrat în niciun salon specializat pe părul creț. Nici nu am întâlnit specialiști care să îmi spună că sunt experți în firul de păr creț și nu am primit niciun fel de sfat pentru îngrijirea părului meu în saloane.

Abia nu de foarte multă vreme mi-am acceptat podoaba capilară așa cum este ea. Am acceptat ideea unui păr creț și mi-am dorit pentru prima oară să fac ceva pentru el și de dragul lui. Așa că am început să îl îngrijesc așa cum ar fi trebuit să o fac de multă vreme.

În primul rând am renunțat conștient la placa de păr, în curând am să o și scot din casă cu totul. Firul meu este subțire și uscat, nu are nevoie de încă o sursă de uscare. Păstrez peria rotativă pentru zilele în care mi se face dor de un păr drept sau cât de cât îndreptat pentru că mie nu îmi iese niciodată cum aș vrea.

Metoda Curly Girl este adusă în atenția generală de către Lorraine Massey care a inovat îngrijirea părului creț fiind foarte explicită legat de produsele de curățare și de modalitatea de folosire. Metoda presupune să folosesc pentru părul meu creț doar produse naturale care nu au în compoziția lor sulfați, siliconi, alcooli care usucă, ceară sau uleiuri minerale. Toate afectează scalpul și lungimea firului de păr, îl îngreunează și îl îngrașă ajungând să deterioreze firul de păr și implicit să îl strice. Lorraine mai recomandă să menținem părul natural, fără a-l agasa cu vopsea de păr, la mine nu este cazul, eu mă vopsesc și încă foarte des.

În punctul acesta al tranziției către bucle frumos definite folosesc un șampon special pentru părul creț. Șamponez o dată sau de două ori părul, în funcție de când a beneficiat de ultima spălare, apoi pun din belșug un balsam de păr cu ulei de cocos, iau un pieptăn cu dinții rari și pieptăn părul pentru a întinde balsamul uniform pe toată lungimea lui. Știu că în acest punct stiliști m-ar crucifica pentru că ei nu recomandă pieptănarea părului foarte ud din motive de rupere sau încâlcire, însă părul pieptănat cu balsam în el este chiar foarte descurcat și nu se rupe. Îl pieptăn și pentru a scoate firele de păr căzute, deoarece nu îl mai pieptăn până la următoarea baie. Cu părul foarte ud aplic un balsam fără clătire , îl pieptăn cu degetele și îl țin câteva minute în prosop cât să nu mai curgă apă din păr, apoi îl las să se usuce natural. Mulți recomandă aici folosirea unui tricou din bumbac pentru că nu absoarbe o cantitate mare de apă din păr astfel asigurându-i o hidratare mult mai bună. Hidratarea este una dintre marile lipsuri ale părului creț. Uscarea cu difuzor pe treapta cea mai de jos este o altă metodă de uscare recomandată în metoda Curly Girl.

Lorraine Massey mai recomandă în îngrijirea părului creț spălarea acestuia doar cu balsam de păr, spunând că este suficient pentru curățirea părului. Nu știu ce să zic, parcă simt nevoia să simt spumă pe păr, îmi dă impresia de scalp curat. Am văzut prin magazinele de specialitate cu produse care îndeplinesc criteriile metodei Curly Girl că au apărut o gamă a balsamului de păr special pentru spălat în loc de șampon. Eu prefer totuși varianta tradițională cu șamponare, spumare, clătire, balsam și restul.

Uneori între balsamul de păr pe care îl clătesc și cel fără clătire las să curgă doar pe lungimea părului apă rece de la robinet, apa rece ajută la formarea buclelor.

La final, părul nu se atinge până nu se usucă, aici recunosc că eu îmi bag mâinile în bucle încă de dinainte de uscare. Se strică buclele? Da, se mai strică, însă dacă le las să se formeze complet am impresia că arăt exact ca o oaie înainte de a i se da blana jos.

Perioada de tranziție de la produse puternic chimicalizate la cele naturale, de la un păr afectat și deteriorat la bucle bine definite depinde de la persoană la persoană și de cât de tare este părul afectat. La început poate părea debusolat părul și să nu vrea să prindă formă, însă în timp buclele încep să se formeze. Și da schimbările se văd încă de la primele două spălări.

Intenționez pe viitor să achiziționez și o mască de păr intens hidratantă pentru a răspunde mai bine nevoii de hidratare a părului meu.

Dacă ați avut bucle la un moment dat și le-ați pierdut sau vreți să aflați dacă aveți textura părului creață pentru că multe nu își cunosc părul din cauza chimicalelor care l-au distrus înainte să afle ce tip de păr au, vă recomand metoda Curly Girl chiar și pe părul foarte drept, mă gândesc că folosirea produselor naturale poate fi un răsfăț pentru orice tip de păr.

Curly Girl the Handbook
Cartea scrisă de Lorraine Massey

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cred că m-am bazat prea mult pe copiii și pe nepoții mei.

Adevărul este că în societatea aceasta în care trăim noi, bătrânii pe care îi avem în jurul nostru au moștenit sau s-au obișnuit cu proverbiala cănuță cu apă. Sunt bătrâni, pensionari, inutili societății și așteaptă distracție de la ai lor copii. Așteaptă să intervină cineva în plictiseala lor, să îi scoată din amorțeală. Abia pe la oamenii cu bani și cu posibilități materiale văd că fac lucruri în care nu depind de alții, dar asta și pentru că își permit și pentru că s-au educat diferit pe parcursul vieții. Ceilalți, cei care îngroașă pătura socială nu își permit vacanțe nici măcar aceea una pe an. Mulți au muncit o viață pe minimum pe economie și au ajuns cu o pensie înjumătățită, cu medicamentele aferente și traiul scump, este greu să își mai permită și distracție. Însă este greu să se și gândească la acest aspect al vieții. Cum ar fi să trăiești fiind fericit indiferent de vârsta pe care o ai? Cum ar fi să știi că pensionarea nu înseamnă o condamnare, ci poate chiar o renaștere? Mă gândesc că ar fi bine să ne educăm așa.

Însă dintre acești mulți, prea puțini s-au gândit să facă lucruri care să îi bucure și care să nu îi coste nimic. Nimeni nu se gândește la voluntariat. Nu tot ce înseamnă a fi voluntar presupune și suferință, pentru că înțeleg că este greu să vezi și să nu te regăsești în suferința altora. Toți vârstnicii pe care îi cunosc eu personal și cu care interacționez foarte des nu au nicio legătură cu cititul. Au tot felul de scuze și de motive pentru care nu pot citi, nu au nici abonament la o platformă care oferă filme și documentare și în mare parte urmăresc la tv posturi cu știri alarmiste. Nu au prieteni și nici o relație prea bună cu vecinii cu care împart strada sau blocul de zeci de ani. Le lipsește componenta socială, cea care dă un mare suflu vieții.

Mi-a plăcut într-un film văzut recent când Robert De Niro care interpreta un personaj pensionar, văduv și fără ocupație spunând că a fi pensionar presupune multă creativitate pentru a-și umple timpul zi de zi. Cum de altfel a presupus că a-și sufoca copilul și pe familia acestuia nu aduce nimic bun niciunora.

Mi s-a părut revelator filmul acesta. Un moment de luat cu mine în viață să știu cum să nu fiu la finalul ei. Să nu fiu acaparatoarea de vieți a celor care nu îmi sunt datori cu nimic. Sper totuși ca până atunci să ajungă și societatea noastră să schimbe ceva în direcția asta. Sper ca în treizeci de ani să existe opțiuni pentru pensionari astfel încât să fie eliminat pe cât posibil sentimentul de inutilitate.

