Featured

Mama cui să fie oare?

M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.

Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.

Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).

În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.

Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.

Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?

Ca sa obtii o mare doamna, incepe cu bunica" - Meseria de parinte
Featured

Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL  REAL? » Dambovita Reality News
Featured

Brioșe sărate sau cum să asiguri cu ușurință una dintre mesele zilei.

Mi-au venit în gând brioșele sărate și am zis că nu este bine să le irosesc acolo, să le și scot la suprafață, mai ales că nu am mai făcut de mult tare. Într-o vreme le făceam des, reprezentau oricare masă de peste zi, ba chiar și gustare dacă era necesar. Deși ele conțin ouă și primul gând este de mic dejun, vă spun eu că pot fi și prânz și merg și la cină cu o salată lângă sau cu un sos cremos, ori chiar cu tzatziki că tot mai are puțin și vine vara și să fim deja intrați în atmosferă.

De regulă eu fac brioșele acestea cu ce am prin frigider, nu au de fiecare dată aceeași compoziție, însă păstrez ouăle ca să fiu consecventă.

Aveam în frigider ouă care era musai să le consum înainte de termenul de expirare și ca să nu mă duc spre ceva dulce, mi-am îndreptat atenția spre ceva sărat. Am luat un bol mare să mă pot lăfăi în el, în care am spart 8 ouă pe care le-am amețit bine cu un praf de sare. În mod normal pun și un amoniu sau un praf de copt însă de data aceasta pur și simplu am uitat. Nu au crescut ca și celelalte și s-au și lăsat puțin când le-am scos din cuptor, însă tot bune și tot mâncabile.

Abia aici vine partea complexă a preparatului pentru că am curățat, spălat și tocat pe rând o legătură de ceapă verde, un ardei kapia și o legătură de mărar. Am mai dat pe răzătoare și o bucată de brânză de oaie, nu foarte mare, dar suficient să o simt în preparat. Am presărat cu delicatețe (musai) un praf de piper, un praf de paprika, un praf de oregano și alte câteva condimente pe care nu le pot spune, nu pentru că ar fi secret de stat, ci pentru că pe borcan scrie condimente pentru omletă. Pe toate le-am amestecat bine, le-am pus în formele pentru brioșe și le-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc mititel să se gătească oul în tihnă și nederanjat.

Tai niște felii de roșii și de castravete verde și proaspăt pe o farfurie pe care pun și aceste brioșe și am finalizat mic dejun sățios.

Fac un sos cremos cu iaurt, muștar și maioneză și o salată cu crudități crocante sau câteva legume la abur și am asigurat prânzul sau cina dacă schimb sosul cu unul mai ușor.

Pot fi puse la pachet la școală sau la serviciu, sunt versatile, se pretează în orice pachet.

Îmi plac mâncărurile la care nu muncesc foarte mult, care sunt rapide ca timp de preparare și îmi place că am o familie absolut adaptabilă și că nu sunt deranjați nici dacă ar mânca omletă la cină în loc de mic dejun.

Să aveți poftă!

Featured

Am citit: Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Am început să citesc cărți de parenting după ce s-a născut copilul meu, mai mult din frică decât din dorința de a fi informată sau în pas cu timpurile. Eram atât de concentrată să nu repet greșeli, să nu cad în deznădejde și să nu văd cale de ieșire, să arăt că eu pot. Să demontez acel ai să vezi tu când vei avea copiii tăi că nu e așa cum spui acum. Să îl dobor pe prima palmă este mai greu de dat, dar pe urmă restul vin ușor. Frica m-a făcut să mă informez, să fiu alertă, să mă storc ca pe un mop zdrențuit de la atâta folosire și să nu cedez.

Fiecare carte din aceasta care avea menirea de a mă ajuta să fiu o mamă capabilă, aptă, iubitoare, empatică și mai ales corectă, mi-a adus în primul rând cunoaștere pentru mine în corpul meu și în capul meu.

Am mai zis eu pe aici că am înțeles din cărțile de parenting mai multe lucruri despre adulți, decât despre copii pentru că am recunoscut tipare și am înțeles mecanisme.

Cum să fii o mamă/fiică bună este o carte destinată în principiu fetelor adolescente și mamelor de fete adolescente care aduce în prim plan intuiția feminină. Este prima carte de acest gen pe care eu o citesc. Am citit mult despre psihicul uman, despre creier, despre știință și neuroștiință, despre a fi prezent în viața copilului și în momentele petrecute cu el, dar despre a beneficia de ce oferă intuiția în a crește corect și echilibrat un copil, n-am mai citit până acum.

Este o carte scrisă în tandem mamă-fiică cu exemple personale și din lucrul cu oamenii, cu experiențe din experiența de psihoterapeut a lui Sil din mulții ani de lucru cu oamenii.

Partea scrisă de Eliza cred că merge citită de fete cam de pe la vârsta de 13 ani, atunci când încă nu s-a declanșat uraganul, însă nici nu mai este prin preajmă copilul drăguț și simpatic la fiecare pas. Și da, cred că așa cum este o carte scrisă în tandem, este și o carte ce poate fi citită în tandem. Pentru că fiecare, atât mamă cât și fiică, află câte ceva despre cealaltă. Mai ales în cultura noastră unde am fost învățați atâția ani să ne băgăm emoțiile sub preș, unde plânsul este rușinos, iar vulnerabilitatea este o prostie. Cred că ar trebui să știe și copiii noștri că și noi adulții avem sentimente ce ies la suprafață atunci când simt nevoia să o facă. Și mie îmi vine să țip, să bufnesc, să înjur când simt nevoia să scot din mine emoții care mă macină. Este adevărat că eu am și mai mult autocontrol decât un copil aflat în plină furtună emoțională.

Am înțeles de mult că dialogul sincer și corect este drumul spre o relație echilibrată și este ceea ce susțin și autoarele în cartea de față. Am înțeles că pedepsele sunt o formă de control – poate informația aceasta ajunge la cât mai mulți părinți și la cât mai multe cadre didactice care încă practică cu succes pedeapsa în corectarea comportamentului. Adică au un fel de căței pe care îi dresează. Au fost cuminți primesc recompensă, altfel nu primesc și cățelul știe ce comportament îi aduce recompensa. Exact așa este și la copii și funcționează până la un punct, apoi ne plângem de ce fel de tineri sunt acum în societate. Ei bine, noi îi ajutăm să ajungă așa cum apoi nu ne plac. Scuzați analogia cu patrupedul, patrupedul nu are nicio vină în această discuție.

Am mai înțeles că trebuie să ne dăm jos vălul de la ochi și să vorbim deschis cu copilul despre corpul său și despre modificările ce apar pe măsură ce crește. Asta spuneam și aici legat de ce informații oferim și de la ce vârste. Nu ar trebui să mai considerăm ca fiind rușinos să pronunțăm cuvinte care au legătură cu organismul nostru.

Noutatea acestei cărți pe lângă faptul că face foarte mult trimitere la intuiție (nu dezvolt acum, pentru că voi reveni cu un alt text doar despre intuiție), este trimiterea pe care o aduce către Eckhart Tolle și despre scrierile sale legate de starea de prezență. Starea de prezență coboară vălul de pe ochi, oferă o atenție sporită și ne ajută pe noi mamele să vedem dincolo de strat, să vedem substratul, emoția, frica, neliniștea. Copii au multe astfel de emoții și trăiri și nu sunt mofturi, sunt temeri pe care nu știu să le exprime sau sentimente cărora nu știu să le facă față.

Încă o dată mi s-a confirmat faptul că basmele sunt deschizătoare de drumuri, mă bucur că nu am citit degeaba Psihanaliza basmelor, deși mie încă nu îmi plac basmele, îmi plac poveștile acestea moderne și colorate și pline de fantezie, însă ofer Cezarului ce-i al său și nu dau basmele deoparte, noi chiar am început să citim variantele originale în detrimentul celor distorsionate de la Disney.

Sper să vă fie cu folos ideile lăsate de mine aici, cu toate că eu recomand să citiți cartea pentru a avea propriile voastre idei.

Featured

Ei doi și un aparat de aer condiționat.

Mă enervează teribil porumbeii. Mă enervează că sunt mulți și fac multă mizerie și se adună în stoluri de am impresia că vor să mă ia pe sus și să mă arunce din văzduh de unde mă lipesc de o bucată de asfalt, fără gropi, cu puțin noroc.

Mai tare decât porumbeii mă enervează pescărușii cu țipătul lor strident. Pe ei îi văd mai rar, însă îi aud continuu și îmi imaginez cum planează ei pe deasupra blocurilor înalte adaptați și ei la civilizația modernă.

Însă porumbeii sunt prezenți fizic. Îi văd, sunt peste tot ca o invazie de termite…doar că în cazul de față cu porumbei.

Într-o după amiază friguroasă în parcul Cișmigiu, pe vremea când încă arăta a parc, într-un loc de joacă unde erau și copaci înalți cu trunchiul gros, se roteau ceva porumbei. Nu vedeam exact câți pentru că se întunecase iar eu pe întuneric nu disting prea clar cu toți ochelarii din dotare. Dar îi auzeam cum se rotesc pe deasupra copacilor și cum își fâlfâie aripile în zbor. O clipă am fost chiar fascinată de moment până când un porumbel în zborul lui maestuos s-a scăpat nițel pe el. Însă totul s-a întâmplat cu o viteză care mi-a dat impresia că mă aflu în mijlocul unor trageri. Răhățelul de porumbel ( că este ceva frumi și porumbelul e delicățel) m-a izbit în rama ochelarilor, ochelari care plecaseră ușor de la locul lor mai într-o parte. Damn porumbeilor!

Mă mai enervează când se activează gospodina din mine, aia pe care mă străduiesc foarte tare să o țin ascunsă, o îndes bine în interiorul meu și nu îi dau voie să se manifeste pentru că vine după ea cu toată obsesia curățeniei și face ochii mari când vede aparatele de aer condiționat pline de rahat de porumbel. Da, da exact, alea care stau afară și sunt prinse pe suport de peretele exterior. Ce, ele nu trebuie să strălucească de curățenie? Doar se știe foarte clar că dacă nu cureți și aparatul de aer condiționat nu le ai cu curățenia. Așa că din când în când când îi văd că stau zgribuliți pe aerul condiționat le mai bat în geam. Eu vreau doar să îi salut, dar nu știu ei de ce se sperie și zboară. Ciudați și porumbeii ăștia.

Însă mi-am schimbat într-un fel părerea despre ei (în alt fel încă nu) în momentul în care i-au răhățit aparatul de aer condiționat și geamul de la balcon vecinului de la etajul 8, iar asta se întâmpla fix de pe aparatul meu de aer condiționat. Ei atunci recunosc că și-au dat mâna răutatea cu satisfacția și până și gospodina din mine s-a hăhăit zgomotos. Vecinul de la 8 este vecinul deranjat de absolut tot ce mișcă, suferă tare cu nervii, întreaga familie de fapt, sunt captivi în blocul acesta în care oamenii nu înțeleg sensibilitatea lor la zgomot și viață și bat la toate ușile unde se simt îndreptățiți să o facă. În mai multe zile caniculare de vară când aveam aerul condiționat pornit s-a postat în ușa mea câte un membru din apartamentul acesta al etajului 8, indiferent de oră, nu conta că era 11 noaptea și eu am copil mic care la ora aceea doarme și ei își uită degetul pe sonerie de parcă ar suna la room service, sau mai discret bat în ușă delicat, doar că de pe interior se aud bubuituri puternice. Nu ne încurcăm acum în detalii. Oamenii aceștia îmi cereau de fiecare dată pe bună dreptate să rezolv cu aerul meu condiționat care picură pe tabla lor montată de ei deasupra geamului bucătăriei sau pe aerul lor condiționat care le stropește geamul de la balcon și este tare neplăcut. Este ca picătura chinezească, așa mi-au spus și m-au convins de fiecare dată. Ceea ce ei nu au mai vrut să înțeleagă era că ce noi reparam, porumbeii stricau pentru că se băgau fix acolo pe țeava aceea și rupeau orice însemna protecție. Așa că după multe astfel de discuții, explicații, sugerându-mi să închid aerul condiționat când fierbeam la propriu în casă, m-am bucurat tare când am văzut cât de răhățit poate să fie geamul lor, exact acela care era sensibil la apa de la aer condiționat. Aștept și momentul în care să îmi spună să mut aparatul de aer condiționat pentru că li se murdărește geamul de la balcon și atunci am confirmarea că sunt pe alte meleaguri ei. Da, porumbeii mă răzbunaseră.

Însă am decis să empatizez cu ei definitiv când mai zilele trecute doi porumbei se drăgăleau pe aerul meu condiționat, fix în fața geamului meu. Era frig tare afară și erau zgribuliți ghemotociți unul în altul iar unul îl ciugulea pe celălalt pe cap în timp ce moțăia ușor. Ei abia atunci au devenit frumi și drăgu și lasă-i să se răhățească că e și ei păsări. Dacă înainte făceam eforturi să se sperie ca să plece de pe aparat și mă ignorau cu desăvârșire, acum încerc să nu îi deranjez și culmea că mă văd prin geam de la distanță destul de mare și zboară. Cine știe, s-or fi schimbat generațiile și ăștia noii nu știu mersul lucrurilor.

Un weekend ne-răhățit de porumbei vă doresc să aveți.

Porumbei | Enciclopedie Animale
Featured

S-a scumpit parcarea – un vuiet care va deveni normal imediat ce va trece.

Când o să vadă cât s-a făcut parcarea o să ii cadă fața. Așa spunea vecinul de sub apartamentul meu aseară. Nu mă mai îngrijorez de mult că din apartamentul meu aud toate discuțiile celor din apartamentul care locuiesc cu un etaj mai jos. Nici că atunci când este liniște aud chiar de la 2 etaje mai jos și nu doar de la cei care sunt pe aceeași verticală cu mine. Nici că în toiul nopții aud din dormitorul care este lipit de baie pe cei care fac pipi. Apa trasă la baie este deja muzică pentru urechi. Așa sunt apartamentele acestea în blocuri construite pe vremea împușcatului când nu era împușcat. Pereți subțiri, plafon și mai subțire. Ne-am obișnuit, ne-am adaptat, am acceptat, am luat lucrurile ca atare.

Adevărul este că eu nu știu cum stă treaba într-un apartament nou și modern pentru că nu am fost într-unul niciodată și nu am nici prieteni care să adere deja la acest statut de bloc nou construit. Poate că și acolo se aud vecinii de dedesubt, cine știe.

În tot cazul, m-am obișnuit.

M-a îngrijorat în schimb că cineva avea să sufere. Cuiva îi cădea fața când afla cum stă treaba cu parcarea. M-am tot gândit ce va face omul fără față. Eei sigur și-o adună de pe jos, și-o mototolește bine ca pe o hârtie nefolositoare și merge așa cu ea să se așeze la coadă la ghișeu să plătească parcarea pentru că nu îl interesează on-line-ul.

S-a scumpit parcarea este tot ce se aude în ultima vreme. S-a scumpit parcarea bate chiar si omicronul.

Dacă înainte pentru o parcare care costa pe an sub 100 lei aproape că erai linșat când parcai pe un loc de parcare gol, acum pentru 500 lei în cel mai bun caz cheamă poliția. Aici se va da adevărata luptă, în parcare, nu la banii scoși din buzunar. Pentru că da, s-a scumpit parcarea, dar nu vor renunța oamenii grămadă la locurile de parcare. Nu va renunța nimeni. Nici sub formă de protest, nici sub formă de nemulțumire, nici sub formă dar lasă că le arăt eu lor, îmi fac eu parcarea mea. Oamenii au nevoie de acele locuri de parcare. Este mult mai liniștitor să îți știi mașina pe un loc de parcare amenajat decât pe marginea bordurii. Și atunci de ce atâta plângere?

Da, știu, cunosc mecanismul din spate. Prețurile se tot aliniază la standarde europene, occidentale, internaționale, extraterestre, însă nu și veniturile. Și cu toate acestea, toți cei care au loc de parcare scot din buzunar 500 lei pe an, chiar 1000 dacă este cazul pentru a-și păstra locul de parcare. Aici este și o nuanță de teritoriu. Ești proprietar cum ar veni pe un petic de teren și normal că nu renunți la el așa ușor. Lasă să fie că cine știe.

De la înălțimea geamului meu văd parcarea destinată scării în care locuiesc și eu. Nu am văzut permutări de mașini, eliberări de locuri, zarvă sau vânzoleală în parcare. Fiecare mașină pare la locul ei. Ceea ce înseamnă că toată lumea este de acord cu decizia.

O să spun ce văd eu că aduce bun această majorare: delimitarea locurilor de parcare mai des de o dată la câțiva ani pentru că benzile acelea se șterg foarte repede, asfaltarea locurilor de parcare pentru că unele arată ca și când ar fi căzut pe ele niște bombe mai mici, întreținerea corespunzătoare a locurilor de parcare. În zona noastră străzile și locurile de parcare sunt măturate frecvent, dar tot sunt pline de gunoaie, iar acum vreo doi ani am beneficiat chiar de o spălare cu spume și clăbuci a locului de parcare. Sunt convinsă că toate acestea vor deveni o rutină la un moment dat.

Altfel, cu scumpirea locului de parcare este ca și cu apartamentul într-un bloc vechi: te obișnuiești până la urmă, la început este mai greu.

Parcare profi #9 - Cum parchezi într-o parcare goală? - Mortu`s Blog
Featured

Am citit: Să nu râzi :(( – Raluca Feher

Am primit de Crăciun (mulțumesc!) acest roman al Ralucăi Feher și mă bucur tare. Am cunoscut prin intermediul paginilor încă un autor român care scrie bine, autentic și dureros. Am citit o radiografie a familiei tradiționale. O radiografie a unui oscior al familiei tradiționale pentru că această familie tradițională, atât de mult disputată în ultimii ani, are atât de multe fețe încât este imposibil să le redai pe toate într-o singură carte.

Așa se întâmplă în ultima vreme de atrag niște cărți de nici nu știu unde să le clasific în lista mea. Fie că eu le atrag, fie că scriitorii au un stil din ce în ce mai orientat către sine, un lucru este sigur: sunt binevenite aceste cărți. Orice cărți. Toate cărțile pe care le citesc în ultimul timp se interconectează cumva între ele, de la beletristică, la parenting, la spiritualitate. Interesantă succesiune.

Am regăsit în Să nu râzi ideea mai multor cărți și chiar a unor filme. Poate au fost sursă de inspirație, poate doar așa s-a întâmplat să scrie autorii în același ritm. Sau poate așa s-a așezat acum piața de beletristică: interiorizare, spiritualitate, psihologie. Cultura generală a unui scriitor tinde spre infinit în tot cazul. Și ce bine că putem spune acest lucru despre scriitori români care merită citiți, trebuie citiți pentru că scriu autentic așa cum am zis mai sus, dar și autohton. Adică noi ne înțelegem pe noi.

Am căutat prin arhivă să vad dacă am mai citit ceva de Raluca Feher, nu am găsit, scriitura îmi pare cunoscută, stilul îmi pare că l-am mai întâlnit. Am recunoscut ceva din Cristina Vremeș între paginile cărții aici menționate.

Am mai regăsit și un crâmpei din Biblioteca de la miezul nopții, precum și o frântură din filmul In time lansat în 2011 cu Justine Timberlake în rolul principal. O mulțime de idei însă extrem de bine conturate, strânse între paginile acestei cărți.

Dacă aveți răni sângerânde legate de părinți, mame castratoare psihologic, părinți care nu vă apreciază, citiți această carte. Despre toate vorbește Raluca Feher cu ironie și cu umor în cartea care ne îndeamnă să nu râdem.

Inițial când am văzut coperta m-am întristat puțin. Hai măi un îndemn la tristețe, ce e asta? Așa fac eu, mă iau gândurile pe dinainte, uneori și cuvintele și mă grăbesc cu concluzia. Primul impact vizual este unul foarte important pentru mine. Coperta și titlul cărții atârnă greu în decizia de cât de repede sau de târziu cartea repsectivă va fi citită. Hmmm și să nu râzi zici. Ia să vedem, o să râd oare!?

Nu am râs, dar am zâmbit amar pe alocuri. Căci așa este. Așa este în atât de multe vieți, exact ca în carte. Mama aceea care este expusă în carte am cunoscut-o și eu în nenumărate rânduri, însă sub alte chipuri. Și am mai văzut și ce a dat societății în materie de fantome umane care se târăsc zi de zi în încercarea de a afla cum să trăiască cu ce au primit.

Raluca Feher plasează în Să nu râzi o familie formată din patru membri : mama, tatăl și doi copii, aparent funcțională, respectabilă, onorabilă. Doar că viețile tuturor se clădesc din bucăți de puzzle care se tot destramă pentru că interacțiunea cu un membru al familie care face subiectul cărților de psihologie lasă urme adânci în fiecare. Și pentru că nimeni nu râde, nimeni nu știe nici să fie fericit.

Să nu râzi este o declarație de independență.

Să nu râzi este o reiterare a trecutului.

Să nu râzi este dorința de a ieși de sub jugul familial.

Să nu râzi este paradoxul vieții.

Să nu râzi înseamnă să nu îți bați joc.

Cartea se împarte cumva în două părți. Prima parte o are ca personaj central pe Diana, fiica mamei nebune care spune povestea din perspectiva suferinței proprii. A doua parte o aduce în prim plan pe mama nebună Mily Matei, însă tot din perspectiva Dianei. Nu mi-a dat impresia că citesc două cărți în una însă am observat schimbul dintre personajele principale. Cum și-au cedat una alteia locul în prim planul nebuniei numite viață. Un joc de putere, de șantaj emoțional, de durere și de disperare.

Romanul în sine este o dramă în funcție de experiența proprie a fiecăruia și de bagajul pe care îl poartă cu sine. Am apreciat peste măsură sarcasmul și ironia, sunt forme de umor care sunt exact pe placul meu, chiar dacă unii ar spune că nu se înscriu la umor.

Și pentru că mi-a plăcut tare mult atât autoarea cum a scris, cât și cartea cum a fost scrisă, am mai comandat încă un roman al Ralucăi Feher, stați pe-aproape că mai vine ceva.

Eu vă îndemn să râdeți și atunci când nu vă vine să râdeți, am citit eu undeva că râsul detensionează cele mai negre scenarii în care vă aflați. Plus că nici nu costă. Și să luați în serios îndemnul autoarei prezentate astăzi: să nu râdeți – să nu luați în derâdere.

Enjoy!

Featured

Am descoperit ceva nou la mine: că îmi place tutunul.

Am fumat ceva ani, nu mai știu câți, nu i-am mai numărat de mult. M-am chinuit tare mult să țin acel fumat sub control. Ba m-am lăsat, ba m-am apucat, ba număram țigările pe zi, ba fumam în neștire. Mă ascundeam după fumat pentru a-mi justifica furia, nervii, reacțiile exagerate. Acum 8 ani am reușit să închei acest capitol al vieții mele, cu toate că nici acum nu sunt convinsă cu toate celulele ființei mele că este definitiv.

Între timp am descoperit că nu agreez deloc fumul de țigară, nici în aer, nici pe haine și mai ales nu în păr. Că nu apreciez oamenii care își aprind țigara lângă mine la masă când eu încă mănânc. Și chiar dacă nu mănânc. Detest chiștoacele de peste tot, chiar și în cele mai frumoase colțuri de natură. Mă irită oamenii care fumează în locurile de joacă, în nasul copiilor.

Mă deranjează teribil mirosul unor țigări. Este ceva rău acolo. Iar izul răspândit de unele țigări electronice îmi răsucește stomacul ca într-un dans de toreador cu taurul fioros.

Cu toate acestea, am descoperit că îmi place cum miroase tutunul, cu condiția să fie un miros discret și nu unul intens care mă amețește.

Am descoperit pur întâmplător și fără intenție un parfum cu note de tutun. N-aș fi crezut niciodată că pot pune pe mine un parfum care să miroasă și a tutun când fumul de țigară mă deranjează atât de mult. Dar tutunul este tutun și țigara este țigară.

Acum ceva vreme, dar nu foarte demult, o prietena de-ale mele mi-a oferit în dar un trabuc adus chiar din mama tutunului de calitate, Cuba. L-am pus la loc de păstrare într-o cameră care nu îi oferă cel mai bun ambient, este drept. E uneori prea cald, alteori prea frig, bine că nu are umiditate, măcar e puțin protejat. Din când în când il mai iau, mă uit la el și îl miros intens și cu nesaț. Mă duce gândul imediat pe o plajă cu nisip fin iar eu țin în mână o frunză foarte uscată de tutun care se fărâmițează la prima atingere, în timp ce un vânt fierbinte îmi zburătăcește buclele în toate direcțiile. Apoi îl pun înapoi pe raft și eu sunt tot aici cu polarul pe mine. Aerul cald este de la o aerotermă. Și nici nu știu cum arată frunza de tutun pentru că nu am văzut niciodată una, cu toate că la un moment dat în țara noastră se cultiva intens tutun.

Universul s-a uitat la mine din imensitatea lui și a zis să îmi facă o bucurie. Așa că înainte de Crăciun a ajuns la mine pe căi atât de nebănuite un set luxos de aromaterapie, ceva ce m-a făcut să fac șpagatul pe două scaune. Dacă aș fi fost Van Damme. Setul acesta conține și un ulei pentru mâini și corp cu note de tutun. Putea să miroasă a vanilie, a scorțișoară să fie în ton cu atmosfera, a lavandă să mă linișteacă la cap, dar el miroase a tutun. A trabuc gros, rulat manual de o cubaneză drăguță, care face asta de plăcere și nu ca parte dintr-o mafie locală.

Tutun! Cine ar fi crezut!? Eu clar nu.

Cum se fumează şi apreciază un trabuc
Featured

S-a încheiat unul dintre cei mai buni ani din existența mea. A început cel mai bun an al meu.

Acum un an pe vremea aceasta aveam o amețeală în cap care mă făcea să mă țin cu mâna de perete ca să nu mă prăvălesc pe parchet. Aveam o tuse care mă ținea activă trei-patru ore în fiecare dimineață de pe la ora patru. Tușeam și tușeam și tușeam până adormeam epuizată de un efort și așa prea mare. Luasem virusul de care mă temusem cel mai tare, cel pe care îl alimentasem cu frică, venise să îmi întărească credința că de ce îmi este frică nu scap deși nu pot ieși din frică și știu că nu o scap, dar îmi doream să fi scăpat.

Apoi un an întreg am tușit constant. Scurt și sec și uneori mai rar, alteori mai des. Am dus cu mine un an întreg niște bronhii încărcate ce în final mi-au dat pace.

Un an întreg am obosit doar făcând câțiva pași. Ceea ce îmi era comun și normal îmi devenise imposibil. Un urcat de câteva trepte se transformase în maraton. Un mers de 5 minute mă făcea să îmi doresc să mă întind rășchirată pe trotuar și să îmi las oasele să se relaxeze. Mă simțeam jugul care atârnă greu pe pământul reavăn.

Și cu toate acestea a fost un an bun. Cel mai bun an pe care îl percep ca fiind bun din ultimii ani. Unicul an perceput ca bun a mai fost anul în care mi-am ținut în brațe copilul, dar nu suficient de bun pentru că mi-am petrecut trecerea dintre ani în spital.

Desigur că și anul în care m-am căsătorit a fost unul minunat, mai ales că luasem și casă la înălțimea etajului zece, dar mă îndatorasem la bancă pentru o viață de om.

Bineînțeles că ani buni au fost și cei în care mi-am luat examenele, sau diplomele, ori cele în care am reușit să îmi văd în concerte aproape toate trupele preferate, ori anul în care am făcut un semi tur de europă. Toți acei ani au fost buni, dar nu suficienți. Tot timpul a fost cu da, dar. Dar a fost greu, dar a fost rău, dar s-a întâmplat aia și ailaltă.  Dar…

Niciodată suficient. Niciodată mulțumită.

Anul acesta a fost un an bun, chiar foarte bun. Evident că sunt lipsuri și dorințe neacoperite și tot timpul vreau mai mult. Dar a fost un an atât de bun, după atât de mulți ani în care nu a fost suficient.

Sfârșitul de 2021 mi-a adus prima oară în viață lipsa mantrei pe care o aveam la absolut fiecare sfârșit de an: sper ca anul viitor să fie mai bine! Ce mă bucur că se încheie un an absolut oribil. Să vină unul mai bun. Și cum nu știu, dar se făcea că la final de an aveam un bilanț tot oribil, tot îngrozitor, tot cu speranța că următorul îmi va aduce ceva ce nici eu nu știam ce să îmi aducă. Dar, bun să fie.

Da, m-am îmbolnăvit anul trecut, da, mi-a fost greu, da, am tras după mine o epuizare greu de pus în cuvinte, dar am depășit o frică cu care m-am luptat din greu. Am trecut peste o etapă. Mi-am demonstrat mie că pot. Că negrul altora nu este negru pentru toată lumea. Că nuanțele sunt atât de diferite.

Anul trecut am râs mai mult, am zâmbit mai des, am socializat mai bine, am călătorit mai mult, am cunoscut oameni noi care au adus plus valoare, au venit în viața mea schimbări atât de intense încât am fost de nenumărate ori uimită. Cum se poate să se poată!? Exact ca în Cum a furat Grinch Crăciunul mă mai întreb și eu câteodată.

În viață este atât de greu, încât uitasem să văd și cât este de ușor, ori de frumos, ori de confortabil. Ori de normal. Că în viață este normal să fie și greu.

Anul 2021 nu a fost anul meu perfect, dar a fost anul meu foarte bun, iar pentru 2022 nu îmi doresc un an perfect, îmi doresc anul meu foarte bun.

Un an foarte bun să aveți fiecare dintre voi.

Rex Johnson Quotes | QuoteHD
Featured

Am citit: Ea și el – George Sand

Mi-a stat pe raft în bibliotecă această carte ani de zile. Mai mult de cinci ani. Și ca ea mai am și altele care mă așteaptă liniștite să le iau la răsfoit. Unele mă atrag greu tare, altele nu îmi sună interesante, pe altele le mut în spate pentru că în față vin mereu cărți care mă interesează mai mult. Însă asemenea unui soldat pe câmpul de luptă, așa și eu cu cărțile: nicio carte nu rămâne necitită.

George Sand este pseudonimul sub care a publicat nenumeroase cărți autoarea de origine franceză Amantine Lucille Aurore Dupin. Scriind sub pseudonim, la vremea respectivă i s-au atribuit mai multe nume, printre care cel mai popular fiind Marie Aurore de Saxa marchiză de Dudevant, însă a infirmat acest nume printr-o explicație publicată în acel timp.

Cartea cu care a pășit în lumea scriitorilor a fost Rose et Blanche care a fost publicată în 1931, fiind scrisă împreună cu romancierul Jules Sandeau, de aici plecând și ideea pseudonimului.

George Sand a fost o scriitoare extrem de populară a vremurilor sale, fiind foarte apreciată de scriitori celebri precum Hugo sau Dostoievski, însă în România nu a fost la fel de cunoscută opera sa de către publicul larg.

Recunosc că mi-a fost dificil ca după atâtea cărți moderne și după un ritm de scriitură dinamic și alert să mă întorc la un stil așezat, lin, domol. Pe toată durat cărții mi-a lipsit cumva stilul modern, însă m-am adaptat destul de repede pentru că am eu această puetere de a fi adaptabilă din punct de vedere literar, așa cum nu sunt din atât de multe alte puncte de vedere.

Ea și el a fost publicată în 1859 fiind un roman romantic, autoarea transpunând în paginile cărții propria-i istorie de iubire cu artistul Alfred Musette, o poveste romanțată și nuanțată de dragul scrisului care a stârnit proteste din partea celor care susțineau adevărul istoric. Așadar un roman controversat. Da, dar pentru acele vremuri, pentru vremurile de astăzi când avem tabloide care se ocupă de o astfel de parte literară, acest roman ar trece sub unul insignifiant.

Este totuși necesar ca din când în când să luăm o pauză de la cotidian, de la alergat, de la ritmul rapid, de la cărțile foarte moderne și să mai aruncăm un ochi și spre literarura altor secole pentru că fără reperele de atunci, cu greu ar fi existat literatura de astăzi.

În niciun caz nu este un roman insipid. Departe de mine aceste insinuări. Are romantism, are mister, are intrigă, are urcușuri și coborâșuri într-o relație romantică, are deznădejde, are ambiție, are toate ingredientele unui roman care oferă o pauză în alergătura cotidiană.

Pe alocuri am recunoscut în paginile aceste cărți povestea lui Oscar Wilde din Portretul lui Dorian Gray, dar doar ca o notă subtilă, ca un parfum de poveste, ceva ce m-a dus pe mine cu gândul la Oscar Wilde. Poate este un semn că ar trebui să recitesc acele cărți.

Aceasta este recomandarea mea de început de an: o Ea și un El într-o romantică și asezată carte.

Lectură plăcută să aveți!

Featured

De mână cu Timiduța

Când a auzit vocea stridentă care încerca să îi smulgă un salut, micuța Carolina s-a ascuns repede printre picioarele mamei. Acolo se simțea în siguranță. Îi plăcea că mama nu o forța niciodată să iasă, să dea piept cu oamenii pe care nu îi înțelegea. Mama o lăsa să stea strâns lipită de piciorul ei și o mângâia liniștitor pe păr și pe spate. Când Carolina era pregătită ieșea din ascunzătoarea în care se simțea în siguranță și socializa. Era chiar plăcut să socializeze și ei îi plăcea mult să vorbească, dar din nu știa care motive, uneori sau mai bine zis frecvent, Timiduța o ținea de mână.

Timiduța era personificarea pe care o dăduse unei emoții care o făcea adesea pe Carolina să pară neprietenoasă. Împreună cu mama a reușit să identifice ce o neliniștea, au concluzionat că este timiditatea și Carolina care are mulți prieteni imaginari, unii chiar permanenți, s-a gândit că i-ar fi mai ușor să se împrietenească cu timiditatea. De aceea Timiduța are un nume și o prezență constantă în viața Carolinei.

Într-o zi în parc când alerga de colo-colo sub atenția mamei, o fetiță prietenoasă și simpatică a întrebat-o pe Carolina dacă vrea să se joace împreună. Deși își dorea foarte tare să aibă partener de joacă și tot dădea târcoale copiilor în speranța că va fi băgată în seamă, când a auzit întrebarea fetiței, Carolina a pus bărbia în piept și ochii în pământ și dusă a fost după picioarele mamei.Ce s-a întâmplat rândunela mea? Întreabă mama. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?  Continuă ea cu vocea-i caldă care o caracterizează.

– Mnu, soptește Carolina .

-Cum? Mai tare, o încurajează mama care de la înălțimea ei nu auzise ce spusese fetița.

-Nu, nu vreau, întărește micuța.

-Atunci ce s-a întâmplat? Insistă mama.

Carolina se fâstâcește puțin și răspunde pe un ton șoptit cu ochii în pământ:

-O fetiță m-a întrebat dacă vreau să mă joc.

-Îmhî, întărește mama dându-i de înțeles că poate să continue.

-Și eu am fugit. De ce am fugit mami? Că eu chiar voiam să mă joc, spune Carolina începând să suspine.

-O! Înțeleg. Dacă voiai să te joci, cred că ai putea să mergi să te joci, încearcă mama să o încurajeze.

-Nu mai vreau! Decretează Carolina. Vreau să mergem acasă.

-Oo ești sigură? Abia am ajuns în parc.

Carolina nu mai spune nimic în timp ce o trage pe mama de mână încercând să o urnească din loc.

-Iubita mea, uite leagănul păianjen este liber, cel în care îți place ție atât de mult să te dai, mai face mama o încercare în timp ce se lasă trasă de fetiță spre ieșirea din parc.

Însă pare că nici nu aude, Carolina fiind hotărâtă să plece. Se îndreaptă în liniște spre casă însă mama vede că micuța este îmbufnată. Și nici liniștea nu este ceva obișnuit.

Seara la culcare mama și copila stăteau întinse pe pat cap lângă cap și umăr lângă umăr, era momentul lor în care reglau tensiuni de peste zi, își aminteau să fie recunoscătoare pentru bucuriile care le făceau viața mai plăcută sau chiar discutau serios aspecte care le preocupau. Tot timpul ora de culcare trebuia să înceapă foarte devreme pentru a avea timp să treacă împreună prin suita de emoții. Era momentul din zi în care până și Timiduța mergea să se odihnească lăsând o imagine mai clară în căpșorul micuței.

Mama vrând să revină asupra momentului din parc, căută o modalitate de abordare. Mai încercase în timpul zilei după ce ajunseseră acasă să abordeze subiectul, însă Carolina îl blocase de fiecare dată, așa că dădu răgaz subiectului până la momentul lor special de seară.

Așa că după ce fiecare și-a exprimat recunoștința zilei ce tocmai avea să se încheie și după ce dezbătuseră toate subiectele de interes pentru Carolina, mama mută subiectul spre momentul din parc.

-Iubita mea îți amintești astăzi în parc? Deja simte rezistența fetiței ei dragi și înțelege cât de greu îi este. Spune-mi draga mea, ce te-a făcut să pleci din parc atât de repede? Ție îți place în parc și de fiecare dată abia reușim să plecăm, iar acum cred că nici cinci minute nu am stat.

-M-am rușinat de fetița aceea spune Carolina jucându-se cu marginea păturii care îi ținea de cald noaptea.

-Am văzut asta, însă până acum nu s-a întâmplat să vrei să pleci din acel loc, spune mama îngândurată.

-Da, așa este, dar nu mai puteam rămâne, așa am simțit.

-Ce crezi că ai putea să faci data viitoare ca să îți fie mai ușor când întâlnești o situație asemănătoare?

Carolina se gândește, se frământă, însă nu găsește o soluție.

-Un somn bun poate te va ajuta să vezi lucrurile într-o altă lumină, spuse mama în timp ce o sărută pe frunte și o învelește până sub bărbie.

A doua zi de dimineață Carolina se trezește odihnită și pare că a uitat de situația din parc sau de discuția din seara trecută. Mama o urmărește discret însă nu insistă. Așteaptă să vadă cum vor decurge lucrurile la următoarele interacțiuni ale fetei cu oamenii necunoscuți.

Ocazia nu a întârziat să apară când mama și Carolina au mers în vizită la o prietenă a mamei care locuia într-o casă drăguță cu pereții turcoaz și care avea doi copii ceva mai mari decât ea, însă nu cu mult. Copii interacționau, se jucau împreună, ba se mai și supărau iar relația lor o intimida pe Carolina care nu voia să se mai desprindă de mâna mamei. Stătea ușor pitită după fusta înfoiată a mamei și privea cum cei doi copii se jucau reușind să o ignore ca și când nici nu ar fi fost acolo.  Atunci mamei i-a venit o idee. S-a aplecat la nivelul Carolinei, i-a luat ambele mâini mici în mâinile ei mari, a privit-o în ochi și i-a spus ceea ce avea să îi schimbe fetei modul de interacțiune cu oameni mari sau mici, străini sau cunoscuți.

-Iubita mea, ce ar fi să o iei pe Timiduța de mână și să mergi cu ea la Alexandru si Andreea și să le faci cunoștință și lor cu prietena ta?

Carolinei I s-a luminat fața, i s-a părut că a găsit răspunsul la frământările ei și a ieșit de după fusta înfoiată a mamei. S-a îndreptat spre cei doi copii ținându-și o mână ușor depărtată de corp ca și când ar fi strâns tare de mână pe cineva.

-Bună! Eu sunt Carolina, iar ea este prietena mea Timiduța. Vreți să vă jucați și cu ea? A auzit mama în timp ce stătea cu inima mică cât o ghindă gata să îi iasă din corp.

Copii au fost încântați de prietena imaginară a Carolinei, ba chiar Andreea s-a așezat lângă Carolina și a luat-o pe Timiduța de mâna rămasă liberă. Au pus-o să sară coarda, să stea de pază în jocurile lor, au alergat-o și prins-o pe rând până când Timiduța a oboist și a luat o pauză lungă pentru odihnă.

De atunci Carolina a fost vizitată din ce în ce mai rar de Timiduța. Acceptarea celor doi copii au ajutat-o să își depășească temerile.

Featured

Frig, întuneric, lună plină, miros de lemn ars.

Îmi place ca atunci când ajung printr-un sat să mă plimb pe ulițele lui. Să admir casele, să văd tradiția, să mă uit la garduri, să privesc copacii, să mă bucur de priveliște. Cel mai mult îmi place să fac aceste plimbări primăvara când sunt grădinile pline cu flori colorate care fac concurență în ale miresmelor și iarna când casele sunt pline de luminițe și podoabe de sărbătoare.

Am ieșit serile trecute pe afară într-o plimbare în aerul rece, am mers încet pe lângă garduri și am privit cu nesaț în intimitatea oamenilor. Frigul are un mod al lui de a crea intimitate. Oamenii singuri și bătrâni stau cu televizorul deschis și par mai puțin în singurătate. Familiile numeroase stau în aceeși cameră pe lângă o sursă de căldură, la povești, la amintiri din vacanțe, la experiențe trăite, cel puțin în capul meu așa ar fi o seară într-o familie numeroasă.

Nu am nicio jenă că mă uit în casele oamenilor, acolo unde draperiile nu sunt trase peste geamuri. Mă uit să văd ce au pe pereți, cât de intime par camerele, cum strălucesc globurile care atârnă din lustră. Merg mai departe și îmi strecor mâna mică în mâna călduroasă care mă primește și mă acceptă de fiecare dată, îmi încălzește degetele înghețate. Mă uit la brazii care care își coboară crengile grele peste gardul înalt, cum stau maestuoși și drepți privind spre Univers și veghind lumea de la înălțimea lor.

Miroase a lemn ars în aer, fumul gros de pe coșuri se împrăștie în aerul rece, casele sunt învăluite ca de ceață de fumul zburătăcit de vântul aspru care îmi face ochii să lăcrimeze. Deschid fermoarul hainei călduroase să intre fumul ăsta în mine, în haine să îl miros și mai târziu, să îl simt la încheietura mâinii ca pe un parfum scump ce îmi trezește simțurile și mă întoarce de fiecare dată la simplu, la natură, la viața fără griji. În depărtare un câine latră simțindu-mi prezența, ațâță și alți câini din sat lansându-se un concert din lătraturi pe diferite voci. Mă opresc o vreme să se obișnuiască cu prezența mea și să nu tulbure liniștea pe care o așteptam atât de mult.