Dacă nu, măcar să mă mut undeva cu soare blând tot anul și să beau apă cu lămâie având picioarele afundate în nisip fin ca praful de la carierele cu ciment.

Tu ce fel de bătrân vrei să fii?

Internul Robert De Niro :) - Ana are blog.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cu like sau fără like și dopamină vs. cortizol.

Pare greu de crezut că un simplu like duce la eliberarea în organism al dopaminei supranumit hormonul fericirii. Însă Dr. Kutscher susține că așa este iar eu îl cred pe cuvânt.

Un like este echivalentul unui feed-back.

Dacă în mod normal oamenii sunt obișnuiți cu termenul acesta de feed-back mai ales din corporații extrapolând-ul până la conversațiile ușoare de zi cu zi, adulții tineri sau chiar cei care vin din urma lor, au mai aproape de ei aprecierea de pe rețelele de socializare decât pe cea prin viu grai. Ei bine orice interacțiune atrage după sine eliberarea de hormoni în organism. În cazul unui feedback pozitiv se eliberează dopamina, te simți bine, ești apreciat, mai crește încrederea în sine, este clar ceva ce îți dorești să simți și pe viitor. Pe acest sistem ar trebui să funcționeze companiile și mai ales profesorii la școală pentru a obține rezultatele scontate: apreciezi comportamentele pozitive care să fie încurajate pentru a obține altele asemenea. În măsura în care noi suntem obișnuiți doar să arătăm paiul din ochiul celuilalt, suntem obișnuiți să umplem caietele cu roșu, facem ședințe interminabile pentru a găsi vinovați, automat vom obține mai multe comportamente pe care de fapt încercăm să le evităm. Este adevărat că este în natura noastră să criticăm și să evidențiem greșelile însă cu efort și exercițiu acest comportament se poate modifica. Pare ușor, însă chiar este nevoie de muncă.

Revenind la like-uri se pare că anticiparea acestora produce mai multă dopamină decât rezultatul în sine. 500 de like-uri, de 500 ori eliberat hormonul fericirii, cum să nu îți dorești mai mult hormon din acesta!? Și atunci ce faci? Postezi mai mult, mai des, mai frumos, atragi mai multă atenție ca să te asiguri că te menții fericit.

Dar ce se întâmplă când nu vin likurile?

Oamenii care sunt setați pe aprecieri virtuale au muncit din greu pentru a-și asigura o comunitate care să le ofere ce își doresc și încă repede. Hormonul lor este asigurat și doar ceva improbabil i-ar scoate în afara acestei scheme. Însă să presupunem că se întâmplă, nu vine aprecierea, fericirea virtuala este în mare pericol. Atunci se eliberează în organism hormonul stresului – cortizol. Ori extra stres nu își dorește nimeni.

De aceea sunt persoane atât de dependente de rețelele de socializare pentru că sunt dependente de aprecieri și de fericirea din organism pe care acestea le produc. Viața virtuală le aduce ceva ce nu au sau nu știu cum să aibă în cea reală.

Un alt aspect negativ pe care îl aduc cu sine aceste like-uri de pe rețele de socializare constă în faptul că cei care nu au exercițiul aprecierii clasice prin viu grai nu știu să o primească pentru că nu au răbdare. Vor totul acum, imediat și scurt. Tehnologia ne-a educat pe repede-nainte și ne-a oferit o fericire superficială, însă cu ascensiune rapidă.

Tot în cartea Copiii erei digitale autorul scrie că deși toate școlile își doresc să fie moderne și să se digitalizeze dotând sălile de curs cu tablete și ecrane, în realitate doar învățatul clasic cu pix, hârtie și cărți este unica ce produce doar beneficii fără polițe de plătit pe termen scurt, mediu și lung. Prin urmare ceea ce ne dorim a fi next step în educație, ajunge să ne prăjească creierele.

În concluzie, tehnologia este tare, tare atractivă, utilă și prezentă în viețile noastre, însă atât de nesănătoasă mai ales pentru generațiile viitoare.

Moderație întru tot și toate.

1000 de like-uri

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Bucuria ordinii – Marie Kondo

Când a ajuns prima oară informația aceasta la mine am strâmbat profund din nas. Bine, eu am nasul foarte mic, așa că nici grimasa n-a ieșit, dar eu pe interior am zis ei da, acum citim și cărți care ne învață să facem ordine. Ce mai urmează? Și ordinea este o bucurie? Ordinea este o corvoadă. Și tot certându-mă eu cu mine în capul meu că era clar că o luasem pe arătură m-am trezit punând în coș, plătind și așteptând curierul să îmi aducă această carte.

Am primit cartea, m-am uitat la ea, am ținut-o în mâini și m-am enervat puțin, mai avea și 300 de pagini. Partea bună că avea și poze, m-am simțit undeva la școală când căutam să aibă cărțile cât mai multe poze deoarece aveam impresia că sunt mai ușor de citit. Până la urmă mi-o făcusem cu mâna mea, cumpărasem o carte care să mă enerveze. Păi vine curățenia din Japonia la mine în casă când până nu de multă vreme puteam mânca direct de pe parchet?

M-am apucat de citit.

Și culmea, chiar mi-a plăcut. Atât de tare încât mi-am înnebunit familia și prietenii cu informații din metoda konmari.

Am plecat de pe picior de scepticism și am descoperit o autoare blândă, modestă, cu foarte mult bun simț și obsedată de ordine. Și cum am aflat din prima că ordinea și curățenia sunt lucruri diferite, am căutat-o pe Marie Kondo și am descoperit-o pe NF în două serii de tipul reality show bazate pe ordine și curățenie.

Cartea este ilustrată și trece prin toate categoriile de ordine dintr-o casă de la haine, încălțări și până la produsele comune din bucătărie sau baie. Fiecare încăpere este pusă sub lupa ordinii și oferă explicații despre fiecare categorie în parte.

Principiul de bază este să păstrezi în casă doar ce îți aduce bucurie. Să porți doar haine care îți aduc bucurie. Să folosești produse care îți aduc bucurie. Să umpli biblioteca doar cu cărți care îți aduc bucurie. Astfel întreaga viață se organizează pe modelul bucuriei și întreaga viață ți se schimbă la finalul maratonului de ordine.

Încă din timp ce citeam cartea m-am apucat de sortat. Prima categorie cu care Kondo propune să se înceapă sortarea este cea de haine. Toate hainele se strâng în morman pe pat. Absolut toate hainele. În acest fel îți dai seama exact câte haine ai, dacă sunt multe sau suficiente. În general noi avem haine mult mai multe decât avem nevoie sau decât putem purta într-un timp relativ scurt. Eu am început să renunț la haine care nu doar că nu îmi aduceau bucurie, ci chiar îmi aduceau un mare disconfort când le purtam. Cu ocazia aceasta am renunțat la ele.

Eu sunt în plin proces de ordine, încă nu am terminat, casa s-a transformat într-un semi-depozit, peste tot este ceva care așteaptă fie să fie împachetat, fie să meargă spre donații, fie să ajungă la gunoi.

Da, poate că ține de bun simț să nu strângi lucruri inutil, însă adevărul este că cei mai mulți dintre noi ajungem exact în acest punct pe care nu îl dorim: de a stivui.

Marie Kondo aduce în cartea sa câteva idei de depozitare, de îndepărtare a etichetelor de pe produse pentru a îndepărta zgomotul din casă, de amenajare. Majoritatea sunt preluate din cultura japoneză, altele sunt experiență proprie. Pentru mine cartea aceasta a adus ca noutate două elemente de care țin cont de acum înainte: păstrez doar ce îmi aduce bucurie și metoda de împachetare haine a la Marie Kondo.

Metoda de împachetare presupune să împăturești hainele până la dimensiunea unui dreptunghi mic și să le așezi vertical în sertar sau în dulap. Eu am ales să îmi pun hainele împăturite în cutii pentru că nu dispun de sertare. Acum în loc de teancuri până la tavan, am cutii distribuite în dulap cu haine așezate una lângă alta și nu una peste alta.

Am să las să treacă o perioadă să mă obișnuiesc cu noul stil de viață și am să revin cu un articol detaliat asupra acestei metode și dacă într-adevăr viața mea este mai organizată sau am eșuat și am revenit la vechile metehne. Este totuși adevărat că dorința aceasta de a face ordine la exterior a venit după ce am început să curăț interiorul, după ce m-am suspus unui detox emoțional, după ce s-a așezat o liniște am simțit să aduc și în afara mea ceva din interior.

Căutați-o pe Marie Kondo pentru că știe ea foarte bine cum să vă explice de ce o viață plină cu bucurie este o viață frumoasă și o viață ordonată vă aduce invariabil bucurie.

O zi cu bucurie să avem!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Pe cine ajută caietele umplute cu pix roșu?

De câțiva ani mai arunc câte un ochi prin caietele nepoților mei care merg la școală. Au vârste diferite, unii sunt mai înalți decât mine, alții se pregătesc să meargă la școală și să intre în acest sistem prin care toți am trecut. Nu am putut să nu observ că unele lucruri nu s-au schimbat foarte mult față de perioada în care am fost eu la școală, adică multă vreme în urmă. Caietele încă sunt umplute cu roșu de învățătorii cei zeloși.

Este adevărat că eu nu am avut o relație bună cu școala în ansamblul ei, că mi-a fost greu și deși viața de adult mi-a dat ceva șuturi în fund, la școală nu m-aș întoarce. Nu fac parte dintre cei care își regretă timpul din copilărie sau din școală. Mi-am dorit să fiu adult și mă bucur că sunt. Nu scriu astăzi de pe picior de frustrare și nu arăt cu degetul acuzator. Este doar ceva ce am tot văzut și încă văd pe o perioadă mare de timp.

După ce am mai citit una-alta, am mai ascultat pe ici pe colo, îmi este foarte clar de multă vreme că arătatul cu degetul nu este educativ. Nu ajută!

Urmăresc recent un documentar, o completare a unei cărți pe care încă o citesc, va aduce în casa mea schimbări majore de organizare, voi prezenta peste puțin timp – însă voiam să spun că am văzut o profesoară care spunea că iubește să aducă bucurie în viața copiilor. A fost momentul în care am făcut legătura cu pixul roșu și cu gândirea autohtonă.

Sunt absolut convinsă că avem și noi profesori care gândesc astfel și care și acționează întocmai, însă această categorie este în minoritate, pot doar să sper că îi crește numărul până devine o normalitate.

Tot recent am citit – ceea ce mi-a întărit convingerea – că sublinierea greșelilor nu face decât să atragă alte greșeli după sine. Prea puțin se încurajează când se face ceva bine. Nu spune nimeni da ok, ai avut 5 greșeli pe care să le îndrepți, uite, astea sunt, dar iată și ce ai făcut bine. Partea asta cu bine este sărită de regulă.

De ce consider eu că este important acest aspect încă din școală?

De fapt încă de la naștere pentru că și noi acasă suntem obișnuiți să punctăm greșelile și mai puțin aspectele pozitive, iar pe măsură ce cresc mai tare îi tragem la răspundere. Este un comportament care se continuă în colectivitatea, la grădiniță, apoi la școală, noi nu ne oprim tirada acasă. Copii noștri sunt bombardați din toate părțile, Așa cresc, așa se formează, așa consideră că este normal. Apoi ajung în companii, în firme mai mici sau chiar multinaționale, ca simpli angajați sau ca șefi importanți în organigramă și merg pe același procedeu. Cum apare o situație, mai întâi se caută vinovații și abia apoi rezolvarea ei. Lucru care se vede și în politică la schimbarea guvernelor și a miniștrilor, cum toți care vin arată cu degetul spre cei care au plecat. Aspect pe care îl regăsim și în situațiile care au devenit glume cu instalatori/electricieni/muncitori/meșteri: dar cine v-a lucrat aici?

Ce este de făcut?

Altceva în afară de schimbarea gândirii? Schimbarea gândirii, cititul, informatul. Să scoatem pixul roșu și să evidențiem aspectele bune, pozitivismul. Schimbarea comportamentelor prin enunțarea clară a aspectelor pozitive. Cu ocazia aceasta aducem plus valoare în aspectul empatie, în înțelegere a celor de lângă noi.

Însă pentru toate trebuie mai întâi să lucrăm noi adulții cu noi pentru a ne putea influența moștenirea în mod pozitiv.

Pixul rosu in scoli | Qbebe.ro
Featured

Mucenicii: o poftă cu amintire.

Toate rețetele pe care le păstrez de ani de zile sunt legate de amintiri. Toate au emoții în spate. Toate trezesc în mine diverse sentimente și toate bune și frumoase, de aceea le și păstrez. Că doar nu aș vrea să mănânc sarmale cu cortizol, mănânc sarmale cu zâmbet. Zâmbesc eu, sarmalele sunt ocupate să fie înfășurate și înghesuite unele în altele.

Toate rețetele de care îmi aduc aminte au o istorie în spate. Pe unele le făcea bunica și s-au pierdut în timp când ea nu a mai fost, pe altele le făcea mama într-un fel anume când eram eu copil. Toate sunt emoții în stare pură.

Cu toate acestea nu am păstrat și nici preluat tot ce mă face fericită în materie de rețete culinare. Nu știu exact de ce refuz să le prepar, fie din lene că-mi par complicate, fie din dorința de a fi diferită și de a rupe lanțul familiar. Însă când am ocazia să le consum în familie, nu spun nu, nu doresc chiar atât de tare să rup acest lanț, cel puțin nu definitiv.

Nu îmi amintesc când a pornit tradiția aceasta a mucenicilor moldovenești, nu mai știu dacă îi prepara bunica sau nu, dar clar îi făcea mama, dar nu chiar an de an. Noi eram mai atașați de aceștia decât de cei cu zeamă. Astăzi nu refuz pe nici unii dintre ei, însă doar pe cei cu zeamă îi prepar și eu de vreo doi ani de zile. Opturi mari, rumene și unse bine cu miere nu fac, nu am făcut niciodată și nici nu am să fac vreodată.

Din fericire eu am ceva ce mulți nu au sau nu își permit: eu am bucătar personal. Eu și marile vedete ale lumii ne permitem bucătar personal, diferența este că eu pe al meu nu îl plătesc. Gătește din plăcere. Sau pentru că nu știe să spună nu iar eu profit. Discutabilă treabă, zic să nu aprofundăm.

Astăzi mucenici moldovenești a la soră-mea, că de aceea am eu bucătar personal care nu spune nu.

Să avem poftă!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Scrisoare către mama.

Dragă mamă, te știu dintotdeauna. Pe tine te-am mirosit prima oară, pentru tine am deschis ochii, ție ți-am dat toate zâmbetele mele știrbe, la tine în brațe m-am alinat de fiecare dată.

Când ai început să fii mamă ai copt în tine viață. Ai fost fericită, poate ți-a fost rău, poate bine, ai radiat chiar dacă nu vedeai că strălucești. Apoi ai adus pe lume un ghem de energie. Ți-a fost greu și te-a durut sau poate ușor ca un strănut. Apoi ai născut. Ai pus la pieptul tău făptura aceea vie, mică, cu pielea încrețită însă frumoasă ca o pictură înfăptuită de un pictor celebru.

Acum ești mamă!