Mai târziu, intrată în casă, îmi trag și eu o blană de oaie pe care mă așez în fața căldurii. Mă uit la flăcările care se unduiesc în sus pe pereți în timp ce aruncă un vălătuc de fum pe gura deschisă a șemineului. În lume sunt lucruri grele, copii desculți, oameni care se culcă flămânzi, pierderi de suflete dragi, însă azi nu sunt cu gândul la ele. Astăzi n-am melancolie, nici supărări, astăzi m-am înfundat în bula mea îndestulătoare. Am căldură în șemineu, o blană îmi ține de cald pe podeaua tare. Un îngeraș luminează pe perete, o lumânare arde pe-aproape făcând o umbră înaltă pe peretele alb. Astăzi sunt în liniște și în momentul acesta care este doar acum. Doar acum focul vălătucește așa și nicicând la fel.

Featured

Am primit anul acesta ceva recomandări de filme și seriale, las aici ce mi-a plăcut.

Deși am zis că mă las de filme și mai ales că mă las de seriale, anul acesta am picat în mreaja lor mai mult decât ar fi trebuit. Vorba celor de la Paraziții : jur că nu se mai întâmplă până data viitoare, exact așa și la mine. Nu, nu, nu s-a transformat în mult da și m-a ținut cu ochii lipiți de ecran sacrificând de multe ori somnul pe care nu mi-l dă nimeni înapoi. Despre unele filme și seriale am scris deja mai pe larg, astăzi doar încropesc o listă scurtă cu ce mi-a plăcut mie și nu cu tot ce am văzut. Așa că ce să o mai lungesc, iată:

  • Lucifer. De departe cel mai drag serial mie de anul acesta. Are umor, ironie, anchete polițienești și mult mister. Unde să mai pun că o întreagă suită de îngeri coboară pe Pământ și încearcă să se integreze lumii noastre. Actorul principal care îl interpretează pe Lucifer Morningstar este frumușel, cu pectorali bine lucrați, ce să mai, un deliciu să te tot uiți. Merge de văzut în maraton pentru că nu este de lăsat.
  • Lucy. Ca să rămânem în zona aceasta a Universului recomand așa cum și eu am primit recomandarea, acest film care ridică niște semne de întrebare. Unele sunt lămurite în film, altele nu. Orice film în care joacă Morgan Freeman este unul de văzut. Lucy este interpretată de actrița Scarlett Johansson.
  • Bucătăreasa din Castamar. Un serial simpatic, de epocă, cu rochii grandioase și coafuri complicate. Cam prea mult romantism pentru gustul meu și mult prea multe intrigi, însă măcar pentru rochiile acelea și tot merită văzut.
  • Frumoasă venețiană. Mai rămânem puțin în zona aceasta a rochiilor de epocă pentru a readuce în discuție acest film care mie îmi place tare mult. Este pe aceeași undă cu Memoriile unei gheișe, Curtezana în care joacă Michelle Pfeiffer, filme care aduc în prim plan puterea de seducție, de decizie, puterea politică a unor femei care s-au folosit de atuurile fizice pentru a schimba istoria.
  • Umbra spionului. Schimbăm registrul, virăm puțin către Rusia. Dacă vreți puțină istorie aplicată, acest film este ecranizat după o întâmplare reală din vremea războiului rece care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze, după ce un britanic și un rus au colaborat pentru a furniza informații Marii Britanii.
  • Complet necunoscuți. Am văzut că este și pe Netflix dacă în cinematografe presupun că nu se mai găsește. Recomand varianta noastră autohtonă deși îmi place finalul mai mult de la varianta originală. Este cel mai bun film produs în România din ultimii ani.
  • Armata hoților. Încă un film despre jafuri, spargeri, urmăriri și tot tacâmul, doar că acesta este o continuare a filmului Armata morților. Eu nu sunt fană zombie și filme prea sângeroase, de aceea Armata hoților este mai mult pe placul meu. Mai ales că actorul principal masculin joacă un rol de naiv ceea ce îl face adorabil cu zulufii lui blonzi.
  • Filme de Crăciun: Un castel de Crăciun, Un cavaler de Crăciun, Un tată de Crăciun, Crăciun în California. Toate sunt filme de sezon via Netflix, unele cu ceva umor, altele doar romantice și cam atât, însă când simți nevoia să vezi ceva care nu este nici istoric, nici realist, nici sângeros, oricare dintre acestea este bun pentru o pauză de relaxare. Se vizualizează musai cu un vin fiert în cană de pământ și bine înfofoliți în pătură.

Cam atât cu lista mea pe care am scurtat-o ca să nu ne prindă revelionul tot cu nasul în ecrane. Dacă nu aveți altceva de făcut, nu aveți zăpadă de dat și toate cărțile au fost citite, dar nu aveți chef de scos sarmaua la plimbare, atunci niște filme la casa omului sunt exact ce trebuie. Dacă aveți recomandări pe care ar fi bine să nu le ratez, vă rog împărtășiți și cu mine.

Spor la vizionat!

For the film industry popcorn reel film Royalty Free Vector
Featured

Am descoperit avantajul de a nu avea căldură.

Nu o să vă vină să credeți, dar chiar există și avantaje în faptul că ne lipsește căldura din calorifere. Nu mă credeți!? Stați că vă zic acum.

Am intrat aseară într-o casă unde am simțit că mă ia cu leșin de la căldura de acolo. Eram gros îmbrăcată fiind pregătită pentru stat afară ceva vreme. Așa că gros îmbrăcată cum eram, n-am avut ce să dau jos de pe mine când m-am văzut la căldură.

Casă serioasă care nu are nicio treabă cu căldura din Capitală. Și nici eu nu mai am nicio treabă cu căldura.

Mie de vreo 2 zile nu îmi mai urcă termometrul de la 19 grade. Și asta în cea mai animată cameră a apartamentului, adică sufrageria care nu are niciun perete exterior, unde este televizorul pornit, calculatorul, căldura noastră sufletească (da, da, avem și din aceasta) mai urcă măcar cu 1 grad mercurul în termometru. Pesemne că la capitolul suflețel scârțâim, că altfel televizorul își face bine treaba.

Ieri am folosit cuptorul jumătate de zi și n-a ajuns pic de căldură în sufrageria care este lipită de bucătărie pentru că termometrul ăla se încăpățânează să rămână la 19 grade. O fi cedat și el psihic de la atâta disconfort. Refuz să am termometru în celelalte camere care au pereți exteriori și unde se simte mult mai rece decât în sufragerie ca să nu mă apuce nervii ăi mari. Așa mai bine să nu știu. Seara când merg în dormitor mă așez pe un pat rece pe care trebuie mai întâi să îl încălzesc pentru a mă putea relaxa, iar fața și nasul îmi îngheață instant.

Dar, gata cu văicăreala. Bate Crăciunul la ușă și eu tot o țin pe-a mea cu caloriferul în brațe.

Să vedeți avantajele că ziceam de ele.

Pai mai am puțin și fac luna de când am brad în casă. Este verde, frumos, se pare că face față cu bine condițiilor meteo din Drumul Taberei. Nici nu se scutură, mai cad câteva ace când îl redecorează copilul zilnic. Avantaj? Avantaj, zic.

Dorm lipită de soț mai ceva ca timbrul de scrisoare. Înainte când mă lăfăiam în căldură mă dădeam pe marginea patului ca să am spațiu și să nu simt salteaua mișcată. Acum de când e ger în casă, nu mai simt nimic decât căldura celuilalt trup. Nu vă gândiți la alte cele că la cât e de frig, nimic nu zboară de pe mine, poate doar să mai pun niște șosete flaușate în picioare, am auzit că sunt bune la circulație. Avantaj? Eu zic că-i avantaj.

Fac mai multă mișcare. Pentru că este tot timpul frig ca să mă încălzesc mă mișc mai mult prin casă sau ies afară să mă încălzesc. Dacă merg suficient de mult sau repede, când intru în casă mi se pare chiar cald. Cel puțin 10 minute. Păi dacă nici ăsta nu e avantaj, care să mai fie?

Când încă mai aveam termometrul la 20 de grade, mi se părea foarte cald după un duș fierbinte, însă acum la 19, după un duș mi se pare și mai frig. 1 grad face diferența. Avantaj? Categoric! Mă mai spăl când o să mă întorc la 20 de grade. Economie și la apă.

Se pare că nu mai pot sta în căldură prea mare, mi-a demonstrat-o interacțiunea de aseară cu o casă călduroasă, așa că mă înscriu perfect în propunerea lui Nicușor când a zis că în alte țări oamenii stau iarna pe la 20-21 de grade. Eu probabil mă pretez mai mult pe Laponia, posibil ca ăia să mai aibă 19 grade în casă la sfârșitul lui decembrie. Cică 22-23 de grade cum ne lăfăim de regulă noi românii, ar fi cam mult. Așa la 19 nici nu ne mai supărăm, ce rost să mai aibă?

Îmi mențin pielea proaspătă. La 80 de ani o să arăt de 35, cu pielea fină și întinsă. Păi ce riduri să fac la frigul ăsta? Avantaj clar. Condiția fiind să nu îngheț de tot.

Acestea fiind spuse, eu merg să mai pun de un ceai, să scot mănușile din dulap și să îmi pun fularul în jurul gâtului. Vă las cu ale voastre de sărbători și considerați că v-am urat aici de toate cele mai bune și mai frumoase lucruri să vi se întâmple. Iar dacă sub brad nu mai aveți loc de cadouri, măcar să vă bucurați de zâmbetele celor dragi vouă. Eu trimit un gând cu zâmbet și celor care sunt singuri din diverse motive.

În speranța că textul meu de astăzi v-a distrat măcar puțin, mă-înclin deși nu mă vedeți și vă mulțumesc vouă tuturor celor care treceți cu un ochi pe aici.

Cum afecteaza frigul sanatatea | Reginamaria.ro
Featured

Chiar dacă nu știți, chiar dacă nu vreți să știți, vă spun eu: astăzi este ziua mea de nume.

Când eram copil eram tare amărâtă că ziua mea de naștere este vara și mie nu îmi spune nimeni la mulți ani când mai toți colegii mei de clasă se serbau  în timpul anului, aduceau bomboane, li se cânta la mulți ani. Când îmi aminteam și de zilele de nume mă lua amăreala și mai tare că nu știu cum s-a brodit că fix la mine s-au terminat numele de sfinți. Am un frate cu nume de sfânt și o soră cu nume de sfânt –  nu îi face neapărat sfinți –  ceea ce înseamnă că fiecare primea de câte două ori pe an un la mulți ani. Pe când eu unul și ăla leșinat de vară.

În clasa a opta când mă pregăteam pentru primele examene din existența mea, am făcut meditații la română cu un profesor care a binevoit să mă accepte în pregătire după ce m-a testat temeinic și a văzut că nu-s așa praf la materia ce urma să fie la examen, ori că sunt tare praf și mai bine mă acceptă să mă învețe. Nu știu care a fost motivul exact pentru care am început pregătirea cu Dn. Manea, dar nici nu mai contează pentru că eu îi mulțumesc acestui om chiar și după atâția ani de când el a decis că nu-i mai ajunge lumea aceasta de aici.

În viața mea am întâlnit 3 oameni, toți bărbați, care mi-au schimbat existența în mod vizibil, pe unul dintre ei l-am și luat de soț că prea îmi dăduse lumea peste cap și nu doar o dată. Un altul dintre acești bărbați a fost acest profesor cu care eu am făcut meditații, pentru care nutream în secret afecțiune paternă, pentru care mă străduiam în fel și chip să vadă că știu, că învăț, că-s bună la materia aia. Omul acesta mi-a insuflat dragostea pentru a vorbi corect, de la el l-am învățat pe trebuie și tot de la el l-am învățat și pe voiam. Mi-au rămas în minte ca niște legi ce nu trebuie nicicând încălcate și am ținut de ele ca și când viața mea ar fi depins  de cuvintele rostite corect. Lui nu îi datorez doar ce m-a învățat la materia pe care a predat-o ani de zile în școli și mai târziu pe la militari și diplomați pe care îi pregătea, ci și-a dat silința să îmi ofere un crâmpei din experiența lui de viață, din a-mi da o șansă în lumea mare prin ceea ce dobândise el în urma anilor trăiți, în urma celor două facultăți absolvite, în urma anilor de profesorat și a celor în care fusese director de școală. Mi-a deschis ușa familiei sale și m-a acceptat împreuna cu soția sa ca pe un al treilea copil al lor.

Acolo, pe holul acela înalt, din casa naționalizată dintr-un cartier bucureștean am făcut cunoștință cu validarea, cu încurajarea, cu acceptarea. Mi-aș fi dorit să mai fie și astăzi în aceeași casă, să citească ce scriu eu, să îmi corecteze textele. Să merg cu copilul meu în vizită și să se joace cu el jocuri cu omonime și antonime așa cum se juca și cu proprii săi copii înainte ca aceștia să meargă la școală, așa cum și eu mă joc cu al meu copil după ce ani de zile am ținut vie această informație ca să o pot aplica la rândul meu. Aș fi vrut să mă vadă astăzi, să vadă că sunt bine, să știe că a avut dreptate, că și tocilarii au un drum în viață. Aș fi vrut să îmi mai sune telefonul și astăzi și să mă întrebe ce zi este fix azi și să îmi spună la mulți ani așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată de atunci și nici până atunci.

Dn. Manea a fost singurul om din existența mea pentru care am fost atât de importantă încât a răscolit calendarul până a găsit data potrivită cu ziua mea de nume. În fiecare an pe 21 decembrie mă suna să îmi spună la mulți ani. Până în ziua în care telefonul nu a mai sunat.

-Iulia tu ai calendar?

-Sigur că am, răspundeam eu hotărâtă așa cum numai el știuse să mă învețe să fiu.

-Atunci uită-te pe calendar. Ce dată este astăzi?

-Ăăă…21…decembrie…?

-Astăzi este ziua ta! La mulți ani!

-Da!? Este ziua mea? Nu îmi venea să cred că am și eu zi de nume.

-Auzi dragă că nu știa că azi este Sf. Iuliana, îi relata soției frânturi din discuția noastră.

De 20 de ani îmi spun la mulți ani pe 21 decembrie, nu este o zi importantă în calendar, nu este marcată în vreun fel, este o zi obișnuită de lucru. Nici pentru mine nu este importantă, am avut timp să cresc și între timp la mulți ani-ul nu mai ocupă vreun loc special nici vara, nici iarna, orgoliile copilăriei s-au dus și ele, însă de dragul lui și în memoria lui, îmi spun în fiecare an la mulți ani pentru că voit sau nu omul acesta m-a învățat încă de pe cnd aveam 14 ani un lucru pe care l-am înțeles târziu tare: eu pentru mine sunt importantă!

Vă urez să fiți importanți în viețile voastre indiferent de ce nume purtați.

De ce suflăm în lumânări la ziua de naștere | Divertisment, Inedit |  Unica.ro
Featured

Ce aș citi în vacanța de Crăciun dacă nu aș fi citit deja.

Am încropit mai jos o listă cu ce cărți de beletristică au rămas în topul preferințelor mele anul acesta, după ce am citit mult mai multe decât am menționat astăzi. Deși toate mi-au plăcut foarte mult, nu toate s-au lipit de mine. Despre toate am scris deja la vremea lor, las hyperlink pe fiecare recomandare. Am să scriu scurt doar de ce mi-au plăcut atât de mult acestea alese. Poate vă inspiră și vă faceți cadou o carte în pauza dintre două sarmale și un pahar de vin bun și neapărat sec.

Deși este o carte scrisă acum foarte mult timp, este la fel de actuală în orice etapă a vieții în care o citești și indiferent de anul în care te afli. Este cartea care nu moare niciodată. Cine ar fi crezut că poți beneficia de dezvoltare personală doar citit un roman care are menirea de a te destinde.

Categoric cel mai surprinzător roman de anul acesta. A intrat în topul preferințelor mele. Este genul de carte care mi-a stârnit invidia aceea de genul de ce nu am avut eu această idee genială. M-a făcut să mă gândesc la posibilitățile pe care le am în viață atunci când aleg ceva și m-a făcut totuși să îmi reconsider poziția față de propria-mi viață: chiar nu este atât de rău, is all in your head.

Pauza de la grijile cotidiene așa am numit acest roman ușor ca o zi de primăvară, mai degrabă pentru adolescenți, dar cine a zis că sunt interzise cărțile targetate pe publicul tânăr!?

Dup ce am văzut și filmul cu Matthew McConaughey care este unul dintre actorii mei preferați (asta așa ca să nu mai creadă lumea că eu urmăresc doar filme cu Jasonică și atât), mi-a plăcut povestea și mai tare. Eu oricum sunt atrasă de partea aceasta de investigație, povești cu avocați, filme polițiste, ați înțeles ideea sunt convinsă.

Când vreau să bocesc este simplu: mă întorc la orice scrie Kristin Hannah. Tratează în cărțile sale subiecte care reprezintă răni, cea mai întâlnită este rana de abandon cu care mă identific foarte bine. Până când rana aceasta va fi vindecata, bocitul este asigurat. Dincolo de acest aspect, poveștile sunt foarte bine scrise și cu puternic impact emoțional.

Chirovici este autorul meu preferat de thrillere din spațiul autohton. Îmi place latura aceasta macabră pe care o transpune în romane. Pulbere neagră dansează la limita dintre SF și thriller însă o poveste echilibrată în final.

Nu am cum să trec peste Inimă de cerneală, poate anul viitor voi reuși să citesc și continuarea. Este o lume de basm atât de incitantă încât îmi este greu să îmi dau seama dacă vizează publicul tânăr sau orice public. Este o carte pentru orice vârstă chiar dacă personajul principal este o puștoaică de școală care trăiește aventura vieții ei.

Tibi Ușeriu reprezintă modelul de așa da, de aceea am și lăsat aici recomandarea. După o viață de nelegiuiri și jafuri, după evadări, după o încarcerare de 10 ani a devenit un om nu doar acceptat de societate, ci chiar îndrăgit de societate și susținut în proiectele sale. Este adevărat că fără susținere, oricât de puternic ai fi, nu te poți ține pe picioare când viața ta n-a făcut parte din autohtonul mioritic.

Acestea fiind spuse și mai ales scrise, eu intru pe modulul de hibernare, ne mai auzim pe aici din când în când până anul viitor, nu am încheiat încă, însă răresc puțin ritmul pentru a-mi îndrepta atenția și către alte lucruri. Până atunci luați de citiți, este relaxarea supremă pe lângă vizionatul filmelor în maraton, însă cele două activități sunt de necomparat.

15 Citate celebre despre citit carti
Featured

Generațiile viitoare sunt doar fata Morgana când părinții nu sunt în stare să le ofere informații corecte.

Mă îndreptam spre stația de autobuz, în drumul meu trec pe lângă stația unde cobor când mă întorc acasă. Această stație are acoperitoare de ploaie și panouri publicitare pe lateralul ei. De data aceasta este un panou de informare legat de consumul de stupefiante și alcool. Pe afiș în relief este o fetiță frumoasă, dar tristă. Genul acela de publicitate dură care are menirea de a face click în mintea oamenilor și să schimbe comportamente.

Poliția încă nu a aflat ceea ce am învățat eu în școală că genul acesta de informare are efect pe termen scurt, niciodată pe termen lung pentru că legislația nu îți permite să afișezi ceva real înfricoșător care să nu se mai șteargă de pe retină, care să te bântuie și să îți creeze coșmaruri noaptea, care să te trezească din somn nădușit până la piele și să respiri greu ca și când aia ar fi ultima ta suflare. Abia atunci publicitatea ar avea impact și ar rămâne în memoria publicului. Toate celelalte câte au fost, nu am reținut nimic până acum. Nici de fumat nu m-am lăsat pentru că pe pachet îmi arăta cum îmi sufoc copilul în pântece, exagerau ei.

O fată de școală gimnazială, nici prea mare, nici prea mică, însă suficient de mare cât să citească pe afiș se oprește și silabisește cuvintele. Poate a atras-o și pe ea ochii triști ai copilei de pe afiș. Mama extrem de tânără și foarte frumoasă o strigă insistent în încercarea de a o îndepărta de panou. Nu vrea să vadă, să audă, să citească fiica ei despre ororile lumii. Pe acestea le punem după ușă, ele nu există. Consumul de droguri nu pândește de după fiecare decizie de a nu ne informa copii în ideea ca îi păzim dacă nu știu. Fata nu se lasă impresionată, ea vrea să citească.

Mama ce înseamnă victime? Întreabă când își dezlipește ochii de panou.

Atunci când te fură de pe stradă, asta e victima, cei furați sunt victime. Răspunde mama.

Aștept cu urechile ciulite la semafor să aud și continuarea, o explicație de Doamne-ajută, dacă nu una completă și complexă. Vine și urmarea de Doamne-ferește:

Dacă nu asculți de părinți devii victimă, te fură ăștia, trebuie să asculți.

Dacă nu mă grăbeam cred că plângeam, așa mai bine că nu mi-a înghețat fața degeaba.

Mereu am spus că generațiile copiilor pe care îi creștem vor face diferența, vor fi mai umani, mai educați. Vor ști ce este empatia și o vor aplica. Nu vor fi priviți ca fiind diferiți, ci ca fiind normali și vor fi luați de exemplu. Tot insist să trăiesc în bula aceasta a idealului ca să mă simt ca lovită în moalele capului atunci când fac un pas în lateral în realitatea care există.

Absolut orice întrebare pusă de copil trebuie tratată serios și trebuie să primească răspunsuri clare, serioase, reale și complete. Este ghidul meu pe care îl aplic atunci când al meu copil mă întreabă ceva. Orice. De la cum a apărut la mine în burtă la cum se arde un bec. De la cine face globurile de iarnă la cine conduce tramvaiul.

A fi victimă, mai ales în România, necesită o discuție amplă. Avem victime oriunde întorci capul. De la victime domestice, la victimele propriei gândiri. De la victimele accidentelor, la victimele propriului trecut. De la victimele sistemului medical, la victimele sistemului social. Este plină țara de victime. Ne definim prin a fi victime, respirăm aer de victime.

Sunt prea puțini cei care sunt deasupra acestui statut de a fi victimă. Și oricât ai sta pe un norișor roz și pufos este invariabil să nu simți frigul din casă care îți intră până în oase, este imposibil să nu îți facă ovarele țurțuri de la atâta spălat cu apă rece, este de neconceput să nu vezi jegul de pe stradă sau șobolanii care au dimensiuni de pisică gestantă. Ele sunt, există și uneori sau de multe ori te destabilizează de pe norul bulei personale.

Și m-aș fi mulțumit în sinea mea cu această explicație scindată și frântă pe care a primit-o fata care citea afișul dacă nu mi-ar fi zgâriat urechile insinuarea că victima este vinovată. Dacă te fură ăștia de pe stradă se va întâmpla pentru că tu victima nu ai ascultat de părinți și ai ajuns să te răpească niște degenerați. Ăia de fură oameni sunt ok, acceptabili că așa sunt ei și ăsta este jobul lor de la 8 la 5 după amiaza. Pentru că victimele și-o caută, și-o cer și merită. De aceea noi în această țară nu empatizăm cu victimele care suferă. De aceea trăiesc singure și în suferință atâtea victime ale violului, ale abuzului, ale incestului, ale pedofiliei. Pentru că se învinovățesc pentru cele întâmplate.

Îmi doresc să scoatem capul din nisip, să trăim în vremurile acestea, să nu ne mai ferim de explicații, să ne creștem pruncii conștienți că ei vor trăi în prezentul lor viitor și nu în trecutul nostru, să renunțăm la explicații puerile, să nu mai considerăm copii ca fiind proști ori că nu înțeleg. Sunt atâtea studii care spun că atunci când considerăm noi că ei ar avea vârsta potrivită pentru a primi anumite informații este deja prea târziu, au intrat deja în contact cu ele din alte surse mai mult sau mai puțin credibile.

Featured

Nu accesați fișiere necunoscute, nu dați click, verificați chiar dacă primiți e-mail-uri de la bancă.

Acum ceva vreme am primit un e-mail de informare de la bancă în care era menționat că instituția aceasta care are grijă de banii mei nu trimite și nu solicită prin sms sau e-mail informații confidențiale. Știam lucrul acesta, oricum multe nu sunt străine de mine, am muncit ceva ani prin bănci și instituții financiare, știu cum funcționează lucrurile, chiar dacă unele se schimbă sau pe altele le-am uitat. În tot cazul, am reținut informația, am tot împărțit-o prin jurul meu celor care nu au acces la astfel de informații, vârstnicii mi se par cei mai vulnerabili.

Aseară când scrolam prin e-mailuri în încercare de a curăța inbox-ul de atâtea gunoaie virtuale mi-a atras atenția un e-mail de la bancă pentru că suna diferit de obișnuitele reclame și informări. Din titlu se vedea că voi avea contul închis. Accesasem mai devreme aplicația on-line a băncii, funcționa, nu avea cum să fie credibil acel mail. În primele secunde creierul s-a blocat și inima a început să tropăie puțin doar de la cuvintele ‘cont blocat’. Apoi am citit și restul mesajului ca să mă asigur că nu are nicio treabă cu banca și că dacă accesez ce îmi cer ei cu siguranță îmi golesc contul.

Instituțiile care lucrează cu un flux mare de clienți, cum sunt băncile, au mesaje predefinite, corecte gramatical și cu semnele de punctuație la locul lor. Este primul semnal de alarmă când citesc ceva ce nu sună bine.

Mesajul primit de mine avea în structura lui greșeli de formulare și de vocabular, cacofonie, schimbarea de la singular la plural și o repetiție care nu își avea rostul.

Apoi nicio bancă nu te anunță prin e-mail că nu ai trecut de verificări și că îți vor închide contul dacă nu apeși pe un buton. Eventual te cheamă în sucursală să te identifice, te sună să îți comunice diverse și cer mai multe date de autentificare. Asta e ca mesajul care circula acum ceva vreme că te vor exclude din whatsapp dacă nu redistribui mesajul la 10 persoane din listă. Cam așa și cu mesajul meu de la bancă.

Nu vă lăsați duși de val, deschideți ochii când citiți, mai bine sunați la bancă și verificați decât să apăsați pe cine știe ce și să vedeți în cont 0 lei. Informați-vă vârstnicii din familie și persoanele vulnerabile care nu au avut acces la infomații sau la educare financiară, bancară, nu sunt puși în temă cu escrocherii care sunt din ce în ce mai creative.

Altfel mail-ul avea logo-ul băncii și cam atât. Infomațiile din semnătură lipseau cu desăvârșire. Toate instituțiile care se respectă trimit mail-uri oficiale cu semnătură presetată. Am șters mail-ul respectiv să nu care cumva să îl accesez din neatenție, contul meu este bine și sănătos, chiar astăzi de dimineață am efectuat o tranzacție și sunt convinsă că va mai fi încă multă vreme de acum încolo. Las mai jos o poză făcută în grabă de pe ecranul laptop-ului, îmi cer scuze, nu este foarte clară, nu intenționam să scriu un text pe acest subiect.

Dacă aș fi un cetățean model aș merge cu mail-ul la poliție, dar pe asta se bazează și cei care se ocupă cu astfel de fraude că oamenii nu iau în serios și nu merg la poliție până nu sunt păgubiți. Din păcate lucrurile de genul acesta se tărăgănează mult iar eu capăt mult timp pierdut pe la secția de poliție și cu declarații și explicații date. Asta în timp ce ei vor căuta acul în carul cu fân, fără prea multe șanse de izbândă.

Însă printr-o simplă căutare pe google afli cum se poate raporta un e-mail de tip phishing astfel încât să fie analizat de google. Și mutarea lui în Spam duce la o analiză din partea google.

  1. Pe computer, deschide Gmail
  2. Deschide mesajul.
  3. Lângă opțiunea Răspunde Răspunde, dă clic pe Mai multe Mai multe.
  4. Dă clic pe Raportează tentativă de phishing.

În cazul băncii unde mi-am plasat eu avuția, au chiar o pagină dedicată phishing-ului cu toate informațiile necesare și ce să nu faci în cazul în care primești un astfel de e-mail sau poate chiar sms pentru că banca nu solicită niciodată informații confidențiale în modul acesta. Mai multe găsiți aici https://www.bancatransilvania.ro/securitatea-informatiilor/despre-phishing, dar sunt convinsă că toate băncile au astfel de informații și sunt convinsă că toate băncile procedează la fel. Prin urmare nu contează unde v-ați pus zestrea, important este să nu dați crezare unor astfel de mesaje.

Featured

Am fost la West Side Christmas Market în Parcul Drumul Taberei

Toată zona aceasta a parcului, a pieței s-a numit atât de multă vreme Moghioroș încât este greu de schimbat denumirea în mentalul colectiv, însă de dragul istoriei corecte, cred că este necesar să facem un efort și să lăsăm trecutul în spate. Pentru cei care vor să afle mai multe despre motivele pentru care astăzi zona Moghioroș nu mai poartă acest nume, o poate face de aici.

De altfel, nu știu nici de ce târgul de Crăciun se numește West Side Christmas Market, dar bine că este un târg. Am așteptat cu mare interes să văd ce se va întâmpla anul acesta în materie de decorațiuni deoarece anul trecut, abia numit în funcție, primarul Ciucu a decretat că decorațiunile sunt urâte (părere personală) și excesiv de scumpe (tot ce se poate) și că sare un an peste luminițe ca anul următor (adică acesta) să vină cu ceva spectaculos.

Da, pentru un târg de sector, pentru un parc de sector, este într-adevăr altceva. Eu aș fi vrut luminițe și anul trecut că era totul așa trist și gri și pandemic, măcar în parc să fi văzut luminița de la capătul tunelului și m-am cam amărât de cât de ponosit arăta parcul. Însă anul acesta și-a luat revanșa administrația în domeniul luminozității.

Bradul și cele mai multe decorațiuni se află în interiorul lacului unde s-a organizat târgul, se intră doar pe bază de certificat verde, nu intru în polemici de genul este un eveniment public, dar nu chiar atât de public.

Sunt amenajate și pentru copii două elemente, un carusel și un trenuleț cu cost de câte 7 lei fiecare. Patinoarul mi s-a părut mie a fi atracția principală. În weekend intrarea la patinoar costă 25 lei și închirierea patinelor 15 lei de persoană, însă nu este limită de timp, poți sta pe patinoar cât te țin articulațiile.

Căsuțele nu sunt numeroase, însă au încercat să acopere diversitatea. Se găsesc produse tradiționale, dulciuri, vin fiert, decorațiuni, rulote cu mâncare. Dacă o felie de plăcintă la o patiserie de la orice colț de bloc costă 4 lei, la târg costă 12 lei. Un kurtos costă 20 de lei, iar vinul fiert oscilează între 8 și 10 lei. Pentru gustul meu, ca să fiu cârcotașă pentru că altfel nu aș fi eu, aș fi preferat mai puține căsuțe cu vin fiert care sunt chiar multe pentru un târg atât de mic și le-aș fi înlocuit cu mai multe căsuțe cu decorațiuni, hand-made și artizani autohtoni. Poate că s-or fi risipit pe la celelalte târguri, posibil, posibil.

Nu intru nici în discuția kitsch-ului și a lui se putea mai bine domnule, nu sunt chiar atât de cârcotașă. Este totuși bine să ai unde să vezi ceva în aer liber și nu doar în centre comerciale, este bine că avem târguri când Europa s-a tot închis acum înainte de sărbători.

Să nu aveți așteptări prea mari legat de distanțare. La târg lumea se bulucește și se formează cozi pe la mâncare sau băutură. Cei mai mulți nu poartă masca, nici măcar comercianții. Când suntem „între noi” cred că ne simțim mai în siguranță. Sau poate virusul rămâne la intrare unde se scanează certificatele. Posibil și asta.

Eu am mers duminică după amiaza când se întunecase ca să fie luminile aprinse, era destul de aglomerat, însă nu irespirabil. Am să încerc și în cursul săptămânii pentru că mă gândesc că ar fi mai puțină lume dispusă să caște ochii pe la târguri într-o zi lucrătoare. Mai ales dacă este și frig.

Mai jos aveți doar 3 poze din interiorul lacului, mai multe poze nu s-au putut realiza pentru că în mare parte pozam oamenii și nu cred că vor toți să fie faimoși și recognoscibili.

Featured

Am citit: Fată, femeie, alta – Bernardine Evaristo

Viața este o aventură care trebuie îmbrățișată cu o minte deschisă și o inimă iubitoare.

M-a răvășit romanul acesta în moduri în care cred că îmi va fi greu să descriu în cuvinte clare astfel încât să mă fac înțeleasă fără a-i diminua valoarea. Este de departe cea mai profundă carte citită anul acesta în materie de belestristică. Cea mai duioasă rămâne Alchimistul, iar cea mai surprinzătoare – Biblioteca de la miezul nopții.

Bernardine Evaristo reușește să unească într-o carte destinele mai multor femei de culoare sau cu origini africane, chiar dacă pielea lor este albă. Lupta lor pentru mai bine, uneori pentru supraviețuire, tumultul fiecăreia, truda lor pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce reprezintă, toate au fost surprinse între paginile romanului Fată, femeie, alta.

Categoric nu este o carte pentru pudibonzi. Să promovezi pe piața literară din România o carte în care se află o întreagă cultură gay sau personaje non-binare este ceva îndrăzneț. Cu toate că în ultimii ani ne-am mai modernizat și noi, ne-am mai cizelat, în marile orașe cât de cât, tot mai întâlnim oameni care au impresia că a fi gay este ceva care se ia.

Cu certitudine cartea este francă fără a fi vulgară. Este sinceră fără a fi intruzivă.

La început m-a încurcat puțin scriitura fără punctul care încheie o propoziție și orice început de rând cu lietră mică, n-am știut dacă să oscilez între proză și poezie fără rimă. M-am obișnuit destul de repede scriiturii, sunt adaptabilă din acest punct de vedere și până la finalul cărții nu am mai văzut aspectul ca pe un inconvenient. Pentru o carte atât de deosebită, nu se putea altfel decât o scriitură deosebită.

În prima parte a cărții am crezut că este un alt fel de marș susținător al comunității gay, poate că și este, cine știe, însă în carte personajele nu sunt doar femei care sunt atrase de alte femei, ci și bărbați atrași de alți bărbați, persoane atrase de sexul opus, copii straight născuți din părinți gay, transsexuali, persoane care se declară non-binare. Toți, absolut toți sunt oameni care suefră, care au gânduri, dureri, care își doresc mai bine, care luptă, unii imigranți, cei de culoare luptându-se cu preconcepțiile oamenilor albi.

Scriitoarea reușește într-o manieră elegantă să atragă atenția fără a arăta cu degetul spre cineva anume, asupra sclaviei, drepturile femeilor, dreptul de vot, inegalitatea de șanse, tot ce a avut de-a lungult timpul societatea mai vicios.

M-a trecut acest roman prin mai multe stări, așa cum face orice carte bine scrisă pe care ajung să o trăiesc dincolo de pagini. Am simțit tristețe profundă pentru femeia care a pierdut mai mulți copii până a putut să îl aibă pe al ei, am simțit depresia ei în care s-a cufundat ani de zile de frica de a se atașa de un copil ce putea să nu mai fie. Am simțit furie când femeia de culoare ajunsă în zone în care populația nu văzuseră vreodată o persoană cu pielea închisă la culoare a primit pietre în ușă în încercarea de o intimida. Am simțit confuzie pentru femeia confuză care a decis că este non-binară și că sânii mai tare o încurcă până s-a hotărât să îi taie. Am simțit durere nemărginită pentru copila de 13 ani care fusese violată în grup și care n-a suflat o vorbă nimănui trăind cu durerea și cu nedreptatea toată viața. Un amalgam de sentimente.

Deși este la a noua carte scrisă, Bernardine Evaristo abia acum a fost tradusă la noi, deh, țară mică pretenții culturale pe măsură, însă poate că de aici vom mai vedea și alte cărți ale sale prin librării, eu categoric le aștept.

Las în final un fragment care se aplică și în viață, nu doar în carte:

astăzi se va strădui să proiecteze o abordare pozitivă asupra întâlnirii, în definitiv rafturile ei sunt ticsite de cărți motivaționale comandate din America în care ți se spune să-ți vizualizezi viitorul pe care dorești să-l creezi, să crezi că poți face acest lucru și că ai parcurs deja o jumătate din drum, iar dacă proiectezi în exterior imaginea unei persoane puternice, vei atrage spre tine respectul celorlalți

Featured

Ce am mai citit cu copilul în ultima vreme. O listă de cărți frumoase și interesante.

În ultima vreme am tot reluat din cărțile vechi în detrimentul celor noi. Recitim acum cărți pe care le tot citim de 2-3 ani, însă acum este foarte posibil ca unele să fie mai potrivite vârstei de acum, decât a celei de atunci, iar pe altele pur și simplu le citim pentru că dorul de copil mic sau de bebeluș nu lasă acest copil care crește să accepte realitatea: crește. Las mai jos o listă cu ce cărți au intrat în casa noastră în ultima perioadă, poate ajută de inspirație pe cineva.

Bufnița și animalele nocturne ȘI Puiul de vulpe și animalele din pădure – Freiderun Reichenstetter & Hans-Gunther Doring

Sunt 2 cărți de la Litera Mică, este o întreagă serie din ce am văzut, noi momentan le avem doar pe acestea. Sunt extrem de interesante, cu informații ce țin de cultura generală, inclusiv pentru mine adultul care habar nu aveam că ariciul are în jur de 7000 de țepi sau că fluturele cap de mort nu este considerat de albine un intrus deoarece are același miros ca și ele. Ori că vulpile femele rămân în cuibul părinților atunci când masculii pleacă să își formeze propria locuință, însă în apropiere de vizuina în care s-au născut pentru protecția teritoriului. Cărțile cu animale sunt foarte interesante și scrise într-o manieră prietenoasă sub formă de poveste cu informații cât mai diverse și imagini colorate.

Eduard în căutarea unei noi case ȘI Noaptea prin pădure cu vulpea Timmi

Sunt două dintre cărțile apărute la Lidl în preajma Halloween-ului. Au fost patru în total, le avem și pe celelalte două, însă nu le pot arăta pentru că reprezintă un viitor cadou și nu le pot face poză. Ce le face interesante pe aceste cărți sunt lanternele UV care dezvăluie imagini și informații ascunse. Este un fel de căutare de comori. Eduard este o mică fantomă care își caută o nouă locuință și în drumul său descoperă vampiri, vrăjitoare și monștri prietenoși. Ar fi potrivită cartea mai degraba de pe la 4 ani dacă este copilul mai temător. În schimb Timmi este un pui de vulpe care descoperă pădurea cu ajutorul unei bufnițe prietenoase pe nume Amalia. Aceasta este o carte potrivită și copiilor de 3 ani, are informații despre animalele nocturne și habitatul lor. La finalul cărților sunt întrebări care ajută copilul să își însușească informațiile din carte, să se deprindă cu căutarea și să se obișnuiască să răspundă la întrebări, mai ales să înțeleagă întrebările.

Conni primește bani de buzunar – Liane Schneider & Annette Steinhauer

Este o carte potrivită copiilor de la 3 ani, însă aș zice că mai potrivită celor de 4 ani în sus până pe la 8 ani. Este nevoie ca cel mic să înțeleagă informațiile primite, chiar dacă nu cunoaște banii cum este în cazul copilului propriu. Cartea învață despre economisire, despre buget, despre răbdare și despre planificare. Este o carte pe baza căreia am avut multe discuții legate de bani și pușculiță. Este un început în educația financiară care generației mele i-a lipsit cu desăvârșire.

Max spune Stop! – Christian Tielmann & Sabine Kraushaar

Este lecția pe care i-o predau copilului de multă vreme și sper din toți porii mei ca pe viitor să văd diferența în urma acestei insistențe. Este o carte despre limite personale, despre ce acceptăm și ce nu, despre a avea curajul să spunem Stop! nu îmi place, despre a accepta limitele celorlalți. Este o carte importantă mai ales în societatea noastră unde multe ni se cuvin și mai ales în interacțiunea cu copii care sunt considerați mai fără drepturi.

Mel și sportul – Aleix Cabrera & Rosa M. Curto

Mel este o fetiță spiriduș căreia îi place mai mult să coloreze decât să participe la competiții sportive, însă află cu această ocazie că o competiție sportivă înseamnă mult mai mult decât abilități fizice. Înseamnă și strategie, plănuire, inteligență, muncă în echipă și ceva mișcare ca bonus. Cartea face parte din colecția obiceiuri sănătoase și este de la DPH.

Povestea cortului mare și negru – Urania Cremene

Este povestea unui băiețel pe nume Zahir care are curajul de a gândi diferit decât ceilalți. Dacă toți spun că cineva este rău și nu merită atenție, el se convinge că acel cineva este bun și că merită atenția sa. Este un copil care își probează curajul chiar dacă simte frică și și-o recunoaște. Este o poveste despre bunătatea și încredere în forțele proprii – să încerci până în momentul în care chiar reușești și să nu abandonezi doar pentru că din prima nu a mers cum sperai. Este o carte și despre răbdare, să ai răbdare cu tine și cu cei de lângă tine și să ai propriul tău adevăr chiar și când ceilalți spun altceva.

La revedere, prietene! Bun găsit, prietene! – Cori Doerrfeld

Este o carte simpatică și colorată pe care aș încadra-o la categoria de vârsta 4-7 ani. Reprezintă o lecție despre despărțiri de cineva drag sau de o jucărie preferată și acceptarea faptului că uneori trebuie să lăsăm ceva să plece din viața noastră ca altceva să vină. La noi în casă persistă această situație în care renunțarea la o jucărie preferată sau la o hăinuță iubită devine de neconceput și atunci această carte a venit în întâmpinarea nevoii de a renunța și că orice tristețe lasă locul unei bucurii ce se arată la orizont atâta timp cât îi facem loc.