Ai hrănit, ai crescut, ai fost epuizată, dar nemaipomenit de fericită. Te-ai îndrăgostit atât de tare de omul mic care îți zâmbește știrb, la început, încât l-ai prețuit ca pe cel mai scump diamant din lume.

Apoi puiul mic a mers la grădiniță și te-ai desprins atât de greu că ai urlat pe dinăuntru ca să fii puternică pe dinafară.

Dar timpul a trecut și diamantul trebuia șlefuit, așa că l-ai dus și la școală și te-ai felicitat că grilajul școlii a rămas intact. Tu pe dinăuntru puțin în comă. Pe dinafară încredere și optimism.

Timpul nu a rămas pe loc, a fost adolescent, student, s-a îndrăgostit, a suferit, te-a făcut să suferi, ai plâns, te-ai mâhnit, te-ai îndurerat.

Apoi a plecat.

Și știi că este firesc și că-i normal și ca s-a dus așa cum și tu ai închis ușa casei tale, însă abia acum pe tine te doare cum n-ai știut că și pe mama ta a durut-o.

Rolul acesta te-a împlinit deși tare te-a epuizat.

L-ai iubit chiar și atunci când te-a respins.

Ți-a dat totul fără să îți ofere nimic concret.

Mamă!

Dragă mamă, noi toți îți datorăm iubire necondiționată pentru că ne-ai dat ocazia să ne naștem.

Dragă femeie, ești sufletul acestei lumi.

Dragă fată, bucură-te, viața ta abia începe.

Dragă copilă, aici trăiești cea mai spectaculoasă experiență.

Să aveți viața ca o mamă: nemaipomenit de fericite chiar și atunci când sunteți epuizate.

De câte ori bate inima într-o zi?

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Am citit: Copiii erei digitale – Dr. Martin L. Kutscher

Mă așteaptă cartea aceasta în bibliotecă cred că de mai bine de doi ani de zile. Am pus mâna pe ea până acum cred că de mai bine de 50 de ori. Am mutat-o, am pus-o mai în față, mai în spate, mai deasupra, poate, poate nu mai vine nicio altă carte care să îi ia fața, care să pară mai interesantă, mai pentru acum, mai că nu suferă amânare. Acum i-a venit rândul, am luat-o și o plimb pe unde mai citesc eu alături de suratele din teanc, toate cărți pe care le citesc în paralel.

Că tehnologia e bună și nu prea, știm toți.

Că nu e bine să ne expune copiii în mod îndelungat la ecrane, iar știm, cu toate că mulți îi lăsăm să lâncezească în fața vreunui telefon.

Eu am vrut să merg mai departe și să aflu și ce nu știu și mai ales ce spun specialiștii care au studiat, care au citit studii și ce spun studiile. Vă spun și vouă ca să țineți cont, să luați deciziile corect că nu își dorește niciun părinte să îi facă rău copilului cu bună știință, însă așa liniște este deodată atunci când se activează câte un ecran că mai că am umple casa de gadget-uri tehnologizate. Cel puțin eu una aș face asta dacă nu aș ști cât rău i-aș aduce copilului meu.

Dr. Kutscher definește nativii digitali ca fiind persoanele care au crescut cu tehnologia digitală, care tind spre un mod superficial de a procesa informația, schimbându-și rapid atenția, își pierd rapid concentrarea și au un autocontrol precar la toate acestea asociindu-se un comportament multioperațional.

Conform unui sondaj de opinie în rândul profesorilor legat de tehnologia în școli 90% dintre profesori consideră că tehnologia a creat o generație distrasă, cu o atenție limitată, 60% dintre ei consideră că a afectat scrisul și comunicarea directă, 50% consideră că tehnologia afectează gândirea critică și abilitatea de a face temele acasă, iar 76% dintre profesori consideră că elevii sunt determinați să caute răspunsuri rapide. Ceea ce am observat și eu la copilașii din jurul meu de diferite vârste. Copiii care merg la școală preferă să caute informațiile pe google și nu într-un dicționar sau alte surse tipărite de informare. Google este la îndemână, are răspuns imediat și informații adunate într-un singur loc. Un dicționar unde trebuie să dai pagină cu pagină, să cauți litera potrivită, cuvântul adecvat, poate aduce multă frustrare înainte să livreze soluția.

Nu doar că este în ordine să fii plictisit, plictiseala este uneori vitală pentru buna funcționare a creierului.

Nimănui nu-i place plictiseala, senzația aceea că nimic nu te distrează, însă se pare că a fi plictisit este sănătos pentru creier și cum toți ne dorim un creier sănătos este de la sine înțeles că până acum nu a pățit nimeni nimic de la puțină plictiseală. Dar ce faci cu un copil care vine și îți agasează neuronii că este plictisit și îți pasează ție responsabilitatea divertismentului? Nimic. Chiar așa: nimic. Îl lăsăm să se plictisească, lucrăm la toleranța la frustrare în același timp în care el se plictisește. Nu este responsabilitatea părinților să își distreze copilul din zi și până-n noapte. Însă atunci când ți-ai asumat rolul de entertainer de la nașterea copilului, este greu să spui stop, însă nu imposibil. Da vine cu revoltă, cu strigăte, cu emoții care se manifestă, însă sunt ale copilului și este absolut sănătos pentru el să le elibereze.

Multioperaționalitatea există, însă nu în mod conștient. Da, poți scrie un mesaj în timp ce conduci, însă în realitate ești atent doar la unul dintre cele două pe care le faci în același timp. Sau la ambele, dar pe rând făcând comutări între rețelele neuronale. Tare, nu? Și când ești pe laptop și la tv în același timp, faci aceste comutări în mod frecvent fără să îți dai seama, ai impresia că citești o știre în timp ce asculți o altă știre la televizor. Dar în realitate le suprapui. Citești puțin, asculți puțin, apoi iar citești. La final fie ai două știri separate fie o știre intercalată și suprapusă, adică o varză.

Pe internet nu știe nimeni că ești câine.

Este o anecdotă pe care autorul o povestește în cartea sa. Un câine se descria pe o platformă, își crease trăsături umanoide și chiar de top. Amicul lui tot câine citind îl atenționează că ce a scris nu este real și el este doar un câine. Așa este, dar când nu te vede nimeni și doar citește ce ai scris tu, nu știe nimeni ce ești, cum ești, cine ești. Exact așa cum se întâmplă cu toți escrocii din online care au un profil inventat și doar ei știu asta. Am scris despre acestea pe larg când am scris despre Escrocul de pe Tinder și despre mini seria Inventând-o pe Anna.

Am învățat de ceva vreme să pun o condiție în fața cererii de televizor: da, dar mai întâi fă ceva. Desenează, pictează la liber sau având model, strânge puzzle-urile și apoi da, te poți uita la desene. Sunt zile în care mă întreabă dacă se poate uita la desene și apoi completează că mai întâi va desena ceva, apoi va și decupa și va și lipi. Am trecut de la ceva simplu, la ceva compus, amânând timpul de ecran, lucrăm și la toleranța la frustrare în mod conștient, iar eu nu refuz solicitarea.  Nu am oferit ecran până la vârsta de doi ani, nu am oferit programe de desene până la vârsta de 4 ani, am selectat și am oferit doar ce am considerat eu că este util și adecvat vârstei. De la 4 ani și jumătate am început să mergem la cinematograf, nu înainte de a trece pe la teatru și pe la opera comică pentru copii și teatru televizat. Am fost tentată să nu ofer ecran o perioadă mai lungă de timp, însă am înțeles că societatea în care eu funcționez nu se învârte după principiile mele și cum nu trăiesc în pădure deși ar fi minunat, este imposibil, am lăsat frâiele mai libere și am adus puțină detașare.

În concluzie am să spun ce am înțeles eu că ar trebui să le oferim copiilor în materie de disciplină: control. Deși pare că invadăm spațiul copiilor sau că nu avem încredere în ei, în realitate controlul parental exact asta oferă: intimitate și încredere. Cunosc mulți adolescenți minori care au rămas oripilați la ideea ca ai lor părinți să le cunoască parola la telefon. Nu concep posibilitatea ca ai lor părinți să le citească mesajele sau să urmărească pe ce site-uri intră. Problema aici nu este de încredere în propriul copil, ci de capacitățile sale redus dezvoltate de a face față anumitor informații pe care le văd sau citesc pe internet.

Succes în a pune limite sănătoase pentru un creier sănătos.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Tot vizionând escroci am înțeles că numele face diferența. Este important pe cine cunoști, ce funcție are, copilul cui ești.

Sau cum a zis Dem Rădulescu în BD: cine vă reprezintă?

Am văzut recent mini seria de pe NF Inventând-o pe Anna. Că după Escrocul de pe Tinder, era normal să rămân în aceeași categorie. Serialul acesta cu un singur sezon are familiarități cu documentarul, însă este și destul de diferit. Bine, unul este documentar, iar altul serial, este și normal să fie așa.

Inventing Anna • FlixPatrol

Au cele două producții în comun pe lângă escrocherii și escroci și ceva care mi-a atras atenția: fără un nume în spate nu te ia nimeni în serios mai ales dacă ești foarte tânăr și vrei să te afirmi.

De aceea Simon Leviev și-a schimbat numele din Shimon Hayut pentru că Hayut nu spune nimic nimănui și nu inspiri încredere și prosperitate cu Hayut. Însă când te cheamă Leviev și mai există în lume un Leviev celebru, bogat și cu diamante ca afacere altfel stau lucrurile. Cine nu se visează cu un diamant pe deget sau cu o brățară fină la mână? Sindromul Cinderella în plină desfășurare.

În Inventând-o pe Anna și Anna și-a schimbat numele din Sorokina în Delvey și și-a ascuns identitatea parțial. Deși emigrase în Germania încă din adolescență a omis faptul că era de origine rusă. Însă o rusoiacă în America are probabil mai puține șanse de reușită decât o moștenitoare germană. Însușindu-și o identitate de fată bogată a fost acceptată în cercul celor bogați tocmai pe acest principiu, a început să cunoască oameni de renume, să fie protejata unora dintre ei și astfel să aibă acces la lumea bună din înalta societate bogată și superficială.

La început oamenii nu au vrut să lucreze cu și pentru Anna. Era o necunoscută. Însă când alți oameni cunoscuți ai lumii bune au început să vorbească despre ea, a devenit interesantă. Cineva era în spatele ei și asta aducea influența mai mult decât banii în sine. În fond până la un punct nici nu contează dacă ai bani sau nu, altfel ți se deschid ușile când numele tău este recognoscibil. Vă puteți uita și în ograda noastră și veți vedea că numele cunoscute sau celebre nu trebuie să bată pe la uși închise. Sunt copii cuiva care au fost cineva în ceva funcții.

Nu aduc în discuție bolile psihice de care suferă personajele principale din cele două producții, nici de naivitatea celor din jur, nici de cum cineva suferă întotdeauna după o interacțiune cu astfel de oameni, ci doar acest aspect al influenței. Pe cine cunoști? Cine te recomandă?

Ați văzut Inventing Anna?

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Despre eSector 6 și eficiența din spatele platformei. Sau cum vocea cetățeanului este auzită.

Primăria sectorului în care locuiesc eu a dezvoltat o platformă online care vine în ajutorul cetățeanului de rând, care are menirea de a digitaliza sistemul, de a ușura munca tuturor și de a nu mai fi nevoiți să mergem pe la ghișee.

Însă eSector 6 este mai mult decât o simplă platformă de plătit taxe și impozite, pentru că se poate face și asta, înlocuind vechea platformă, însă nu foarte veche, ghișeu.ro. Pe noua platformă pot adăuga o sesizare din multe categorii de la groapă la mașină abandonată și de la comerț neautorizat la deșeuri, inclusiv o sesizare care nu se regăsește în lista preliminară. Se pot solicita locuri de parcare, fix așa, online, fără să mă ridic de pe canapea. Aflu informații despre reciclare, lucrări edilitare, pot participa la sondaje de opinie, informații despre adresele fizice ale instituțiilor publice de pe raza sectorului 6. Ce să mai, câte și mai câte de informații, toate într-un singur loc.

Am testat și eu platforma că de aceea și scriu astăzi despre ea aici. Am introdus în aplicație o sesizare legată de gropi. Nu de alta dar aleea din fața blocului în care locuiesc depășise de multă vreme stadiul de groapă, se îndrepta cu succes spre un mare crater. Nu mai vorbesc de întreaga stradă, nici de locul de parcare, însă dintre toate intrarea în bloc mă deranja cel mai tare pentru că ea este prima care mă întâmpină când ies din bloc și ultima atunci când intru în bloc și mă bucur că am toate picioarele întregi. Mă gândeam oare câte luni va dura să nu mai văd craterul acela sau dacă va lua cineva în seamă sesizarea mea. Anii din urmă, mulți deja care mi-au demonstrat că solicitările și sesizările oamenilor nu sunt de luat în seamă m-au făcut destul de sceptică în relație cu autoritățile.

Nu mică mi-a fost mirarea, chiar deloc mică atunci când după aproape două săptămâni de la sesizarea mea craterul a fost asfaltat. Doar craterul, nu și strada, nici parcarea. În aplicație scrie că cererea este în curs de soluționare așa că nu mă impacientez, deja o parte din problema mea și-a găsit soluția. Și la fel totul foarte ușor, nu chiar de pe canapea pentru că am atașat poze solicitării și n-am făcut asta de la etajul 10, însă platforma nu este greoaie și este foarte prietenoasă.

Voi aveți platforme create de autorități pe care le folosiți cu ușurință și cu încredere?

eSector 6 by Primaria Sectorului 6

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

A venit în sfârșit primăvara cea îndelung așteptată și a adus cu ea ninsoare, frig, umiditate și ghiocei de multă vreme înfloriți.

Întotdeauna aștept primăvara ca pe ceva care îmi aduce o schimbare majoră. Nu o simt acum chiar din prima zi de primăvară, ci o simt mai degrabă atunci când văd pomii înfloriți și apoi mă bucur de frunzele mici, verzi și crude care se ițesc pe fiecare ramură de pom. Acesta este momentul pe care îl asociez cu nou, cu fresh, cu reîntinerire. Las deoparte gri-ul pe care îl văd toată iarna, ocolesc mai cu spor rahații care îmi ies în cale și mă bucur de culoare.

Primăvara mai aduce din prima zi un obicei al nostru care nu îmi dau încă seama dacă se pierde sau se menține, însă îmi place să cred că vom ține de el și la el ca la ceva sacru. Orice motiv de zâmbet și bucurie trebuie păstrat și perpetuat.

Mărțișorul este ceva ce este al nostru și nu se serbează în toată lumea așa cum ar merita sau cine știe, poate ar trebui să rămână doar al nostru că tot vrem noi să avem ceva ce ne aparține în exclusivitate. Astăzi este despre viață, despre mărțișor, despre zâmbet, despre femeie. Femeia erou.

Femeia este un erou prin simplu fapt că există.

Cunoașteți vreo femeie erou?

Eu am cunoscut-o pe bunica mea care a trăit cu întâia sa născută în timp ce soțul ei era la război, apoi prizonier de război și nu știa despre el nimic. Războiul le-a luat dreptul de ști unul de altul timp de 4 ani, timp în care bunicul era prizonier în Rusia, iar bunica se descurca cu greu să o crească pe mătușa mea.