Toate de mai sus sunt cărți care ajută la deprinderea unor obiceiuri sănătoase sau vin in sprijinul unor informații deja dobândite, toate cele pe lângă faptul că oferă distracție și imagini colorate, numai bune de citit și răsfoit.

COPIII CITESC. Dacă le dăm libertate. Dacă îi susţinem. Dacă... | Educaţie  cu dragoste
Featured

Primul zbor cu avionul al unui copil de nici cinci ani și o mamă deloc entuziasmată de păsări zburătoare

Am zburat pentru prima și singura dată cu avionul acum foarte mulți ani pe o rută internă. Bine, mult spus zburat, eu doar am stat liptă de scaun și avionul și-a văzut de treaba lui. Soțul meu care nici măcar nu îmi era soț pe vremea aceea a auzit timp de o oră întreagă toate glumele cu și despre prăbușiri. Am excelat în ale companiei, știu. Era pe vremea când la bordul aeronavei se servea un orice chiar și pe rute foarte scurte. Adică demult tare maică.

De atunci încoace am ales drumul mașinii. În lung și-n lat cu mașina. Îmi place confortul mașinii, îmi place că pot alege unde să mă opresc, cât să stau, să mă abat de la traseu, să admir munți, să mă bucur de apă, să mă topească anticiparea cu fiecare km consumat. În tot cazul, eu sunt doar pasager. Unele drumuri au fost lungi tare, pe altele le-am făcut dintr-o bucată, pe altele le-am spart în mai multe nopți dormite prin diverse localități. Uneori mi se pare și mie lung drumul și parcă aș vrea să ajung mai repede, însă nu m-am gândit niciodată ca avionul ar fi o opțiune pentru mine.

Mă omoară așteptarea.

Pentru a prinde un zbor de la 7 și jumătate dimineața, că altă opțiune nu era, s-a dat trezirea la ora 4 și jumătate. Nu știam cum avea să fie cu trezirea aceasta atât de matinală și nici cum ne vom mișca în aeroport. Primul zbor cu copilul. Am avut inima pe sistem de tobe turbo că nici de dormit n-am apucat să dorm cine știe ce.

Copilul s-a trezit ok, am încercat să asigur un mic dejun rapid ca să aibă energie și să reziste timpului de așteptare. Spălat pe dinți, un pipi, o reasigurare că avem tot ce ne trebuie și am ieșit pe ușă. Am mers cu mașina până în parcarea din apropierea aeroportului unde am și lăsat-o pe toată durata deplasării noastre.

Parcarea pe zi costă 20 lei, compania asigură transport către și dinspre aeroport cu mașinile lor. Pentru noi a fost opțiunea cea mai bună mai ales că uneori un singur drum cu uber-ul din Dr Taberei și până la aeroport a costat și 95 lei.

În aeroport nu am prins aglomerație prea mare, pe la unele puncte am avut prioritate fiind cu copilul, am avut toate actele pregătite din vreme așa că nu am pierdut timp cu căutatul lor. La ora 6 și jumătate deja așteptam îmbarcare, iar jumătate de oră mai târziu eram în avion. După un zbor zdruncinat de 2 ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Bergamo.

Ne-a încurcat foarte tare ora aceasta matinală. Nu spun că niciodată nu voi mai proceda așa pentru că  nu am de unde să știu. A fost unicul zbor disponibil, la altă oră nu era avion către Bergamo, ci către alte regiuni ale Italiei. Această trezire a debusolat copilul. Cu ocazia aceasta am testat și eu cam care îi este rezistența. Oboseala amestecată cu entuziasmul, cu plictiseala așteptării, cu nerăbdarea au scos la suprafață niște agitație. Nu grav și de necontrolat, dar a fost suficient cât să mă deturneze pe mine care nu sunt fană zbor, mai ales într-un avion cu turbulențe. Și oboseala și-a spus cuvântul în momentul în care am urcat în mașină la destinație că al meu copil a lăsat în urma-i un nor de somnic.

Am încercat să ușurez timpul de stat pe scaun. Cu toate că în mașină petrecem mult mai mult timp decât pe scaunul din avion, avem totuși mai multă autonomie. Copilul are în juru-i mai multe jucării, creioane colorate, cărți, plușuri, o gamă variată de distracție, cântăm, jucăm jocuri, ascultăm muzică, urlăm dacă asta ajută. Aici fiind cu audiență am încercat să ne desfășurăm cât mai în liniște posibil și să nu deranjăm oamenii care nu au nicio vină că în avion sunt și copii mai mici sau mai mari.

Așa că am avut elementul supriză, o revistă cu stikere care în cazul nostru se bucură de fiecare dată de mare succes, noutatea constând în însăși stikerele care pot fi lipte în fel și chip. Am completat meniul cu o carte de colorat și creioane gata ascuțite și o tabletă cu creion magnetic pe care desenăm tot ce ne trece prin cap și apoi ștergem și iar desenăm.

Când toate cele de mai sus au dus la plictiseală, ne-am jucat Cireșica, iar în final ne-am făcut de lucru cu eșarfa mea. Noroc că este mare și putem face de la turban, la a convinge plușul să dispară. Magie curată, vă spun.

Am trecut cu bine peste zbor. Aveam mari emoții, mai ales pentru că nu știam cam cât de prezentă voi putea eu să fiu. Nu am rău de înălțime, însă am rău de mișcare și claustrofobie (dar nu ceva grav). Zborul a fost unul cu multiple turbulențe, dar nu ceva de luat în seamă, nodul din stomac a fost la locul lui, însă amețeala și durerea de cap m-au însoțit până la aterizare.

Noroc cu copilul care a moștenit umorul macabru al mamei și ne-a povestit cum pică avioanele din cer atunci când rămân fără motorină. Eram prea amețită să lămuresc treaba cu motorina, dar m-am răzbunat pentru imaginea cu un avion în picaj pe care am vizualizat-o în urma povestirii.

La întoarcere a fost ceva mai ușor pentru că știam cam la ce să ne așteptăm. Trezirea de data aceasta a fost la ora 7 dimineața, mult mai bine la întoarcere decât la plecare din punct de vedere al somnului. Turbulențele au fost chiar serioase, mai ales că vremea a fost cam capricioasă. Nu de căzut masca de oxigen, însă suficient încât să se ceară cuplarea centurii de siguranță și întreruperea servirii cu băuturi calde. Zguduiala nu a durat mult, însă am așteptat să pun piciorul pe pământ mai ceva de cum așteaptă copii pe Moș Crăciun.

Mă simt mai obosită după un zbor de 2 ore plus cele pre si apre îmbarcare decât după un drum de 10 ore cu mașina până în Thassos. Aglomerația, cozile, oamenii needucați, turbulențele, toate contribuie la oboseală și surescitare. Nu vorbesc aici doar despre copil, cât și despre mine. Oricare 2 ore de zbor înseamnă în total 5-6 ore din momentul în care ai ieșit pe ușă și până în momentul în care ai ajuns la destinație. Este adevărat, m-am bucurat mult mai mult de destinație, decât de drum.

Ziceți, la voi cum a fost primul zbor?

Un avion din București a ajuns în Cluj-Napoca după 10 ORE! Nu a putut  ateriza pe Aeroportul Cluj din cauza furtunii
Featured

Ce am vizitat eu în Milano și cum m-am organizat cu un copil mic.

Am petrecut aceste câteva zile la Milano unde m-am împărțit în așa fel încât să avem somn de prânz și să nu ne culcăm seara chiar la miezul nopții. Scopul nu era să mă întorc cu un copil extrem de obosit care și așa se pare că acumularea de cunoștințe îi aduce un disconfort în primă fază și are momente în care refuză să părăsească camera și preferă să ia pauză de la agitația orașului. Adaptarea copiilor la stimuli noi vine la pachet cu reticență, le este greu să facă față noului mediu. Or fi unii adaptabili fără probleme, nu este cazul nostru.

Cu toate acestea am reușit să vedem împreună câte ceva care să ne placă, să nu stresez copilul prea tare și să nu trăiesc nici eu cu impresia că am zburat cu avionul doar ca să stau lipită de canapea într-o cameră amenajată în scop turistic.

Prima oprire a fost la Doumo și la târgul de Crăciun. Pe lângă toate cele menționate deja aici, am mai văzut și altele care m-au bucurat. Cred că unele iluminări au fost sponsorizate de marile firme care au magazine în zona respectivă pentru că pe lângă iluminare și-au pus și brand-urile la expoziție. Așa se face că am văzut bradul împodobit cu firma Swarovski, arcada luminoasă cu Dior de strajă la intrare, lux și opulență, clar.

O vitrină întreagă formată din 4-5 ferestre găzduiesc o dioramă cu specific montan, în cinstea evenimentelor culturale care sunt în perioada aceasta în Decembrie. 

Nu mai vorbesc de lumini diverse și diferite și căsuțele împodobite cât mai divers. Totul de basm.

Ca să menținem atmosfera de poveste și să aibă și copilul senzația de vacanță am vizitat parcul de distracții de la Porta Venezia unde totul este amenajat cu specific de iarnă, brăduți, zăpadă artificială, căsuțe din basm. Fel și fel de activități care să țină copii în priză și activi.

O zonă foarte interesantă o reprezintă cele două canale, unul dintre le fiind navigabil, iar celălalt cu apa mai scăzută, plin cu pești mai mari și mici, cu o zonă pietonală plină cu terase, vin fiert și tarabe cu suveniruri. Un fel de Dâmbovița însă mult mai boemă, bogată cultural, cu clădiri placate cu piatră sau cu cărămidă. Canalele au fost formate de oameni. Primul a fost săpat ca să scoată piatră și marmură pentru construirea Doumo-ului, când s-a umplut cu apă au mai săpat încă un canal ca să echilibreze situația, în timp ajungând atracție turistică.

Pentru că atunci când am trecut pe lângă gară era deja întuneric și nu oferă ochiului noaptea ce oferă ziua, ne-am întors să admir în voie o gară imensă. De regulă omenirea a construit gări impetuoase, trenurile fiind printre primele mijloace de transport pe distanțe lungi, însă într-adevăr gara din Milano este o construcție maiestuoasă atât pe exterior cât și pe interior. Cum am primit recomandare că în Milano se găsește cea mai bună ciocolată caldă – asta aflasem deja pentru că o testasem la Porta Venezia – și cel mai bun croissant cu fistic, am zis să rămânem în zona boemă și să ne tratăm regește în gara de poveste. Un bun moment de a face copilul atent arătând diverse sculpturi. Copii nu sunt interesați de așa ceva, însă puțină stimulare a atenției sau a curiozității nu a omorât pe nimeni.

Cu nicio legătură cu copilul și implicit nici cu noi, am luat la pas Montenapoleone, zona exclusivistă, luxuriantă, curată din cale-afară, înțesată cu toate firmele pământului. Cu mașini și limuzine parcate la trotuar, curate, strălucind în întuneric, așteptându-și probabil mușterii care au lăsat într-un magazin echivalentul costului unui rinichi pe piața neagră. Am zis să aflăm dacă simțim luxul și mirosim opulența doar mergând pe o stradă cu potențială cifră de afaceri pe care eu n-aș putea să o exprim în zerouri. Eu nu sunt fană cumpărături, de haine nici atât, de firme cu atât mai puțin, norocul meu că Diavolul s-a îmbrăcat de la Prada și așa am mai aflat și eu 5 firme numărate pe degete, însă mi-a plăcut să casc ochii pe la vitrinele luxoase și să văd mașini care emană opulență în jurul lor.

Intră la domeniul utilității, însă deplasarea spre zonele necesare cu tramvaiul cu un singur vagon, de epocă, cu băncuțe din lemn, construite în ani diferiți de pe la 1680 și ceva și până dupa 1900 a reprezentat o experiență în sine. Tot la experiență intră și deplasarea cu metroul. Milano are o rețea acoperitoare cu metrou, extins chiar și în afara metropolei, magistralele sunt marcate prin culori diferite, foarte ramificat în subteran. Mi-a plăcut magistrala care ne aducea pe noi la cazare că avea montate panouri în stații, așa cum discutau și la noi că vor face. Mi se pare o idee excelentă, zgomotul este redus, siguranța este asigurată, ușile panourilor sunt foarte largi și se deschid după ce se deschid ușile metroului. Noi am avut un abonament pe 3 zile în valoare de 12 euro fiecare cu care am putut călători cu mijloacele de transport în comun atât cele de suprafață, cât și cele din subteran. O călătorie cu metroul costă 2 euro.

În ultima zi am mers în parcul Sempione unde mai întîi a trebuit să trecem de toate tarabele expuse, un fel de bâlci, nu știu dacă aveau legătură cu perioada aceasta din an sau cu sărbătoarea lor. Apoi am mers să vedem acvariul care este găzduit într-o clădire cam degradată pe exterior, însă foarte bine întreținută în interior. Nu este mare acvariul, însă pentru copii mici este exact ce trebuie, sunt pești de diverse dimensiuni. Pisici de mare, stea de mare, meduze mari și mici și pietre cât se poate, exact pe placul meu. Același parc găzduiește și celebrul castel Sforzesco, o cetate de dimensiuni impresionante care găzduiește mai multe muzee. Noi am vizitat doar exteriorul și grădina pentru că al meu copil deja obosit nu ar fi apreciat nicicum atât de multă culturalizare. Am încheiat ziua înapoi pe canale, cu ochii după pești și după pietre negre pe aleile pietruite.

Ciao Milano!

Featured

Cea mai tare experiență culinară la Milano

Am venit cu un plan bine conceput în minte în țara aceasta a artei și culturii, un plan care are legătură cu gastronomia. Mi-a propus să mă lămuresc legat de câteva preparate și să le degust cu maturitatea papilelor gustative de acum, când am mai căpătat și eu ceva experiență în acest domeniu.

Am început cu pizza. Am mai mâncat eu pizza pe via Italia și nu mi-a plăcut sub nicio formă, atât de diferită de a noastră, nu am știut ce să apreciez. Singura pizza care mi-a plăcut acum ani de zile a fost cea din San Marino, știu că este independentă de Italia, însă este doar de domeniul politic, a fost o pizza cu carciofi pe care și acum o țin minte.

Acum Universul m-a auzit și mi-a trimis în cale oamenii potriviți care au spus hai să mergem la girropizza, poate nu este cea mai bună pizza, însă conceptul este inedit. Bine domnule, am zis, haide, să vedem cum e pizza asta la felie. Am aflat între timp că pot mânca atât cât vreau eu, important să las localul intact, cică mai au nevoie să funcționeze.

Când am ajuns la pizzeria Tropi, am descoperit un local foarte mare și foarte aglomerat. Se intra doar pe bază de rezervare în prealabil și doar cu certificat verde la purtător. Cu toate acestea nu ducea lipsă de clientelă, abia aveau unde să arunce o pizza fără să aterizeze în farfuria cuiva.

Conceptul este tare interesant. Ospătarii mulți la număr, merg cu câte o tavă cu o pizza întreagă și feliată pe la fiecare masă. Prezintă ce specimen au în tavă și mesenii decid dacă vor sau nu. Pe masă se află un cartonaș care pe o parte este roșu și scrie mare stop, când acel cartonaș este cu stop în sus atunci ospătarii ocolesc masa respectivă, altfel, absolut fiecare pizza este prezentată.

Modelele sunt multe că nu le poți ține pasul și în niciun caz nu pot fi testate și încercate toate de la prima vizită. Partea interesantă este că bucătarul este foarte creativ și schimbă frecvent combinațiile astfel încât să fie diversitate.

Blatul este unul aproape subțire și crocant, este bun și același pentru toate sortimentele de pizza, se schimbă doar compoziția.

Am mâncat pizza cu ceapă caramelizată, pizza cu zuchini și prosciuto, pizza cu brânză și pară, pizza cu spanac și cârnați. Bineînțeles că toate aveau și brânză pe blat, însă nu știu să spun ce fel de brânză. De departe preferata mea a fost pizza cu panceta afumată, brânză și cartofi. Pancetta a răspândit un gust de afumat întregului preparat, cartofii erau tăiați în cubulețe foarte mici și ușor arși pe margini, aveau gust de cartofi copți în jar de lemn pe pat de brânză afumată. A fost atât de bună încât am decis că mă opresc din mâncatul de foame și rămân la selecție în așteptarea a încă unei felii din pizza mea preferată. Felie care tare s-a lăsat așteptată pentru că bucătarul nu mai repeta rețeta în seara aceea. Noroc de oamenii cu italiana la ei și cunoscători de local care au dat comandă specială la bucătărie, că doar nu-i așa, nu au în fiecare zi oaspeți din București și așa am mai primit nu una, ci două felii din pizza afumată. Miam, miam. Și acum când mă gândesc îmi aplaudă urechile de poftă.

Experiența în sine nu este specială doar datorită acestor pizze rotitoare, ci și a localului. Acesta este amenajat cu accente industriale, care amintesc de foc, sudură, fier ruginit. Chiar și la baie chiuvetele au gresie cu aspect de fier înroșit de rugină. Totul se completează și arată foarte bine. Tropi se află lângă fabrica de bere locală Poretti, din câte am înțeles au același proprietar, însă când am fost noi, aveau doar halbele inscripționate cu numele berii Poretti, pentru că berea era una internațională. Asta mi s-a părut chiar ciudat și mi-e greu să cred că se termină berea când fabrica este fix lângă și mai este și afacerea comună. Dar cine știe, au și eu dubioșeniile lor.

Mi-a plăcut conceptul acesta cum altul nu, o experiență nou și inedită în materie de gastronomie cum aș vrea să văd și la noi și sunt convinsă că s-ar bucura de succes ca la italieni.

Imagini preluate de pe http://tropi-co.com
Featured

Milano- orașul cosmpolit, modern, vechi, impozant, cu aglomerație și agitație.

Poate că Milano nu este un loc mai aglomerat decât Bucureștiul în mod normal, însă această perioadă din an îl face aproape greu de respirat în zonele cu atracție turistică. Am auzit în cele câteva zile petrecute aici diverse limbi ale diverselor popoare dornice de vacanțe. Franceza mi-a susurat pe lângă ureche, greaca mi-a amintit de nisip și mare caldă, engleza m-a făcut să mă simt adaptată într-o țară certată cu limbile străine, iar româna evident m-a readus  în realitatea frustă: nicăieri în lumea asta nu ești singur române, dar mai ales în Italia, unde mai lipsește puțin și îi cotropim.

De vreo doi ani tot încearcă Universul să-mi reclădească drum spre Italia. M-am împotrivit cât am putut, până am zis gata, acum este momentul. Bifăm și-un târg de Craciun. Că n-am mai fost la un târg în afara țării de pe vremea când Germania devenise un loc familiar în care ajungeam cu drag și nerăbdare, des.

Când am aflat că în perioada aleasă de noi au și ceva sărbătoare națională cu libere și evenimente culturale, mi-am zis că am tras lozul cel mare și o să fie interesant. Cum eu se pare că sufăr de naivitate cronică, am omis să mă gândesc și la aspectul aglomerație. Ei, ce spun eu aglomerație este un eufemism. Mai țineți minte când s-a inaugurat bradul gigant de la Unirii și oamenii s-au călcat în picioare la propriu în ziua inaugurării ca să vadă nemaivăzutul? Când erau atât de mulți oameni încât nu s-au mai putut mișca și au rămas pe loc toți blocați ca peștii în plasele pescarilor? Bine, peștii mai au loc să se zbată…atunci nu se mișca un deget. Ei cam așa și cu târgul de la Milano. Noroc că aici au bulevarde largi, ramificații multe și oamenii se mișcă, chiar dacă anevoios pe alocuri.

Ori unde pandemia asta ne-a izolat atât de tare încât ne-a obișnuit prea mult cu liniștea și simplitatea, iar când am auzit de un târg am scapat ca din pușcă – nu doar eu, vorbesc de lumea întreagă – ori nu îmi explic de ce mi-a dat cu epuizare când am văzut o mare de oameni. Și eu aș fi preferat să văd o mare de apă, dar până la urmă bună orice mare, mai ales la tendința mea de autoizolare.

Frumos la oamenii ăștia la târg. Căsuțe din lemn cochete pline cu bunătăți locale. Am văzut atât de multă brânză expusă că am simțit nevoia să mă asigur dacă nu cumva am ajuns la Paris în loc de Milano. Am văzut decorațiuni foarte frumoase, unele atent lucrate, altele incredibil de migăloase, unele mi-au aburit ochelarii când am văzut prețul, pe altele le-aș fi luat instant acasă să le agăț în bradul meu.

La prima vizită la târg am plecat în trăistuță cu macarons și ceva biscuiți crocanți. Eu nu eram fană macarons, am întâlnit pe la noi unele bucăți care am crezut că mă vor lăsa fără dantură. Și se mai și lipea zahărul de măsele. Însă aici altfel a stat treaba. Macarons fragezi, se topeau, trebuiau manevrați cu grijă că imediat se rupeau, unii mai dulci, alții mai puțin dulci, buni per total, deși tot nu intră la desertul meu preferat pentru că sunt prea dulci pentru gustul meu.

Este adevărat că mai animat mi s-a părut acum ani de zile târgul de Crăciun de la Aachen, aici mi s-a părut doar foarte gălăgios și extrem de aglomerat, parcă am mai zis asta, nu?

Târgul acesta împrejumuiște Dom-ul care este atât de renumit că nici nu știu ce aș mai putea spune eu în plus despre el. Este mare, impunător, are o structură arhitecturală atât de complexă că aș putea să stau o săptămână întreagă să mă uit la el și să găsesc elemente noi, să număr țurțurii care străjuiesc atât de frumos construcția, să ating piatra care se ondulează sub buricele degetelor mele, să deslușesc vitraliile care se oglindesc în soare.

Italienii au făcut din sculptură un cult și din artă o religie, iar Milano nu duce lipsă nici de una, nici de alta. Oriunde întorc capul pe stradă văd clădiri vechi, în stil ghotic, piatră masivă în relief sau bine șlefuită, dar poroasă. Cu toate că orașul este unul modern și cosmopolit cu clădiri din sticlă și zone moderne sau futuriste, privirea mea a alunecat spre construcțiile istorice, vechi, cu patina timpului în loc de emblemă.

Cam atât pentru astăzi, mai am puțin de vizitat și mă mai întorc cu impresii.

Featured

Am citit: Alchimistul – Paulo Coelho.

Am fugit în viața aceasta de Paulo Coelho aproape-aproape cu viteza luminii, în egală măsură cum am fugit de Dan Brown. Mi-a scăpat totuși printre degete Codul lui DaVinci pe care l-am citit, devorat și apoi am văzut și filmul în care joacă Tom Hanks. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut stilul realxat de scriitură, lejeritatea cu care introduce noțiuni ca numărul lui Fibonacci, sau coduri secrete și puzzle-uri de descifrat. M-am lăsat dusă de filmul din capul meu și am trăit cartea prin toți porii.

Apoi am renunțat la Brown, așa cum am renunțat la Coelho fără ca măcar să fi deschis o filă. Am renunțat pentru că mi se părea prea comercial și prea de marketing. Toată lumea pe toate drumurile putea citi Coelho. Era prea pe înțelesul tuturor, fără însă ca toată lumea să și înțeleagă valoarea cărților sale.

Cum spuneam aici că voi scrie despre două dintre cărțile recomandate de Irina, aceasta este cea de-a doua.

Când iți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.

Este primul citat care mi-a rămas în minte și mi se tot rotește de atunci, din Alchimistul, care este aparent o carte ușor de citit. Atât de fluidă în scriitură încât în câteva ore este citită din scoarță-n scoarță.

Da, m-a dus și această carte în filmul ei. Am simțit nisipul sub tălpi și mi-a făcut un dor nebun de a răsfira printre degete puțin nisip încins de soare. Să mă joc cu mâna prin mici dune de nisip în timp ce stau pe un șezlong și privesc în zare cum se vălătucește marea sub soarele dogoritor.

M-a dus în filmul celo 1001 de nopți cu baldachine și corturi, cu foc de tabără și curmali ce străjuiesc de umbrar în deșertul nemilos.

M-a făcut să îmi doresc ca Universul să lucreze și în favoarea mea și să îmi împlinesc și eu Legenda Personală întocmai ca flăcăul păstor de oi. M-a făcut să îmi doresc să am tenacitatea, curajul, calmul, liniștea și inteligența acestui tânăr.

M-a făcut să înțeleg că-i în regulă să am îndoieli, dar drumul meu este tot acolo. El mă așteaptă indiferent de câte cărări îi adaug eu.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eșec.

Am citit cartea aceasta cu ochii larg deschiși, lucru care nu a fost ușor tocmai pentru că m-a furat ușurința cu care am dat pagină după pagină. Însă aproape fiecare pagină a avut câte o propoziție care mi-a mai deschis puțin mintea. Sau m-a facut să mă opresc și să contemplu profunzimea din spatele cuvintelor.

În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi din învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.

Și deși pare atât de simplu când citesc și îmi pare că și eu pot urma niște exemple înscrise într-o poveste atât de duioasă, în realitate este mult mai simplu să mă bălăcesc în propriul sine cunoscut decât să fac un efort și să creez o realitate în care să îmi fie și mie drag să trăiesc.

Totul în viață este numai semne. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înțelege, dar acum a uitat-o.

Și pentru că atât mi-am imaginat oază, nisip, apă, în ultima vreme imaginea de pe laptop îmi oferă întocmai ca să nu mă dezamăgească.
Featured

O masă plină cu de toate și mulți copii în jurul ei – cum să nu îți dorești așa ceva?

Cum arată o masă în care sunt mai mulți copii de diferite vârste, fiecare cu nevoia lui, cu dorința lui, cu preluarea de comportament? Da, exact așa arată. Nu v-ați lămurit? Nu-i bai, aveți un întreg text ca să vă faceți o idee.

Să luăm un scenariu probabil, unul în care inserăm un grup de copilași drăgălași cu vârste care pornesc de la aproape 5 ani și care merg până la puțin peste 13 ani. În mod normal, pentru că am capul îmbuibat cu filme idilice aș fi tentată să spun că este casa plină de râsete cristaline și veselia se zbenguie la fiecare colț. În realitate acolo unde sunt copii, mai sunt și mulți și de vârste diferite intră în scenă competiția, reglarea emoțională, frustrarea, oboseala și entuziasmul peste limite suportabile.

Acum pentru că am lămurit toate aceste aspecte să vedem un scenariu de masă de prânz. Puneți-vă centura și nu beți nimic ca să nu vă iasă pe nas.

Așez masa frumos, mâncare pentru toate gusturile, diversă pentru toată lumea, suficientă să ajungă. Chem copii la masă, își alege fiecare locul, cine unde vrea să șadă, cine lângă cine vrea să fie lipit. Organizarea merge șnur, nicio ripostă și nicio mârâială, încep ușor să mă felicit în gând și dau să mă așez și eu pe scaun când aud prima solicitare dintr-un șir lung și nesfârșit de alte solicitări:

Maaami eu vreau linguriță, nu lingură mare.

Așa este, greșeala mea, cum de am uitat, bine că nu am reușit să mă așez așa că am sprintat până la linguriță. Calmez sufletul doritor de linguriță, zâmbesc că m-am mișcat repede și mă îndrept spre locul meu unde mă așteaptă un bol aburind. Un sfert de bucă șterge scaunul în treacăt când aud din dreapta:

Eu am nevoie de furculiță, nu îmi trebuie lingură.

Bine că nu m-a lăsat să mă așez, să mă bucur că în sfârșit stau și eu pe un scaun, să bag lingura în castron și să rămân cu ea în aer când să aud solicitarea. Măcar așa am sărit imediat, m-am executat. Am adus mai multe furculițe, am mai adus câteva lingurițe că cine știe, am adus și extra linguri să fie. Aș fi adus și un polonic, trei castroane și o oală mare ca să acopăr întreaga gamă. Când sunt copii mulți la masă nu știi niciodată ce se poate cere și cine ce nevoie mai are.

Toată lumea mulțumită. În sfârșit!

Mă uit cu jind la mâncarea mea să nu se fi răcit. Ăștia micii basculează de zor, hămesiți mai ceva ca după o zi de foamete. Îmi propun în gând să mă așez și să nu mai vrea nimeni nimic așa că mă mișc repede să nu mai vină vreo idee vreunuia. Să mă vadă cu lingura în aer ca să știe că gata, acum mâncăm.

Mami vreau apă.

Și eu vreau apă.

Și mie îmi este sete.

Cum s-au aliniat așa planetele astăzi de m-au prins cu garda jos? La următoarea masă trebuie să mă organizez mai bine, să pun pe masă toate scenariile posibile și să îi văd atunci ce mai cer. Soarele nu pot pune pe masă, dar cine știe ce iese dacă mă forțez puțin.

Merg iau apă, distribui pahare, torn, unii beau bine, alții doar își udă puțin buzele, alții renunță după o guriță mică.

Mă așez și eu în sfârșit pe tot scaunul, iau lingura, bag în blid, abur nu mai iese, gust, este rece.

Eu nu mai pot să mănânc.

Eu am terminat.

Și eu am terminat.

Se ridică toți de la masă ca soldățeii încolonați și o zbughesc la joacă. Eu beau un pahar cu apă că nu sunt hotărâtă dacă să mai mănânc sau nu, când unul dintre soldați își face drum până la mine ca să îmi comunice că dorește desert. Eu nici ciorbă nu am mâncat. Și mai am și o întreagă masă de strâns. Așa că până mă lămuresc, desert nu există că doar ce s-au ridicat de la masă și se presupune că sunt sătui și cu burțile pline.

Aceasta este o poveste și trebuie tratată ca atare. În realitate, copii nu au atât de multe solicitări, iar eu nu-s mamă eroină, ci doar mama unui singur copil.

Nu vă faceți griji, vin imediat sărbătorile, o altă ocazie numai bună să fie masa plină cu copii. Poate de data aceasta îi și gustăm :).

Successful housewife. multitasking woman. perfect wife. young mother.  vector illustration. | CanStock
Featured

Fasolea cu ciolan este delicioasă la masă cu prietenii.

Este bună perioada aceasta a zilelor libere, nu pentru a consemna la istorie și lucruri întâmplate, ci pentru a fi cu oameni care mă fac să mă simt bine.

De 1 decembrie sunt o snoabă. Nu mă gândesc la istorie, mă gândesc că am reușit să strâng în jurul mesei o mână de oameni, că ne hrănim cu mâncare bună. Ei, dar ce spun eu bună, de-a dreptul delicioasă și nu o spun eu, ci o spun blidele goale.

Mi-am dorit această tradiție și o țin și singură dacă este nevoie, ceea ce s-a și întâmplat anul trecut când am gătit doar pentru mine și ai mei și am mâncat doar eu și ai mei și am râs mai fără tragere de inimă doar eu și cu ai mei. Scârba asta de pandemie m-a ținut și anul acesta pe loc, însă am reușit să strâng o mână de oameni în jurul mesei. Scăpăm de pandemie și fac 1 decembrie în iulie și întind farfuriile pe trei mese. Așa să fie!

Nu ne-am urnit noi chiar de la prima oră că de la o vârstă motoarele se turează mai greu, însă și când am pornit focul, nimic nu ne-a mai stat în cale.

Nu ne-a mai stat în cale nici platoul câmpenesc ce ne-a ținut de foame până a fost fasolea gata, spre amiază. Nu ne-a stat în cale nici țuica fiartă ce ne-a încălzit oasele zguduite de frig. Nu ne-a stat în cale nici pâinea aceea pufoasă, cu coaja crocantă și gust sățios.

Nu, nu am uitat de fasole. După ce am schimbat apă, am spălat, repus la foc, am invitat legumele să se lăfăie împreună cu suratele lor, boabele de fasole. Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, am adus în horă și niște roșii mărunțite care au îmbujorat tot preparatul. La final am îmbăiat bine bucăți generoase de ciolan fiert înainte și separat și am încheiat întreg procesul cu o mână zdravănă de pătrunjel proaspăt.

Ajutoarele mele de nădejde au gustat și degustat, au amestecat, suflat, inspirat și înfăptuit ce se vede și în poze mai jos.

Să vă fie cu poftă de mâncare și chef de viață bună să aveți.

Featured

Dar de ce ești așa nervoasă? Deturnare emoțională de la un copil de nici cinci ani.

De-a lungul vieții de până acum mi-a fost greu să îmi identific sentimentele. Să evaluez corect emoțiile. Nu am beneficiat în niciun fel de niciun fel de educație emoțională. Cine să o facă într-un sistem șchiop, surd și orb?

Atunci când am început să mă informez despre cum să fac mai bine pentru a fi un părinte corect, am tot întâlnit informații despre importanța educației emoționale.

Așa se face că am investit de foarte devreme în acest aspect.  Am validat emoții, am acceptat răbufniri, am cumpărat cărți, cartonașe, puzzle-uri, reviste și orice ne-a ajutat pe toți în a ne recunoaște și valida emoțiile.

Nu am bagatelizat furia, nu am băgat sub preș revolta, le-am lăsat pe toate să curgă cu toate că uneori îmi venea să mă teleportez.

Am învățat alături de propriul copil abcedarul emoțional chiar dacă eu eram adultul din relație, eram novice în astfel de treburi îndelung invalidate.

Așa am ajuns în momentul în care am un ajutor real în acest om mic ce încă nu a împlinit 5 ani. Care cunoaște emoțiile pe chip, care știe cum se simte furia, care cunoaște nervozitatea. Care mă deturnează emoțional atunci când mă cuprind toate cele.

De ce ești așa nervoasă? M-a întrebat într-o seară când eu pendulam de pe un picior pe altul și băteam mărunt din buze. Nu sunt nervoasă am zis eu rapid fără măcar să gândesc vreo secundă. Eram pe pilot automat pesemne. Dar atunci de ce vorbești așa, ca și când ai fi nervoasă? Aici m-am oprit din orice făceam, am analizat situația, copilul avea dreptate și tocmai îmi oferise o deturnare emoțională ca la carte. Niciun copil nu vrea să se simtă în pericol sau vizat de o posibilă furie parentală, însă nu toți copii știu a discerne astfel emoțiile. Mulți dintre ei se feresc din calea unui taifun, alții care știu cum sunt emoțiile și cum se simt și că toată lumea le are, le acceptă și le privesc în față. Au curaj să spună și să întrebe, să tragă părintele de mânecă, uite nu ești pe panta cea bună, fă ceva și revino.

Îmi place de această echipă care suntem noi, de momentele în care ne dăm voie să răbufnim, chiar dacă mie încă îmi este greu să aud atât de multă supărare. Mă felicit în gând pentru investiția făcută în atât de multe ore de joacă cu și despre emoții, în atât de multe scenete și jocuri de rol cu plușuri pe post de echipă participantă, în atât de multe cărți citite din copertă-n copertă despre reguli, limite, dorințe, emoții și tot ce presupune acest pachet. Și mă mai felicit că nu m-am oprit aici și în continuare ne frustrăm și învățăm, plângem și ne refacem, strigăm și ne iertăm.

În drumul meu până acum m-au ajutat cărțile despre care am scris succint aici, le las cu liniuță mai jos în caz că nu mai știți ce să citiți zilele acestea libere.

  • Nu există părinte perfect – Isabelle Filiozat
  • Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham
  • Nu există copii răi – Janet Landsbury
  • Copilul tău competent – Jesper Juul
Featured

Eu pot nu mai este mantra mea de zi cu zi.

M-am născut într-o familie de oameni simpli strămutați din mediul rural din dorința lor de mai bine pentru ei și pentru familia ce aveau să și-o întemeieze. Însă nu toți oamenii au capacitatea de a se muta, de a imigra, de a se rupe de trecut. Așa se face că am crescut în spiritul sacrificiului uman.

Eu pot!

Eu pot să cresc trei copii, să merg la serviciu, să îngrijesc de un soț bolnav și alintat, să mă ocup de ale casei, să gătesc pentru cinci oameni, să văruiesc de două ori pe an măcar jumătate din casă, să îmi pun un ruj pe buze și să ies pe poartă cu un zâmbet arborat care spune că viața este minunată deși eu mă aflu în rahat până peste cap. Aceasta a fost mantra mamei mele. Am văzut-o zi de zi chiar dacă nu mi-a predat-o verbal ad-litteram. A fost suficient să văd.

Am preluat mantra lui eu pot cu subiect și predicat.

Mai ales de când am devenit mamă m-am umplut de eu pot. Eu pot să fiu o mamă extraordinară. Vedeți-mă! Ce mamă grozavă sunt eu!

Nu mi-a fost suficient să fiu o mamă grozavă pentru copilul meu și atât, voiam să fiu validată de oamenii care mă știu, voiam de fapt să fiu validată de mama, să vadă că sunt o mamă grozavă pentru că în ochii mei nu eram o mamă chiar atât de grozavă. Nu puteam suficient deși puteam foarte mult.

M-am dezumanizat trăgând de mine până la ultima fărâmă.

De aceea bolile se și lipesc de mine ca eticheta de o sticlă uscată pentru că mereu mă prind cu garda jos, epuizată și emoțional deturnată. Normal că le fac loc pe căile mele respiratorii ori de câte ori se întâmplă să ne intersectăm.

Așa am devenit mama care iubește, crește, hrănește, iese afară, se joacă, distrează, citește, liniștește, alină, adoarme, fără pauză și fără întrerupere. Și cum copilul nu a fost făcut doar din mamă, are și tată care face foarte multe atunci când este în perimetru. Așa că pe lângă mama multifuncțională am păstrat și statutul pe care îl aveam deja și la care nu renunțam, exact așa cum am văzut că se face: călcat, gătit, spălat, desprăfuit. Mai pusesem peste și curățatul jucăriilor că toate trebuiau să lucească. Adăugasem la călcat și haine de bebeluș, apoi de copil mic, că doar cine a mai pomenit bebeluș șifonat la pantaloni.

Au trecut ani ca să pot demonta toată această mantră. Cu greu am recunoscut față de mine că eu nu pot. Că nu mai pot să mă joc non-stop, că nu mai pot să țin casa mai ceva ca-n spital când în spital oamenii iau infecții cum iau eu apă de la robinet. Că nu mai pot să ies afară, să mă joc în parc, să fac cumpărături și să și gătesc, toate într-o înlănțuire perfectă. Că este uman să nu mai vreau și că sunt om atunci când pur și simplu nu am chef.

Însă cel mai tare a căzut stratul acela în care am deschis gura și am cerut. Pentru că acest eu pot a avut un frate mai aprig, acela în care să nu cer ajutor. Asta a însemnat o înfrângere totală. Adică cum? Nu mă mai descurc eu singură întru totul și întru toate? Nu, nu mă mai descurc.

Și când am recunoscut că îmi este greu sau că nu pot și că nu leșină nimeni dacă eu merg pe stradă cu tricoul necălcat (deși am o prietenă care îmi oferă lecția aceasta de ani de zile, dar nu eram pregătită să o accept), că nu suferă nimeni dacă stratul de praf se adună pe mobilă. La drept vorbind, este praf pe mobilă și dacă l-aș șterge în fiecare zi. Și că jucăriile pot sta împrăștiate mai multe zile la rând chiar dacă pe alocuri mi se mai scurtcircuitează creierul când văd ce haos se construiește în jurul meu.

Da, accept această caserolă cu mâncare. Chiar dacă nu este pe gustul meu, este pe gustul celor din casă și mă scutește pe mine de gătit o masă. Da, primesc acest borcan cu murături dacă tu m-ai întrebat dacă să-mi dai. Dă-mi! Așa a mai căzut un văr de-al lui eu pot.

În continuare pot și fac și vreau și nu am nevoie, și mă descurc, însă mai puțin decât ieri și cu siguranță mult mai puțin decât mâine.

Eu pot acesta are multe rude și sunt convinsă că fiecare dintre noi are câteva din rudele lui eu pot. Când cade eu pot, se betegesc și rudele lui. Oamenii își arată vulnerabilitatea, sensibilitatea, bărbații plâng ca să elibereze emoții, femeile stau pe canapea cu picioarele pe pereți ca să își îmbunătățească circulația sanguină.

Pentru că vine acum o perioadă în care ne apucă vria mai ceva ca pe avioanele de pe cer, vă doresc să puteți atât cât se poate și să stați cu picioarele ridicate cât mai sus pe un perete pentru a facilita circulația sanguină. Picioarele vă vor oferi o îmbrățișare cu două mânuțe mici și călduroase.

Eu merg să șterg praful :).

Horoscop. Cât de gospodină eşti, în funcţie de zodia ta
Featured

Statul are grijă de noi, prinde și condamnă infractori pe care îi ajută să se perfecționeze în închisoare. Nu program de rabilitare, nu program de reintegrare socială, nu terapie.

Mi-au venit în cap imagini din filmul Închisoarea Îngerilor (The Shawshank Redemption). Un film foarte bun, dar foarte trist pentru mine. Agresivitate, reguli încălcate, nedreptate duc toate la un terci în capul meu. Trecând de aceste aspecte nu vreau să analizez acest film, simbolistica și toate cele. Altceva se leagă de acest film.

De când am citit cartea lui Tibi Ușeriu am considerat că el este unul, extrem de rar, care s-a putut reabilita după anii de penitență. A avut unde să se întoarcă, a avut la ce să se întoarcă, a avut un mediu creat în care să se integreze, familie care să îl accepte. A reușit astfel să își găsească motivația în viață, să își schimbe destinul și să devină un guru al sportului în condiții extreme.

Și asta nu au ceilalți care trec prin închisori și care ies de acolo mai bine antrenați și mai bine pregătiți pentru viitoare infracțiuni: mediul. Statul ii prinde (cumva se întâmplă și asta), îi judecă, îi condamnă, le asigură locul într-o închisoare. După x ani îi aliberează și se spală pe mâini fiind convins că ce treabă bună a făcut. A prins, condamnat și eliberat un om care a trecut printr-un proces de reabilitare din răufăcător în om model. Redat societății ca un prunc nou născut, curat mai ceva ca lacrima.