Eu o cunosc pe mama mea care a născut trei copii și cu care nu a știut ce să facă atunci când a venit revoluția și nu știa dacă soțul ei mai trăiește sau nu. Au trecut multe zile, multe spitale la care a bătut din ușă-n ușă și multe morgi la care a intrat până a aflat că soțul îi trăiește în comă la un spital, mai mult mort decât viu și ciuruit de gloanțe.

Eu o cunosc pe femeia care este cadru militar și care își lasă copiii acasă ori de câte ori este chemată la arme, ori în misiune, ori orice ordin trebuie să execute în cariera pe care și-a ales-o dorindu-și ca armata să nu rămână o lume închisă doar pentru bărbați.

Eu o cunosc pe femeia care este mama care își crește singură copilul pentru că ales să iasă dintr-o relație care nu îi făcea bine și să îi ofere o altfel de familie copilului chiar dacă a ieșit din tiparele familiei tradiționale.

Eu o cunosc pe femeia care nu știe să iasă din relația abuzivă în care trăiește de ani de zile și deși își dorește să le ofere copiilor săi o altfel de imagine despre familie, nu poate mai mult decât ceea ce face fiind prea îngenucheată de propria-i viață.

Toți cunoaștem, toți avem lângă noi, toți vedem o femeie erou la care să ne raportăm.

Femeia erou a zilelor noastre și care va rămâne cu siguranță în istoria modernă este femeia care a plecat în lumea necunoscută din căminul ei cu pruncul de mână sau în brațe pentru a fi sigură că există viață și că există viitor pentru ceea ce ea a creat. Femeia erou la care ne raportăm adesea este femeia care acum luptă cu arma în mână în războaie pe care nu le-a cerut, nu le-a ales și cu siguranță nu le-a dorit, însă își dorește să apere viitorul copiilor săi oferindu-le țara care să le ofere independență și ocrotire.

Vă doresc ca primăvara aceasta să fiți eroii vieții voastre și să apreciați eroinele din viețile voastre.

50,735 Hello Spring Illustrations & Clip Art - iStock

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Putem comenta, putem plânge, putem ajuta. Putem alege!

M-am întors zilele acestea pe toate părțile, m-am foit, sucit, am scris, am șters, n-am publicat nimic. Ca de fiecare dată când sunt în impas, iau o pauză. Nu mă arunc pe interneți să fiu prima care postează, care își dă cu părerea, care face pronosticuri. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că eu funcționez contra curentului. Scriu în primul rând pentru mine și nu pentru trafic. Însă ar fi absurd să nu recunosc că se formează o comunitate care intră aici tocmai ca să citească. Așa că scriu. Pentru mine, pentru tine și pentru mine iar.

Este război. Asta este clar. Este un război foarte aproape de țara noastră și asta ne sperie și ne face să ne gândim dacă lucrurile vor escalada și războiul va fi și în ograda noastră. Lumea stă călare pe televizor și pe știri alarmiste, nefaste și detaliate până la limita suportabilului, astfel inducându-și panica până în măduva oaselor. Știm cu toții ce înseamnă război și fără atât de multe detalii.

Da, mă uit la știri, nu la toate și nu pe toate posturile, selectez. Da, citesc știri, dar la fel selectez. Da, mă gândesc la toți oamenii care fug din calea gloanțelor. Da, mă gândesc la patologii și boli psihice. Le fac pe toate pentru că sunt om, trăiesc aici și întrebări mi-am pus și eu.

Nu am păreri despre această situație, sunt analiști, politologi și oameni pregătiți care să poate face previziuni, cel puțin teoretice. Nu sunt jurnalist de război, nu relatez din teren. Și nu intenționez să aduc și mai multă panică. Dacă am învățat ceva în urma pandemiei, am învățat să îmi văd frica, să mi-o recunosc și să ies din ea cât mai repede.

Mai știu și că oamenii au nevoie să vadă și să trăiască și lucruri normale. Oricât de dureroasă este situația actuală, oricât de neverosimil pare totul, nu ne putem opri din trăit. Aproape că am făcut asta când a început pandemia. Am fost atât de paralizată de frică încât m-am pus pe pauză. Am dat skip vieții mele. Acum indiferent de ce se va întâmpla vreau să trăiesc eu viața și nu invers.

Oamenii s-au mobilizat, organizațiile conduse de oameni s-au mobilizat, companiile private s-au mobilizat, uitați-vă pe net, căutați informații, s-au făcut liste, se donează organizat, se oferă cazare pentru refugiați, totul este online. În sectorul 6 se donează pe Calea Crângași și pe Str. Lunca Cernei (lângă centrul de vaccinare anti-covid) prin Magazinul caritabil SocialXchange, mai multe detalii oferă Primarul Sect. 6 – Ciprian Ciucu pe pagina sa de FB.

Eu am putere de discernământ și de a alege și de a decide pentru mine, nu mă gândesc nicio secundă că unii merită pentru că și unii nu merită pentru că. Toți oamenii care sunt în nevoie merită și nici măcar o secundă nu vreau să mă pun în papucii mamelor care fug din căminul lor cu un copil mic de mână spre necunoscut.

What Gives You Hope in Life? | How Do You Develop Hope in Life?

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum să-ți pierzi capul prin avion. Sau cum a fi la modă mai tare te încurcă.

Eram în aeroport, așteptam îmbarcarea spre Bergamo. Eram cu nervii tensionați, era primul zbor al copilului, nu știam cum va fi, îmi doream să fi putut anticipa ca să liniștesc și nervii mei, mai ales că nu îmi place să zbor, nu îmi plac turbulențele, nici înghesuiala din avion, toată experiența în sine îmi displace.

În fața noastră o tipă care arăta foarte bine trăgea de un troler mic de mână. Era fit, era îmbrăcată simplu, dar cu gust, părul lucios tras cu placa, machiajul înlocuitor de mască. Chiar era frumușică. Atrăgea privirile celor din jur pentru că reușea cumva să îi țină pe toți la distanță. Fizic. Ceea ce nu era rău ținând cont de situația pandemică. Avea pe cap o pălărie lungă, lată și înaltă cât o săptămână de post. Adică părea interminabilă. Era o pălărie din aceea cu boruri ample, făcea concurență pălăriei de plajă doar că era bățoasă și dreaptă.

Un fel de umbrelă dar mai fancy. Dacă îi mai știți pe cei care vindeau pe marginea drumului încărcătoare și acte false, dar și umbrele care se puneau pe cap. Cam așa și pălăria aceasta, doar că mai mare.

Când tipa aceasta, căreia îi stătea foarte bine cu pălăria respectivă, s-a așezat pe scaun în zona de așteptare, a mai ocupat încă alte două scaune în stânga și în dreapta cu amplitudinea borurilor. Distanțarea era de doar un scaun, dar așa își făcuse mai mult loc.

Partea interesantă a venit în momentul în care ne-am îndreptat spre avion. În autobuz și-a dat pălăria jos. Știți toată distanțarea aceea care are loc în aeroport, pur și simplu ia o pauză în autobuz. Acolo este toată lumea grămadă.

Când urcam scările spre avion, am văzut că reapăruse pălăria. Nu putea fi ratată, cred că o vedea și turnul de control pe radar. Când a intrat în avion și-a înclinat capul să poată intra și pălăria. A avut loc undeva mai în față și pe dreapta, aveam vizibilitatea bună. Lumea era grăbită, voiau culoar liber ca să își ocupe locul să nu care cumva să se trezească cu el luat. Așa că și doamna a trebuit să se așeze pe scaun și să elibereze culoarul, moment în care pălăria i-a rămas deasupra scaunelor sprijinită pe scaunul din față și pe scaunul pe care îl ocupa. Nu i-a încăput pălăria între scaune. Știți, noi zburam cu low cost unde spațiul este atât de îngust că dacă inspiri mai puternic ai șanse să tragi pe nas mătreața celui din față. Mergeam în capitala modei, este adevărat, dar mai pe buget redus.

Mai greu a fost pentru duduie că pe lângă faptul că nu a putut să își țină pe cap pălăria, a mai trebuit să o depoziteze și în spațiul destinat bagajelor pentru că însoțitorii de bord nu i-au permis să o țină cumva prin jur probabil pentru că ocupa prea mult spațiu. La aterizare când toată lumea se grăbește și face coadă la ușă înainte ca măcar să se fi oprit avionul și înainte să se anunțe decuplarea centurilor, a trebuit să fac o mișcare de genul matrix pentru că reapăruse pălăria în peisaj. Capul mi-a rămas intact, drept dovadă că încă mai scriu și astăzi, iar alții m-au mai și văzut între timp.

De fapt eu voiam să vă zic să aveți grijă cu moda, uneori vă poate da bătăi de cap.

Las mai jos o scenetă memorabilă din Titanic Vals:

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Ne place să ne înghesuim și să ne respirăm aerul comun. Poate pentru că suntem latini. Sau poate pentru că ne lipsește educația. Încă se studiază.

M-am bucurat tare când pandemia aceasta a adus în prim plan ceva diferit în comportamente. Că țineam la spațiul personal, că nu mai stăteam unii în alții, că nu mai plăteam la magazin cu persoana din spatele meu lipită de mine în fata POS-ului, că urcam singură în lift.

Înainte de pandemie când îmi cedam întâietatea la lift și preferam să mai aștept puțin, mereu venea și încercarea de convingere dar haide-ți că avem loc, nu e problemă. Oamenii pur și simplu nu acceptau că vrei să mergi singur cu liftul. Cum să vrei așa ceva? Sigur ai o problemă care ține de partea superioară a corpului. A venit pandemia și brusc nimeni n-a mai încercat să mă convingă de nimic. Ba chiar eram anunțată să aștept următorul lift, să nu care cumva să mă înghesui, să aglomerez și să existe risc de îmbolnăvire. Lucru care mă făcea invariabil de fiecare dată să zâmbesc, dar mă bucuram că frica aduce și ceva bun.

Acum de când se dă ca sigur finalul pandemiei (deși nu-s prea convinsă, am văzut recent niște grafice din întreaga lume care nu par deloc încurajatoare. Deși varianta Omicron este expusă ca fiind blândă și cu foarte puține victime, realitatea acelor grafice spune că la nivel mondial a făcut aproape la fel de multe victime ca suratele sale variante de pe la sfârșitul lui 2020 sau primăvara lui 2021 când au fost cele mai multe decese în urma virusului) și abia se mai vorbește de numărul de infectări, lumea a început să își recapete comportamentele. În capul meu persistă această idee că odată ce ai un comportament diferit și îl menții timp de câteva luni, un an, unde mai pui că-s chiar doi ani, atunci el se implementează și nu mai revii la comportamentele de dinainte. Capul meu clar e defect.

Oamenii au reînceput să stea grămadă precum ciorchinele. Delimitările din magazine se pare că nu le mai observă nimeni, am reînceput să plătesc cu câte un om lipit de coasta mea, poate ar trebui să îi invit să împărțim costurile dacă tot suntem prieteni de plată cu cardul.

Recent am cedat locul la lift – pentru cei care locuiesc la casă, să știți că primul ajuns în fața liftului este primul care îl ia, asta când nu cedezi locul persoanelor care par că au nevoie de întâietate – unei vecine care își dorea să ne lipim trupurile suave într-un loc atât de strâmt că aproape îți prinzi nasul între ușile liftului. Eu sunt safe, nasul meu este mic. Atât s-a chinuit doamna să mă convingă că este absolut în regulă să fim vecine și de spațiu strâmt, nu doar de bloc, că m-a asigurat că a avut covid fix acum trei luni și aș fi absolut protejată. Mă rog, nu știu cine a lămurit-o pe ea că este absolut protejată pentru că s-a infectat în urmă cu trei luni, dar na, detalii. Pur și simplu femeia nu a înțeles că eu nu mai doresc și nu mai accept să mă întorc la obiceiurile de acum ceva vreme și îmi place ca în lift să împart spațiul doar cu membrii propriei mele familii. Atât. Așa este normal, civilizat și mai ales respirabil.

Vă doresc să aveți parte de aer respirabil și să vă înghesuiți doar când și cu cine vă doriți :).

VIDEO/ Înghesuială după agheasmă în ziua de Bobotează: „Și cu matale, unde  te vâri?”, „Doamne ferește”, „Unde te sui?” – Ziarul de Gardă

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Când corpul spune NU – Gabor Mate

Costul stresului ascuns.

Acum mulți ani când eu eram foarte tânără (nu foarte mulți ani, totuși, că eu încă sunt tinerică, doar mă mai dor șalele din când în când) am asistat la o discuție în care era deplâns decesul unui tip. Tip care era în floarea vârstei, pe undeva pe la 50 de ani (posibil chiar ceva mai tânăr), care trăia o viață exemplară. Era foarte atent la alimentație, nu fuma, nu consuma alcool, făcea sport, alerga în fiecare dimineață, era antreprenor și pare că ducea o viață de invidiat. Și cu toate acestea într-un punct a făcut infarct (cred) și a murit.

 Cum?

Toată lumea se întreba cum de a murit când el făcea totul corect comparativ cu toți ceilalți participanți la discuție care erau taman invers și încă în viață. Însă se ivise această neliniște legată de viață, de șansele la viață a unor oameni care nu puneau mare accent pe alimentație, mișcare, nu erau stricți cu obiceiurile lor de zi cu zi, comparativ cu un om care avea toate șansele în a reuși o viață lungă și care totuși decedase.

Adevărul este că noi toți de acolo, cei participanți la acea discuție știam viața acelui om doar prin prisma a ceea ce se vedea. Sub stratul de mușchi și piele fermă nu știm ce deșeuri avea omul care aparent se îngrijea mai mult de exterior. Nu îi cunoșteam copilăria, nici prea multe experiențe din viață, știam însă că avea o soție internată într-un azil cu ceva boală degenerativă și mai știu că își crescuse în mare parte singur fiul. Parcă nu mai pare o viață chiar atât de îngrijită, nu? Mie acum îmi pare că era un om care trăia destul de mult sub stres, care probabil a trăit un șoc atunci când a fost nevoit să își interneze soția, care cu siguranță s-a gândit cum se va descurca în rolul de părinte unic. Și aș băga mâna în foc să spun că toate cele deja enumerate au pus umărul la decesul său.

Stres!

Despre stres și legătura lui cu bolile vorbește Gabor Mate în cartea sa Când corpul spune NU. Despre trăirile din trecut pe care le transformăm în bagaj emoțional și îl purtăm cu noi întreaga viață pentru că nu știm să ne scuturăm de el, nu știm să îl lăsăm acolo unde îi este locul: în trecut. Pentru că mulți trăiesc în prezent coșmaruri din care nu știu cum să iasă pentru că au invitat și trecutul în prezentul lor și îl pun la masă, îl ospătează, îl îmbracă să nu îi fie frig, îi pun strat peste strat de durere și vină și depresie.