Doar că nu este așa. Sunt și cei care nu mai vor să fie închiși, care au unde să se întoarcă și la ce, dar și cei care nu știu să facă altfel și care pentru a supraviețui se perfecționează în ceea ce au învățat să facă, fiecare după greșeala proprie.

Asta mi-a plăcut la filmul acela cu Morgan Freeman ce care aminteam mai sus, că oamenii care erau eliberați din închisoare, erau sub un program de reabilitare, li se dădeau job-uri la care era musai să fie prezenți, erau verificați și urmăriți până când chiar prezentau încredere.

Ori la noi statul nu are niciun fel de insituții abilitate și pregătite să angajeze prin rotație foști condamnați. Iar ei nu prezintă suficientă încredere pentru a fi angajați oricum și oricând de către companiile private. Aici și pentru că percepția majoritară este că odată închiși oamenii nu beneficiază de toate resursele de reabilitare. Mediul din închisori este unul divers din punct de vedere al infracțiunilor, este o școală a criminalității. Din ce să te reabilitezi?

Să nu pară cumva că disculp întemnițații pentru fărădelegile lor, făceam o comparație între o scenă dintr-un film și realitatea în care ne învârtim noi toți.

Dacă vreti să știți de la ce m-am luat, de la textul ăsta al lui George Bonea.

Închisoarea îngerilor - Wikipedia
Featured

Ultimele noutăți via sector 6.

Am mai spus eu pe aici că la sectorul 6 unde îmi fac și eu veacul avem un primar care a înțeles sensul comunicării și pune pe FB, atât cel personal, cât și cel al primăriei de sector tot ce se întâmplă în areal cu bune și cu rele. Tot ce poate realiza, dar și ce nu poate realiza. Toate bețele de-a curmezișul pe care le întâmpină, dar și pe cele pe care le poate înlătura. Dacă își menține ritmul va lua panta ascendentă de Primăria Capitalei apoi Cotroceni sau cine știe, poate va sări direct la Cotroceni. Nu intru acum în detalii cum un bun gospodar de sector sau de oraș nu este echivalent cu un bun păstor al țării. Până acum nu am văzut Președintele cu abilități de funcția pe care o deține în țara în care oamenii oricum au impresia că un președinte le mărește pensiile.

Mbun, revenind la păstorul sectorului 6, dl. Ciucu pentru că așa se numește, la început de mandat m-am poziționat împotriva domniei sale din cauza unei declarații care îi ieșise și care îmi deranjase buclele într-un an și așa demotivant la nivel mondial pe motiv de pandemie. Între timp și-a redresat poziția prin multiplele proiecte și dări de seamă.

Și cum n-am mai scris de ceva vreme ce mai e nou prin 6 am zis să vă pun azi la curent. La curent cu noutățile, nu la priză că și-așa ia foc factura (am să revin cu un text detaliat legat de acest aspect al facturilor la curent după ce se rezolvă situația și nu mai vin concomitent facturi de la două firme diferite).

În primul și-n primul rând pentru doritorii de defrișări controlate, începând cu data de 25 noiembrie vor fi 4 târguri pentru pomii de iarnă. Pe mine mă interesează cel din parcarea pieței Moghioroș, dar vor fi și deasupra Pasajului Lujerului, în vecinătatea Pieței Gorjului și pe Șos. Virtuții. Preturile se situează între 50 lei și maximum 350 lei, conform Primăriei Sectorului 6.

Dacă nu vă plac cei din târguri să știți că și la Leroy prețurile pleacă tot de la 50 lei. Restul magazinelor chiar nu știu ce prețuri practică, nu m-am documentat suficient.

În altă ordine de idei sau în al doilea rând ca să păstrăm linia pe care am pornit, pentru că problema asta arzătoare a brazilor a fost lămurită, Primăria a lansat o aplicație de mobil prin intermediul căreia se pot face sesizări, se pot plăti impozite și se pot primi informații actualizate legat de aspecte ce țin de sector. Acum, toate sunt cu titlul de se pot deoarece nu am ajuns încă să văd cu toți ochii mei cum funcționează această aplicație deoarece încă nu o pot folosi. Am descărcat-o aseară destul de târziu, am completat datele cu caracter personal, inclusiv am fotografiat buletinul, însă am nevoie de o validare care încă nu a venit. Mai trebuia să vină și un cod prin sms, dar este pe fir cu siguranță. Altfel, ideea este bună, avem nevoie de metode simplificate pentru a ocoli ghișeele supra-aglomerate.

Tot la noi în sector se ridică de zor mașini abandonate și se amendează pentru cele parcate pe spații verzi, ceea ce este normal. Este normal să nu parchezi pe un spațiu verde. Eu tot mai cred că educația prin frica de amendă funcționează doar dacă amenda este suficient de mare, altfel rămân la ceea ce scriu aici de am făcut rană la buricele degetelor: doar și numai educația schimbă mentalități și transformă mârlănismul în bun simț. Când vom înțelege în țara asta că educația este singura care ne scoate din mocirlă, atunci vom avea și schimbări palpabile. Degeaba aducem o școală la standarde moderne, deși este un demers foarte bun, dacă profesorii au aceeași mentalitate ca acum 30-40 de ani. Degeaba școlim și profesorii, ceea ce ar fi un vis devenit realitate, dacă nu ne implicăm și în școlirea părinților. Totul este un cerc continuu, iar noi suntem la mii de ani lumină de a închide acest cerc.

Hai că m-a luat valul. Din sectorul 6 vești numai de bine. Luați modelul sectorului 6, nu vă mai gândiți că 1 este ăl mai bogat sector al Capitalei, că na, acum 1 e ăl mai deplorabil. Am plecat eu din 1, dar tot mai trag câte un drum-două pe acolo. Cică poți scoate omul din sectorul 1, dar nu poți scoate sectorul 1 din om :).

Featured

Singura carte care a reușit să mă adoarmă.

Am participat recent la un curs la succestraining.ro unde am primit o bibliografie. Deși pe cele mai multe le-am citit deja, voi vorbi doar despre două dintre ele, deși ele merită toate suficientă atenție, însă am decis să nu expun întreaga listă.

Până la acest curs nu am auzit de Puterea prezentului de Eckhart Tolle. În tot cazul, dacă mi-a răsărit vreodată prin fața ochilor, nu mi-a atras nicicum atenția.

Cumva m-am apucat să o citesc deși concomitent mai citeam încă 3 cărți, i-am făcut și acesteia loc. Este singura carte căreia n-aș putea să îi fac un rezumat oricât de scurt dacă m-aș apuca. Mi-ar fi greu să extrag și câteva idei principale. M-am întors și am recitit fragmente întregi pentru că nu înțelegeam ce a vrut autorul să spună. Sau nu eram atentă. Iar aceasta este o carte care se citește cu ochii larg deschiși. Nu îți permite să o citești fiind cu mintea în alte șapte părți.

Este unica și singura carte pentru care m-am luptat să rămân trează indiferent de momentul zile în care o citeam. Citeam și simțeam cum mi se închid ochii, cum m-aș fi rezemat puțin de un perete și aș fi tras un pui de somn. Am citit-o seara, dimineața abia trezită, în timpul zilei, la prânz, la diferite ore, am dus un fel de experiment al meu cu mine și cu cartea. Rezultatul de fiecare dată același. Cu greu reușeam să citesc un capitol întreg. Atâta efort pentru o carte n-am mai depus niciodată.

Eckhart Tolle prezintă lucruri pe care le știam în linii mari grație neuroștiinței, subiect pe care îl urmăresc de ceva vreme. Dacă nu-ți păzești mintea ea tinde să fugă fie în trecut pentru a rezolva situații aparent rămase fără finalitate sau pentru a prezenta perspective diferite, fie în viitor unde creează scenarii posibile, așteptări și alte cele. Este extrem de dificil pentru mine cel puțin să îmi țin mintea în prezent când viteza cu care zboară poate întrece un supersonic. Zeci de mii de gânduri rulează în capul unui om într-o zi și nici măcar nu suntem conștineți de toate, aspect ce face treaba și mai dificilă. Să trăiești aici și acum este mult mai complicat decât pare atunci când citești. Când aplici și pui în practică începe o luptă de putere între minte și conștiință. O minte neantrenată câștigă întotdeauna.

Puterea prezentului cred că este cea mai însemnată carte în care în toate cele 262 de pagini autorul pledează pentru a trăi în prezent, în ce este acum și ce se întâmplă acum. Să mergem în trecut doar dacă este absolut necesar și pentru scurtă vreme, să ne lăsăm purtați de viitor doar pentru a planifica ceva și să revenim în acest moment. Mă iau exemplu pe mine, nici măcar nu mă raportez la întreaga rasă umană deși sunt convinsă că cei mai mulți dintre noi trăim după un tipar. Nu mai vorbesc de cât de mult trăiesc în trecut și câte scenarii diferite pentru o singură situație reușesc să creez, mă refer aici la cât de mult trăiesc în viitor. Mă gândesc deja la anii de pensie, la viața de atunci, la sănătatea mea viitoare, la finanțe, la educația copilului și la ce îi voi putea oferi pentru a mă asigura că în societate merge un om care o va spijini și nu unul care o va distruge. Mă gândesc și planific minivacanța de la sfârșitul săptămânii, apoi la cea care îi va urma, la sfârșitul de an, cum să mă împart de Crăciun. Merg mai departe pentru anul viitor, gânduri pentru următorii ani mai apropiați, pentru bătrânețe, întrebări mai mult sau mai puțin existențiale. Nu fac doar asta 24 de ore, însă de când sunt conștientă de gândurile mele mă surprind adesea că sunt hăt departe. Uneori îmi imaginez o viață frumoasă, alteori îmi imaginez scenarii apocaliptice pe principiul lui dar dacă…Și de prezent am uitat.

Faceți exercițiul de a vă analiza gândurile, unde trăiți cel mai mult, în trecut sau în viitor? Faceți exercițiul de a trăi acum, cât este de greu?

Featured

Eu de ce n@iba nu am învățat asta?

Am reușit să fac niște ordine în prioritizări pentru că sunt atât de multe cele pe care vreau să le văd, să le aud, să le citesc, să le asimilez, să le conțin că uneori nu știu cum să le mai așez în listă.

Am reluat parțial podcast-urile și pentru că am primit mai multe recomandări pentru a-l urmări pe Dr. Constantin Dulcan în postura de invitat al lui Morar (căutați pe youtube podcast-ul dacă v-am stârnit interesul) am zis să încep cu Fain&Simplu.

N-am apucat să urmăresc prea mult că m-a pălit un flashback de toată frumusețea. Spune Dr. Dulcan chiar de la începutul emisiunii că atunci când vrei să înveți ceva să faci asocieri. Să asociezi ce vrei să înveți cu ceva frumos, ceva ce îți place, asocieri pe culori. Să nu înveți mecanic.

Și acum tobele…tadaaam…ei bine, doamnelor și domnilor care mai atuncați câte un ochi pe aici, vă spun că eu dețin informația asta de vreo 20 de ani. Asta mi-a spus mie soțul meu de pe vremea când nu era soțul meu, pe vremea când nici nu știam că îmi va fi soț și partener de cursă lungă.

Eu care am știut a învăța doar mecanic toată viața mea școlară, care am fost un mic papagal care n-a știut cum să facă altfel. Am vrut să știu să învăț, să îmi fie ușor să rețin informații, să nu fiu nevoită să muncesc atât de mult pentru nenorocitele alea de note, însă n-am știut cum.

Soțul meu își cunoaște CNP-ul pe de rost. Și nu doar pe al lui, ci și pe al meu și pe cel al copilului nostru. Eu nu îl rețin nici măcar pe al meu. El învață prin asociere (probabil și repetiție, funcțiile de bază ale creierului inclusiv în schimbarea paradigmelor), eu învăț doar prin repetiție sau memorie vizuală, însă atunci când poți reproduce cu fidelitate numărul paginii și imaginea asociată textului intră tot la învățare mecanică.

Mie de ce naiba nu mi-a oferit nimeni în școală informația asta? Sau poate chiar am avut și profesori dedicați care au fost mai mult decât simpli profesori plictisiți și mi-au oferit alternative și variante iar eu am ales cu bună-știință să le ignor învățămintele? Pe undeva tind să am dubii. De acasă nu am primit această informație pentru că ai mei dacră ar fi avut această logică, mi-ar fi oferit-o cu siguranță.

Problema aceasta nu m-a părăsit odataă ce am terminat școala. Se pare că o retrăiesc acum cu propriul copil. Că de aia soțul știe a-i explica prin asociere cum se face 8 sau 3 sau 2, pe când eu am o explicație mai mult tehnică și mecanică.

Hai că se poate și așa.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com
Featured

Melancolie de toamnă.

Abia acum simt că este toamnă și că ne apropiem de iarnă.

Este vânt exact cât trebuie, este mohorât, se întunecă devreme, soare abia se zărește printre nori.

Frigul îmi intră până în oase. Mă îmbrac bine și ies afară să mă încălzesc. Am diverse motive să fac asta: merg să iau copilul de la grădiniță, merg în parc, merg să iau pâine. Când mă întorc în casă mi se pare chiar cald în primele zece minute. Mai fac un duș și deja am impresia că m-am întors la cele 25 de grade pe care le lăudam deunăzi.

Afară admir natura. Pomii sunt atât de goi pe cât erau oamenii astă vară pe plajă. Mi s-a făcut dor să îmi simt picioarele în nisip ud și cald. Cu toate că au trecut puțin peste două luni de când am simțit briza mării, dorul de apa vălătucită nu se stinge niciodată. Un crustaceu ca mine doar își ostoiește dorul o data pe an și asta atunci când se poate.

Fac eforturi să mă întorc în prezent, să fiu aici printre oameni triști. Masca pusă strâmb le schimonosește fața în grimase stupide. Ceilalți, care sunt în război cu masca sunt crispați în încercarea de a se convinge că ei nu vor fi prinși. Ne separăm în deștepți și proști ca întotdeauna.

Aleg să calc pe frunze, pe covor cât mai gros, le caut cu privirea înainte să le strivesc sub talpa încălțărilor. Sunt firave și se frâng rapid, unele sunt zburate de vânt și așezate pe alt caldarâm spart și găurit de diverse lucrări care au lăsat cicatrice ca rănile după război.

Zona aceasta este tristă, blocurile sunt atât de urâte, niște scheleți ai unei epoci trecute, dar ne-apuse. Prea puține au beneficiat de reabilitare termică, poate de aia nici termometrul nu mai sare de 21 de grade în zilele bune.

Mă întorc în casă, este bine, m-am încălzit de afară. Mă vâr totuși sub pătura pufoasă cu un ceai cald lângă mine ca să păstrez căldura corpului cât mai mult în stare intactă. Mă cufund în pozele de astă vară, retrăiesc drumul prin cariera de marmură, mă minunez de stâncile care ies din apă, admir spuma care se formează la suprafața apei când valurile se risipesc în mare.

Încă puțin și începe iarna.

Featured

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix
Imagine preluată de pe netflix
Featured

De unde vina frica pentru păr? De ce ne deranjează când copilul își ține părul pe față?

De când sunt mamă am luptat cu multe methne înrădăcinate adânc în psihicul nostru colectiv. Unora le-am declarat război fățiș, pe altele le-am ignorat fiind prea obosită să mai explic, intervin, arăt, dau exemple.

Deși am zis de atât de multe ori că nu este treaba mea să educ oameni mari, tot de atât de multe ori uit și mă lansez în explicații. Că doar eu dețin adevărul suprem, pentru că știu, că am citit în cărți și dacă eu am putut schimba, înseamnă că toți pot, trebuie doar să încerce puțin. Doar că nu-i așa și pare a fi o lecție care îmi intră greu în cap. Cică îs oleacă și intelginetă. Aham!

De când e copilul la mine-n viață l-am lăsat să-și gestioneze podoaba capilară. A vrut păr lung, lung a fost. A vrut breton, breton s-a făcut. A vrut tunsoarea aia, aia a fost. Nu-i place părul prins și îi place cu pletele în vânt, este în regulă că și mie îmi place să mi-l țin desfăcut. De fapt îmi plăcea și când eram mică, dar mama mă obliga să îl am mereu prins, dar mie îmi plăcea să îmi simt părul că îmi încadrează fața.

Tot de când este copilul în viața mea aud constant că trebuie să aibă părul prins, bretonul îi intră în ochi, părul îi intră-n ciorbă, că părul lung se ține în elastic, că fața trebuie să fie liberă, că de ce am decis să îi fac breton, de parcă copilul e prea cretin pentru a-și dori lucruri.

De unde oare teama aceasta pentru păr? E deja clar că părul nu strică vederea așa cum se vehicula pe vremuri, ochiul se adaptează. Și oricum atârnă peste ploape câte șuvițe de păr, nu o placă betonată de să nu mai vezi nimic. Și totuși există această frică de păr.

Părul care în unele culturi este tratat regește, nu se taie, se afumă, are anumite semnificații, la noi este ceva de speriat.

Probabil că tot din trecutul ăsta care nu ne dă pace ni se trage. Pare că ce a existat de dinainte de comunism a fost șters cu buretele din memoria colectivă și a rămas tot haosul creat de perioada comunistă. Că acolo trebuia să ai cordeluță pe cap, să șezi frumos, să ți se vadă fața, să faci impresie bună, aparențe cum ar veni. Acum aparențele sunt pe FB, atunci erau live.

Nu vă imaginați că mă iau iar de vârstinci cu gândirea lor învechită și neadaptabilă, am întâlnit mulți oameni tineri care încă trăiesc în aceleași concepții.

Na, că eram gata să închei fără să menționez diferențele dintre băieți și fete. Ați observat că băieții trebuie tunși pentru că altfel le este cald cu părul lung, pe când fetelor nu le este cald cu părul până la șale? Important este să fie strâns legat în coadă. Băieții au scalpul mai sensibil și li se face cald mai repede? Poate că de aia îi și părăsește părul la maturitate, numai zic.

Dacă ne este atât de frică de păr că ne orbește, oare ce alte frici mai avem că propriul corp ne vrea răul?

Cele mai paroase animale din lume
Featured

Cartea mea preferată

Am fost întrebată recent care este cartea pe care eu o prefer. Acea carte pe care o iubesc din interiorul ființei mele. Acea carte la care mă întorc cu drag și pe care o citesc iar și iar și iar.

Și am avut un blocaj.

Pentru că eu ador atât de multe cărți.

Iubesc atât de multe scrieri încât îmi este greu să aleg.

Însă până acum nu a venit acea carte pe care să vreau să o citesc și să o recitesc iar și iar.

Am citit, am aflat, am descoperit, am primit și am trecut la urmatoarea care îmi poate oferi ceva nou.

Noutatea este termenul care definește relația mea cu cărțile.

Și cum să o aleg pe ea, unica, dintre atât de multe frumuseți literare?

Kristin Hannah îmi oferă de fiecare dată acel prag pishologic care mă pune în scenariul lui da, chiar cum ar fi dacă?

Agnes Martin-Lugand mă transpune în lumea perfectă și decăzută a unor vieți cu final fericit.

Petronela Rotar mi-a oferit prin Orbi o vastă lecție psihologică îmbracată într-o poveste de iubire cu multă suferință și rupturi din adâncurile ființei.

Atât de multe thrillere foarte bine documentate mi-au încântat retina și câteva Sf-uri foarte bine imaginate mi-au bucurat timpul dedicat lecturii.

Cum să aleg cea mai bună carte dintre toate citite și care au avut menirea de a mă descoperi pe mine cea ascunsă în unghere întunecate? Fiecare a schimbat câte ceva. A lăsat câte ceva diferit. A oferit câte ceva care m-a scos la lumină.

Dintre ce să aleg? Cum să le împart?

Așa că am decretat: cartea mea preferată va fi cartea pe care o voi citi de mai multe ori în această viață. Până atunci, iubesc toate cărțile.

Aveți vreo astfel de carte pe care să o puteți pune pe piedestalul preferinței?

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Tu ai încredere în cei din jurul tău?

Ce este încrederea?

Pe lângă încrederea în tine, în forțele proprii care vine din stimă și din respect de sine, mai este și încrederea în ceilalți.

Am încredere că soțul meu mă va face fericită.

Am încredere că al meu copil va mânca ciocolată doar atât cât trebuie și nu va exagera.

Am încredere că prietenii nu mă vor dezamăgi.

Am încredere că fiecare își va face rolul foarte bine și eu nu voi avea de suferit.

De fapt nu este așa.

Fericirea mea nu trebuie să depindă de nimeni. Iar copilul va mânca exact câtă ciocolată îi va dori sufletul dacă va avea la liber. Iar treaba prietenilor mei nu este aceea de a merge pe sârmă pe lângă mine ca să nu mă deranjeze.

Încrederea în ceilalți este de fapt capacitatea de a ceda controlul, de a renunța la acel control care mă face scorțoasă, rigidă, atotștiutoare, cunoscătoare, cu un băț înfipt în fund în concluzie.

Încrederea în ceilalți constă în a-mi arăta vulnerabilitatea, sensibilitatea și a le oferi lor puterea de a decide ce să facă cu ele. Pot alege să mă rănească sau pot alege să mă accepte.

Nu le cedau celorlalți puterea mea când îmi arăt vulnerabilitatea. Îmi păstrez puterea pentru că deja am ajuns în punctul în care știu cum să mă ridic atunci când cad.

În final ajung să am încredere în acei oameni în care știu că atunci când eu sunt vulnerabilă și ei au puterea de a mă răni, nu o vor face, tocmai pentru că am investit în aceste relații și tocmai pentru că am ales să mă arăt așa cum sunt.

Am încredere în oameni că iau deciziile corecte atunci când sunt lăsați să o facă.

Am încredere că sunt fericită în preajma oamenilor pentru că am ales să fiu.

Nu stransfer puterea nimănui, este a mea și pentru mine.

De la ce m-am luat când azi toată lumea este cu black-ul în brațe? Cred că de la ce tot citesc în ultima vreme și de la o discuție care a rămas într-un ungher al minții mele.

Cum sunt eu?

În control. Vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune. Sunt puternică pentru că nu cedez nimic, dar poate ar fi cazul să învăț să o fac.

Tu cum ești?

Featured

Cât de mare este o salată mică?

Mă tot învârt într-un picior și mă tot gândesc dacă și cum să mai scriu texte cu aspect negativ. Dar parcă prea mă duc într-o bulă în care mă tot regăsesc ca apoi să mă sperie realitatea când dau jos ochelarii de cal.

Eu știu că sunt multe restaurante și cafenele, baruri și cum s-or mai numi care funcționează stas. Care pentru administratori sunt importante acele aspecte în care ei nu fac rabat de la curățenie, bun simț, responsabilitate.

Însă sunt și atât de mulți cei care sunt altfel. Unde pânzele de păianjen sunt clienți mai fideli decât clienții pe două picioare și unde interesul față de client scade pe măsură ce localul devine din ce în ce mai aglomerat.

După ce atât s-a plâns industria aceasta a ospitalității cum că autoritățile îi lasă pe drumuri, că pandemia îi lasă muritori de foame, mă așteptam să își dea real interesul în interacțiunea cu clientul.

După ce pe interneți atât de mulți oameni s-au plân de servicii, de interacțiune, de curățenie, de lipsa de respect, mă așteptam să găsesc la fața locului și altceva în afară de contra replică și scuze din on-line.

Am fost recent la un restaurant. În Sinaia. Am fost cu familia, m-am simțit bine indiferent de condițiile oferite. Aveam opțiunea de a ne ridica și a pleca. Am ales să rămânem, ospătarul a fost extrem de drăguț deși lipsurile erau multe. Am ales să mă simt bine și să nu mă las copleșită de aoleu pe ce am dat banii pentru că am mai fost acolo și cu alte ocazii și singurul pejudiciu adus, a fost către mine. Însă asta nu înseamnă că nu pot semnala ce se întâmplă acolo în industria extrem de afectată în ultimii ani și care totuși nu își schimbă metehnele.

Mă surprinde din ce în ce mai des ce înțeleg locarurile prin salată atunci când este inclusă în meniu, dar și atunci când este comandată separat. Care este conceptul salatei? Care este rostul ei? Nu mă aștept să primesc chiar un castron plin cu salată așa cum îmi place mie că deja devine un fel în sine, iar eu aici vorbesc de salata de însoțire a unui fel de mâncare. Însă categoric nu mă aștept nici ca atunci când cer o salată asortată de murături să alerg în castron după un vârf de morcov cât buricul degetului mic, completat cu o fâșie de gogoșar, trei rondele mici de castravete murat cât moneda de 1 ban și o unică felie de varză murată tăiată fășii frumos cât să salveze situația și să nu pară prea gol un castron prea mare pentru o salată atât de mică. Un produs ce a costat 10 lei și care cu tot cu apa și sarea și munca depuse pentru conservare ar duce la un cost de 2 lei cu indulgență.

La fel nu înțeleg nici de ce atunci când există în meniu salata deja inclusă la preparatul pe care îl doresc, primesc de fapt 2 jumătăți de felii. De când o salată de castraveți se transformă într-o singură felie de castravete și aia dată pe din două ca să aducă o completare, se numește tot salată?

Ori așteptările mele au crescut prea mult, ori unii caută să își numere profitul la final de program cu orice chip.

Nu zic eu că am dreptate, poate fix așa înseamnă salată în limbaj de local și nu știu eu. Dar, parcă tot aș vrea să știu ca să aleg să îmi mănânc salata acasă și să îmi satisfac pofta dacă altfel nu se poate.

Altfel, zona montană este frumoasă în orice anotimp.

Ca să îmi ajungă și să nu mai am motive să mă vaiet.
Featured

Șocul din casa mea. Sau șocul din termometru mai bine zis.

Iarna trecută când erau gerurile alea mari, așa cam după sărbătorile de iarnă, aveam în termometru 18 grade, ba chiar în momentele cele mai fericite din zi, chiar 17, dar aceste momente erau rare. Eram blindată bine, flaușată și plușată toată și aproape că îmi lipisem pătura de mine în pauzele de la aerul condiționat care avea menirea să mai urce gradele în aerul inspirat.

Cam în același ton optimist am început și actualul sezon rece. Noroc până acum de temperaturile blânde și cu faptul că au fost doar câteva excepții în care am lipit pătura de mine, altfel a fost rezonabil.

Nu vă puteți imagina ce uimire a fost pe fața mea când am intrat duminică seara în casă și am văzut în termometru aproape 25 de grade. N-am mai văzut gradele acestea de astă vară când le scădeam de la 40 cu aerul condiționat. Pe răcire de data aceasta.

Acum stau în casă în tricou cu mânecă scurtă, nu mă grăbesc noaptea să îmi pun pătura peste cap și nu îmi mai clănțăne dinții. Adică normalitatea pentru care sunt recunoscătoare și pe care am ajuns să o ridic la rang de slăvire.

Nu aceeași părere am și despre apa caldă care când e când nu e. Nici acum nu am deconectat boilerul și nu folosim apa caldă de pe țeavă pentru că nu prezintă încredere. Îmi dau seama dacă este apă caldă dacă seara se aude pe undeva pe conductă apa care curge. Când este liniște pe țeavă este clar că nu este apă. Nu știu cum de toți vecinii știu exact când este sau nu apa caldă pentru că doar eu probam apa și o lăsam să curgă în speranța că se încălzește. Acum când la ei este liniște, la mine curge apa. Caldă. O soluție de compromis.

Și apa caldă intră tot la normalitate, dar încerc să mă adaptez la azi. Gata, nu va mai fi niciun text cu văicăreală că tremur de frig în casă pentru că gata, frigul fuse și se duse.

24.5 grade tronează pe termometrul meu, mărturie că lucrurile funcționează chiar dacă temperaturile sunt în scădere.

woman in grey jacket
Photo by Matt Hardy on Pexels.com
Featured

Casele expres au sosit în România! Sau cum să tragem de oameni în magazine.

Nu știu dacă se vrea a se renunța la casele de marcat clasice în marile magazine, dar ar fi bine ca înainte să facă asta să se asigure că acele case expres chiar funcționează.

Am avut câteva experiente și în Auchan, dar mai ales în Kaufland cu casele expres unde s-au blocat cântarul, aplicația, mama răniților și tot arsenalul. Am așteptat de a venit X, apoi Y, apoi iar X, ca Z să fie autorizat să deblocheze ce se blocase din motive necunoscute. A durat totul atât de mult că mai bine stăteam la coadă și eram gata mai repede. Așa că eu ocolesc casele expres. Pentru că nu am răbdare și nervi să stau să mă holbez la ceva ce nu funcționează.

Doar că aceste case nu vor să mă ocolească pe mine. Angajații care supervizează aceste case efectiv trag de tine prin magazin să mergi să îți scanezi produsele acolo. În Auchan chiar te ceartă că sunt casele libere și tu cetățeanul care ai vărsat sutele de lei în magazin ești prost și stai la coada de la casa clasică.

În Kaufland sunt mai diplomați, vin la coadă și încearcă insistent să te convingă. Dar haideți că e liber. Am picat într-o plasă din asta cu haide-ți că e liber de am plecat de la coada de la casa clasică și am ajuns să stau la coada la casele expres, că nu era chiar liber. Și nu mergea nici chiar atât de repede pe cât speram.

De unde vine această insistență? De ce trag de oameni prin magazine să utilizeze casele expres? Pentru familiarizare? De ce trebuie să îmi fac eu nervi cu ceva care nu funcționează cum trebuie doar pentru că ei sunt în teste? Mă depășește situația. Aaa merge stas, nu se blochează, îmi recunoaște toate produsele, ok, poate fi timp câștigat, dar în acest moment nu prea este.

Pe lângă faptul că mă simt agasată și sâcâită, mai trebuie să fac și conversație, haideți veniți, nu merg, e liber, mulțumesc, eu aici în 2 min am și ieșit.

Este o practică ceva cam agresivă pentru gustul meu.

Pățirăți?

Featured

Schimbarea orei – un rău atât de necesar. Oare?

Stau turcește pe pat cu spatele sprijinit de o pernă și privesc pe geam. E mohorât și umed, din când în când mai aud câte o răpăială  de apă pe acoperișul casei. O ceață difuză învăluie atmosfera. Era bună ceața asta mai acu câteva zile când sculptam dovleci.

Ce surpinzătoare este natura! O ciocănitoare hotărâtă se agită-n sus și-n jos pe copacul din fața geamului. Cât admir pasărea sârguincioasă care-și face de lucru cu copacul bătrân, mai apare o ciocănitoare. Mă gândesc că e tare bolnav acel copac de două păsări își fac de lucuru cu el. Sau poate e doar preventiv ca să îl țină sănătos? Nu știu. Așa o fi și la oameni? Oare ce facem noi preventiv ne ține sănătatea în parametrii buni? Nici asta nu știu.

Îmi pun căștile să ascult ceva să îmi liniștesc mintea, însă renunț repede când aud iar ploaia pe acoperiș. Iubesc zgomotul acesta, muzica naturii. Aș sta așa nemișcată să tot aud cum picură sau cum răpăie apa, să văd cum se prelinge pe frunze ce se mai țin pe creangă printr-o membrană slăbită.

Astăzi sunt și eu învăluită în ceață cum sunt copacii de afară. Sunt confuză, dereglată, mă preling pe lângă mine. Dorm prost de vreo 2 nopți. Ori puțin și insuficient, ori mult și întrerupt.

Nu înțeleg schimbatul orei. Nu înțeleg nici când trecem la ora de vară, nici când trecem la ora de iarnă. Se schimbă ora pe ceas, uneori automat, alteori manual. Am ceasuri care au rămas cu ora veche, în alt timp, am ceas care ține pasul cu schimbarea. Numai eu nu mă mai adaptez. Mă sfărâm în bucățele până mă așez la loc în noul timp. Sunt obosită, fără energie, melancolică și debusolată.

La absolut fiecare trecere din aceasta în care timpul se dilată și se compactă simultan mă întreb retoric, ce naiba a fost în capul ăluia de a făcut această trecere?

Înainte să înceapă pandemia se hotărâseră că nu se mai schimbă nimic, că se decide o oră și aia e. A venit pandemia și treaba s-a suspendat. Până când?

 Sper că asta a fost ultima rotiță întoarsă.

gold and white analog watch
Photo by Tima Miroshnichenko on Pexels.com
Featured

Am citit: Biblioteca de la miezul nopții – Matt Haig

Cum a picat ea cartea aceasta în mâinile mele fix și exact în perioada în care eu citesc destul de tematic treburi ce țin de univers și de tărâmul magic. Și ce este și mai curios este că totuși acest roman este unul beletristic. Și tot se leagă cu cele ce ține de magie. Curios tare.

Biblioteca de la miezul nopții este o carte captivantă, nu plictisește, pe mine cel puțin nu m-a plictisit, extraordinar de creativă, am admirat cu toată ființa mea autorul care a livrat un produs atât de bun.

O să dau din casă așa pe scurt: o doamnă decedează sau semi-decedează și i se dă șansa să probeze mai multe vieți, posibile universuri paralele ca să decidă în care se simte cel mai bine și care este universul care i se potrivește ținând cont că în viața sa originală era tare dezamăgită. Și aici vine frumusețea acestei cărți, autorul a reușit să prezinte în capitole scurte mai multe vieți paralele, mai multe universuri, mai multe posibilități ale aceleiași persoane. Mână de aur Matt Haig vă spun!

Și am stat eu așa ș-am cugetat în timp ce mă uitam cum pâlpâia un foc și eu ședeam pe-o blană de oaie, măi dar cum ar fi? Cum ar fi să ai posibilitatea chiar așa să alegi alt drum, ăla care îți convine ție. Deși pare dificil să te insinuezi într-o viață deja formată pentru că ești tu și nu prea, ai alte decizii luate, alți prieteni, cunoști alți oameni și ție îți lipsesc piese esențiale din informații. Dar chiar și așa. Cum ar fi să ai ocazia să te duci pe alt drum? Cum ar fi viața mea dacă la 19 ani aș fi mers la Facultatea de Drept și nu la Jurnalism Relații Publice și Publicitate? Acum aș fi fost într-o sală de judecată în loc să stau să bat la tastatură?

Cum ar fi viața mea dacă aș fi bătut cu pumnul în masă acum hăt ani când lucram la Curierul Național și aș fi zis colegului reporter că este idiot chiar dacă are experiență de muncă, nu este profesionist și nu m-aș fi dat înapoi cu coada între picioare, ba chiar fugind de greul care îmi apăruse în față? Acum aș fi fost un jurnalist mediocru sau de succes în loc să bat la tastatură pe un blog anonim?

Nu m-am gânsit prea mult la aceste persepctive, în realitate nu pot schimba trecutul și dacă aș putea aș alege să nu o fac. Deși au fost multe dăți în care mi-a fost greu și am fost rătăcită pe drumul acesta al vieții, îmi place unde sunt acum. Plus că în această perioadă a vieții mele încerc să trăiesc mult mai mult în prezent și spre deloc în trecut și prea puțin în viitor. Am zis că încerc, nu și că reușesc cu succes. Prin urmare nu mă întorc în trecut și nu mă întreb ce ar fi dacă și cum ar fi fost dacă. M-aș lăsa să alunec pe o pantă mult prea alunecoasă fără să știu dacă drumul înapoi îmi mai este la îndemână.

În plus, undeva de pe la jumătatea cărții am intuit corect cam care este viața pe care și-o alege în final și personajul din carte. Și m-am bucurat că a ales să îndrepte lucrurile în propria-i viață decât să fugă de ea.

Tu în ce viață ai fi vrut să trăiești?

Featured

Nu ai voie să te încălzești de la aragaz

Nu e bine să urmărești știrile că te umpli de panici, frici și alte cele de la știrile transmise pe un ton atât de alarmist că ai impresia că vine sfârșitul lumii chiar acum. Și mai ales că nici nu mai ai scăpare. Cu toate acestea tot e bine să te uiți la știri că te mai umpli de niște indignare și îți mai vine să te duci să le dai câte una la 00 celor care ne conduc, dar bine că nu ai cui că și așa ce nevoie să avem noi de guvern și stabilitate politică și uite așa mai scapi și de vreo pedeapsă capitală că ai zdrobit ouăle celor care sunt incompetenți.

Urmăream aseară știrile despre o familie de la noi din țară care au murit intoxicați pentru că oamenii au dat drumul la aragaz să se încălzească, au închis toate geamurile și s-au dus la culcare. S-a dus tot oxigenul, emanațiile de gaz au fost fatale. Oamenii voiau căldură, voiau confort, voiau să le fie bine. Cam cum vrem toți care trăim în țara asta și nu avem.

Un ofițer de poliție a declarat, ca să se încheie știrea că au și un punct de vedere de la un oficial, cum că este interzisă prin lege încălzirea de la aragaz.

Dacă până în acest moment îmi era milă de oameni și îmi părea rău pentru ce au pățit pentru că și-au dorit normalitate, în acest moment mi-a venit să sparg televizorul. Nu am făcut-o pentru că televizorul nu mi-a făcut nimic și eu nici nu sunt genul agresiv, doar în mintea mea mai devin uneori un luptător feroce.

Dacă acolo în blocul acela se producea vreo explozie de la acumularea de gaz, vina era a acelor oameni care au vrut să le fie și lor cald. Vina celor care au adus țara în mizeria asta nu este niciodată. Nimeni nu plătește și nu răspunde pentru halul în care trăim noi în anul 2021, adică cel mai avansat din istoria noastră recentă, cel mai modern, cel mai avantajos și noi trăim ca în epoca de piatră.

Nimeni nu este tras de mânecă pentru că am ajuns în 2021 să ne spălăm la lighean în timp ce râdem de cei care au wc-ul în fundul curții și îi tragem de mânecă pentru că nu sunt moderni și europeni. Nimeni nu dă o explicație pentru cum am ajuns ca în 2021 să ne înghețe respirația în casă de frig pentru că asta este situația și trebuie să înțelegem. Că de ce am ajuns aici?

De-a lungul timpului a tot trebuit să înțelegem. Să înțelegem și să acceptăm. Că nu s-a făcut de 30 și de ani și acum suntem unde suntem. Cine nu a făcut de 30 și de ani? Hai să îi luăm pe degete, să îi numărăm. Cine trebuia să se ocupe până acum? Ce primar? Care ministru? Hai la raport.

Nu avem justiție, nu există nicio autoritate care să lupte pentru interesele poporului.

Aș vrea să nu vină nimeni acum cu ieșiți în stradă dacă nu vă convine pentru că aceste evenimente ne-au arătat că nu rezolvă nimic ieșitul în stradă. Și oricum nici nu avem cui să cerem socoteală mai exact că guvernul are pretenții de jocuri politice în plină pandemie.

Și aș mai vrea să nu vină nimeni nici cu aveți grijă pe cine votați că din cauza votanților suntem unde suntem. M-am săturat de placa asta uzată. Nu! Suntem aici și în această situație tocmai pentru că nu avem aleși demni de aceste funcții. Este acolo o mare cloacă ce nu face altceva decât să se schimbe între ei și să instruiască oameni noi tot in stilul caracatiței. Pur și simplu nu ai pe cine să votezi ca să fii sigur că este pentru popor.

Știu și eu că se fac jocuri politice peste tot în lume însă nu știu câte alte țări își lasă oamenii să moară la propriu din cauza frigului în case.

Nu, nu merg eu să îmi depun candidatura pe undeva ca să fac din rahat brici, eu nu sunt om politic și nici nu îmi doresc să fiu. Însă avem o clasă politică, oameni care își doresc să fie acolo, oameni care se pregătesc să fie politicieni. Atunci eu mă aștept să văd cum fac ceva și schimbă țara în bine și nu în răul în care am ajuns acum.

Știu: bla bla bla!

person wearing gray and white socks near brown fireplace
Photo by Taryn Elliott on Pexels.com
Featured

Cine a inventat jucatul pe podea sigur-sigur nu avea copii

Ca orice părinte responsabil am citit și eu dacă nu toate cărțile de parenting, măcar pe cele mai multe dintre ele. Și tot nu m-am oprit. Copilul tot crește… cine s-ar fi gândit că odată ce mi-am făcut treaba și am am creat, purtat, crescut în mine, treaba mea nu se termină la naștere.

Am înțeles eu din toate cărțile astea cum că joaca este esențială. Ei, esențială, de-a dreptul vitală.

Eu care sunt atât de dornică de joacă încât m-ar lua instant somnul dacă nu mi-aș ascunde căscatul și lispa de entuziasm, am înțeles importanța jocului și am procedat întocmai. Păi nu sunt eu părinte model? Model nu, dar părinte sunt, vă spun cu mâna pe inimă.

Prin urmare eu am luat ad-literam ce au zis oamenii ăștia prin cărțile lor de specialitate și mai ales ce au cules și reprodus toate blogurile care promovează parenting-ul corect în țara noastră. Măi și toți, dar toți au zis: așază-te pe podea și joacă-te cu copilul.

Unul n-a fost să spună să mă așez la masă, ori pe canapea în timp ce stau sprijinită comod de o pernă pufoasă. Nuuu, toți au dat-o cu podeaua.

Și m-am așezat ce să fac, doar nu era să nenorocesc pe viață copilul și să nu îi ofer dezvoltarea optimă obținută prin joacă.

Măi oameni buni, recent părinți, voi mai aveți o șansă să scăpați întregi la șale. Vă spun sincer că oamenii ăia de scriseră cărți deștepte nu s-au gândit o secundă că ai o vârstă când naști copilul și o cu totul altă vârstă când are copilul 3 ani sau 5 sau mai adunați și singuri.

Că în cazul meu care mă joc pe podea de aproape cinci ani de nu mai conving copilul că avem și masă în casă și canapea, suntem oameni serioși, avem pe ce să șadem, tot la podea ajung. La proriu. Noi tot pe jos ne jucăm fie vremea cât de rea, vorba cântecului. Că așa a citit mumă-sa copilului în n-șpe cărți și atât a dus-o capul ca acum să bocească pe interneți că o dor șalele și ar vrea să se mai joace și la o masă stând pe scaun că tare mai amorțesc toate cele. Cum zicea cineva recent că noi nu mai știm să stăm jos. Eu clar nu!

Se revoltă coloana din mine care este strâmbă în multe feluri, arcuită și curbată, se revoltă gleznele care îmi amorțesc, urlă fundul care se bătătorește de la podeaua tare. Declar război jucatului pe podea. Mă duc să întind un covor pufos, o pătură și trei perne că mă așteaptă un joc de echilibru.

Și nu uitați, podeaua este tare, indiferent de ce spun specialiștii.

an elderly man playing chess with his granddaughter
Photo by SHVETS production on Pexels.com
Featured

Timpul trece prea repede pentru că nu trăim în prezent

Tot zicem noi de ceva vreme cum că timpul zboară foarte repede. Că azi e luni, ai clipit și mâine este vineri. Că anul se duce mai rapid decât se duc colăceii din jurul burții. Că mai că nu-ți vine să mai închizi ochii pentru că nu știi în ce zi te mai trezești. Timpul și-a grăbit ritmul. Oare unde s-o grăbi așa tare?

După ce am ascultat destul de multe podcast-uri ale celor de la mind architect și am și citit ceva cărți pe subiectul minții, mi-am dat seama că timpul trece foarte greu când ești prezent. Și când trăiești în prezent. Noi trăim în mare parte în trecut și în viitor, mai deloc în prezent și atunci timpul zboară imediat. Pentru că așa este mintea construită, să meargă în trecut să caute probleme care au rămas nerezolvate și să încerce să găsească soluții.

 Ohoo de câte ori nu m-am trezit eu înapoi la acea discuție rămasă nelămurită încercând să îi dau alte nuanțe, să o duc în altă direcție. Și de câte ori nu m-am proiectat în viitor creând alte scenarii, creând așteptări, punând bazele dezamăgirii. Și trăind tot timpul între trecut și viitor nu am mai știut când a trecut clipa de acum, unde s-a dus. Unde se grăbește timpul ăsta? Pai acolo, ori în trecut, ori în viitor.

Mintea trebuie păzită. Ținută pe loc, aici. Ceea ce este teribil de dificil.

Eckhart Tolle spune că nu putem schimba nici trecutul, nici viitorul și atunci de ce să nu trăim în prezent. Viitorul poate fi influențat prin acțiunile din prezent, dar în trecut cu siguranță nu mai poți interveni.

 Și atunci de ce ne tot întoarcem la trecut?

Pentru că sunt acolo lucruri care ne dor, care ne râcâie, care au rămas nerezolvate. Care își cer dreptul să iasă la suprafață. Și putem face și așa. Putem merge în terapie, scurmăm în tot gunoiul, devenim pentru o vreme ne-oameni și sperăm că înțelegem trecutul ca să putem trăi în prezent. Sau putem să acceptăm că nu îl putem schimba, să îl acceptam cu tot ce ne-a adus fără să îl mai zgândărim și să trăim în prezent.

Cum este mai ușor?

Nici cum. Este dificil pe orice drum o apuci, însă varinta în care îți accepți pur și simplu trecutul este mai puțin dureroasă.

Paul Olteanu spune că mintea face toate aceste lucruri pentru că asta face ea de peste două sute cincizeci de milioane de ani, ne păzește și ne ține în viață, este scopul ei principal. Nu a înțeles că lumea modernă nu mai este atât de periculoasă ca în preistorie. De fapt asta nu este adevărat. Lumea modernă este periculoasă, dar nu ca în preistorie. Sunt șanse spre zero ca într-o metropolă să te atace leul, însă sunt șanse spre aproape sută la sută să te atace un virus. Mintea nu are când să iasă din starea de alertă. Doar ținând-o în prezent o mai lăsăm să se odihnească. Iar asta dragii și dragele mele este al naibii de dificil.

Să fiți prezenți!

man people woman art
Photo by Nadezhda Moryak on Pexels.com
Featured

Mi-am dat seama că rosteam rugile greșit

În ultimii ani, dar mai ales și mai ales de iarna trecută mă tot rog.

 Te rog Universule, dă să am apă caldă să mă mai spăl și eu ca lumea și nu doar să mă înmoi oleacă în apa aia încălzită pe aragaz.

Dă Doamne să vină căldura în calorifere că anunță ăștia în fiecare an geruri mari de prin ianuarie și n-aș vrea să fac țurțuri stând în casă.

Dă, dă, te rog, te rog și tot așa.

Mi-am dat seama că Doamne are treburi mai importante decât căldura mea din calorifer și că Universul se ocupă cu altfel de cereri.

Acum sunt puțin răuță, dar doar așa de amorul artei că sezonul trecut iernatic, din luna februarie am avut și căldură în calorifere și apă caldă la robinet. Ce bine că se încălzise și afară de ajunsesem să sărim de 24 de grade în casă. Știu, nici așa n-a fost bine. Tare nemulțumit românul ăsta, cine să îl mai înțeleagă.

Zilele acestea când în sfârșit am simțit și eu că este toamnă, când afară a fost cald și plăcut exact așa cum este toamna, cu frunze atât de colorate ce îmi bucură ochii, când nu mai scade temperatura la 18 grade doar pentru că am deschis două geamuri, când am 21 de grade în termometru fără nicio ajustare din partea mea, mi-am dat seama că m-am rugat greșit.

Dă Doamne să nu vină geruri mari și nici troiene de netrecut, să fie afară ca acum, cu zile calde și însorite, să devină tricoul uniforma mea de zi cu zi ca să am cald și în casă. Lasă Doamne, nu te ocupa și de apă că mai scot niște oale pe balcon să se încălzească de la soarele acesta cald și darnic. Și nu îți face griji dacă de la ruga mea se topește de tot calota glaciară, am auzit că se iau măsuri anti-poluare.

Mulțumesc!

silhouette of person riding skateboard during sunset
Photo by Liam Bolduc on Pexels.com
Featured

În așteptarea restricțiilor

Îmi vine acum să scriu o satiră, să mai fac muțin mișto, să mai râdem, să mai destind niște frunți….doar că nu îmi vine.

A ieșit aseară Președintele acestei țări și ne-a anunțat în linii mari ce au discutat o oră și jumătate în ședință cu fostul/demisul/actualul Prim-Ministru și restul Miniștrilor în aceeași situație dintr-un guvern existent-inexistent. Adică așa parcă e ca să nu fie.

Nu mai spun și eu că prin primăvară-început de vară toți dădeau pandemia dusă și cu bagajele făcute și ne asigurau că putem sta cu burta la soare înghesuiți ca sardinele, dar pe plajă și pe faleză, că au tot spus atâția.

Ceea ce nu prea înțeleg eu este de ce a anunțat niște măsuri care deja există. Aa sau o fi fost reamintire până vin restricțiile alea mari?

Pe lângă vacanța care începe de luni din data de 25 oct. și este pentru toți școlarii și durează două săptămâni, restul, cam erau. Masca era obligatorie peste tot și pentru toată lumea, la evenimente și cinematografe intrau doar cei cu certificate. Nimic nou. Aștept deciziile ălea mari.

Părerea mea, știți aia necerută, dar pe care eu o las aici oricum, ar trebui o carantină generală acum pentru toată lumea. Aia e, economie, ne-economie, până acum se pare că nu ne-a păsat prea tare de economie ca acum să ne amintim de ea. Și cu toată starea de urgență dacă ar fi să fie, dar nu cred că au atâta curaj aleșii noștri, nu cred că ar avea succes, poate doar dacă fiecare ușă de bloc ar fi păzită cu câte un tanc, altfel nu cred.

În starea de urgență trecută, la mine aici în fața blocului o adunătură de oameni beau alcool și stăteau la povești în absolut fiecare seară. Dacă ieși acum pe stradă masca este ceva extrem de opțional chiar dacă este aglomerat. În locurile de joacă nu ne pasă nici de alți adulți, nici de copii ai altora pentru că nu ne pasă nici de noi și nici de propriul copil. Așa văd eu lucrurile, dacă îți este greu să porți mască, nu îți pasă nici de mine, nici de tine. Nici de copilul tău, nici de al meu. Nu îți pasă.

Parcă mă văd că iau iar drumul munților de data următoare când mai întrebați de mine o să aflați că am învățat să vorbesc cu ursul. Fără să îmi dea o labă peste ochi.

Știți vorba aia cum că niciodată nu este prea târziu? Să sperăm că se aplică.

view of city street
Photo by IKRAM shaari on Pexels.com
Featured

Bucătarul meu personal a trecut la un alt nivel

Am scris pe blog despre oameni pe care îi cunosc și care au și-au început afaceri sau au talente care le suplimentează veniturile. Am scris aici pe blog despre prietena mea care croșetează frumos. Am scris aici pe bșog despre prietena mea care este artist floral. Acum scriu despre sora mea care bucătărește.

Soră-mea, Mihaela, a început să gătească dacă îmi aduc eu bine aminte, cred că de pe la 7 ani. Pe vremea noastră era încurajată munca de orice fel, iar gătitul nu făcea excepție. Când aveam de ales ce treabă prin casă să facem, ea alegea mereu bucătăria și eu curățenia. Ani mai târziu se vede cine bucătărește și cine este obsedat de curățenie.

Acum a venit timpul să se îndrepte spre drumul care probabil îi era predestinat: gătitul!

Și-a deschis o pagină de Facebook unde postează poze cu preparatele pe care le gătește. Colaborează deja cu o firmă de catering pentru prăjituri de casă, iar de ani de zile de sărbătorile de iarnă gătește preparate tradiționale la cerere. O întreagă forfotă la ea în bucătărie.

Preparatele sunt de casă, au gust proaspăt, nu se simte gustul de artificial și nici de chimicale. Ceea ce pentru mine este exact ce trebuie pentru că din punctul meu de vedere așa ar trebui să fie toată mâncarea, cu un gust natural și nu spre plasticul spre care ne îndreptăm cu atâta viteză.

Nu încerc acum să vă conving să cumpărați ceva de la ea. Pur și simplu este un text în care mă laud cu sora mea care a decis și a reușit să iasă din propria-i bulă și să se îndrepte într-o direcție și spre ceva ce îi place. Îi apreciez curajul și determinarea. Mai ales că știu și cât este de dificil să schimbi paradigme, să ieși din papucii confortului, să te expui și să faci schimbări radicale.

Îmi place foarte mult la ea că este diferită de mine. Eu dacă mă uit la o rețetă și doar mi se pare că ar fi complicat de realizat, o fac uitată. Pe când ea se uită pe ingrediente și zice da, fac și eu. Așa a pus murături în stil grecesc doar pentru că i-am adus din Grecia un borcan mic cu murăturile lor care mie mi-au plăcut tare mult. Așa am mâncat papanași delicioși doar pentru că am cerut. Așa am reconstruit împreună (dar mai mult ea cu gătitul eu cu mâncatul) o masă grecească pentru că încă nu mă puteam desprinde de vacanță când am revenit în țară. Așa avem pentru clătite dulcețuri delicioase din nuci verzi ori din frăguțe de pe dealuri pe care nu ajunge orice picior de om. Așa multe altele. Las mai jos câteva poze, nu ca să vă curgă balele, ci ca să mă credeți pe cuvânt că eu sunt om serios aici.

Featured

Cum să vezi frumos într-o mare de urât

Suntem atât de obișnuiți să vedem urâtul din jurul nostru încât uităm să vedem că mai este și frumos pe lângă el. Urâtul, critica, autocritica au crescut în noi și au fost dezvoltate pe măsură ce am trecut prin viață. Atât de mult că au ocupat și locurile ce nu le reveneau.

Nu vă speriați, nu fumez nimic de calitate care să mă facă să nu văd că spitalele gem de pacienți care nu pot respira, ori că firmele de pompe funebre au acum o afacere înfloritoare, ceea ce este bine pentru afacere, chiar dacă atâția alți oameni sunt îndoliați. Simt și frigul din casă. Îl am și eu și trăiesc cu el zi de zi. Mă învârt în pătură atât de mult că mai am puțin și mi-o lipesc pe piele ca parte integrantă din mine. Văd jegul de pe stradă și mizeria care le cade oamenilor din mâini. Văd atât de multe lucruri rele și urâte, nu doar pentru că având o sticlă în fața retinei ar trebui să văd mai bine, ci pentru că așa am muncit cu sârg toată viața la a fi cu critica în ascensiune.

Critica îți întoarce critică!

Așa se pare, că Universul îți întoarce exact ceea ce trimiți spre el. Așa oamenii au ajuns să ducă extremul la negativism, să fie îmbolnăviți înainte de vreme, să nu vadă lumina dintr-un tunel care îi înghite. Nu mai știm să vedem frumos.

Am mers ieri în parc cu copilul și am observat împreună culorile din copaci. Am văzut cum unii pomi aveau toate frunzele galbenele, cum erau nuanțe diferite de verde, cum roșcatul se vălătucea în aer. Ne-am uitat la 5 copaci, fiecare cu câte o culoare și toți împreună formau un peisaj îmbucurător. De pus pe pânză și păstrat întru frumusețe. Cum arată frumosul? Exact așa, ca niște copaci toamna.

Apoi am inspirat adânc un val de aer rece pe care l-am simțit cum se încălzește în interiorul meu. A fost un imbold de energie că mă cam luase somnul și am descoperit eu că încă nu pot dormi pe bancă în parc.

Bucuria mea față de natură a scăzut numărul de infectări într-o zi? Nu!

Dar dacă ieșeam afară și mă plângeam de cât este de frig că și așa tot de la frig ieșisem și mă deranja că pe jos era un covor de frunze, iar ca să traversez trebuie să fac un sprint peste un lac și totul doar mă deranja, ajuta în vreun fel situația curentă din țara noastră? Nu!

Ceea ce înseamnă că și dacă mă bucur și dacă sunt în depresie nu schimb cu nimic mersul lucrurilor pentru că eu sunt doar una. În tot cazul este mai util pentru mine și pentru cei apropiați mie să fiu veselă și zâmbitoare decât să mă vadă în depresie și plină de critică.

În fond, mai spun și specialiștii din multe domenii că o atitudine pozitivă crește barometrul sănătății organismului.

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, încercați să vă analizați o situație care vă demoralizează și de care vă plângeți foarte tare. Când vă veți opri din lamentare și situația respectivă se schimbă.

O zi cu frumos!

red leaf trees near the road
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Dacă mai ține mult valul 4 o să ajungem să ne decapităm pe străzi pentru o mască

Am ieșit ieri din casă după o săptămână. Mai aveam puțin și îmi creșteau crengi prin urechi dacă mai stăteam mult. Așa este când una bucată copil reintră în colectivitate și adună cu multă sârguință tot ce se împarte pe acolo, iar mamă-sa este și mai sârguincioasă și nu lasă copilul să se chinuie singur. Nu am făcut covid, am făcut viroză din asta urâtă de anotimp rece. Dar la cum behăiam și ne curgeau mucii, am ales să stăm în casă la căldură (ya right) să ne facem bine.

Așa se face că ieri am dat cu nasul de frigul de afară. Puțin că a început ploaia și nu eram pregătită că în aer liber mai și plouă, eu mă așteptam ca dincolo de zidurile blocului să găsesc soare blând de toamnă și frunze ruginii în copaci. Nu fu să fie.

Mergând eu așa pe stradă cu masca asamblată bine pe față că așa am înțeles că toată lumea poartă masca pe peste tot, iar eu sunt dintre cei care respectă regulile, încă nici eu nu am aflat de ce țin atât de tare să respect regulile, dar o fac. Însă dacă mai vin multe valuri în pandemia asta o să rămân cam singura care mai respectă ceva.

Mulți, foarte mulți oameni care nu aveau nici măcar urmă de mască pe undeva pe la vedere. Nu mai vorbesc de cei care încă o țin pe sub nas prin magazine. Tot mă nedumerește cum de atâția oameni cum pun piciorul afară din România respectă tot ce impun alte țări, dar nu reușesc să facă treaba asta și în țara în care trăiesc zi de zi. Ciudat, tare ciudat.

Astăzi totuși nu pe oamenii care nu respectă regulile vreau să îi aduc în discuție, ci pe cei care ne conduc și guvernează și orice înseamnă autoritate a statului. Pentru că din cauza unei gestionări defectuase de zeci de ani de zile, oamenii sunt extrem de neîncrezători în tot ce înseamnă stat în țara aceasta. Nu o spun eu, o spun statisticile, dați o căutare pe google dacă chiar vreți să aflați.

Degeaba avem reguli, legi, ordonanțe de urgență și monitor oficial dacă toți au contribuit la o imagine delăsătoare și de neîncredere în instituții.

Ca polițiștii să fie luați în serios vor mai trece încă zeci de ani de spălare a imaginii pentru ca oamenii să își schimbe părerea despre ei.

Ca guvernul să fie beneficieze de încrederea poporului va mai…ei aici nu știu ce va trebui să se întâmple că este așa o negură totală peste tot ce înseamnă guvernanți.

Pentru ca Primarul General să beneficieze de susținere ar trebui ca oamenii să nu mai dârdâie de frig in case, să aibă apă caldă și să nu îi mai devoreze țânțarii. Și nu, nu se rezolvă toată treaba, doar că acestea țin de civilizație și nici nu ar trebui să le mai aducem în discuție, să fie normalitate. Cum să discutăm de progres când noi ne tot împotmolim în țânțari și apă caldă.

Pentru ca Președintele să beneficieze de credibilitate ar trebui chiar să îi pese de populație și să lase naibii deoparte pedagogia politică pentru că a renuțat de mult să mai fie profesor, prin urmare ar trebui să nu se mai poarte ca un profesor răzbunător pe elevii care consideră el că merită o lecție.

Acestea sunt doar câteva aspecte succint radiografiate despre neîncredere, ne-transparență, ne-asumare care au adus oamenii în stadiul în care își bagă picioarele.

Degeaba îi tot arătăm pe oameni cu degetul că nu fac, nu vor, nu acceptă. Degeaba facem glume că știu una, dar nu știu alta. Degeaba râdem de neștiința lor când nimeni nu s-a obosit să investească real în educație. Să investească în comunicare, în transparență, în combaterea știrilor false care împânzesc on-line-ul.

Pentru că la noi în țară este vorba doar despre putere și nu despre oameni. Niciodată despre oameni.

Atât pentru astăzi, de aici din patria mucilor trecuți și a gâtului des-roșit.

competition dispute goats
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

De ce sloganul spălați-vă pe mâini cu apă caldă și săpun mi se pare de o mare ipocrizie.

Pe la începutul anilor 2000 a fost o problemă cu gazele în partea aceea de Capitală numită generic Șoseaua Chitilei, situată în sectorul 1, ăl mai de top sector al nostru.

Problema a fost la modul că nu erau gaze deloc. Niente. Nada. Nichte. Deloc. Dacă lăsam cana cu apă pe masă în bucătărie, la următoarea sorbire era gheață. Oricum, pe gerurile alea nu se putea bea decât apă ușor călduță ca să nu se facă țurțuri până trecea de gât. Era în plină iarnă, ianuarie, iar acum 20 de ani încă nu stăteam în tricou de Crăciun, ceea ce înseamnă că era frig, ger chiar. Nu  mai țin minte care a fost atunci problema, până la urmă nici nu trebuia eu să îmi bat prea tare capul că eram copil. Măi dar așa tare îmi amintesc gerul îndurat de nu vă puteți imagina.

Când mergeam la culcare, mă echipam ca de mers pe pârtie și ne băgam toți sub un teanc de pilote și pături de abia puteam respira de greutatea lor. Aveam în pat sticle cu apă caldă (curent aveam) ca să mai dezmorțească puțin gerul de sub pături.

Evident toată lumea spera că va dura puțin, 1 zi-2 și nu a luat nimeni măsuri de genul un foc mare de tabără în mijlocul casei sau achiziționarea de aeroterme care nu erau chiar așa pe toate drumurile atunci, ca acum. În tot cazul nu exista niciun fel de informare și nimeni nu știa nimic. Pentru a avea mâncare gătită mama gătea noaptea când oamenii nu mai foloseau nicicum gazul și avea la argaz măcar 2 ochiuri funcționale. Pe timp de zi era atâta presiune că puteai ține un ochi pornit pe minimum și în jumătate de oră se încălzea și mâncarea.

Toată treaba asta a durat undeva în jur de o lună. Poate mai puțin, poate mai mult, nu îmi amintesc chiar toate detaliile. Însă îmi amintesc că dimineața ieșeam de sub stratul de pături și mă pregăteam să merg la școală. Adică dădeam jos de pe mine tot echipamentul menit să îmi țină de cald și luam hainele de școală. Că așa era pe vremea aia, nu te duceai la școală în pijamale și nu păsa nimănui că tot cartierul este într-un ger siberian, regulile se respectau.

Mi-am zis atunci că așa frig eu sper să nu mai trăiesc nicicum.

Tocmai de aceea mă găsesc 20 de ani mai târziu, în alt sector al nostru, nu la fel de prosper ca 1, dar promițător, unde de câțiva ani fac frigul în casă la propriu. Nu fac frigul atunci când mă încălzesc cu surse externe care n-au nicio treabă cu căldura furnizată de mult-iubitul stat. Evit să spun cum îi cheamă pe ăia de se ocupă acum cu agentul termic de încălzire pentru că pur și simplu nu mai știu și nici nu îmi mai pasă.

De mai bine de o săptămână am maximum 20 de grade în sufragerie că aici măsor, aici e mai animată treaba. Că dacă intru prin dormitoare care au și pereți exteriori mă ia plânsul. Am reușit să cresc în sufragerie temperatura la 22 de grade când am călcat și de la abur s-a făcut și călduț. Tot e bine că n-am făcut igrasie în casă. Mai reușesc să urc temperatura la 21 de grade când sunt mai multe gadget-uri în funcțiune și mai prestează și ele puțin la confortul termic. Dar cam atât. Când a scăzut temperatura sub acele 20 de grade ce se mențin în mare parte din timp, am mers și am făcut o baie fiartă ca să mă încălzesc. Nu, nu am apă caldă la dispoziția mea când vreau eu, când am nevoie ori chef, nu mă înjurați degeaba. Am pus un boiler mic unde mă pot opări în voie pentru câteva momente.

Vedeți voi diferența pentru mine dintre acum 20 de ani și prezentul pe care îl trăiesc nu există. Nu este niciun fel de evoluție. Acum 20 de ani dârdâiam de frig în casă și îmi îngheța apa în cană, astăzi se întâmplă exact același lucru.

Se fac 2 ani de zile de când ne luptăm cu mizeria asta de pandemie. În aproape 2 ani de zile am auzit îndemnul de a ne spăla pe mâini cu apă caldă și săpun pentru a ne păstra sănătoși, că aproape mă ia cu leșin când aud. În aproape 2 ani de zile am reușit să mă înfurii atât de tare că îmi venea să iau o găleată cu „apa asta caldă” și să o arunc peste toți, dar absolut toți aleșii țării de la primar la președinte ca să vadă și ei cam cât de caldă este apa care face țurțuri când afară este frig.

Dar, nu disper, este în regulă, doar a zis el Nicușor că în alte țări oamenii trăiesc la 20-21 de grade și că este ceva normal, iată s-a rezolvat nu am de ce să mă plâng. Mă mai plâng când or să scoată subvenția de la gigacalorie și costul cu întreținerea o să sară în aer la propriu. Că doar într-o țară civilizată în care zeci de ani nu s-a mișcat niciun tub și nicio țeavă și sunt pierderi imense, să te decizi să scoți subvenția pentru că nu-i așa, populația este bună de plată tot timpul pentru toate eșecurile celor aleși și votați, estea calea cea mai simplă. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva reglementărilor chiar dacă îmi vor afecta bugetul și încă bine, însă sunt împotriva hoției și a incorectitudinii.

Până una alta, pentru pături plușate, pufoase, moi și călduroase lăsați-mi un comentariu și vă spun de unde le puteți cumpăra.

hands coffee hand laptop
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Perfecționistele – Sara Shepard

Că tot am zis să schimb autorul și să mai aduc în prim plan și autori noi. Adică ceva ce nu am mai citit eu ca să nu zic că mă învârt printre un număr limitat de scriitori.

Și nu știu cum se face că în ultima vreme îmi tot pică în mână cărți care au legătură cu adolescența, dacă nu cumva sunt destinate în totalitate adolescenților. Poate că Providența se joacă cu gândurile mele și îmi trimite semnale despre cum va fi când îmi va ajunge copilul adolescent. Ce să zic, să fie bine ca să nu fie rău.

Am citit această carte micuță, drăguță destul de ușor. N-am mai citit de multă vreme o carte sub 500 de pagini, ceea ce este bine că mă ajută să îmi mai destind creierul între cărțile care mă consumă cumva emoțional.

Doar că dacă de obicei mă bucur când am puține pagini de citit, acum am simțit nevoia de mai multe totuși. Povestea m-a lăsat în coadă de pește pentru că este cap de serie, însă eu nu sunt interesată să continui, mă opresc la acest volum, oi afla eu până la urmă cum se termină povestea. Drama a fost suficient cât să îmi stârnească curiozitatea și prin urmare aveam nevoie de mai multe informații.

Romanul se înscrie în categoria Young Adult cu ceva Mistery pe acolo, deși în realitate are mai multă drama și mai puțin mister.

Perfecționistele sunt 5 fete cucuiete care își construiesc o viață aparent perfectă fără ca ele să fie perfecte. Doh! De parcă există perfecțiune pe lume. Cel puțin nu în cea umană. Dacă nu vă pare nimic cunoscut, să știți că mie îmi sună a viața de pe rețelele de socializare unde totul este frumos, perfect, genele stau la locul lor mereu și coafura rezistă orice ar fi.

Personajele sunt multe și planurile se succed, este destul de greu să construiești în jurul a 5 personaje principale plus altele secundare. Istoriile personale ale fetelor sunt suculente și am simțit nevoia să aflu mai multe, mai din straturi, dar cine știe, poate a păstrat câte ceva și pentru celelalte cărți.

Recomand cartea pentru că: are intrigă, are mister, are dramă, creează așteptare, induce către anticipare și mai ales poate duce către subiecte de discuție cu adolescenții din dotare pentru că în roman povestea se duce la suicid, bullying, orientare sexuală.

Spor la descusut limbile adolescenților.

Featured

Deșeurile noastre afectează lumea înconjurătoare în moduri pe care nici măcar nu mi le imaginam.

Mă uitam în după amiaza aceasta cu copilul pe Animal World la ceva emisiune cu animale de prin zone tare îndepărtate. Pe acolo pe unde își cresc puii pinguinii, focile elefant și albatroșii, pe la Antarctica. Adică departe tare. Și sincer spun că era ultimul loc în care m-aș fi gândit că ar fi putut ajunge pet-uri și pungi din plastic.

În locul acesta îndepărtat era o echipă care de ani de zile mergea pe la cuiburile de albatroși când aceștia zburau mii de km pentru a pescui mâncare pentru puii lor și strângea de pe lângă cuiburi ce reușeau păsările să regurgiteze. Sau în cel mai rău caz, cercetau ce le perforase stomacul.

Și avea doamna aceasta o cutie plină cu deșeuri de pe lângă cuiburi. Plină cu sticle din plastic, pungi de diverse dimensiuni, plastice mai tari, dar care plutesc pe apă, scobitori, mănuși tip chirurgicale și am pierdut numărul a ce avea acolo în cutie.

Cum au ajuns toate gunoaiele acestea în oceane nu este greu de imaginat ținând cont că apele se varsă din unele în altele și așa gunoaiele se deplasează cu o viteză greu de urmărit. Că toate aceste gunoaie afectează ecosistemul și viața în general, este iar lesne de închipuit. Dar, că nu există o barieră și că totul se deplasează cu o viteză atât de mare până în cele mai sălbatice colțuri ale lumii, abia asta este greu de imaginat. Cel puțin pentru mine.

Mi-am amintit cum acum aproximativ 10 ani fiind în Bicaz am mers cu vaporașul pe lac. Era curat, priveliștea frumoasă. Vreo 7 ani mai târziu am reluat experiența în același loc și mi-a picat fața când am văzut o apă plină cu gunoi. Nu era vorba că era gunoi doar acolo la mal puțin până te mai îndepărtai în larg. Nu! Era peste tot plin de gunoi, de pet-uri, de ambalaje. Priveliștea aceea frumoasă pălea când te uitai în apă și nu vedeai apă.

Din păcate acolo se îndreaptă lucrurile și din ce în ce mai repede. Contaminăm ape, dezgolim păduri, otrăvim vietăți care se luptă să trăiască în mediul pe care noi îl oferim nu doar lor, cât și urmașilor noștri. Cum și de ce am ajuns în acest punct? Cel mai probabil de la globalizare și industrializare și consumerism. Toate acestea vin la pachet cu lipsa educației. Educația aceea care în loc să evolueze și să înflorească, din păcate a involuat atât de tare că mai avem puțin și ne întoarcem la omul cavernelor. Măcar el nu avea plastic.  Și nici doze.

Evident că ce spun eu aici este prea puțin într-o lume prea mare. Și că dacă n-au reușit să ia măsuri concrete și sustenabile nici mai marii lumii, eu cu siguranță nu răstorn niciun car. Însă fiecare câte puțin prin aportul propriu poate contribui cât de puțin la lumea înconjurătoare.

Am mai spus aici, eu niciodată nu arunc gunoi pe jos, absolut niciodată. Dacă nu am coș, îmi țin gunoiul până îl pot arunca unde este amenajat. În locurile de joacă strâng de pe jos deși îmi produce foarte multă silă, dar mai degrabă eu cu silă decât copil atras de gunoaie. Acum lucrez la partea cu chimicalele care mi-au acaparat dulapul cu detergenți. Și ușor încerc să schimb multe dintre obiceiurile pe care le-am dobândit pe parcursul trecerii timpului.

Nu schimb lumea, sunt conștientă de treaba aceasta, însă pun umărul la o lume mai bună și pot doar să sper că urma mea va aduce puțin mai bine măcar pentru descendenții mei.

Vă invit la responsabilitate.

two pink flamingos
Photo by Simon Berger on Pexels.com
Featured

De-a șoarecele și pisica

Suntem în acest scenariu al valului 4 al pandemiei. Tot e bine că încă mai putem număra în ce val suntem. Rata de infectare a sărit de zece la o mie numai în Capitală. Paturi la ATI nu mai sunt, dar bine că au promis că vor suplimenta în zilele următoare. S-au interzis iar operațiile care nu sunt urgente. Că altfel omul se mai operează și de distracție că e sadic și îi place să se simtă tăiat, apoi infectat cu stafilococi din spital, apoi să își vândă și un rinichi ca să își cumpere medicamente. Când ajungi la operație nu-i chiar sigur că e și necesar, urgent, vital. Este ceva ce poate fi amânat pe termen nedeterminat.

Toate acestea fiind spuse, făcând o radiografie succintă și subiectivă a lucrurilor care se întâmplă acum în țara în care trăim, guvernul Câțu a fost demis. Merita? Nici nu mai contează. Că ineficienți au fost oricum toți de până acum. Dar eu consider că era un moment în care toți ar fi trebuit să fie umani, să nu le pese de putere, ci de oameni, să pună umărul în a gândi strategii care să salveze vieți și să reducă efectele pandemiei, fără să îngroape economia care și așa necesită tub de oxigen, fără să ne simțim ca și când am fi fiecare pe cont propriu.

Dar nu, nu se poate. Fiecare vrea să arate cât este de tare-n brand, cât de puternic este când ține frâiele în mâini, cât de nepăsător este când oamenii mor.

Și s-au aliat ei așa ca niște salvatori ai țării și au făcut o treabă pentru care ar trebui să le mulțumim, nu? Doar ne-au salvat.

N-am zis niciodată că nu mai votez, mereu am zis mergeți și votați, chiar dacă nu aveți pe cine, mergeți și alegeți pe cel care poate mișca măcar o unghie. Chiar și să alegem răul cel mai mic, a fost un crez util la un moment dat, însă tura asta nu mai. Nu mai îndemn pe nimeni să aleagaă niciun rău mic în detrimentul unuia mare. Ba chiar la viitoarele alegeri de orice fel așa mi-aș dori să nu iasă nimeni, dar nimeni la vot. Să se dea naibii un reset total la clasa politică pentru că atâta aroganță, infatuare, nesimțire și prostie mai rar să vezi ca în fruntea țării noastre.

Nu că ne omoram noi după fonduri europene, însă acum cu răsturnarea asta, cu noul guvern care va fi interimar a la long pentru că pandemie, avem toate șansele să pierdem finanțări europene și să blocăm proiecte. Pentru că ce să vezi nimănui nu-i place instabilitatea politică și nici fâțâiala de genul eu sunt mai bun, tu ești mai prost.

De fapt pe mine mă enervează teribil că nimic din ce înseamnă politic nu are legătură cu grija față de populație. Totul, absolut totul este despre putere și despre bani.

Și să ne ferească Providența de aurul care o să vină peste noi….

short fur black orange and gray cat
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

De ce întârzie oamenii atunci când sunt invitați undeva?

Am fost recent la un eveniment privat în calitate de invitată. Eu sunt punctuală oriunde merg, indiferent că merg la un interviu, la un restaurant cu rezervare, la o nuntă sau în orice fel de loc în care știu că trebuie să ajung la o oră prestabilită. Când ajung prea devreme că se mai întâmplă și așa, mă mai plimb aiurea până se face ora la care trebuie să fiu prezentă, încerc să nu coplșesc gazda cu super punctualitatea mea. Mai nasol pentru mine când gazda este nepregătită și luată prin suprindere de punctualitatea mea pentru că se pare pe lume sunt foarte mulți oameni care nu au noțiunea timpului. Ba se întâmplă în ultima vreme când știu că urmează să interacționez cu oameni care au ei o problemă cu a fi punctuali să mă forțez să mai întârzii și eu măcar 5-10 minute (ceea ce este un efort imens din partea mea) și tot prin suprindere îi iau chiar și așa.

N-am înțeles niciodată de ce la un eveniment organizat când ți se comunică la ce oră este bine să fii acolo că atunci începe evenimentul/ petrecerea, se face primirea, sunt oameni și încă mulți care ajung la locație dupa mai bine de o oră, chiar două. Nu a fost eveniment la care eu să fiu invitată și să nu văd aperitive pe masă când se servea un alt fel de mâncare, al doilea sau chiar al treilea.

Sunt convinsă că unii pățesc diverse lucruri care îi întârzie. Care lucruri, ei știu, habar nu am, doar le ofer prezumția de nevinovăție. Însă îmi este greu să cred că 5-10 oameni de la fiecare eveniment pățesc câte ceva în același timp încât ajung la locație la ora 22 în loc de ora 19.

Eu mă gândesc că oamenii aceștia pur și simplu stau pe canapea, acasă la ei, se relaxează la un film și la ora la care ar fi trebuit să fie deja acolo la eveniment, își amintesc că parcă-parcă ar trebui să fie în altă parte. Și na, până se dușează (ăia care au apă caldă), până se aranjează, până se îmbracă, până găsesc un mijloc de transport, ajung cu 1-2-3 ore întârziere. Se mai întâmplă.

După cum ziceam, la absolut fiecare eveniment am văzut astfel de oameni.

O să scriu în alt text și despre cei care confirmă că sunt prezenți și nu mai ajung, nici măcar cu întârziere.

Tu din ce categorie faci parte? Punctualitate sau întârziere?

photo of man in blue blazer and striped shirt standing by stairs while on the phone and looking at his watch
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Featured

Aniversare

Ana se uită cu drag la Dan care încă doarme. Pe sub ploapele subțiri globul ocular se mișcă făcând vinișoarele subțiri să se vadă cum se umflă. Oare Dan visează? O fi în somn profund? În tot cazul nu mai poate amâna. Pune o mână peste mâna lui și îl strânge ferm de braț. Dan tresare. Nu apucă să deschidă ochii și nici să realizeze că este deja dimineață, dar aude.

– La mulți ani, spune Ana.

Panică, panică, panică. La mulți ani?

Dan nu s-a trezit de tot din somn, însă nimic nu îl înviorează mai rapid ca un la mulți ani. Niciodată nu știe pentru ce este acel la mulți ani, ce zi a uitat, ce cadou nu a luat. Fiecare aniversare îl ia prin surprindere de parcă ar fi de fiecare dată prima oară când sărbătoresc acel ceva.

– A mu ți ni!? Bolboresește Dan înainte ca Ana să își dea seama că iar nu știe despre ce vorbește.

– Ce??

– Mmm la mulți ani, spune evaziv chinuindu-se să se obișnuiască cu lumina din cameră.

Ana zâmbește mulțumită și fiecare își vede de ale lui. Ea merge spre bucătărie să pregătească micul dejun, în timp ce Dan merge spre baie să se învioreze. Și poate reușește să își amintească și ce sărbătoresc.

Sigur e vreun sfânt azi. Ana ține toți sfinții ăștia, îi știe pe toți pe dinafară de parcă ar trăi cu noi în casă. Dar stai, nu mi-ar zice mie la mulți ani că eu nu sunt nici Vasile, nici Ion, nici Georgel, nici Valentin….ăsta e sfânt măcar? Mi-a zis mie la mulți ani, deci are legătură cu mine. Să recapitulez. Astăzi este 1 octombrie, nu știu să fie vreun sfânt azi. Or fi băgat ăștia ceva recent în calendar. Nu este ziua Anei, asta știu sigur, ziua ei este in iulie. A mea măcar atât să știu și eu că doar am fost prezent la nașterea mea și nu era toamnă. O fi ziua în care ne-am mutat în casă? Ziua în care am pus murături prima dată? Ziua în care a scos pata aia de pe tricou?

-E gata masa dragule. O bătaie discretă se aude în ușă și îl readuce în prezent pe Dan.

-Da, da imediat.

În drum spre bucătărie se tot gândește cum să o scoată la capăt. Dacă trebuia sau nu să cumpere cadou, dacă iar s-a făcut de rahat și de ce naiba sunt atât de importante toate aniversările astea? Doar sunt zile ca toate zilele, nu?

-Dan ești bine?

-Hmmm?

-Ești bine? Ești roșu la față și încordat tot. Faci infarct? Am văzut eu în Dr House că dacă te doare în capul pieptului faci infarct. Te doare?

-Nu fac infarct!

-Ești…constipat…?

-Ce? Nuu! De ce să fiu constipat?

-Aaaa ce bine! Atunci înseamnă că poți mânca tort la mic dejun.

-Tort?

-Pai da, tort. Aniversare fără tort? Serios, cât îți ia să te trezești?

Aaaam sfeclit-oooo

Dacă este și tort înseamnă că este ceva important și serios. Parcă sunt în iad și mă învârt în aceeași buclă. Ce zi e azi? Ce aniversăm azi? Ce sărbătoare este? Sigur așa ar arăta iadul meu.Hmmm da…tort…că doooar astăăăzi este…ah da, desigur, ziua în care ne-am cunoscut, încearcă Dan să se lămurească.

-Ăăăă nu! Noi nu ne-am cunoscut pe 1 octombrie….

-Că să torie!???? Mai face Dan o încercare.

-Dragule nu este ziua căsătoriei noastre, spune Ana uimită. Astăzi este 1 octombrie, noi ne-am căsătorit în februarie.

-Februarie? Uimirea lui Dan poate atinge cerul cu siguranță.

-Da. Ai uitat? Era atât de cald că eram toți în mânecă scurtă. Era așa cam ca azi, o zi caldă de toamnă.

-Deci era toamnă, totuși.

-Nu, am zis ca era februarie, doar că părea ca o zi caldă de toamnă. Ai tu o treabă cu aniversările astea de nu îți amintești nimic niciodată.

-Bine și ce sărbătorim azi?? Întreabă Dan deja exaperat de efortul de a-și da seama ce este atât de important pentru soția lui pe care își dorește să o mulțumească, dar zău că nu înțelege ce e așa important la aniversări.

-Aaaa azi…nimic.

-Cum nimic??????

-Mnu este nicio aniversare astăzi, zice Ana ușor fâstâcită.

-Pai și la mulți ani-ul și tortul și discuția?

-Aaaa am vrut așa pur și simplu să îți spun la mulți ani pentru că este o nouă zi și să o trăim ca și când ar fi sărbătoare.

-Cu tort?

-De fapt tort nu am făcut, dar mi s-a părut interesant să îl aduc în discuție.

Stupoarea lui Dan se poate citi din Rusia, la fel și faptul că nu înțelegea o iotă. Mda, nevastă-mea și noua gândire budhistă sau ce naiba o mai citi. Sau visez? Încă dorm, nu m-am trezit și atunci….îi vine o idee.

-Păi în cazul acesta, își joacă și Dan o carte murdară, înseamnă că trebuie să vedem cum anulăm vacanța.

-Ce vacanță?

-Vacanța pe care am comandat-o acum de dimineață pe post de cadou pentru că nu am știut ce sărbătorim, m-am gândit că este ceva important, mai ales că aveam și tort la 7 dimineața. Și am comandat o vacanță.

-Vacanță? Noi abia ne-am întors din concediu, zile libere nu mai avem, bani nici atât…

–Da, știu, dar m-am panicat și nu am mai gândit bine. Știi cum fac sub stres, iau decizii pripite și de multe ori greșite. Am accesat un credit din acela de ți-l dau online fără să te întrebe prea multe și am plătit o vacanță în Dubai.

-Dubai? Credit? Ana deja începuse să transpire.

-Da, a costat cam mult ce-i drept, dar m-am gândit că merită cei 3000 euro investiți când sărbătorim ceva atât de important.

-Ce sărbătorim? Întreabă Ana deja cu vocea gâtuită gândindu-se ce înseamnă pentru ei un astfel de împrumut.

-Ei, nimic, doar că așa trăim noi ca și când ar fi o sărbătoare în fiecare zi!

-Aaaa….Ana…din acest moment nu mai sărbătorim nimic niciodată. Și așa nu reușesc să țin minte.

Dan a plecat închizând ușa în urma lui. Ana a rămas blocată în uimirea ei. Dar astăzi chiar sărbătorim ceva. A fost o zi superbă de toamnă acum zece ani. Covor de frunze arămii erau pe jos și în copaci adia un vânt ușor ce făcea frunzele să pară curcubee. Era răcoare, dar suficient de cald încât eram  în mânecă scurtă. A fost ziua de întâi octombrie….

The end!