Știam în linii mari despre legătura dintre suferința trăită în copilărie și viața de adult, despre legături bolnăvicioase care te distrug încet, văzusem Înțelepciunea traumei în care Gabor Mate explică foarte clar cât de strânsă este legătura dintre făt și gândurile, emoțiile, stresul mamei, însă cartea aceasta a venit cu exemple, cu boli, cu suferințe, cu oameni care spun ce au trăit, cum au trăit și cum au făcut față. Și mai ales cum nu au făcut față. Când vezi totul negru pe alb, altfel se așază informația.

În primă fază am avut un șoc, am simțit să mă asociez cu toate bolile acelea. Aoleu am asta? Vai și eu parcă fac așa. Oare mi se va întâmpla asta? Aproape că îmi venea să fug la medic și să îmi fac toate analizele care să îmi arate că sigur ceva există pe undeva. Apoi am cernut informația, am așezat gândurile, am lăsat frica să treacă, am mai răsfoit câte o carte de-ale lui Irvin Yalom pentru că am găsit o familiaritate între Când corpul spune nu și Mama și sensul vieții: tot povești de psihoterapie.

Mi-a fost greu să citesc cartea aceasta, am trecut prin multe stări, am gândit mult, am asimilat mult, am analizat cât am putut și am internalizat cât m-am priceput. Și ca și când nu ar fi fost suficient că mă luptam cu informațiile pe care le primeam, a susținut Irina un webinar în care a spus scurt: o să mori! Te stresezi, te îmbolnăvești și o să mori. Bine, recunosc, nu a folosit atât de puține cuvinte, însă întregul meu sistem a tradus o oră și jumătate de informații la aceste două cuvinte cu egal între ele: stres = moarte.

Mate spune că nu există studii științifice pentru majoritatea bolilor prezentate în carte care să facă o legătură între stresul trăit de individ și boala de care suferă. Nu există cercetări suficiente care să schimbe fața medicinei și să trateze individul ca pe un întreg și nu ca pe o bucățică. Ce-i drept, în toți ani mei în care am trecut pragul cabinetelor medicale și a fost o perioadă de ani de zile în viața mea în care am vizitat mulți medici și multe clinici diferite la stat, dar mai ales în privat, absolut nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Niciun medic, nici măcar medicul meu de familie, nici cei din trecut și nici cel din prezent nu au știut vreodată istoricul meu personal de supărări, frustrări, angoase, stres, abuzuri, traume. Te doare rinichiul, îți facem n analize și teste, vedem dacă găsim ceva, apoi tratăm local, antiinflamatoare să nu mai simți nimic și mai vedem cu ce amorțim simptomul care îți urlă un mare STOP. Stai. Oprește-te puțin și uită-te la tine și vezi cum ești. Ești supra aglomerat și toți oamenii trag de tine în toate direcțiile și tu nu spui nu deși abia te târăști? Ia vezi ce îți aduce asta? De ce te doare coloana de rămâi înțepenit? De ce îți cedează rinichii? De ce ai noduli la sâni când știi că ai născut natural și ai alăptat doi ani de zile? Pentru că trebuie să te oprești și să ai grijă de tine.

Cartea aceasta abundă în interviuri cu oameni suferinzi, cu boli incurabile, aflați în diferite stadii ale bolilor de care suferă și toți au dulapurile pline cu fantome. Abuzuri de toate felurile, atașament evitant, părinți cu dependențe, copii responsabili pentru fericirea părinților lor și multe altele descrise pe larg în fiecare capitol. Las mai jos un scurt fragment al unui interviu dintre Gabor Mate și o pacientă cu artrită reumatoidă. Interviurile de regulă au fost făcute în spațiile personale ale pacienților, fie acasă la ei, fie în mediul de lucru, doar această pacientă a acceptat să se întâlnească într-un spațiu neutru al unui fast food. În acest fragment m-am regăsit eu cel mai bine și a avut cel mai mare impact în capul meu.

– Sunt curios de ce ai vrut să ne întâlnim la McD.

– Acasă sunt mereu conștientă de modul în care arată casa mea. Trebuie să fie curată și ordonată.. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că ici-colo există praf, atunci…

– Nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți să scapi de praf, așa-i? Praful face parte din viață. Și dacă nu poți accepta acest lucru, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu toate lucrurile din viața ta?

– Da. Înainte de a avea artrită reumatoidă eram și mai și. Mătușile mele mă numeau superfemeie. […]

Am înțeles destul de târziu că mă înscriu cu brio în lunga listă a perfecționismului. Praful mi-a consumat mare parte din existență. Mai curat ca în spital era motto-ul meu. Pentru că în spital riscai să mai pescuiești câte un microb, bacterie, ceva, pe când la mine în casă clar nu. Și mai târziu am înțeles că sunt rigidă. Bine că am evoluat. Dacă pun acum o poză cu sufrageria, arată ca un câmp de luptă, atât sunt de împrăștiate lucrurile. Și toate se datorează copilului care este încununarea haosului, împrăștierii și dezordinii. Care a scos farmacia din casa noastră și a pus în loc geamuri pline de urme de degete și desene pe abur și lucruri împrăștiate. Am trecut prin diverse stări de la agonie la nepăsare. Toate în timp și de durată. Acum sunt relativă relaxată cu haosul și mai ales cu praful care chiar există din plin în atmosferă, însă nu sunt pregătită să arăt lumii acest aspect. Dacă mâine s-ar anunța un musafir, aș face măcar minimum de ordine.

Am învățat din această carte că nu sunt părinții de vină pentru modul în care nu s-au implicat armonios în copilăria mea pentru că și ei au în spate propriul lor bagaj pe care nu au știut cum să îl depășească. Am învățat că mă ajută să îmi internalizez trecutul. Este al meu, mi s-a întâmplat mie, nu îl pot schimba, însă îl pot accepta, chiar dacă nu pot înțelege pe deplin de ce unele lucruri au decurs cum au decurs. Încă învăț să pun limite sănătoase pentru mine chiar dacă cei vizați sunt răniți, este treaba lor să își trateze propriile răni. Încă învăț să spun NU. Nu vreau să merg în vizita aceea pentru că nu mă simt confortabil.

Da, este încă o carte care a făcut lumină în mine și este ceea ce vă doresc și vouă: să faceți lumină singuri sau cu ajutor și să reușiți să ieșiți din disperare.

Să fiți bine!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Nu am rest să vă dau este o practică sau o realitate?

În ultima vreme aud frecvent acest nu am rest să vă dau, atât în magazine tip alimentară cât și atunci când comand online și plătesc ramburs.

Este adevărat că de o vreme bancomatele eliberează bancnote mari și nu mai iese pe fanta bancomatului și mărunți de 5 sau 10 lei. Ceri 100 lei, primești o bancnota, asemenea și la 200 lei. Merg la un magazin care nu este supermarket și iau un pachet de unt cu 200 lei am mari șanse să plec fără unt pentru că nu vrea nimeni cei 200 lei ai mei. Nu au rest. Sau dacă îmi dau mie restul, rămân fără mărunt în casa de marcat. În zona mea este ceva frecvent. Parcă m-am întors puțin în timp când primeam gume și acadele în loc de rest deși nu ceream produsele. Nu avem rest să vă dăm 50 de bani, dar vă dăm o gumiță.

Am comandat recent prin una din aplicațiile acestea care ne fac viața mai comodă când putem prin câteva click-uri să avem la ușă de la mâncare gata gătită, la lapte și detergenți. Când altcineva face cumpărături pentru mine și mi le aduce la ușă, eu doar spunând mulțumesc, este foarte bine până când ceva mă scoate din ritm. După cum spuneam, două dintre comenzi mi-au dat cu virgulă.

Le-am plătit cash, am notat în aplicație cu câți bani plătesc, în capul meu mă gândesc că fac asta tocmai pentru a se ști cât rest trebuie să îmi returneze curierul și nu ca să facă aplicația sondaje de opinie, ia să vedem câți din