Featured

Uite complimentul, nu e complimetul.

Așa sunt eu de dau o dau de gard exact atunci când nu este cazul. De mă ia gura pe dinaintea creierului și mă trezesc scoțând pe gură ce nu ar fi momentul să iasă, sau vorbesc exact atunci când nu trebuie.

Nu vi s-a întâmplat niciodataă? Nu vi se întâmplă de regulă?

Mie da!

Să vedeți, în încercarea de a oferi un compliment unei persoane care a scris o carte și pe care carte am cumpărat-o, am dat bani, am comandat-o, așteptat-o, citit-o din scoarță în scoarță și am apreciat teribil ideea din care s-a născut cartea respectivă, am ajuns să depreciez verbal munca omului.

I-am spus că am citit cartea, că m-a ajutat, a făcut diferența în viața mea într-un anume moment când mi se roteau ideile în cap și îmi lipsea curajul, cartea asta mi-a dat hint-ul necesar să ies de sub pătură și să acționez. După care am ținut să adaug că nici măcar nu o am acasă, că este împrumutată, ca multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat de altfel. Și abia atunci mi-a picat fisa, atunci când închideam gura mulțumită de complimentul meu că practic în momentul în care împrumuți o carte, aduci un mare deserviciu autorului. Orice carte împrumutată este o carte mai puțin cumpărată și este o contribuție în minus adusă scriitorului. Omului care a muncit, s-a documentat, și-a pus ideile în parctică, a stat ore întregi înțepenit cu degetele pe tastatură ca să scoată un produs. Omul care a sperat că va ajunge la cât mai mulți oameni, omul care și-a stors creierul pentru paginile acelea.

Da, este un compliment frumos să știi că îți este cartea apreciată, cerută și citită, însă nu cred că mai este compliment să știi că este trecută din mână în mână, în mână, frunzărită, citită, poate mai și ajută, dar este cumpărată doar o dată.

Numai zic nimic…

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com
Featured

Locul crimei din mall

Nu veți citi în cele ce urmează o nouă poveste. Va veni și rândul poveștilor, dar în alte dăți.

Este realitatea de la fața locului sau din teren, sau de zi cu zi, sau ce se vede cu ochiul liber.

Mai avem puțin și facem doi ani de când stăm în această pandemie, ne învârtim puțin câteva luni, mai vine câte un val, se mai închide una alta, mai restricționăm câte ceva.

Haideți să vă spun cum e prin centrele acestea comerciale care au de toate de la food court la cinema.

Pai la intrarea în mall nu te întreabă nimeni nimic, nici la cumpărături, nici la magazine de fashion. Lucrurile se schimbă atunci când vrei să intri să vezi un film și poți face asta doar prezentând codul QR tu adultul și copilul peste 12 ani, atunci când vrei să accesezi un loc de joacă si atunci când vrei să mănânci.

Dacă iei mâncare la pachet, este în regulă nu te întreabă nimeni nimic de sănătate.

Dacă vrei să mănânci în mall la food court, ei atunci să vă povestesc eu cum stau lucrurile.

Aveam poftă de mâncare chinezească. Nu mai mâncasem de mult și apoi am așa o pasiune pentru ciupercile alea negre numite urechi de lemn. Nu știu cum le prepară oamenii ăia, dar mie acasă nu îmi ies așa nici dacă le fac incantații. În tot cazul, în ultima vreme mi s-au tot schimbat gusturile, apreciez altfel mâncarea, asta ca să nu zic din prima că am mîncat ceva rău și că acum câțiva ani mâncarea de la firma asta mi se părea ceva delicios.

Am stat la coadă destul de departe de persoana din fața mea, destul de înghesuită de persoana din spatele meu, se păstrează în continuare obiceiul de a comanda și plăti cot la cot cu cel din spate. Nimic nu ne poate lua acest obicei, este al nostru împământenit aici de strămoșii noștri.

Am ajuns la casă, comandasem între timp ce pachețele de primăvară aș vrea să mănânc, încă mai vreau că eu le-am nimerit pe cele mai mult de iarnă. Vreau și ceva de băut? Vreau, desigur, că o să mi se facă sete după ce mă înfrupt din această mâncare delicioasă după care mi se scurg ochii mai ceva ca vițelului după ugerul mă-sii când o zărește prin ușa grajdului. Plătesc cash sau card? Card, normal că doar nu degeaba trâmbițeză ăștia că banii au microbi și sunt ptiu-ptiu. Mă gândesc între timp să mă dezinfectez cu dezinfectantul aflat pe tejgheaua de unde am luat mâncare, dar mă răzgândesc repede că sigur au dezinfectant pe toate mesele. Am certificat verde? Am, da, îl și arăt, mi-l și scanează. Zic oo ce bine ca să nu fac asta cu tava în brațe. Îmi iau tava și mă îndrept către zona amenajată pentru mese.

Zona amenajată pentru mese și pentru loc de servit masa arată exact ca orice zona a crimei din absolut orice film sau serial în care apare o zonă a crimei și câte un polițist la fața locului. Doar că în cazul meu polițistul era un agent de securitate care mi-a scanat și el codul QR în timp ce oscilam între tavă, telefon, mâini libere și cele de genul acesta. Apoi m-am întrebat fugitiv la care masă să mă așez mai exact ca să nu par prea suspectă. Dacă nu ați fost recent în mall-uri vă spun eu toată zona este înconjurată cu o bandă alb cu roșu și se intră și se iese printr-un singur loc lăsat liber, acela unde este și agentul de pază, astfel încât nimic să nu scape ochiului vigilent al aplicătorului de lege.

Eram noi cei din năuntru și ei, cei din afară. QR-iștii și ne-qr-iștii, scindații, divizații, ăia și ăștia.

Așteptam doar ca din moment în moment să apară Bones ca să scuture de praf un cadavru pe care nu îl vedeam încă sau Gibs care să examineze cu fața lui complet inexpresivă obiectele din jur.

Filmul a rămas în cinematografe, la food court zona de servit masa este încercuită cu bandă astfel încât intrușii care umblă liberi prin mall să nu adere la integritatea celor vaccinați și să nu îi îmbolnăvească.

Atmosfera abundă de o normalitate absolut firească.

Dezinfectant pe mese lipsește cu desăvârșire și nici pe tavă nu am primit vreun șervețel dezinfectant. Bine că am avut eu în geantă că altfel dacă există o delimitare, este totul sigur, nici dezinfectant, șervețele ori spălat pe mâini nu îți mai trebuie dacă ai QR code.

La terasă, în aer liber am fost întrebată dacă am cod qr. Am! Dar de ce să am, că doar e în aer liber. Ei, doar așa dacă aveți, nu trebuie să îmi arătați. Aaa făceam conversație…?

Și la final ceva practic, că vă interesează probabil să mai faceți și una alta cu kinderii. Până nu se schimbă schimbarea și nu rămânem iar cu gura ca la dentist, am găsit o știre din data de 23 septembrie în care este menționat că pentru activități care implică copii până la 12 ani la interior (piscină, cafenea, cinema, teatru) nu mai au nevoie de testare și implicit nici de cod QR. Aveți știrea integral mai sus pentru lămuriri suplimentare.

Să vă fie cu folos dacă aveți de gând să rupeți mall-urile în toamna-iarna acestui val 4.

muslim couple eating in restaurant
Photo by Jack Sparrow on Pexels.com
Featured

Cine a inventat curățenia?

Cine a decretat că nu putem trăi cu jeg?

Cine a decis că prea mult praf strică?

Cine a hotărât că geamurile trebuie musai șterse și pe interior, dar mai ales pe exterior?

Cine s-a apucat să așeze lucrurile la locul lor și de atunci a rămas ca literă de lege?

Și mai ales cine a adus în viața mamelor obsesia curățeniei?

Dacă îl cunoașteți pe responsabil, am și eu câteva a-i spune.

Că nu știu de ce nu se leagă lucrurile în capul meu când este haos în casă, când pe jos este labirint de jucării, când geamurile sunt pictate pe exterior de stropi de apă și praf, iar pe interior de degete mici și lipicioase.

Ceva tot s-a elucidat în capul meu: am prea multe lucruri și nu știu cum să scap de ele.

Ce să arunc, ce să las, ce să opresc, ce să mai țin, ce să donez, ce să mut, cum să mut ca să creez mai mult spațiu?

Și de ce am atât de multe lucruri în casă? Când s-au strâns? Cum s-au strecurat ele pe ușă și eu nu mi-am dat seama?

Sau poate casa este prea mică de fapt?

woman cleaning a glass window
Photo by Gantas Vaičiulėnas on Pexels.com
Featured

Sunt dependentă! Cum mă tratez?

Am cu filmele așa o relație că dacă aș putea să îmi lipesc ecranul de retină ar fi minunat. Mă bălăcesc în ele până la coate și doar mă gândesc fugitiv că ar trebui să mă opresc. Și mă opresc. Cu greu. Și cu regret că m-am despărțit de ceva ce îmi place.

Soluția mea a fost să mă țin departe de seriale. Pentru că nu pot privi ca omul un episod pe zi și gata. Mâine altul și tot așa. Nuuu. Eu când încep, păi încep. Tratez orice fac cu maximum de seriozitate, așa că și la seriale mă uit implicată total și dedicată complet.

Evident că am și eu task-uri pe timpul zilei și nu mă pot lipi de ecran așa cum mi-aș dori, dar nu-i nimic, pentru asta există noapte. Mă privez de somnul care și așa este puțin și de proastă calitate ca să mai văd încă un episod. Încă puțin. Încă ceva. Vai și cum s-a terminat episodul acesta, oare ce se întâmplă mai departe?

Exact! Scuze de dependent.

Așa că după ce supraviețuiesc cât urmăresc câte un serial cu toate sezoanele lui, declar război dependenței și renunț complet. Nu mă mai uit la nimic. Anunț și în casă că gata, am terminat, până aici a fost, nu se mai poate, dependența asta îmi ucide creativitatea. Nu mai scriu cum trebuie, nu mai citesc și tona de cărți nu scade doar dacă mai arunc câte un ochi ocazional, ci din contră crește. Dau chiar și o mică petrecere imaginară în cinstea reabilitării mele.

Toate până când clachez. Până când mă gâdilă pe retină și parcă m-aș uita la un serial. Până când încep să caut cam ce s-ar potrivi atunci. Până când cineva deschide gura și zice vaaai am văzut un serial, m-a prins complet. Atât!

Și industria asta exagerează, zău! Păi au făcut un prim sezon cu undeva pe la 10 episoade, au văzut că prinde, au făcut sezon doi cu 15 episoade, ca în sezonul trei să urce până la 20 și ceva de episoade și tot așa până la sezonul 6. Păi când văd eu 6 sezoane dacă nu fac maraton? Că dacă m-aș uita la câte un episod pe seară, asta în speranța că am și noroc de acel episod pe seară, termin un serial în 2 ani. Hai, fie, 6 luni.

Deci, cum mă tratez? Ăsta este normalul, de un episod pe zi? Sau și maratonul intră tot la normalitate și mă torturez eu degeaba?

man people woman apple
Photo by Stefan Coders on Pexels.com
Featured

Carantinarea cea de toate zilele.

Se dă următorul scenariu: se ia una bucată copil de școală, peste 7 ani, plasat în carantină la domiciliu pentru că are în clasă colegi pozitivi la Covid și este contact direct al unuia dintre cei infectați. Acest copil are și un frate în altă clasă care merge în continuare la școală pentru că este contactul contactului direct. Copilul mai are și doi părinți care merg la serviciu fizic, dacă sunt și vaccinați merg oricum la serviciu indiferent de situație.

Din acest punct scenariul se ramifică. Fie copilul contact direct devine infectat și rămâne în carantină, dar părinții dacă sunt vaccinați merg la serviciu, fie rămâne doar la stadiul de contact direct și tot singur acasă se trezește.

Undeva mie îmi dă cu virgulă, chiar dacă am mai discutat despre faptul că de la vârsta de 7 ani în sus copilul nu mai beneficiază de părinte în medical, însă între timp nu m-am lămurit nicicum. În cazul unui copil infectat cu Covid și care are simptome de febră, diaree, vomă, chit că are 7, 8, 9, chiar 10 ani, aș vrea să văd care este părintele acela care îl lasă singur acasă bolnav și nesupravegheat pe motiv că se descurcă singur?

Pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum se uită – cei care trec drept lege niște inepții – la o vârstă pe care o contorizează în număr și atât și sunt ferm convinși că așa este bine. Că un copil de 7 ani se poate descurca singur acasă în absolut orice condiții.

Pentru că deși încă este pandemie sunt foarte mulți care nu pot lucra de acasă, unora nu le permite jobul, altora nu le permite șeful care este dezinteresat de ce probleme ai tu când trebuie să prestezi la program întreg la birou să te vadă și eventual să îți sufle-n ceafă. Prin mască evident.

Cum apar din ce în ce mai mulți copii pozitivați sunt curioasă să știu ce soluție gasesc părinții care chiar nu au cum să rămână acasă. Își iau concediu fără plată? Expun bunicii punându-i să aibă grijă de nepoți? Cum?

Știți că scenariul acesta de carantinare a unei clase nu se întâmplă o dată și gata. Că nu e musai să se pozitiveze toți în același timp. O clasă plină cu elevi se poate carantina și de 3-4 ori în următoarea perioadă.

Nu este un text cu soluții, este un text de informare ca să știți ce vă așteaptă în cazul în care aveți copii la școală. Atât.

boy in white face mask
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Fugara – Alice Munro

Cu cât citesc mai mult din scriitura lui Munro încep parcă să mă obișnuiesc cu ea. Cu scriitura. E mult spus să îmi placă și nici nu cred că despre plăcut este vorba aici. Dar să mă obișnuiesc da, este necesar și util. Pentru că Alice Munro scrie diferit. Nu scrie pe repede-nainte și nu se citește fluturând din gene, se citește anevoios și reflectând puțin. N-am mai reflectat de ceva vreme la o beletristică ce-i drept.

Cartea are 8 povești și toate se termină în coadă de pește, unele par chiar neterminate de-a dreptul sau poate este doar nevoia mea de a ști mai multe, de a mai stoarce ceva de la personaje. Unele încep atât de în forță că abia după jumătatea ei îmi dau seama cam spre ce deznodământ se îndreaptă. Atunci când nu greșesc că se mai întâmplă și anticipări nefericite. Ceea ce înseamnă doar că autorulnu este anticipabil și că este un scriitor priceput.

Fugara este prima poveste din publicație și este și cea care dă numele cărții pentru că în toate poveștile se află câte o fugă. Fuga de vreun iubit, de familie, de părinți nepotriviți, de sine. Oare câți dintre noi n-am vrea să fugim de sine? De noi? De ce este în noi?

Alice Munro reușește să creeze 8 povești de întindere mică, total diferite, cu subiecte diferite, dar care să aibă în comun această fugă într-un context sau altul, într-un fel sau altul.

Îmi place acest stil în care se acordă o importanță deosebită femeii și trăirilor sale. Cu toate că personajele lui Munro par comune și nu ies cu nimic în evidență, în esență aici este frumusețea călătoriei literare, să transformi în extraordinar ceva ce pare a fi banal.

Cărțile autoarei sunt cărți de film.Pot ajunge cu ușurință și puțină iscusință povești cinematografice, atât de bine este ilustrată natura umană și lucrurile pe care oamenii le fac în numele iubirii. Atât de bine că nici nu își mai dau seama când greșesc.

Luați de citiți!

Featured

Mi-e dor de apa caldă ca de…

… ca de zăpadă în plină iarnă.

… ca de un pahar cu Aperol în care se învârt cuburi din gheață.

… ca de aerul condiționat în plină caniculă.

… ca de o partidă de sex fără să am urechile ciulite.

… ca de… orice.

M-am obișnuit cu confortul, îmi place, îmi este comod și la îndemână, cu toate că apa caldă la robinet nu a făcut parte din viața mea încă de la începuturi. Cunosc foarte bine spălatul la lighean și încălzitul apei pe aragaz chiar dacă sunt născută și crescută în București.

Măi dar mai am oleacă și fac fac 40 de ani și eu tot la lighean mă spăl, tot pe aragaz încălzesc apă. Adicătelea cum s-ar zice nu mai evoluez și eu deloc? Sau orașul ăsta este la fel de degradat ca și acum mai bine de 30 de ani?

Înțeleg, în luna august este ceva revizie și m-am spălat toată luna cu o apă mai mult rece decât caldă, iar presiunea era atât de mare că puteam strânge mai multă apă într-o lingură.

Dar după ce s-a încheiat revizia cea din absolut toți anii, s-a trecut la reparații. Între timp nu mai este luna august, nici 50 de grade în termometru nu mai sunt, iar ovarele mele au început să urle. După apă caldă, evident că de rece sunt sătule dragele de ele.

Care o fi orașul ăla din țara aceasta care este cel mai prietenos cu oamenii? Cel mai modern? Util? Nepoluant? Civilizat? Respectuos cu cetățenii săi? Că acolo mă mut.

water flows from the tap to sink
Photo by Kaboompics .com on Pexels.com
Featured

Ce s-a întâmplat cu botnița?

A devenit o modă la noi ca de câte ori sare un câine pe mine, indiferent că este de mărimea unei jucării de pluș sau are jumătate din dimensiunea unui cal, să aud instant cât este de prietenos și că vrea doar să se joace. Dar oare eu vreau să mă joc?

Purtătorii de animale au ajuns enervant de intruzivi atunci când animalul purtat uneori în lesă că și asta este opțională pe cât de opțională este și botnița, sare mai ceva ca vițelul când o vede pe mă-sa și nu are acces la ea. Este blând nu vă faceți griji, vrea doar să se joace. A devenit un fel de motto. Eu nu vreau să mă joc. Poate sunt alergică la părul de animal. Poate mă grăbesc undeva și un vițel câine din ăsta de categorie mare aproape mă dărâmă. Poate am hainele alea bune de duminică și ăsta reușește să mă umple de noroi.

Este ca și cum aș lăsa la o terasă copilul să se așeze pe la toate mesele pe motiv că este ok, este prietenos, nu mușcă și vrea doar să se joace.

Evident că nu am nimic cu animalele, îmi plac și mie, însă din motive de alergie nu putem deține altceva decât o broască, cel mult pești. Asta nu înseamnă că îmi place ca atunci când merg liniștită pe stradă câte un câine să mă găsească interesantă și să vrea să se joace cu mine.

În zona mea am văzut mai mult stăpâni relaxați, cu lesa lejer ținută atunci când există și nici măcar unul n-am văzut cu botniță. Am văzut câini interesați de alți câini abia stăpâniți de purtătorii de lesă și care ocupau un întreg trotuar în dorința de a se sfâșia doar juca unul cu altul.

Există țarcuri speciale pentru câini. La noi în cartier știu două, poate or fi mai multe, nu m-am interesat. Însă până la botniță și până la țarc, câinele trebuie ținut în lesă, aproape de stăpân, nu la 10m, mai ales când e plin de populație.

Las mai jos un fragment din ordonanța de urgență unde se menționează ce categorii e musai să poarte botniță:

În Monitorul Oficial nr. 146 din 27 februarie 2014 a fost republicată O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.

În cadrul acestui act normative se arată:
Art. 1 Prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) Categoria I: Câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metisii lor;
b) Categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso și metisii lor.
Art. 2 Prin câini agresivi se înțelege:
– orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private
– orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

photography of three dogs looking up
Photo by Nancy Guth on Pexels.com
Featured

Mi-am făcut abonament la feta prăjită

Cunosc de mulți an mâncarea grecească. Unele preparate îmi plac, unele nu. Mă dau mai mult în vânt după unele aperitive care îmi lasă gura apă doar când mă gândesc.

De când m-am întors din Grecia am preparat deja de două ori tzatziki. Am avut grijă să mă întorc și cu niște pita din aceea bună de la ei ca să mă asigur că am cu ce să îmi răsfăț papilele gustative.

Tura aceasta de vacanță însă am încercat un preparat pe care ei îl servesc ca aperitiv și pe care l-am tot ocolit în alte dăți: feta cu miere și susan. Sunt deschisă la gusturi noi, dar parcă nu chiar la toate și de aceea am simțit nevoia să ocolesc acest preparat mai mulți ani. Doar că anul acesta am zis hai să vedem cum este. Și atât am văzut încât l-am comandat în fiecare zi. Și atât de tare ne-a plăcut încât aseară am luat foi de plăcintă să reproduc preparatul.

Însă până să gătesc eu acasă la mine, am fost la soră-mea care ar sta doar în bucătărie dacă ar putea și am reprodus o masă cu câteva aperitive grecești, dar care nu ne sunt străine nici nouă – despre toate în altă postare.

Cele mai multe emoții le-am avut cu această brânză. Ea sărată, mierea dulce, susanul este susan. Nu știam dacă vor aprecia și kinderii din familie și dacă va fi pe placul lor. Emoțiile mele au fost nefondate că a cam fost bătaie pe ea, până și cârcotașii care erau stupefiați de combinația dulce-sărat au uitat să se mai oprească.

Eu o știu prăjită, aș scoate prăjeala din combinație dacă aș ști că iese și preparată altfel. Bucata de brânză am îmbrăcat-o în foaie de plăcintă și soră-mea a prăjit-o în baie de ulei până s-a rumenit pe deasupra. Am scos-o pe șervețel și am tamponat-o pentru a înlătura execusl de ulei și am tăvălit-o prin miere iar deasupra am presărat susan. Brânza rămâne intactă, nu se topește, nu se scurge, iar combinația este delicioasă.

Aici ne apucasem deja de treabă

Din păcate tura aceasta nu am fost inspirată să fac poze înainte, așa că preparatele apar deja înfulecate și ne-editate în niciun fel, este un fel de realitate din teren ca să mă exprim profesional. 🙂

În ordinea numerelor de pe tricou: tzatziki, ardei umpluți cu cremă de brânză, măsline kalamata, murături asortate în stil grecesc, sărmăluțe cu orez grecești
Featured

De-ale orașului neajunsuri

În mod normal aici și acum ar fi fost un obișnuit text de luni cu o recomandare de carte. Întrerupem programul obișnuit pentru o știre de ultimă oră. Nu este nimic nou sau prea recent, este doar lipsa mea de informare ca să leașin la ghișeu. Pesemne așa îmi trebuie dacă plec în concediu toamna și nu mă mai interesează ce se întâmplă în jur.

Până acum am circulat cu tramvaiul plătindu-mi biletul prin SMS și beneficiind de un timp de 90 de minute pentru 3 lei plătiți după ce au intrat în vigoare noile prețuri de la 1 august anul curent, normal. Până astăzi nu m-a interesat și cum stă treaba cu abonamentul. Mă gândeam eu că și acolo crește prețul însă nici prin cap nu îmi trecea că vor pica opțiunile. Că nu-i așa, dormi liniștit, primăria veghează pentru tine și primarul știe cel mai bine ce îți trebuie ție.

Să vedeți, mă duc eu la centru de reîncărcare carduri cu gândul să îmi fac abonament pe 2 linii urbane așa cum era maică pe vremurile mele. Alea în care puteai și aveai dreptul să alegi pe câte linii să îți faci abonamentul. Doar că ce să auză urechile mele, surpiză, că nu se mai poate. Primarul a decis: ori pe toate ori deloc. Că dacă eu circul maică doar cu 41 și 69 adică fix 2 linii urbane, atunci de ce mămică să mă pui să plătesc pentru toate liniile metropolitane? Sau cum era mama când lucra de mergea ea doar până la serviciu și înapoi doar cu tramvaiul 45 și atât cum era acum să plătească 80 de lei pentru tot transportul din București și Ilfov când ea doar urca și cobora în și din 45. Așa se face că a dispărut posibilitatea de a achiziționa abonament pe o linie, pe două și doar pe toate se mai poate.

Să ne înțelegem, nu contest prețul unui abonament pe toate liniile metropolitane, mai ales când ai acces și la liniile expres în aceiași bani. Eu vorbesc aici despre opțiuni. Ce să fac eu cu un acces pe toate liniile orașului și în afara lui când eu circul doar cu un singur mijloc de transport? Sau două? Ce s-a întâmplat cu opțiunea aceasta?

Acum foarte mulți ani, să fie ceva peste 10 am luat la pas Parisul. Am dat un rinichi pe vremea aceea pentru un abonament de o săptămână pentru mijloacele de transport în comun. Nu mai rețin exact cât a costat, era în euro și enorm de mult pentru condiția mea de la acea vreme. Țin minte că am fost atât de uimită de infrastructură că și azi îmi amintesc exact cum coboram eu din autobuz și intram de acolo din stație la metrou. Cum de la metrou traversam un pasaj subteran și ieșeam la tren. Cum din tren traversam și luam autobuzul. Nu mergeam pe 5 străzi adiacente ca să ajung de la una la alta, era totul eficient și accesibil pentru călători.

Așa și astăzi când am urcat în 41 m-a zgâlțâit atât de tare tramvaiul acesta modern pe o linie modern improvizată în zona de lucru Moghioroș că mi-au sărit ochelarii de pe nas la propriu, iar o doamnă care stătea pe scaun și a îndrăznit să nu se mai țină de scaunul din față, adică a luat mâna de pe bara scaunului din față pentru câteva secunde, a venit cu capul de geam. Să vă faceți o idee de zgâlțâială. Iar genul acesta de transport este pe multe linii de tramvai, totul modern într-un oraș modern.

Înțeleg că este nevoie de bani pentru modernizare și investiții, dar mai înțeleg și că din costurile abonamentelor și al biletelor nu se recuperează mare lucru că doar nu degeaba 1 călător din 10 își plătește călătoria, știrea aici. Însă nu de la cei corecți îți recuperezi banii, asta este clar. Eu aștept reintroducerea opțiunilor pentru abonamente pe una linie urbană și pe două linii urbane și pe ce mai era că peste două deja treceam la toate dacă aveam nevoie pentru că mie îmi place să decid singură dacă vreau să circul cu un mijloc de transport în comun sau cu toate și evident să plătesc pe măsura folisirii.

Dacă vă interesează și vreți să știți care este strategia de dezvoltare a STB-ului pe 10 ani, adică până în 2030 că a început deja de anul trecut, aveți aici documentația completă.

Gata, sunt decisă. De mâine iau Rahova la pas de tramvai. Și care sunteți de prin Pantelimon, dăm o tură cu autobuzul? Ce să fac, circul și eu de toți banii maică.

orange and green label airplane ticket
Photo by Torsten Dettlaff on Pexels.com
Featured

Ornitolog de-o zi!

Nu, nu m-am apucat de studiul păsărilor, nici nu m-am făcut ecologistă prin nu știu ce deltă, însă am întâlnit în parc o doamnă specialistă în ale păsărilor.

Știți cum sunt copiii că cei mici vor să se joace cu cei mai mari, iar cei mai mari vor să se joace cu cei și mai mari și îi ignoră pe cei mici și tot așa. Un cerc din acesta continuu în care fiecare vrea câte ceva de la altcineva și acel altcineva este dispus să ofere dar altcuiva și nu cui cere. Hai că v-am amețit destul.

Era acest copil mic care plimba niște sărățele prin tot locul de joacă, ba mai mânca, ba mai o mână pe câte un element de joacă, mama era foarte ocupată cu telefonul. Inițial am zis să dau pe dinafară de corectitudine, din aia political nu oricum și să nu o judec. Este treaba ei ce face cu telefonul, poate chiar avea ceva urgent de făcut, nici acum nu mă interesează daca avea sau nu și oricum nu contează. Și copilul acesta mic tot arunca mâncarea pe jos, ba ca să capteze atenția mamei, ba pentru că așa avea chef pentru că la o vârstă mică faci cam tot ce îți trece prin cap. Se făcuse ceva mizerie în locul de joacă, mama zen, eu… să zicem că ideea aia de la început cu corectitudinea cam plecase în vacanță.

Când pe doamna mamă a apucat-o filozofatul cu copii cei mari care erau mai mari decât al ei, dar totuși mici, că la nici 5 ani nu poți fi prea mare, corectitudinea mea și-a scos colții. I-am spus că ar trebui să vadă că sunt totuși copii mici și că nu ar fi corect să fie obligați să împartă ceva ce nu doresc și nu e cazul de filozofii cu copii de 4 ani. E loc de explicații în schimb. Moment în care a ieșit și râca aia mare din mine și i-am spus că mai întâi de toate ar trebui să strângă gunoiul de pe jos și pe urmă mai discutăm de din astea ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Răspunsul a venit ca o lovitură în moalele capului:

  • Lăsați doamnă, stați liniștită că gunoiul acela de pe jos este hrană pentru păsări.

Și așa am rămas eu liniștită să mă gândesc dacă știa cumva doamna specialistă în păsări că nu este benefic și nici sănătos pentru acele păsări să mănânce sărățele, să aibă o dietă bogată în sare cu iod, praf de copt, E-uri și mai știu ce or mai fi avut sărățelele acelea. Ca să nu mai spun că locul de joacă dintr-un parc nu ar trebui să fie bucătăria unor păsări pentru că nu avem simț civic și nici de răspundere și clar nici bun-simț.

Îmi este din ce în ce mai teamă de generațiile viitoare, cei care sunt crescuți de astfel de părinți pricepuți și cu lehamitea în glandă.

a mother and daughters having fun in feeding the birds
Photo by Los Muertos Crew on Pexels.com
Featured

Cum am supraviețuit unui drum de zece ore cu un copil de nici cinci ani.

Nu mi-a fost niciodata greu cu copilul la drum lung încă de când era bebeluș, condiția fiind să fim doi și nu unul. Prima plecare în afara orașului a fost la vârsta de două luni, atunci m-am simțit pregătită și am considerat că este momentul. O oră și jumătate de mers cu mașin a devenit apoi ceva frecvent. Episoadele de urlat la un astfel de drum au fost extrem de rare din fericire pentru că altfel nu cred că aș fi făcut față. În mare parte la drum lung dormea cât era bebeluș. De aceea m-am și încumetat ca la 4 luni să parcurgem un drum București-Iași fără nicio problemă. La 9 luni deja ieșeam din țară și tot cu mașina. A fost cea mai reușită vacanță la plajă, nisip și mare în formulă de 3. Era suficient de mare încât să nu îi deranjăm obicieurile, însă suficient de mic pentru a nu ne solicita continuu. Pe măsură ce a crescut, au crescut și pretențiile și cine zice că vacanța nu este pentru copil probabil are alt unghi de vedere.

Pentru că anul trecut mi-a fost prea teamă să plec pe undeva și mă speria teribil aglomerația (nu apreciez oricum să fie prea aglomerat) și pentru că am zis că anul acesta avem o vacanță orice ar fi, am zis să luam iar drumul Greciei și să ne încărcăm bateriile. Aș fi fost tentată la o locație ceva mai departe în speranța că poate ar fi mai lejer și liber însă până la urmă am rămas la Thassos pentru că acum copilul este mai mare, teoretic rezistența ar trebui să fie mai crescută. Dar, nu mai doarme cum dormea, iar solicitarea de atenție este pe măsura vârstei. De altfel cu cât sunt mai mari, dar încă mici cu atât se plictisesc mai tare în mașină.

Așa că am luat pregătirile de la punctul de bază și anume mâncarea. Am oscilat între a face pizza la multicooker și a face sandvișuri calde, am optat pentru varianta a doua, așa că am făcut cu ce și-a dorit fiecare. Mâncarea este un element important în drumurile noastre, mai ales că avem tendința să mai mâncăm și de plictiseală. Așa că pe lângă sandvișuri, lada frigorifică mai ține la rece apă multă să ajungă, iaurt de băut, dar și caserole mici cu amestec de fructe uscate, fructe liofilizate caju și fistic, pe gustul piticului în tot cazul. Fructe rezistente la drum lung mai iau cu mine și ceva cronțănele ca să fie.

După ce am rezolvat partea cu mâncarea, a trebuit oricum să mă gândesc din timp la jocuri pentru distracție și anti-plictiseală. De regulă jucăm în mașină jocuri ce țin de partea lingvistică pentru a putea juca toți și a nu ne solicta nici unii.

  • Jocul cu rime: facem rime scurte pe rând fiecare, pe cât posibil și amuzante dacă ne ies. Ceva ușor să nu frustrăm copilul care are un vocabular pe măsura vârstei sale. De ex. : când eu eram la duș / mama a făcut cuș-cuș.
  • Jocul cuvintelor: alegem câte o literă (nu spune nimeni alfabetul la noi din motive de vârstă așa că de regulă aleg eu litere care mi se par a fi ușor de format cuvinte cu ele) și formăm cuvinte care încep cu litera respectivă. De ex.: cal, câmp, curte, copac etc.
  • Jocul celor cinci elemente care ne-a fost arătat de cineva cu mai multă vechime în domeniu, al nostru copil l-a transformat din 5 în 3 că a zis că este prea complicat cu 5. Așa că îi cer să îmi spună 3 legume care se pun în ciorbă, 3 elemente cu care te poți îmbrăca iarna, 3 fructe care se coc toamna etc.
  • Dacă primele 3 ne țin cel mai mult ocupați și au cel mai mare succes, următorul este mai de umplutură când chiar plictiseala este în top, dar nu se bucură de popularitate prea mare, însă îl las aici: număratul mașinilor. Ori pe culori, ori pe cele pe care le depășim, ori pe cele care ne depășesc pe noi. În fucnție de ce alegem pe moment.
  • Când nimic nu mai funționează scot artileria grea și anume jocurile de la the funny brand. Eu le-am luat doar pe cele destinate vârstelor mici și pe unele chiar le adaptez din mers pentru că se potrivesc mai repede de la 6+, dar adaptate merg și de la 4+ .

Pe lângă toate aceste jocuri pe care le jucăm împreună în timp ce fiecare stă în scaunul lui și cu centura aferentă, copilul mai are pe banchetă lângă scaun jucării cu care îi face plăcere să se joace și care la fel mai umplu timpul. Are o tabletă de desenat cu creion magnetic. Uneori desenăm pe rând pe o temă propusă. Noi, mai puțin șoferul că are altă treabă el. Are o carte de colorat cu creioane mici cerate. Are o carte cu stikere pe care să le dezlipească și să le relipească și până de curând avea și carte senzorială dar s-a plictisit de ea.

Plecarea a fost la 6 dimineața în speranța că o trezire atât de matinală va aduce cu sine un somn de prânz, ceea ce s-a și întâmplat. O oră și jumătate de liniște a fost binevenită. Între timp ascultăm până ajungem să detestăm toate cd-urile cu muzică pentru copii, cele dorite evident. Aceleași pe care le-am mai auzit deja de mii de ori cu concesia ca din când în când să ascultăm și muzică pentru oameni mari. Cu câteva excepții muzicale, nu prea mai apreciază cântecele care nu sunt în română pentru că nu înțelege cuvintele. Însă există variante chiar și așa, avem cd-uri pentru toate preferințele și ne-preferințele.

Opriri au fost fix 2 pentru alimentare și toaletă când a fost cazul. 10 ore mai târziu deja îmi îngropam picoarele în nisip și aproape că am uitat cât am cântat, cât m-am maimuțărit, cât am vorbit într-o zi pe drum. Oricum, drumul spre vacanță este tot timpul animat, entuziasmant.

La întoarcere drumul mi se pare mereu ceva mai obositor și parcă orele trec mai greu. Nici cheful nu de maimuțăreală nu mai este așa la cote maxime, mizez mai mult pe muzică și joaca individuală. Am avut o singură oprire pentru toaletă, copilul a dormit sau moțăit mai mult. Iar pe final când am intrat în România, dar parcă nu mai ajungeam acasă, am pus muzică de pe telefon, cântecele din cărțile cu Erus.

La întoarcere am plecat la ora 8 și jumătate dimineața, iar 11 ore mai târziu deschideam ușa casei și ne dezmorțeam picioarele.

Momentan nu apelăm la telefon și nici tabletă în drumurile cu mașina. Știu că ar trece timpul mult mai ușor dacă s-ar uita la desene. Automat și efortul din partea mea de a mă juca ar fi mult diminuat, însă consider că va veni și timpul tehnologiei la liber și atunci cu greu va mai ridica ochii din ecrane.

Așa funcționează lucrurile la noi. Nu am scris experiența noastră pentru a fi un etalon, foarte departe de mine acest gând, însă dacă ajută pe cineva spre a avea o călătorie mai ușoară, orice idee este binevenită.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com
Featured

Dacă mai vreți în Grecia încă mai aveți timp.

Acum mai mulți ani în octombrie eram în Korfu, o altă insulă grecească de care îmi e tare dor. Vremea era absolut superbă, apa era caldă și până și ploaia era încă de vară în octombrie.

Nu vă sfătuiesc totuși să mergeți în vacanțe așa târzii pentru că atunci îmi place și mie să merg și îmi mai place ceva: să nu fie aglomerat. Dar hai fie, mai facem și excepții.

O să las și eu aici impresia mea despre drum și acte în acest an pandemic. Și dacă mai dorește cineva să lase impresia despre călătoria în alte țări vă aștept cu textul și eu îl public. Face bine la informare. Nu vă înghesuiți totuși toți, măcar câțiva.

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar nu am întâmpinat prea multe. În traseul București – Thassos care a fost destinația noastră finală am stat la vama cu Bulgaria jumătate de oră, s-au uitat doar pe actele de identitate. La vama cu Grecia s-au uitat pe actele de identitate și pe certificatele de vaccinare, nu au scanat codul. Noi am avut totul printat pentru a nu trece telefoanele mobile din mână-n mână fără rost și apoi eu să stau să dezinfectez pe toate părțile. De PLF grecii nu s-au arătat interesați. Ferryboat-ul l-am prins pe final, s-au uitat la PLF și la certificatele de vaccinare, la fel nu au scanat nimic. Ne-au dat o foaie de completat cu date despre călătorie pe care conștiincioși am completat-o ca să rămână la noi. Nu s-a interesat nimeni de ea, nu s-a depus niciunde. Am întrebat dacă trebuie să purtăm mască fiind totuși în aer liber, dar cu distanțare pe cont propriu, mi-au zis că da. Așa că am fost ascultători, așa cum respectăm noi toate regulile chiar dacă unele sunt absurde, sunt un bun cetățean în orice țară. Exact, doar noi purtam mască din toată ambarcațiunea aia care era plină ochi.

Drumul a fost fără incidențe, în 10 ore am ajuns la cazare pe un soare dogoritor.

La întoarcere am luat ferry de cum am ajuns, plecam așa că nu a mai fost nimeni interesat de nimic, doar de chitanțele care îi asigurau că am plătit. Drumul a durat 11 ore pentru că în Bulgaria a fost un accident și poliția ne-a deviat de la traseul cunoscut. Ne-au spus scurt „left then right” și de acolo descurcă-te, nu indicatoare pentru vamă pentru că eram încă destul de departe, waze-ul se pierduse cu firea și până și-a revenit din leșin am cam bâjbâit. La vama cu Bulgaria ne-au verificat doar actele de identitate, eram în tranzit, nu îi interesa mai mult. Trecerea a durat aproximativ 5 minute. Pe cei cu numere bulgărești am văzut că îi opreau pentru DSP.

La vama cu România ne-au verificat actele de identitate și certificatele de vaccinare, nu au scanat codul, ne-au întrebat de unde venim și ne-au urat o zi bună. În aproximativ 10 minute am făcut vama. Erau multe mașini trase pe dreapta pentru DSP și probabil carantinare că altfel nu îmi explic de ce să îi fi oprit altfel.

Cam atât cu drumul, actele și timpii din vamă. După cum spuneam nu am întâmpinat probleme, nu am stat cu orele în vamă deși lumea încă pleacă în concedii, poate nu la fel de intens ca în iulie și august, dar se pleacă. Alte experiențe cine ce a mai întâmpinat?

Featured

Drumul de care m-am îndrăgostit

Drumul de care m-am îndrăgostit nu este unul cu asfalt proaspăt turnat, nu este drept mai ceva ca-n palmă și nici nu îți oferă cine știe ce peisaj spectaculos de unde poți vedea culori care tot apar mai des decât se schimbă anotimpurile.

Este drumul care duce către Marble Beach și Porto Vathy și este un drum foarte discutat și blamat. De fapt sunt două drumuri, unul mai lung și cică mai bun pe care am mers acum foarte mulți ani și unul mai scurt și cică mai dificil pe care am mers de data aceasta.

Nu vorbesc aici despre cele două plaje pentru că fiecare își face propria impresie. Sunt de văzut mai ales dacă aveți copil mic și mai este și pasionat de pietre. Altfel pentru mine nu se află în topul preferințelor. Pe Porto Vathy am văzut-o doar în treacăt, Marble a fost cea vizitată. Apa este foarte curată și azurie, poți vedea prin ea peștii care se aventurează până aproape de mal, însă este și adâncă și cu valuri. Dacă nu vă place aglomerația este de mers dimineața cât mai devreme, între 10 și 11 plaja și așa mică devine neîncăpătoare.

Acum că am lămurit cum e cu plajele, să vorbim despre drum. Drumul prin cariera de marmură a fost spectacular. Cariera este în plină exploatare, oamenii muncesc, taie, sparg, cară. Treci exact pe lângă șantiere, te întâlnești cu camioane mari și ruginite care transportă blocuri de marmură. Peste tot în jur este alb.

Dacă ați fost la țară pe uliță și v-ați jucat în colb și cu pietricele atunci acest drum nu ar trebui să surpindă pe nimeni. Este exact așa ca o uliță prăfuită. Este un drum pe alocuri destul de îngust, cu serpentine pentru că este pe interiorul muntelui, pe margine sunt bolovani imenși ori câte un bloc de marmură din loc în loc. În șantierele de exploatare se văd munți din pietricele de marmură, blocuri așezate pe margine care așteaptă să fie ridicate și duse pe continent.

Drumul acesta mi-a plăcut mie atât de mult încât l-aș mai tranzita de 10 ori dacă ar fi timp. M-aș opri să mă urc pe bolovanii imenși și să văd mai bine muncitorii care urcă pe etajele de marmură deja săpate. M-aș juca în praful de pe drum ca atunci când eram mică la țară și mă jucam în praful pe care îl numeam nisip. Atât de mult era.

Acum câteva informații tehnice despre drum. Nu am rupt mașina, nu are gropi, este doar denivelat și vălurit ca un drum de țară. Mașina s-a prăfuit, dar nu ca și când din neagră s-a făcut albă, s-a așezat un strat subțire de praf așa cum se așează dacă nu este spălată de prea multă vreme. Nu știu dacă mașinile cu garda joasă au vreo problemă pe acest drum. Noi chiar am mers cu geamurile deschise, nu zburau vălătuci de praf în jurul nostru, însă se simțea în aer mirosul de praf proaspăt așternut strat cu strat.

Vă spun, este drumul meu preferat din toate câte am văzut. Nu l-aș da nici pe cel mai fin și drept asfalt. Și cât de nebun să fii încât să dedici un întreg text și timp unui drum!?

Am mers și am urcat apoi pe munte pe interior și am văzut cariera aceasta de marmură din mai multe unghiuri, plus alte cariere, Thassos este încă în plină exploatare și a fost o vreme în care marmura de aici era mai apreciată decât cea din Italia.

Ce-i drept atunci, când coboram prin carieră m-am gândit la Michelangelo și la drumul pe care l-a făcut el prin Toscana pentru a-și alege direct din carieră exact blocul perfect pentru el și pentru ce avea să sculpteze. Nu m-am simțit ca el, doar gândul mi-a ajuns la lucrările sale.

Las mai jos câteva poze. Nu spuneți că este o prostie și nimic deosebit, fiecare cu piticii sau cu stolurile proprii.

Featured

Nebunia mea de dinainte de concediu.

Când eram copil la mama acasa mă omora curățenia, mai ales aia generală. Nici nu puneam bine covoarele pe jos că le și scoteam și le puneam iar la bătut, scuturat, periat, de zici că aveam ură pentru covoarele alea. Și asta nici măcar nu era curățenia aia generală-generală, era așa o generală mai light. Cred că așa se distra mama sau ceva că nu îmi explic.

Când începea vacanța ne expediau la țară și în lipsa noastră ei zugrăveau, văruiau și evident făceau curățenie. Și asta se întâmpla în fiecare vară. Când am crescut și nu am mai avut la ce țară să ne ducem că nu mai era nimeni acolo, de cum luam vacanță mama ne făcea o surpriză și ne punea să dăm covoarele afară în prima zi de libertate de la școală. Chiar simțeam vacanța aia nu mă pot plânge.

Atunci am zis că eu în casa mea nu voi face niciodată curat. Nimic și de niciun fel și că nu mă va deranja jegul care se va strânge. De aia am devenit obsedată de curățenie, că am zis că nu fac nimic.

Când m-am mutat în casa noastră nu doar că m-a apucat febra șmotruitului, dar am inaugurat și curățenia de dinainte de concediu. Acum mă apucă râsul uitându-mă prin casă la ce haos este uneori când mă gândesc la perioada în care nu aș fi găsit germeni în casă nici căutați cu lupa și mi se părea că nu este suficient de curat. A venit un copil în viața mea și m-am mai trat de una alta.

Dar la curățenia de dinainte de concediu nu renunț. Acum nu i-aș mai spune chiar curățenie, ci mai degrabă ordine la dezordine.

Și de ce insist să fac asta? Pentru că atunci când mă întorc să mai prelungesc puțin starea de concediu. Haosul îmi dă o stare de neliniște și faptul că încerc să îi fac loc în viața mea, nu înseamnă că îmi este și ușor. Ordinea și curățenia îmi limpezesc gândurile și mă ajută să am o stare bună de spirit.

Așa că zilele acestea mă ocup și de ordine și disciplină cum s-ar zice. Praful rămâne să nu îl deranjăm, nu am timp și pentru el, nu de alta, dar mai trebuie și să ne petrecem înainte de concediu. Dar jucăriile vor fi ascunse care prin câte un colț sau cine știe poate chiar va ajunge fiecare chiar pe la locul său. Hainele spălate și călcate și așezate. Nu vreau să calc imediat ce mă întorc. Vasele spălate, chiuveta goală. Neapărat aspirat. Și musai broasca spălată ca să aibă ce să murdărească până ne întoarcem.

Cam atât mi-am propus pentru azi și mâine pe lângă împachetat, listă să nu uit ceva că deși teoretic orice se poate găsi de cumpărat, nu îmi place să cumpăr când știu că am deja.

Vă las, încep în forță, trebuie să ies în parc :).

brown wooden floor
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Când nu te doare nicăieri pentru că ai prea mulți clienți și afacerea merge oricum.

S-au dus vremurile în care companiile se dădeau peste cap de trei ori ca să ajute clientul și ca să îi rezolve problema, acum se ridică mult mai ușor din umeri și se spune nu se poate. Softul nu ne permite, programul nu ne dă voie.

Care o fi cauza oare, ca să nu zic cine o fi de vină? Cel care a făcut softul că nu s-a gândit la toate variabilele posibile sau cel care l-a achiziționat că merge și așa și să fie mai ieftin?

Am plasat săptămâna trecută o comandă la Decathlon care mi-a ajuns în două zile. Nu mă grăbeam, îmi trebuie începând de luni așa că avea aproape două săptămâni timp să vină. Nici nu i-am dat importanță. Doar că în ziua în care am primit comanda, am mai plasat încă una tot cu ce am nevoie începând de săptămâna viitoare plus un produs care îmi trebuie mai prin toamnă. Cum prima comandă a venit așa repede, nici nu m-am gândit să verific termen de livrare, status comandă sau ceva până azi. Nu mă așteptam să dureze mai mult de o săptămână.

Azi când am văzut termen de livrare 2-3 septembrie, adică mult prea târziu pentru ce îmi trebuie mie, i-am sunat la numărul sugerat pe site. S-a rezolvat repede că nu se poate.

În mail scrie că dacă un produs nu este pe stoc clientul este contactat pentru restabilire termene de livrare. Da, doar că produsul meu nu este pe stocul din țară, dar este pe stocul internațional, ceea ce nu înseamnă că nu este pe stoc și prin urmare nu am de ce să fiu sunată. Tot acest aspect face ca a mea comandă să aibă un termen de livrare de 14 zile.

Am cerut o soluție pentru a rezolva până mâine și nu se poate. Nu se poate nici să scot acel produs din comandă, nici să anulez comanda și să o replasez cu ce este pe stoc, nici să împart comanda în două și să vină mâine o parte și restul când va fi gata. Nicio variantă nu este posibilă până mâine. Varianta posibilă este să mă duc direct în magazin dacă vreau azi sau mâine.

Am anulat comanda de tot și am fost anunțată senin că banii îi primesc înapoi în cont în 14 zile chiar dacă sunt retrași în 3 secunde. Așa este politica de returnare.

Că doar atunci când ai un client nemulțumit este musai să te asiguri că este măcar nemulțumit până la capăt.

Chiar dacă se simte tonul enervat din acest text, este un text de informare legat de comenzile online către Decathlon pentru produsele care se află pe stoc internațional, nu și local și să știți cât de mult vă întârzie o comandă în caz că vă gribiți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Unde se pot ascunde două tăvi pentru brioșe?

M-am trezit într-o dimineață cu un mare chef să fac brioșe. Așa chef se întâmplă rar și trebuie procesat imediat ca nu cumva să dispară.

Brioșe cu mure era destinația finală și deja simțeam în nări mirosul de unt topit și murele ușor caramelizate. Mireasma care iese din cuptor pe măsură ce compoziția se coace. Festin, vă zic.

Mi-am scos tacticos ingredientele, m-am apucat de compoziție, am și făcut-o și mă pregăteam să chem copilul să pună hârtiile în tăvi și să punem împreună compoziția în forme când iau tăvile de unde nu-s.

Tăvile mele pentru brioșe sunt unele cu forme conice de la Ikea, cu ele m-am înțeles cel mai bine, nu ne-am certat nici măcar o dată, asta după ce am încercat mai multe tăvi care nu m-au mulțumit nici cum. De regulă le țin într-o pungă pentru a nu se așeza praful pe ele prea tare și le depozitez în debara pe un raft mai sus. Acolo stau de ani și ani de zile și când sunt puse la loc tot acolo la ajung, niciodată în altă parte.

Acum parcă au făcut picioare. Nu-s și nu-s. Am trecut de la căutare, la căutare frenetică, la iritare, enervare, frustrare, enervare. Am pus scaunul și m-am cocoțat pe sus, am întins gâtul de i-aș fi luat lejer fața girafei, să mă uit pe frigider și pe dulapurile de sus. Am deschis toate sertarele și dulapurile din bucătărie, ba chiar m-am uitat și în balcon că cine știe poate au vrut să se aerisească puțin. Și nimic.

Cum compoziția era deja făcută am schimbat brioșele pe un fel de plăcințică. Am pus în tavă puțin unt și puțin zahăr și murele întinse uniform, le-am dat la cuptor să se rumenească puțin, apoi am pus compoziția deasupra și am așteptat să se coacă. Gust de brioșe în tavă de plăcintă cu mure rumenite. Am scos-o cumva la capăt.

Acum aștept să treacă suficient timp în care să nu am nevoie de tăvi ca ele să apară din senin așa cum au și dispărut.

baking cooking cupcakes dessert
Photo by JÉSHOOTS on Pexels.com
Featured

Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com
Featured

Nu cred că școala va fi un punct de pornire în educația emoțională.

Am tot scris în ultima vreme texte bazate pe cartea Inteligență emoțională scrisă de Daniel Goleman. A fost o carte lungă și stufoasă, însă extrem de interesantă. Am simțit nevoia să să fac o paralelă între lumea  din jurul meu și carte și de aici au rezultat mai multe texte. Cel de astăzi încheie acest capitol.

Am tot  scris (am preluat ce au zis alții mai deștepți) cum că inteligența emoțională aduce multe beneficii. Că a ne ocupa de emoții ne face mai deschiși, mai empatici, mai umani, mai deștepți per total. În cartea aceasta pe care am tot citat-o și din care m-am tot inspirat sunt multe, foarte multe studii întinse pe ani de zile de la copilași de creșă până la adulți în toată regula. Pe ce drum au luat-o cei din cartiere defavorizate, cei din familii defavorizate, cei cu potențial financiar, cei de la școli unde erau în derulare programe care vizau dezvoltarea și înțelegerea emoțiilor. Toate au arătat că cei care au beneficiat de dezvoltare pe parte emoțională au fost mai bine în viață, au avut mai multe șanse de a fi bine cu ei sau în societate. Ba chiar le-au salvat viața pentru că trăiau în medii cu potențial agresiv.

Concluzia din carte este că ar trebui să existe o uniune între familii și școală. Că părinții ar trebui învățați să fie buni arbitri emoționali pentru copiii lor și să fie pe aceeași lungime de undă cu profesorii care să trateze cu seriozitate orice undă emoțională.

Eu nu văd asta din păcate în școala noastră. Nu văd ca la ore, la grădiniță sau chiar la cresă elevii să înceapă orice oră prin a evidenția în ce stare emoțională se află în acel moment iar profesorul să țină cont exact de acest aspect al fiecărui copil. Eu spun SF-uri aici. Cum să faci așa ceva într-o clasă cu +30 de elevi. Cui să dai mai întâi atenție și importanță? Asta presupunând că și știi cu ce se mânâncă treaba asta.

Câți părinți sunt preocupați de emoții? Cum te-ai simțit azi? Cum ai fost de dimineață când ai intrat în clasă? Ce ai simțit când te-ai supărat cu colega ta? Ce ai simțit când ai luat această notă?

Este adevărat că ar trebui să fim mai puțin ancorați în problemele noastre pe care le avem și cu care ne confruntăm și că nu prea îți mai vine să îți întrebi copilul cum s-a simțit că s-a certat pe cine știe ce jucărie când tu nu știi dacă și luna viitoare mai poți plăti rata. Ideea este că dacă există o rutină și dacă lucrurile acestea se învață ele intră în automatism și atunci vin de la sine și când îți este greu. Mai ales când este greu ar trebui să existe.

Eu am crescut într-o casă în care lucrurile erau bune cât totul era în linie. Cum apărea câte o situație pe care adulții o extrapolau și o suceau pe toate părțile și părea gravă, amenințătoare sau fără potențial de rezolvare, cum mergeam în vârful degetelor pentru că nu știam niciodată dacă voi fi victimă colaterală. Dacă adulții erau liniștiți, odihniți și lucrurile ieșeau cum voiau ei, atunci era liniște. Eram cum s-ar zice vigilentă și mereu atentă.

Ori tocmai asta ar trebui să se întâmple și când adultului nu îi este bine. Să nu uite că grijile copilului care deține mult mai puține informații, dar cu o capacitate mare de a-și imagina lucruri poate extrapola cu ușurință.

Cred că până se decide școala cu care educație din multele care lipsesc să înceapă, să facem noi ceva în direcția aceasta pentru copiii noștri pe care i-am adus pe lume în speranța că vor trăi într-un spațiu mai bun. Traiul acesta în lumea bună se învață, nu este de-a gata. Ne preocupăm de emoții, de simțiri, de empatie, de validare, învățăm împreună că evident nici noi nu știm. Ne dăm interesul pentru educația sexuală și nu strâmbăm din nas când auzim cuvinte ce doar în capul nostru par obscene și facem din lumea asta un loc o idee mai suportabil.

Da, da, de la vorbe la fapte cale lungă tare.

man punching gray wall
Photo by Ba Tik on Pexels.com
Featured

Oare de ce avem impresia că absolut orice ni se cuvine?

De ceva vreme a devenit foarte popular să să vorbim la telefon pe video fără căști, să ascultăm filmulețe pe youtube sau chiar să urmărim filme tot fără căști. Nu contează că suntem în vreun mijloc de transport în comun, în vreo sală de așteptare sau în orice alt loc public în care sunt și alți oameni. Cu toate că nimeni nu este stăpân peste mediul terestru, nimic nu ne împiedică în a face zgomot.

Dar cu ce deranjez? Doar ascult încet!

Oricât de încet ar fi încet, este suficient de tare încât să existe deranj. Nu înțeleg de ce oamenii aceștia nu au căști. Când știi că ești fiert pe vizionare îți lipești căștile de tine dacă ți se întâmplă frecvent să le uiți. Le lipești cu un strat multiplu de scoci și așa ești sigur că oricând le poți folosi.

Când nu ai căști, n-ai nici vreo carte (Doamne-ferește) să îți umpli timpul când stai și aștepți atunci doar stai. Pur și simplu stai. Și nu faci nimic. Se pare că tocmai asta a devenit foarte greu de realizat, acest stat pur și simplu când ai telefon performant, internet de mare viteză, platforme care mai de care să te țină ocupat.

Este limpede ca apa aceea rece din izvor de munte că nu mai știm să stăm. Să stăm o oră uitându-ne-n gol, să stăm o oră fără să facem nimic, să stăm o oră încercând să facem conversație cu vecinii de așteptare, să stăm.

Mi s-a întâmplat și mie să mă ia așteptarea prin suprindere și să mă prindă fără nimic în afară de telefon. Că dacă aveam eu căști rupeam pe podcast-uri, așa doar am stat. Mă cam luase somnul la un moment dat de atâta stat, semn că mă cam relaxasem, dar nu am ascultat nimic fără căști. Și nici nu vorbesc pe video sau pe speaker în public fără căști.

Zic și eu ce să fac.

man in blue denim jacket holding a megaphone
Photo by Sora Shimazaki on Pexels.com
Featured

Băutura de lux din vremurile noastre: apa

Nu știu cum se face dar am atâta grijă de mine că reușesc să uit aproape de fiecare dată să îmi iau și eu o sticlă cu apă. Mai ales la orele acelea în care până și asfaltul se topește. Uneori mai cumpăr de pe la câte un magazin câte o sticlă cu apă, alteori mă gândesc că mă întorc repede acasă și nu mai cumpăr nimic.

Este ciudat cum în egală măsură nu uit niciodată de necesitățile copilului. Are în permanență apă, spray antițânțari, protecție solară, pălărie, ochelari de soare și eu mai știu ce mai cară spatele meu zi de zi pe unde ne perindăm.

Ieri așteptând copilul să iasă de la bazin mă cam perpeleam de sete. Mersesem ceva prin căldură, parcă nici nu băusem peste zi câtă apă ar fi trebuit și visam cu ochii deschiși la o sticlă cu apă rece.

Este numai bine că acolo la recepție este un frigider plin cu apă de unde te poți adăpa din plin, contra cost evident. Însă acest contra cost nu îmi trecea prin cap atunci când amușinam eu la o sticlă rece că va rivaliza șampania. Exagerez și eu de amorul artei, dar am dat nici mai mult nici mai puțin de 5 lei pe o sticluță de apă. Plată. Simplă. Fără aur sau îmbunătățită cu ceva.

Dacă nici ăsta nu este jaf la drumul mare, nu mai știu ce este.

Sau vreo forma de educare. Ia să te usture la buzunar ca să nu mai uiți să te adapi corespunzător.

Măi e apă! Nu este adusă din deșert picătură cu picătură. Nici sticla de 2 litri de apă la magazin nu costă 5 lei. Nu eram în vreun club de fițe și nici măcar pe plajă la Mamaia deși nici acolo nu se justifică prețurile, eram într-o sală de sport unde se presupune că apa este principala sursă de hidratre. Dacă e să o gândim corect, sălile de sport ar trebui să pună la dispoziția celor care le calcă pragul apă gratis, nu să ii rupă la buzunare pentru o sticluță cu apă. Sau poate chiar le pune sportivilor(deși nu cred), eu eram în calitate de însoțitor acolo.

Am cumpărat apa, da, îmi era foarte sete, iar ea era foarte rece. Am băut până la ultimul strop toți cei 5 lei.

Azi am apă la ghiozdănel.

adult blur bottle close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Eu nu știu să negociez!

Se dă una situație posibilă, nu zic și reală, dar posibilă. Eu la piață. Merg la o tarabă și întreb cât costă castraveții.

100 lei maică (întotdeauna maică)!

De aici apar două situații. Una prea puțin probabilă și extrem de rar întâlnibilă în care eu mă entuziasmez maximum de acei castraveți și bag mâna în portofel și plătesc prețul cerut chiar dacă știu că este un preț exagerat. Și a doua situație foarte posibilă în care fac stânga împrejur și mă preling spre altă tarabă. Moment în care în urma mea se aude:

Hai domnișoară (întotdeauna domnișoară) că îți dau cu 5 lei.

Ei aici un om normal și cu simț de potențial câștig financiar analizează rapid situația, își dă seama că poate avea și marfa dorită dar și prețul este rezonabil, se întoarce și își finalizează cumpărăturile. Da, un om normal. N-am mai verificat de ceva vreme dacă intru sau nu la normalitate. Eu nu mă întorc. Eu îmi mențin drumul spre altă tarabă. De ce? De neb ne-normală!

Nu îmi place deloc partea aceasta în care încearcă să mă fraierească, oricine ar fi acela. De ce să îmi vinzi ceva la suprapreț ca apoi să mă iei cu lugu-lugu?

Da știu pe undeva în creierul meu că exact asta este negocierea, pleci de la ceva cu plus ca să ajungi la un echlibru acceptat de toate părțile implicate. Mai dar unii chiar exagerează. La magazin nu negociază nimeni. Știu și că unora le place tot acest proces că poate se simt pe picior de superioritate, însă mie nu. Nu mi-a plăcut nici când jobul era de așa natura încât interacționam cu clienții, însă la vremea aceea credeam că atât pot și că acolo este cazul să staționez o vreme.

Îmi plac lucrurile simple și clare și nu merg în piață pentru negociere, ci pentru prospețimea legumelor. Iar asta cu piața este doar un exemplu. O discuție recentă în familia extinsă m-a pus pe gânduri că se pare că toată lumea negociază mai puțin eu. Toată lumea știe să negocieze, mai puțin eu.

Treaba asta cu negocierea nu se opreste la piață după cum spuneam, dar nu mai continui și cu restul că pe urmă poate citește pe aici vreun antreprenor care se gândește să mă contracteze pe vreo sumă prea mică pentru că nu negociez. Uneori când mi se activează niște senzori mai ies și la atac.

Am încercat o dată la un interviu să îmi negociez zilele de concediu. Plecasem de la 24 de zile de concediu, minimul de zile de concediu din toată experiența mea lucrativă era de 23 de zile și mi-am dat seama că nu îmi este ușor să renunț la zilele acestea pentru 20-21 de zile libere într-un an. Așa că m-am trezit la un interviu să întreb în ce condiții pot avea mai multe zile de concediu. Nu vă puteți imagina stupoarea de pe fața intervievatorului. Oamenii de regulă cer bani mai mulți, tikete de masă, sporuri, bonusuri, iar eu ceream concediu. S-o fi gândit că poate scopul meu nu este acela de a munci, doar că chiar era, iar 4-5 zile în plus nu mi s-a părut că ar aduce așa un prejudiciu major firmei. Atâta timp cât ești dispus să plusezi la bani, de ce nu ești dispus să plusezi și la zile libere? Ei iată că nu s-a putut, deci nu se poate negocia chiar orice așa cum îmi spusese cineva la un moment dat, că la un interviu orice se poate negocia. Cred că poți încerca, dar nu cred că se poate orice. Firmele alea multe încă sunt încorsetate în reguli stupide de care țin cu dinții și deși ei cer flexibilitate din partea angajatului, este exact ce nu oferă. Păi unul rigid și unul flexibil, cum vine treaba?

Pe lângă faptul că nu știu să negociez, nici nu știu să primesc orice. Cadou, atenție, degeaba orice. Mă fâstâcesc. Mă pierd și oricum spun NU. Bine unii oameni s-au obișnuit cu mine și fiecare își vede de ale lui, unii cu nu, alții cu ce aveau în minte, dar asta deja este altă discuție.

Cum stați cu negociatul? Vă vine mănușă sau mai degrabă nu?

man in blue top giving box to man in gray top
Photo by Quintin Gellar on Pexels.com
Featured

Un adult bătăuș de cele mai multe ori este un copil bătăuș.

De-a lungul timpului nu am privit agresorii prin prisma agresivității din viața lor, ci prin prisma judecării a lor sau a acțiunilor pe care le întreprindeau. În ultima perioadă o parte a societății (care este din ce în ce mai divizată în fel și fel de păreri) încearcă să găsească o cauză pentru orice interacțiune care apare și care dăunează.

Se tot scrie prin cărți, cel puțin în cele pe care le-am citit eu, că un părinte agresiv este un copil agresat și care nu face altceva decât să repete tiparul bine împământenit în circuitele sale.

Daniel Goleman scrie în Inteligență emoțională despre un studiu efectuat pe copiii de școală și care au fost urmăriți atât cei care erau excesiv de timizi, cât și cei care erau agresivi. Ambele categorii proveneau din familii cu potențial risc agresiv. Unii devenind introvertiți pe când alții au devenit agresivi și agresori de la vârste mici. În plus cei agresivi aveau și o caracteristică nativă, adică aveau agresivitatea în gene și transmisă pe linie genetică iar instinctul agresiv se vedea încă de la creșă în colectivul dintre copii, tot conform unor studii prezentate în această carte.

Cum pandemia asta a scos la suprafață tot ce mocnea prin oameni, agresivitatea plutește în atmosferă ca poluarea. Poate că nu pandemia a scos ceva la suprafață, poate că totul era deja acolo doar că eu nu vedeam. Acum observ exact acest comportament. Călătorii înjură vatmanii că nu dau aer condiționat, șoferii în trafic opresc mașinile în mijlocul carosabilului ca să își împartă injurii sau chiar pumni, polițiștii sunt luați pe capotă pentru că au oprit o mașină pentru control, vaccinații și nevaccinați se consideră pe rând superiori conform deciziei pe care au luat-o și în general orice om care greșește este crucificat verbal, dar sunt convinsă că și fizic dacă oamenii ar avea această putere. Oamenii în general își rezolvă un disconfort prin agresivitate verbală sau fizică. Iar lucruruile nu par să se îndrepte spre un drum mai lin, ci din contră pare că se agravează.

Tot Daniel Goleman spune că această agresivitate poate fi îmbânzită. Eu aș spune chiar educată și vorbesc din prismă personală. Eu sunt din fire o persoană colerică, irascibilă și iritabilă. Evident că am un istoric genetic nu doar cu potențial agresiv, ci chiar cu exemple concrete și clare. Nici nu este foarte greu de anticipat lucurul acesta și fără să îmi cunosc arborele genealogic până la al n-șpe neam ținând cont de faptul că am un tată activ în revoluția din ’89, un bunic activ și prizonier de război în cel de-al doilea război mondial, un străbunic muncitor la ceva canal și activ în primul război mondial. La toate acestea se adaugă și o copilărie proprie scăldată în dezechilibrele vieții de atunci.

Este enorm de greu să schimbi paradigme. Eu am multe momente în care am impresia că voi claca. Am momente în care mă gândesc că tot efortul meu până în acel punct a fost. Însă deși mulți spun că vorba aceea care zice că atunci când nu mai poți, încă mai poți puțin, este nocivă, în acest context este foarte motivantă. Când nu mai pot să rezist încă mai pot puțin, mai trag de mine și mai rezist pe baricade, nu cedez, nu scot balaurul cu 7 capete atunci când scuipă foc, încerc să îl direcționez spre o zonă confortabilă în care să nu rănesc oameni. Uneori îmi iese, alteori nu.

 Înainte ani când nu știam tot ce nu știu acum și când irascibilitatea se citea pe fața mea de la km distanță, mai mult răneam decât nu. Între timp toate cărțile acestea la care fac trimitere și aici pe blog și toate podcast-urile pe care le ascult și care tratează subiecte cu și despre emoții, creier, fapte și acțiuni m-au adus într-un punct mai bun. Nu unul excelent, însă categoric sunt la ani lumină față de acum zece ani.

Și oricum din perspectivă personală și din spațiul personal, fără a cunoaște tot contextul celuilalt, noi toți am face infinit mai bine. Doar teoretic.

human fist
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Cum am combătut eu răul de mișcare.

De fapt nu am rezolvat nimic, doar îl țin sub control cumva și mă asigur că nu mă vizitează atât de mult încât să mă scufund într-o pungă.

Am rău de mișcare de când mă știu, am pictat ceva mașini la viața mea pe vremea când adulții nu se prinseseră că este ceva constant. Eu = mâncare = vehicul de orice tip = serpetine = un frumos spectacol culinar.

Când eram în școală am fost într-o excursie de o zi cu autocarul undeva la munte. Am avut deosebita plăcere să vomit de nu mai puțin de șase ori și singura masă în ziua respectivă a fost doar micul dejun. Altfel a fost frumos, mi-a plăcut, am cumpărat chiar și un fluier. Că na, ce era să fac cu banii de buzunar, doar nu cumpăram merdenele sau cine mai știe ce de mâncare. Atunci am zis că nu îmi mai trebuie munte în viața mea. Doar am zis că de altfel mie îmi place foarte mult să aud foșnetul frunzelor în pădurile de munte. Sau să beau cât vreau din apă de izvor. Dar nu mi-a fost ușor până am găsit un echilibru al corpului meu.

Nu știam ce să fac cu acel rău de mișcare, nimeni nu știa, nici medicii nu aveau soluții pe vremea aceea. Adulții din jur se bazau pe faptul că eram suficient de atentă încât să îi anunț din timp, doar că uneori venea atât de neașteptat că până și eu eram surprinsă.

Pe măsură ce am crescut am început să fiu atentă la corpul meu și la ce îmi transmite. Am învățat că a sta pe bancheta din spate nu îmi face bine, că mă ajută să stau pe scaunul din față și să mă uit înainte. Nu aplec ochii, nu citesc, nu mă uit în jos. Dacă a căzut ceva sub scaun sau pe lângă scaun acolo rămâne până oprim. Nu plec ochii sub nicio formă, este principala cauză de disconfort.

O vreme îndelungată nu mă uitam stânga dreapta, doar în față, atunci când am descoperit că doar în față este bine. Acum în măsura în care stomacul meu este liniștit mai arunc câte o ocheadă scurtă pe geamul din dreapta.

Mulți ani am luat pastile cu ghimbir de la plafar. Acela a fost momentul în care am știut sigur că nu mai vomit chiar dacă simt greață sau vreun fel de disconfort. O fi fost placebo, n-o fi fost, dar eu nu am mai vomat.

Înainte să descopăr pastilele cu ghimbir într-un drum foarte lung cu mașina am apelat la alte trucuri în care mi-am pus speranța că îmi vor ține stomacul liniștit. Zgâriam cu unghia coaja unei lămâi. Uleiul volatil din coaja de lămâie ajuta foarte mult la liniștirea stomacului. La fel și frunzele de mentă presate între degete. O vreme aveam în mașină mai ales lămâi pentru că menta se găsea mai greu. Nu erau la modă ca acum uleiurile esențiale care redau mirosul specific al plantelor și care ajută creierul să liniștească stomacul, dar ar fi fost bine să fi știut de ele.

De când am rămas însărcinată nu am mai luta nimic, niciun fel de pastilă, disconfort simt constant în funcție de cât de anevoios și serpentinos este drumul, însă știu să îmi gestionez situația. Încerc să nu mă mișc în scaun, bălăngănirea capului aduce amețeală și face stomacul să urce vertiginos. Mă țin cu mâna de un punct fix, de mânerul ușii, stau dreaptă în scaun și îmi proptesc și un genunchi în torpedou dacă ajung, astfel evit să mă mișc. Privesc în față și nu vorbesc. Nu sunt supărată deși uneori așa mai pare, doar că sunt momente în care am impresia că dacă deschid gura nu doar cuvintele vor ieși, așa că nu vorbesc. Când drumul îmi permite beau apă de preferat foarte rece și cu înghițituri mici. Și aștept ca totul să se liniștească.

Nu este vreo rețetă minune, este ceva ce am observat eu la mine că ajută. Știu că de răul de mișcare nu scapi niciodată, că uneori o vreme se mai estompează, dar că poate reveni în forță la orice vârstă. Cred că eu sunt într-un moment de estompare sau cel puțin aș vrea să fiu.

Anul acesta mulți oameni au plecat în concedii prin țară sau prin afară cu mașina pentru a evita aglomerația din aeroporturi și am tot citit despre răul de mașină pe care îl cunosc foarte bine. Am scris și eu varianta mea, mai ales că se apropie momentul în care și noi vom avea un drum lung cu mașina și deja mă pregătesc psihic să rezist ca de fiecare dată în ultimii 5 ani de când nu am mai luat pastile pentru răul de mișcare.

Vă doresc să nu aveți rău de mașină și drumurile să vă fie o plăcere.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com
Featured

Cum facem față proastei creșteri, mârlăniei și mitocăniei?

Am dubii că în viitor în țara aceasta va fi mai bine. Că generațiile care vin vor avea habar de ce este aceea empatie ori conștiință de sine. Că vor fi corecți și că vor pune umărul la o societate pe măsura lor.

Da, unii sunt așa și vor fi așa, dar ponderea este atât de mică încât îmi e greu să cred că vor face diferența.

Mă uit la părinți tineri prin locurile de joacă și mă sperie că peste 25 de ani copiii lor vor face diferența în societate. Și îmi este și mai teamă să nu ajung ca babele de astăzi și să spun cu proteza clănțănindu-mi între gingii că pe vremea mea maică era mai bine.

Sau poate doar cartierul acesta în care trăiesc eu este așa mai plin de mitocani și babe intruzive. Poate în altele totuși oamenii sunt educați. Deși ultima experiență dintr-un supermarket din Ploiești îmi demonstrează că toată țara scârțâie și încă rău.

Săptămâna trecută un domn tânăr, am presupus eu că tată în locul de joacă stând pe bancă între un landou plin cu bebeluș proaspăt și  un căruț sport plin cu copil mic și-a aprins țigara. A fumat tacticos toată țigara după care a stins-o jos și a lăsat-o acolo. Simțul meu civic s-a revoltat însă nu am mai apucat să spun nimic pentru că începuse ploaia și toată lumea fugea care încotro. Altfel părinte grijuliu a acoperit copiii cu protecție de ploaie, ploaia știind clar că este nocivă în comparație cu fumul inhalat. Oricum mă tot gândesc dacă să mai deschid gura sau nu pentru că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și totuși îmi este bine în pielea mea și cu toți dinții mei. Măcar până la proteză.

În parcul cel mare de la noi din sector se pare că s-a stricat un elemnt de joacă. Era înfășurat cu bandă galbenă partea din față și cu un mesaj de la Poliția de sector. Dau o bere cui ghicește câți copii au călărit elementul acela care era clar că nu ar fi trebuit să mai fie folosit. Dau două beri cui ghicește câți părinți își susțineau copiii pe acel element. Mulți, foarte mulți. Hai fie dau apă plată ca să nu ziceți că încurajez consumul de alcool.

Nu ne învățăm copiii să aibă bun simț și nici respect pentru ce ne înconjoară. Sunt prea mici la 1 an, prea mici la 2 ani, prea mici la 7 ani, prea mici la 15 ani și tot așa. Nu îi învățăm să aibă răbdare, să își aștepte rândul pentru că nu este civilizat să te bagi în fața altuia indiferent de cât de mic sau de mare ești. Evident că nu am pretenții de la un copil de câțiva ani să își aștepte rândul când probabil cel care îl însoțește este fix cel care sare rândul la magazine. În viață trebuie să fii șmecher ca să reușești. Încă nu am aflat exact ce înseamnă să fii șmecher și nici până unde se întinde reușita.

Tot la capitolul nesimțire intră și peticul de ciment din fața blocului meu unde copiii sunt lăsați să zbiere până la ore târzii în noapte. Iar părinții lor zbiară înzecit mai puternic pentru a le da diverse ordine, ori pentru a-i jigni. Asta când reușesc să lase jos de la gură sticla cu alcool sau a crescut suficient de mare mormanul de coji de semințe.

Aseară în troleu o doamnă a făcut una din glumele care pur și simplu nu vor să se lase duse atunci când vine vorba de copil mic. Mi-a sugerat prietenește ca în loc să cobor cu copilul la stația la care aveam nevoie, mai bine să îl las în troleu lângă ea. Deja nici copilul nu mai face ochii mari și nu mă mai întreabă de multă vreme dacă intenționez să pun în aplicare ce zic cei de pe stradă, cu multă muncă, cu enorm de multe explicații a înțeles că acelea sunt glume de oameni bătrâni care nici măcar nu ne cunosc și vorbesc și ei de regulă pentru că se plictisesc.

Și eu am crezut că pandemia asta va spăla toate aceste obiceiuri. Poate daca dura mai puțin așa era. Doar că acum pe străzi umblă monștrii din oameni cu oamenii atașați de ei.

Eu nu am răspuns la întrebarea din titlu.

brown eyes of scared young person
Photo by samer daboul on Pexels.com
Featured

Am citit: Un moment magic – Kristin Hannah

Îmi dau seama că am format un tipar și că este cazul să mai schimb și eu scriitorii că prea îi repet. Ce să fac dacă mă atașez de unii care scriu foarte bine sau au idei care mie nu mi-ar trece niciodată prin cap. Cred.

Am revenit la Kiristin Hannah și aș reveni oricând pentru că este printre autoarele mele preferate. Noroc că de data aceasta am primit cartea în dar. În ultima vreme nu prea am mai primit cărți cadou pentru că oamenii au impresia că am citit tot ce poate oferi o editură, pe când mie mi se pare că sunt atât de în urmă cu noutățile editoriale că mi-ar mai trebui o viață să citesc tot ce scriu oamenii ăștia frumos.

Un moment magic mi s-a părut o combinație între scriitura lui Agnes Martin-Lugand și romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens. A fost ușor diferită de scriitura cu care m-am obișnuit în cărțile lui Kristin. Mai puțin dramatică mi s-a părut mie. Nu ca subiect, ci ca scriitură. Sau poate doar nu m-a atins pe mine la fel ca celelalte, cine știe.

Temele consacrate ale scriitoarei se păstrează. Dragostea este principalul subiect evocat în toate cărțile sale. Și nu doar cea amoroasă, de cuplu, ci și relația dintre părinți și copiii lor, ori dintre frați, foarte prezente și aici.

Mi-a lipsit partea de istorie din această carte așa cum m-am obișnuit în celelalte. Însă m-a făcut să privesc Mowgli cu alți ochi.

Suferința nu ocolește nici acest roman care este scris foarte frumos și foarte duios, însă parcă lipsesc cuvintelea acelea care apasă pe butoane, așa cum a fost la Privighetoarea de exmplu care a rămas romanul meu de suflet al acestei scriitoare.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care a conturat relația care s-a format între un copil sălbatic și cea care îi de vine mamă și terapeut. La fel de mult cum mi-a plăcut și relația dintre cele două surori care trăiau cu concepte diferite și care au găsit un culoar comun care le-a făcut să se apropie.

Îmi pare cea mai fantasmagorică și departe de realitate carte a autoarei din câte am citit eu. Însă modul în care pune emoție în cuvinte și dă viață personajelor și aduce lumea pe care o descrie atât de realistă și de palpabilă face din acest roman unul foarte frumos și cald, chiar dacă subiectul principal este atât de dur.

Am citit Un moment magic aproape pe nerăsuflate chiar dacă este un volum destul de gros care sare ușor de 400 de pagini, însă este atât de captivant încât cu greu l-am putut lăsa din mână. Și cum ziua am o sonerie mobilă și umblătoare care mă ține cu picioarele ancorate în realitate, am sacrificat evident orele de somn de noapte ca să pot citi. Dă-l naibii de somn că și așa mai tare mă încurcă. Ciți romanul acesta, este varianta feminină a lui Mowgli.

Featured

Cât durează să îți schimbi buletinul? Acte în stare pandemică.

Anul acest s-a hotărât actul meu de identitate să crape. Mă rog, să expire puțin, dar tot aia e. Inițial am zis nu fac nimic, știam eu din surse sigure că actele expirate sunt valabile încă 3 luni de la expirarea stării de alertă. Ori noi în stare de alertă o să tot oho ho fim că doar ce deschidem ușa valului 4, apoi vine 7, 10 și tot așa până la următoarea pandemie, sper să nu.

Fusesem la notar pentru ceva declarații notariale cam dezamagită că au o valabilitate atât de scurtă însă m-a lămurit acolo doamna notar să nu îmi fac griji că așa e legea, nu îmi pot da declarație notarială pe 10 ani când buletinul meu este valabil doar până anul acesta, dar eu o pot foloi fără griji până după expirarea stării de alertă. Sigur, doar că eu aveam o declarație notarială pentru a ieși cu minorul din țară că cică trebe să știe și taică-su, nu facem așa de capul nostru. Și cum aș putea eu să folosesc o declarție care expiră, în afara țării când regulile acestea se aplică doar în țara noastră și nu în toată uniunea europeană cum credeam eu de stăteam liniștită și propovăduiam atotștiutor în stânga și-n dreapta, nu vă faceți griji, mergeți liniștiți că e legal cu tot ce este expirat. Ei iată că nu.

Cu inima strânsă am luat drumul poliției. Strânsă că știam din timp că acest act de identitate dureaza 45 de zile până la eliberare pentru că aveam una bucată prietenă care trecuse prin acest procedeu anevoios. Se pare că pandemia a blocat sau întârziat ceva la producția de plastic și de acolo întârzierile. M-am dus pregătită cu toate cele așa cum scria negru pe alb pe https://dleps6.ro/evidenta-persoanelor/eliberari-carti-de-identitate/ dar vă și zic să nu avem discuții să nu ziceți că nu știați. În cazul meu am avut nevoie de cerere tip de eliberare al actului de identitate pe care am printat-o de aici http://depabd.mai.gov.ro/doc/cerere_eliberare_act_identitate.pdf și am greșit pentru că am printat-o pe 2 pagini când ea trebuia printată față verso. Nu contează că ai completat sau nu corect acolo tot ce trebuia, contează că nu era față verso și nu se ia în calcul. Cererile acestea se găsesc și acolo la ghișeu, doar că sunt mulți care se îngesuie să completeze pe o măsuță îngustă și lungă. M-am mai prezentat cu actul de identitate cel expirat. Legea spune că actul de identitate se reînnoiește cu 15 zile înainte de expirarea lui, însă fiind în stare de alertă nu m-a dat nimeni afară.

Pe lângă cele deja menționate am mai dus certificatul meu de naștere în orginal și copie, dovada proprietății în original și copie, certificatul de căsătorie în original și copie și certificatul de naștere al copilului în orginal și copie. Ba chiar am dus și copilul acolo ca să nu avem discuții. Nu mi-au cerut dosar cu șină slavă Providenței că deja mă durea mâna de la câtă maculatură am cărat.

Completarea cererii pentru eliberarea actului de identitate este o adevărată distracție. Adevărul este că oamenii ăștia, statul nu te lasă să uiți. Se cere numele anterior cică pentru completarea bazei de date. Adică în epoca tehnologiei unde orice discuție purtată cu telefonul sau cu laptopul martori îmi aduc în mail reclame luminoase și ei țin baze de date cu pixul pe hârtie.

Dar informațiile nu se opresc aici, poliția vrea să știe tot despre tine că na dacă te mai prinde peste 10 ani la buletin trebuie să se mențină și ei cumva informați. Au fost curioși să știe ultima școală pe care am absolvit-o și funcția pe care o dețin momentan. Pur și simplu nu îmi mai amintesc ce am mai completat la celelalte înnoiri de act de identitate și nici dacă statul a fost așa curios dintotdeauna. Am completat ce era să fac, doar nu mă pun cu statul.

A și era să uit taxa de 7 lei se plătește când depui actele înainte să facă poza. Bine că nu mai e pe la poștă sau mai știu eu pe unde se plătea înainte, măcar asta e simplificată.

Cum mă ia pe mine gura pe dinainte mereu că nu știu de ce naiba nu pot să tac mă aud întrebând la ce folosește certificatul de naștere al copilului meu când eu îmi fac buletinul. Că nu e ca și cum trec și copilul pe buletin, abia încap eu. Serios, nu glumesc, nu mi-a încăput tot părul în poza, altfel eu finuță drăguță, nici nu am față de infractoare. Și mi-a răspuns doamna din spatele biroului că este pentru evidență, pentru baza de date. Că dacă eu mă duc să îi fac pașaport copilului și nu apare pe nicăieri cum să îi facă pașaport. Aproape că m-am auzit cum mi-am lipăit o palmă peste frunte. Wow cum de nu m-am gândit la asta!? Ce să mai zic, am lăsat-o așa, n-am mai întrebat și cu ce îi ajută dacă sunt licențiată sau am doar 4 clase că nu e ca și cum mi-ar da buletin pe aceste criterii.

Din punctul meu de vedere există o evidență de la nașterea copilului, mergi să depui acte pentru indemnizația de creștere, are certificat de naștere. Și dacă cineva vine și îmi spune că nu toți își declară copiii și așa îi mai găsesc când își fac părinții buletin, îmi este foarte greu să cred că există vreun copil fără certificat de naștere când toată lumea vrea alocație.

Cât stăteam acolo la coadă și așteptam să îmi vină rândul să intru la pozat venise o doamnă să își ridice actul de identitate și n-am putut răbda și am întrebat-o în cât timp l-a ridicat, max. 3 săptămâni îmi spusese doamna. Încurajator în condițiile în care peste tot sunt afișe cu timpul de eliberare de 30 de zile și cu posibilitatea de prelungire încă 15. Oricum nu te sună nimeni, nu mesaj, nimic, pur și simplu te gândești tu ca cetățean ce timp ai și din când în când mai treci pe la ei de control sau suni în disperare. Eu l-am ridicat dupa fix 2 săptămâni și 1 zi, habar nu am dacă a fost gata mai repede de atât, dar 2 săptămâni pe lângă mai bine de o lună a fost extrem de rezonabil.

Pentru a evita cozi, oameni mulți și aer îmbâcsit sunt câteva ghișee în București unde vă puteți programa online, acestea au fost inaugurate începând cu data de 1 iulie a acestui an. Nu știu dacă funționează brici sau da rateuri programarea online, acum 2 săptămâni era pe rateuri.

Sper să vă fi cu folos. Acum merg să refac declarația notarială. Sper să îmi dea pe 10 ani și să ne scutim de întâlniri prea dese.

a person filling out adoption request documents
Photo by Kindel Media on Pexels.com
Featured

N-am gândit-o bine!

Nu pot să plec în concediu la începutul verii, nici la mijlocul verii, nici măcar în august. Pentru că nu pot. Este prea cald, prea aglomerat, prea scump de multe ori pentru că este vârf de sezon. În curând situația școlară mă va obliga totuși să iau în considerare și augustul sau cel mult începutul de septembrie. Până atunci însă eu visez la concediul acela din septembrie după jumătatea lui, chiar început de octombrie când este totul mai lejer, când oamenii nu se mai calcă în picioare de aglomerat ce este, când vremea este atât de plăcută și de acceptabilă peste tot.

Dar nu gândesc bine deloc. În vremea asta pandemică unde cuvântul de ordine este adaptabilitate eu visez tot la concediul ăla în care nu îmi ia foc părul de pe scalp de la gradele alea multe care sunt în termometru.

Am cunoștințe, prieteni care pleacă în concediu de cum a luat copilul vacanță. La început de vară deja au bateriile încărcate. Eu mereu trăiesc cu impresia că și le descarcă rapid în arșița lui iulie, dar poate greșesc eu.

Zilele acestea țările cu acces la plajă și de regulă cu hoarde de turiști care își doresc relaxare sunt greu încercate de incendii. Turcia, Grecia și Italia au incendii de vegetație. Nu în toate regiunile evident, însă oamenii de acolo au de ales între a pleca sau a risca dacă au această opțiune. Este atât de cald încât focul se extinde foarte repede. Nici țara noastră nu este scutită de astfel de incendii mai ales că la noi câmpurile, râpele și pământurile în general gem de gunoaie care se pot aprinde ușor când sunt peste 40 de grade.

Pe lângă toate acestea care și așa nu-s de neglijat, cică mai crește vertiginos mai ceva ca Făt-Frumos, varianta aceasta Delta a virusului care a venit peste noi și s-a gândit să nu mai plece. Nu mă sperie că oamenii își anulează concediile, că renunță la ceva ce au stabilit, și-au dorit, au plătit, mă deranjează că nici măcar nu am apucat să stabilesc ceva în ideea că eu tot visez la alte luni. Hai că anul ăsta am scăzut ștacheta la august, dar mai pe final, sper să apuc să și întreprind ceva. Important pentru mine este să nu se sperie iar oamenii aceștia care ne conducă și să nu închidă granițele că în rest mă descurc eu.

Nu este un text pesimist, dacă așa pare, este doar o constatare a faptului că a fi flexibil, adaptabil și uneori grăbit sunt versiuni mai bune decât aștept ce îmi este mie convenabil.

Atât de pe frontul lui aștept luna ideală ca să îmi fie bine.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com
Featured

Am citit: Primele Miss România povești (ne)romanțate – Dan Silviu Boerescu

Încă o nouă carte din seria secretele Bucureștilor și cred că aceasta va fi ultima pentru moment. Lista este lungă și mai conține încă multe titluri însă niciun titlu nu mă mai atrage ca primele citite.

Așa că am zis să aleg dintre toate titlurile care nu mă atrăgeau unul care ar fi putut să îmi satisfacă totuși dorința de informare cu povești mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Mi-a plăcut la această carte că totuși prezintă o parte din istorie, așa am aflat că țara noastră trimite concurente la concursurile internaționale de frumusețe încă din anul 1928.

Am aflat că printre câștigătoare de Miss sunt și nume care astăzi sunt cunoscute în lumea publică precum Roberta Anastase, Daniela Nane sau Ioana Filimon.

Pe larg este prezentată și povestea Mariei Tănase, cum a participat și ea la un concurs de Miss și cum a fost respinsă pe motiv că avea picioarele prea groase la proba costumul de baie, însă a compensat prin talentul pe care l-a împărtășit publicului larg. Despre colaborarea cu securitatea acelor vremuri, despre cum a fost scoasă din circuitul artistic și repusă în drepturi atunci când a acceptat colaborarea. Despre viața amoroasă și tumultoasă pe care a trăit-o, la fel și despre sfârșitul timpuriu al vieții sale.

Spre finalul cărții se găsesc interviuri cu frumoasele epocii respective. Fetele care au câștigat concursul desfășurat în Capitală au fost intervievate pentru a fi cunoscute mai bine de publicul care le-a aclamat și care aproape s-a călcat în picioare pentru a vedea frumusețile țării.

Interesant este că la început, fetele care participau la aceste concursuri se prezentau nemachiate și fără artificii care să le pună frumusețea în valoare. Părul le era natural, iar frumusețea autentică nu era sculptată din machiaj. Pare a fi un aspect interesant pentru vremurile respective.

Acestea fiind spuse dragii mei, vă recomand să citiți aceste serii de docu-drame și mituri urbane, sunt convinsă că veți vedea istoria cu alți ochi, la fel cum sunt convinsă și că veți găși nenumărate titluri care să vă surâdă lecturii.

Aici am scris despre Secretele Bucureștilor.

Aici am scris despre Divele controversate ale Bucureștilor.

Featured

Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Featured

Ba plouă, ba prea frig, ba prea cald, niciun anotimp nu mă mulțumește pe deplin.

Prin iunie, adică acum ceva mai bine de o lună eram murați bine de cât ne tot ploua. Era o umiditate insuportabilă, pe alocuri și frig de nu mai știam dacă vine vara sau vine iarna la loc.

Acum suntem în miezul verii și denumirea populară a lunii lui cuptor capătă sens din ce în ce mai mult. Uneori îmi mai imaginez cum era în cuptorul încins în care trebuia să intre Harap-Alb într-una dintre probele pe care le avea de trecut. Cineva a făurit un cuptor mare să încapă toată lumea și parcă ar merge un Gerilă care să sufle ceva ger să mai domolească acest cuptor fierbinte.

Cum e cu căldura excesivă? Exact cum e și cu frigul exagerat. Nu pot gândi, nu mă pot mișca, nu pot scrie, nu sunt eu. Sunt irascibilă. Adorm greu. Sunt obosită. Visez la răcoare în miez de caniculă și la căldură în gerurile iernii. Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu iarna geroasă dacă nu este geroasă și în casă. Pe când vara, ei bine vara, cu greu o scot afară din casă.

N-am mers niciodată în luna iulie în concediu. Ăla mare la care tânjește toată lumea. Păi dacă peste tot pârjolește unde să mă duc eu? Mie îmi place să respir, nu să mă topesc mergând pe stradă.

Pe la începutul lunii am fost prin ținutul secuiesc și mă așteptam să fie mai răcoare, mai bine, mai respirabil. De unde că și acolo ajunsese noțiunea de caniculă. Abia în subteran a fost bine și respirabil și suportabil cum îmi place mie.

În ritmul acesta nu îmi dau seama dacă aerul devine din an în an mai irespirabil sau eu devin din ce în ce mai greu de mulțumit și mai irascibilă legat de temperaturi. Îmi amintesc că îmi plăcea căldura și îmi plcea vara, dar parcă acum câțiva ani nu simțeam totuși atât de mult disconfort ca acum.

Așa că probabil în următoarea perioadă voi scrie rar pentru că gândesc greu.

crop barefooted person walking on sandy beach
Photo by Jose Aragones on Pexels.com
Featured

„A ști să conduci nu înseamnă a ști să domini, ci a ști să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun”.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

woman wears black top close up photography
Photo by fotografierende on Pexels.com
Featured

În dialog cu jandarmeria română.

N-am avut eu niciun dialog cu niciun jandarm, mai ales că eu mă cam blochez prin preajma ăstora cu epoleți sau cu uniformă specifică funcției, încă nu am afltat de unde mi se trage, cert e că încerc să mă țin la distanță de ei. Însă eram prin preajmă, mai exact prin tramvaiul 41 când am asitat la un dialog între vatman și soferul din mașina cu număr de înmatriculare MAI și pe care scria mare să se vadă din sectorul 1 că este mașina jandarmeriei. A fost ceva sublim, oamenii aceștia chiar știu să comunice. La un moment dat am simțin nevoia să scot dex-ul și să mai caut din cuvintele alea elevate pe care le rosteau de zici că citeau zilnic din ceva volum cu neologisme.

Glumesc!

În intersecția de la piața Moghioroș se tot lucrează, este traficul sugrumat acolo. Este o porțiune de drum unde din 2 benzi răsare brusc 1 și cu tramvaiul care face niște viraje demne de Valea Oltului, ce să mai, este acolo un care pe care. Vatmanul din tramvaiul în care eram eu s-a supărat foarte tare pe șoferul din mașina jandarmeriei care i-a tăiat fața pe linia de tramvai. Am să fac aici o paranteză și am să spun că șoferii care speră să câștige puțin timp atunci când taie fața tramvaielor sau autobuzelor nu se gândesc nicio clipă sau poate se gândesc dar nu le pasă că atunci când fac această manevră și forțează vehicolul celălalt să frâneze puternic, oamenii dinăuntru au toate șansele să se facă grămadă unii peste alții. Am închis paranteza.

Ei când s-a întâmplat treaba aceasta mai sus menționată, vatmanul l-a claxonat puternic și i-a făcut un semn cu mâna la cap care se traduce ceva de genul: băi ești nebun, ce faci? Din reacția vatmanului se pare că jandarmul l-a înjurat. Nimic nu l-a oprit pe vatman să iasă pe jumătate din tramvai și să îl certe pe jandarm, să îl tragă la răspundere pentru limbajul neadecvat, cum altfel dacă nu tot printr-o înjurătură? Jandarmul i-a răspuns scurt și concis: mă p*ș pe tine bă!

Aici s-a încheiat dialogul semi-doct dintre vatman și jandarm.

Sub nicio formă jandarmul nu ar fi recunoscut că ar fi greșit, nu și-ar fi cerut scuze și sunt convinsă că lucrurile s-ar fi reglat imediat. Dar nu, noi suntem saci cu pulbere, gata tot timpul să explodăm, parcă abia așteptăm momentul și motivul să vărsăm veninul pe care îl acumulăm.

Că doar este bine știut că în toate instituțiile statului și în școli avem consiliere pedagogică și consiliere psihologică și știm cum să ne comportăm în situații stresante. Iar la noi totul se începe, continuă sau termină cu o pwlă pe buze. Să ne umplem frigiderul unii altora este mai mult decât sport național. Da, mai bine înjuri decât să spargi un cap, corect, însă în momentul în care îți verși furia pe cineva este foarte posibil ca mai degrabă să îți amplifice nervozitatea decât să te calmeze. Așa am mai citit eu prin cărți, nu înseamnă că am și dreptate.

hi haters scrabble tiles on white surface
Photo by Shamia Casiano on Pexels.com
Featured

Un tort din poveste și povestea din tort.

Aș vrea să fac o prăjitură sau un tort mai bine, dar mă încurcă tare atât de multe lucruri. L-aș fi făcut de ieri pentru astăzi însă la cât de cald este îmi e să nu cedeze nervos. Stai, de regulă eu cedez nervos dacă se strică.

Copilul îmi tot spune de tort cu morcovi, a auzit pe undeva și tot cere de atunci. Am tot zis că fac și acum două săptămâni, dar este atât de cald că abia mă pot urni. Nu pot gândi, nu pot dormi, nu pot respira. Puțină răcoare ar fi tare binevenită. O răcoare molcomă ca o zi călduroasă de toamnă. Sau o răcoare blândă ca atunci când primăvara își intră în drepturi. De asta nu este bine cu mine, cum încep ceva cum o iau pe câmpii. Imediat intru în visare, imediat în altă dimensiune, imediat…încep.

Mai bine un tort fără coacere să nu stau mult în bucătărie. Este prea cald. Nu pot porni cuptorul și aerul condiționat în același timp. De fapt aici unde ne lăfăim noi acum nu avem aer condiționat și ani de zile nici cuptor nu am avut. O altă dimensiune a unei lumi care s-a civilizat.

Ah, aș vrea să poți să vezi cât mă frământ. Dar este doar o prăjitură până la urmă și dacă nu o fac știu că voi veți înțelege. Gata miss perfecționism poate lua o pauză. Măcar dacă ar putea.

Dar vreau să ies din amorțeala asta. Am multe planuri în gând pentru zilele acestea.

M-am hotărât: fără coacere să fie.

Te sărut delicat pe umăr și mă ridic de pe partea mea de pat. Te aud cum mormăi de pe pernă însă încerc să nu fac zgomot. Cobor cu tălpile goale la parter în timp ce în cap încep să încropesc planul pe ziua de azi. Nu te-am văzut de mult și după ce am lăsat frustrarea să iasă din mine acum simt nevoia să repar.

Am 500 gr de biscuiți populari numai buni pe care îi voi rupe în bucăți mici și îi voi pune în bol.

Mai întâi deschid ușa dulapului cu mirodenii unde miroase intens a cafea prăjită. Iau nesul și zahărul brun și le pun pe masă. Îmi place cutia aceasta metalică în care ținem noi zahărul brun. Este neagră și mereu am impresia că înauntru găsesc o surpriză. Dar este doar zahăr.

Trebuie să îmi amintesc unde am pus mango. Am două fructe coapte suculente care mă așteaptă să le tai în bucățele și să le pun peste biscuiții mărunțiți alături de o mână de merișoare și o mână de stafide rehidratate.

Da, îmi trebuie o cană pentru nesul acesta. Oare unde am pus cana aceea blondă? Râd! Cană blondă…cana cu figurine cu părul blond, cana blondă cred că îi va rămâne numele. Deschid ușa și scot nasul la aer răcoros de dimineață. Decid să ies cu picioarele goale în iarba grasă și udă de la rouă. Puii de mierlă au crescut și și-au luat zborul însă locul le-a fost luat de pui mici și proaspeți care ciripesc cu voci pițigăiate.

Mă gândesc că va trebui să pregătesc crema pe care o voi pune peste biscuiți. Mai întâi topesc un pachet de unt peste care pun 200 gr de zahăr, de fapt eu am să pun doar 100 gr, 100 ml lapte și 50 gr de cacao. Am să amestec ușor până va deveni o cremă moale și am să o pun în bolul cu biscuiții pregătiți.

Trag adânc aer în piept, o rază prea puternică de soare se revarsă deja pe pământ. Ar trebui să merg înăuntru să scot laptele din frigider și să pregătesc nesul ca atunci când te vei trezi să fie gata făcut și ușor încălzit. Îmi place să agit lingurița în cana cu praf maroniu și miros intens. Mi se pare terapeutic și liniștitor să îmi dau interes să creez o spumă densă ce va fi deasupra cănii ca o încununare a efortului. Trag adând în nări mirosul de nes amestecat cu lapte. Este intens, dezgustător și totuși puternic.

Voi transfera totul în forma de tort după ce am amestecat bine ca să pot răci mai ușor baza tortului cu biscuiți și fructe. Apoi mă voi apuca de creme patissiere pe care o voi pune peste compoziția deja formată. Trebuie răcit totul. Aș fi vrut să nu mă complic să mai bat vreo spumă sau frișcă,să  fentez ceva ce și așa a devenit mai simplu decât sperasem inițial și să pun deasupra un strat generos de frișcă gata pregătită de la cofetărie. Însă la cofetării n-a fost urmă de frișcă, așa că mă voi apuca de bătut o frișcă moale și grasă și albă ca pastilele de calciu.

Mă grăbesc, aud deja podeau scârțâind la etaj. Iau cana blondă și mă postez în fața scărilor. Peste spuma de deasupra am pus un vârf de linguriță cu frișcă proaspătă și un colț de ciocolată neagră. Cana mă frige și abia o țin în palme însă ochii mari a uimire face să merite efortul. Mă bucur că urma de somn care încă te mai ținea cu gândul la pernă și pat a dispărut acum complet.

Bună dimineața, îți spun eu. Astăzi este prima zi din restul vieții tale și zâmbesc în timp ce îți întind cana cu lichid care te ajută să te energizezi. Uimirea și panica se întipăresc repede pe fața mea când aud iar podeau de la etaj scârțâind…nu suntem singuri, constat ca și când uitasem…

Featured

Cum mai stăm cu masca?

Știu și eu că unele reguli deja sunt depășite, că unele sunt ținute doar așa ca să dea iluzia unei protecții care oricum nu are loc, dar de aici și până la a trata regulile ca și când nu ar exista nu cred că ne ajută să fim o societate mai bună când toți ne dorim asta. Atunci și trebuie să facem ceva fiecare dintre noi.

Pentru mine nu contează dacă tu crezi sau nu în virus, nici dacă eu cred sau nu în virus, morți, spitalizări, valul nșpe. Pentru mine contează ca atâta timp cât regulie sunt în vigoare să le respectăm. Pentru că nu sunt unii mai cu moț ca alții și nu suntem unii proști care respectă și unii deștepți care nu respectă.

Că altfel dacă tot dăm cu jet la reguli cam ce ar fi dacă am face asta și cu cele de circulație? Da știu că unii fac deja lucrul acesta, dar mă bucur că doar unii și nu toți și astfel avem șanse să ajungem întregi acasă.

Acum puțină vreme am fost prin partea aceea de țară denumită Odorheiul Secuiesc. Știți cum e acolo? Ca și când oamenii ăia nici nu au auzit de pandemie. Nimeni, absolut nimeni pe nicăieri nu purta vreo urmă de mască. Nici în magazine, nici în mijloace de transport, nici vânzătoarele, nici ospătarii, nici în subteran. A fost ca și când aș fi pășit într-o altă dimensiune. Altfel mergeți și vizitați că-i fain.

Pe la noi pe aici prin urbe, prin STB mai mult nu se poartă decât se poartă. Și după cum am mai zis deja, nu este vorba despre a crede sau nu, este vorba despre comunitate, despre bun simț, despre educație, despre respectul față de ceilalți.

Recent în 41 o tânără doamnă care purta corect mască a rugat un foarte tânăr domn care ședea pe un scaun să își pună masca corect. Culmea, o avea sub bărbie. Este culmea pentru că deja devin și ăștia pe cale de dispariție.

Tânărul s-a revoltat, de ce să poarte el masca? Nu este suficient că o arată și cam atât? Și cine este ea cea care i-a atras lui atenția, păstrătoarea regulilor? Dar dacă ea dorește, el înțelege și își pune masca corect. Că de altfel țara asta este de rahat și în 30 de ani de libertate s-a făcut mai mult rău decât bine. Căci da, iată masca și libertatea din ultimii 30 de ani sunt echitabile de a fi împreună în aceeași propoziție.

Am admirat curajul doamnei pentru că și pe mine mă mai ia gura pe dinainte, însă în ultima vreme am tot început dacă chiar are rost să îmi sacrific oasele și urechile pentru astfel de situații. Când am atras atenția unui domn că practic fumează în magazin, am avut un schimb dur de replici și la final mi-a zis că mă va căuta și îmi va arăta el mie. Altă dată când i-am atras atenția unui alt domn care parcase la Lidl pe locul destinat persoanelor cu dizabilități că nu ar avea de ce să parcheze acolo, morții și răniții mei n-au fost niciând atât de tăvăliți. Iar carnea din frigider nu s-a terminat nici acum. Așa că nu prea îmi vine așa ușor să mai zic una alta și să taxez nesimțirea și idioțenia când exemplele de mai sus sunt doar două dintre ele.

Ieri în stația de autobuz un domn fără mască evident dorea din sufletul lui chinuit și negru să moară în chinuri groaznice toți vaccinații pentru că sunt proști. Oare cu ce l-or fi deranjat pe el toți vaccinații încă nu am aflat, dar l-am lăsat în lumea lui de comentator abject.

Cu masca stăm bine. Oamenii încă nu au înțeles și nu îmi clar dacă vor înțelege vreodată ideea de comunitate, de respect reciproc, de bun simț. De a-și da silința să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine pentru simplul fapt că trebuie să te suporte. Că dreptatea unuia nu este mai presus de a celuilalt și că dacă unul respectă regulie care ție nu îți convin nu înseamnă că ăla este prostul și tu…

people wearing diy masks
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Ce plan de îngrijire aveți pentru copiii cu vârsta mai mare de 7 ani care se îmbolnavesc?

Serios, cum gestionați situația aceasta în care sunteți singuri, fără ajutor, vă bazați pe faptul că este copilul într-o formă de învățământ care îl ține ocupat până vă terminați programul la muncă, dar vă treziți că a pățit ceva copilul de peste 7 ani și necesită diverse: intervenție chirurgicală, ghips, internare, în tot cazul necesită supraveghere atentă, ce faceți? Mă interesează dacă are cineva o soluție care nu implică bunici și alte rude la care nu puteți apela.

Ca să complicăm puțin treaba vom presupune și că nu mai aveți zile de concediu la care să apelați în caz de ceva. Cum rezolvați?

Știu, unii se vor duce la concediu fără plată, dar este o soluție?

Cu toate că nu ai concediu de odihnă ca să îl cheltui pe internări și supravegheri medicale, sau cel puțin nu ar trebui să ai. Concediul de odihnă este pentru odihnă, recreere și refacea legăturilor cu familia.

Dar ce faci când ai copil peste 7 ani și tu ca părinte nu mai beneficiezi de concediu medical pentru îngrijirea minorului? Pentru că nu se mai încadrează conform legii. Adică cineva a gândit și a trecut prin tot procesul de promulgare a unei legi sau a unei OUG un text din care reiese că minorul de peste 7 ani bolnav se poate îngriji singur și toți cei care au citit textul ăsta au zis că da, este bine așa.

Conform aceleași legi, în cazul bolilor grave sau incurabile se stabilește o comisie medicală care decide ce înseamnă boală gravă și ce nu în cazul minorului cu vârsta de la 7 ani până la 18 ani.

Să luăm un caz random să zicem că una bucată copil cumva a reușit și a ajuns cu mâna în ghips până la umăr (sau picior până la șold sau ce își imaginează fiecare) și este acolo pe la 7-9 ani, adică nici mic, dar nici de nesupravegheat. Nu își poate mișca o mână asta e clar că dacă este imobilizată cu tot cu cot, s-a dus mobilitatea. Cum îl lași singur acasă să se descurce în condițiile acestea?

Vorbim de același copil minor în care statul te obligă să îl supraveghezi că dacă îl lași singur și pățește ceva nasol este din vina ta. Daca îl pierzi primești amendă că nu l-ai supravegheat. Dacă sare pe geam că așa a făcut prietenul de la etajul 1 și n-a pățit nimic, e nasol că nu l-ai supravegheat. La 7-8 ani îl duci la școală, nu îl lași singur pe stradă și încă mergi cu el în parc și îl supraveghezi și acolo.

Atunci pe ce bază s-a votat această lege cum că îl poți lăsa singur în casă bolnav?

Că pe mine calcul ăsta mă depășește pur și simplu. Sincer îmi e și frică să cer vreo explicație de la ministerul sănătății că îmi e că îmi răspund cei de acolo ca ministerul educației adică exact după ce expiră termenul acela legal de a răspunde la o solicitare.

Eu îmi amintesc când am avut eu mâna ruptă și aveam 10 ani, îmi puteam mișca mțna din cot, deci aveam ceva mobilitate, însă nu reușeam nicicum să mă descurc la toaletă. Aveam nevoie de ajutor. Tot de ajutor aveam nevoie și la baie, nu reușeam să mă șterg cu o mână, nu se punea problema de spălat pe cap. La vârste de genul acesta în care pari mare dar totuși nu ești, motricitatea nu este chiar cea mai dezvoltată. Îmi mai amintesc și de momentele în care zăceam în pat cu vreo infecție virală pe antibiotice că sub nicio formă nu puteau ai mei să lase medicația în grija mea. Nici la 7, nici la 8, nici la 9 si clar nici la 10 ani. Eu nu puteam să deschid ochii, nu mâncam, nu beam nimic și nu mă ridicam din pat. Cam ce medicamente luam eu dacă aș fi fost lăsată singură în casă să mă descurc?

Mi se pare doar mie că legea asta este aberantă?

Are cineva o altă soluție și nu o văd eu?

ill preteen girl wiping snot while resting in bed at home
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Am citit: Soția perfectă de J.P. Delaney

Când am achiziționat această carte ce-i drept mă așteptam la o altfel de poveste. Îmi creasem deja un film în cap și mă gândeam cum îmi va fi descrisă în sute de pagini o relație abuzivă în care femeia este victima.

Am abandonat repede filmul acesta și am lăsat altul să se țeasă uitându-mă la copertă. Mă gândeam cum îmi va fi prezenată o femeie privită și percepută ca fiind perfectă de toți cei care au auzit de existența ei, dar care de fapt își crease o imagine falsă. Un deja-vu al zilelor noastre.

Însă nu mă așteaptam deloc ca pe lângă un thriller să găsesc și un SF care intră în topul celor pe care le apreciez deja și despre care am scris aici și aici.

Am găsit în cartea aceasta soția trofeu, pusă pe un piedestal și șlefuită cu fiecare ocazie. Soția care nu avea sau mai bine zis nu ar fi trebuit să aibă defecte. Soția care nu avea dorințe ce țin de moravurile ușoare, nu avea vicii. Nu era om practic. O variantă hollywoodiană a unei relații pentru că în varianta autohtonă avem mai mult soția sacrificiu. În toate relațiile pe care le-am văzut eu până acum în jurul meu nu am văzut soția trofeu, adică nu am văzut în niciun bărbat să își aprecieze partenera atât de mult încât să nu îi accepte defectele, nu am văzut boala. În schimb tot văd femeia sacrificiu. Unde mă înscriu și eu cu succes. Pentru că este programul, linia de cod ca să păstrăm termenii tehnologici ai cărții, implementat de acasă în zeci de ani de existență. Cum să ștergi o linie de cod rescrisă cu aceeași informație pe o perioadă lungă de timp într-un spațiu mai restrâns atunci când te-ai trezit la o realitate mai adaptată prezentului. Nu ai cum. Cel mult poți ajuta să îmbunătățești ceva ce există, însă schimbarea nu va fi peste noapte.

Și ca să nu vă fierb prea mult, dau ceva din carte, un tip atât și-a adorat soția dispărută fără urmă încât i-a creat o versiune robotică cu intelgență artificială și inteligență emoțională, că tot ziceam zilele trecute de cartea lui Daniel Goleman cu titlul exact așa: intelgența emoțională. Dar aplicată oamenilor și nu roboților.

Da, cartea este fascinantă, te prinde în filmul ei, te atrage în vârtejul paginilor și nu te lasă să o lași până nu o devorezi până la ultima filă.

Pe lângă aceste subiecte ale relațiilor, ale tipologiilor de oameni, ale problemelor psihice și ale tehnologiei, am mai găsit un subiect interesant și foarte sensibil în țara noastră: autismul.

Aici vine povestea din spatele poveștii, partea asta de research care îmi place mie foarte mult. Delaney este un pdeudonimul unui autor de thrillere și care de-a lungul timpului a publicat și sub alte pseudonime, însă nu aici este hint-ul că mulți autori publică sub pseudonime. Una dintre temele tratate, cea a îngrijirii unui copil cu autism vine din experiența personală a autorului care a îngrijit, tratat și a încercat să integreze în societate propriul copil cu autism și aceasta este din punctul meu de vedere povestea din spatele poveștii. Pe lângă fascinanta poveste în care termenii tehnici ce țin de robotică și inteligență emoțională pe partea neurolingvistică, efectiv zburdă pe lângă ureche, cartea este dinamică și bifează toate aspectele unui triller bun.

 Cine ar fi crezut că se poate face muzică și din fiare.

Featured

Nu plecați din țară dacă vă expiră buletinul.

La noi în România încă este stare de alertă. În starea aceasta în care stăm alertați regula spune că poți folosi documente care îți expiră încă 3 luni de la ieșirea din starea de alertă. Ei bine doar la noi în țară este valabil, nu pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Și chiar dacă ar fi valabilă regula aceasta se pare că alte țări țin mai întâi cont de regulile lor interne. De exemplu în Italia trebuie să ai documentele valabile.

Și chiar am căzut în capcana aceasta. Nu, nu am plecat din țară, însă intenționez (și sper să apuc înainte să se trezească de tot valul 4), dar da, mi-a expirat buletinul. Și stăteam așa relax că la noi îl pot folosi fără probleme.

La alții nu!

Este bine de știu că dacă ai fost la fel de relaxat ca mine și totuși ai apucat să pleci pe undeva și acolo undeva te-a găsit exiprarea de acte și nici cei de la vamă sau aeroport n-au deschis gura să te atenționeze, nu rămâi sechestrat pe acolo. Poți pleca normal, însă trebuie să iei legătura cu ambasada României din țara respectivă. Ceva detalii, dar se poate.

Nu mai spun că am făcut o procură fix degeaba. Deși este o procură notarială care îmi servește pe la vămi și ea este făcută fix până la data în care îmi expiră buletinul, notarul m-a asigurat că o pot folosi fără probleme conform regulei mai sus menționate. Da, doar că o pot folosi la noi și cam atât. Când refac buletinul va trebui să refac și procura pentru a prelungi termenul de utilizare. Vai ce de distacție!

Nu m-am grăbit să merg la poliție pentru că voiam să îmi fac noul buletin, cel biometric (știu, știu, voi arde în flăcările iadului), iar eliberarea acestuia durează fix 45 de zile. Cum nu mă bazez pe niște planuri concrete, ci mai mult pe spontaneitate am considerat că 45 de zile mă cam blochează. Așa că este foarte posibil să cer tot un buletin normal sau măcar să încerc pentru că este posibil să nu se mai poată. Voi reveni cu update în momentul în care voi ajunge la poliție.

Până atunci, verificați-vă actele.

a person filling out adoption request documents
Photo by Kindel Media on Pexels.com
Featured

Sauna din STB

Toată lumea a auzit deja de mult trâmbițata scumpire ce va începe de la 1 august atât la STB cât și la Metrorex. Da, la metrou suportăm mai ușor cumva pentru că deși prin unele stații uneori este atât de aglomerat încât ai impresia că este vreun protest ceva, în rest condițiile există. Garniturile sunt curate, nu plouă, nu ninge, nu scoți limba de 2m de căldură și nu dârdâi de îți clănțăne dinții iarna. Sunt scaune în stații și să zicem că cele mai multe stații de metrou au un acces facil pe peron. Trecem peste faptul că durează câte 10 ani să fie construit câte un tronson scurt sau de alt timp de disconfort.

Ei când vine vorba de STB altfel stau lucrurile. Atât de altfel că îți vine să faci vreo nefăcută când auzi de scumpiri cu justificarea că nu s-a mai scumpit nimic din 2008, dar este în regulă că nici îmbunătățirile n-au curs gârlă.

Într-adevăr în autobuzele noi exist aer condiționat și chiar funcțional, la ușa de la mijloc este spațiu pe unde să poți urca un căruț și mai este și curat. Dar aceste autobuze sunt atât de rare și atât de puțini beneficiază de ele că celelalte, care reprezintă grosul ne dau dureri de cap la propriu.

Am trăit 25 de ani în sectorul 1 al Capitalei. Ca să ajung acasă inevitabil trebuia să iau tramvaiul 45 și ca să ajung în civilizație tot la acest tramvai trebuia să apelez. El rulează și în zilele noastre, la fel de greu merge, doar că a mai căpătat un ajutor pe o distanță mai mică. Ei bine și atunci și acum dacă ai ratat acest tramvai și ai ajuns în stație când tocmai pleacă ai de așteptat între 20 și 40 si mai bine de minute. 40 de minute din viața ta stai într-o stație de tramvai unde este soare și foarte cald. Nu, refugiile de tramvai nu fac umbră pentru că au policarbonat deasupra cele mai multe. Este de la sine înțeles că acest tramvai n-a văzut în viața lui un aer condiționat și nici treaptă joasă la vreo ușă pentru a putea urca un căruț. Iar curățenia, mai bine lasă (evident aici vorbim și de educația călătorilor, dar ghiciți pe cine pică măgăreața că suntem un popor needucat?).

Pe unde locuiesc acum în sectorul 6 mă pot plimba în voie dacă doresc cu exact 3 trolee. Nu doresc, însă uneori chiar este nevoie. Niciunul nu este dotat cu aer condiționat, căldura este greu de suportat când este caniculă. Să vă mai spun de 41? Că la cât este de rapid pe atât de cuptor încins este.

Astăzi am mers în Militari cu un autobuz pe care l-am luat de pe Bd. Timișoarei. Am avut ghinion de trafic că așa-i la noi, toți merg pe unica bandă pe sens liberă și aproape că mă puteam face supă.

Așa că oamenilor care luați decizii din vârf de birou când circulați doar cu mașina cu aer condiționat fie ploaie fie vânt, fie chiar caniculă, orice scumpire aduceți când condițiile sunt de ev mediu nu vă aduc altceva decât huiduieli.

Un text scris la cald după ce m-am fiert la propriu în autobuz.

mad formal executive man yelling at camera
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Toate-s noi și vechi îs toate.

Acum mai mulți ani am făcut câteva tururi ale țării ca să știm și noi ce pierdem tot vânând vacanțele în afară. Am zis că măcar în linii mari să bifăm țara în care ne ducem existența zi de zi. Nu e ca și cum nu știam nimic din România, dar aveam eu piticul ăsta pe creier care nu îmi dădea pace cum că un tur ar fi mai bine decât așa pe bucățele câte puțin.

Am descoperit atunci, în anii pe care i-am petrecut în țară în vacanțe locuri frumoase, peisaje deosebite, zone supraevaluate și mai ales drumuri jalnice. Nu de puține ori am avut impresia că va rămâne mașina în gropi și noi vom continua pe jos să ne deplasăm dintr-o localitate în alta.

În ultimii ani, de când cu copil foarte mic, apoi doar mic, acum doar copil, am redus foarte mult deplasările și plimbările. Din confort, din comoditate, din multe alte aspecte și motive. Am mai fost și prin țară și prin străinătate, dar mai rar față de cum obișnuiam noi să ne deplasăm.

Însă anul acesta când trăiesc cu impresia că pandemia s-a dus, că avem mai multă libertate chiar dacă ne dau bătăi de cap ba furtunile ba canicula, tot am un chef de plimbat de mă mir și eu. Doar timpul și banii ne mai pun frână că altfel nu prea stăteam pe acasă.

Aș fi tentată să spun că mersul prin țară acum este mai ușor, drumurile sunt mai bune, autostrăzile ajută. Ceea ce nu este adevărat. Pe oriunde te duci, orice zonă frumoasă ai vizita, drumul până acolo îți scade ani din viață. Și de ce să pierzi la scorul vieții când ne chinuim să fim longevivi?

Altfel spus sunt zone în țara aceasta unde nu mai există nici măcar ideea de mască, dar păi purtatul ei indiferent de unde te desfășori, fie interior fie exterior. Hai că s-a dus și pandemia asta!

Chiar și așa locurile evoluează în timp, se fac investiții, modificări, economie cum s-ar zice și nu mă refer la aia în care pui ban pe ban în pușculiță, ci la cea care reprezintă motorul unei țări dezvoltate. Este bine să evolueze lucrurile, să dea de muncă oamenilor, să aducă bani în zona respectivă. Rămâne însă ciudat pentru mine cum de nu reușim să avem asfalt bun din orice punct A în orice punct B, dar reușim să aducem asfalt acolo unde înainte era un câmp sau era o pădure.

Relaxare să aveți.

back view of a person wearing coolie hat while sitting on a raft
Photo by Alex Zarco on Pexels.com
Featured

Eliberarea furiei agresiv nu este mereu cea mai bună soluție

Furia este un subiect care m-a interesat îndeaproape de multă vreme, cam de când am conștientizat că o am.

Am avut multe momente în care m-am lăsat copleșită de furie exact așa cum descriu unii dintre cei care spun că au comis diverse fapte (grave) într-o fracțiune de secundă când li s-a întunecat imaginea și nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Ei bine, aceasta este furia. Sau măcar o latură a ei.

Ultima dată când am lăsat furia să pună stăpânire pe mine eram însărcinată destul de la început iar o situație de la locul de muncă m-a adus în stadiul acela în care am văzut negru. A fost ultima oară în care am mai permis furiei să mă acapereze și ultima oară în care am mai lăsat să îmi pese atât de mult încât să îmi fac rău. Pentru că da, eu am permis să ajung în acel punct.

Am descoperit citind Intelgența emoțională cât de benefic este pentru organism, pentru minte, pentru creierul reptilian să te eliberezi de furie. Sau și mai bine să deturnezi emoțiile în sens pozitiv.

Daniel Goleman vorbește despre modalitatea de a aborda furia prin catharsis, adică a da frâu liber mâniei pentru a te simți mai bine odată eliberat. Deși este tentant să îți descarci furia pe cel care te enervează pentru că este eliberator, studiile spun că asta este mai mult aparent. Descărcarea frustrării peste cineva viu vine la pachet cu vina de după și mai ales cu rănirea celuilalt. Pentru că uneori cel care te rănește este foarte probabil să nu fie conștient de acest aspect.

Mai funcționează să îți descarci furia în mod activ pe o pernă imaginându-ți acolo chipul celui pe care l-ai lăsat să te aducă în starea respectivă (asta funcționează bine și la copii ca alternativă de descărcare), să ai un loc în care să te poți da cu capul sau să dai cu pumnul, dar se lasă cu leziuni și în final ajungi să înlocuiești o durere emoțională cu una fizică. Sau poți pur și simplu să deturnezi această furie astfel încât să nu mai dea pe dinafară.

Goleman spune că exercițiile de respirat ajută întotdeauna. Nu este necesar să numari până la 100 de fiecare dată ca să fii sigur că nu zboară cineva pe geam. Este suficient să îți amintești să insipiri profund în diafragmă, să ții aerul acolo câteva secunde și apoi să îl eliberezi lent pentru a ajuta cortizolul din organism să se risipească.

Doar prin exercițiu repetat ajungi să îți amintești în situații critice să și respiri. De fapt noi acționăm exact invers în momentul critic: uităm să respirăm, lucru ce îl ajută pe creierul reptilian (adică elefantul cum știm de la mind architect) să preia controlul, ceea ce nu este bine, pentru că acest elefant este arhaic și acționează ca atare. Respiratul profund, în diafragmă ajută creierul reptilian să se liniștească și pe tine să vezi lucrurile mai clar.

Spor la respirat și la amintit de respirat.

woman doing yoga inside a room
Photo by Valeria Ushakova on Pexels.com
Featured

35 de motive!

Țââârrrr!

Off ceasul ăsta iar sună. Insistă și insistă așteptând să mă trezesc. Îl opresc trecând ușor degetul pe ecran cu gândul de a mai amâna puțin trezirea.

Ce zi o fi azi?

 Aud lipa, lipa pe parchet. Refuz să deschid ochii dar știu că în curând o mână mică și caldă mă va mângâia pe față. Nu înainte de a verifica dacă sunt în sufragerie în locul meu din canapea stând turcește cu laptopul în brațe. Până mă găsește, căci întotdeauna mă găsește oricât de întuneric ar fi între pereții casei noastre, mă întorc pe o parte și adulmec ușor cu ochii tot închiși mirosul în care mă învălui în fiecare noapte. Mă trag mai aproape și mă cuibăresc în scobitura gâtului său în timp ce o mână grea mă apropie mai bine. Mă simt atât de protejată în brațele lui.

Visarea mea se termină pentru că simt în spatele meu un corp mic ce se lipește de mine. Se mulează perfect pe toate curbele mele încercând parcă să îmi intre pe sub piele. Sărut brațul gol ce mă ținea sub protecție și mă întorc cu fața spre omul mic și energic pe care îl iau în brațe și îl sărut pe părul moale ce miroase a somn și a așternuturi curate. Mai țin câteva secunde ochii închiși, știu că ziua mea va începe imediat în forță.

Gata! Deschid ochii, mă ridic în fund în mijlocul patului, bat energic din palme pentru că…

…am 35 de motive să fiu fericită!

Am 35 de motive să râd!

Am 35 de motive să plâng!

Am 35 de motive să cânt!

Am 35 de motive să tac!

Am 35 de motive să iubesc!

….

Am 35 de motive să fiu iubită!

Ce zi o fi azi mă întrebam de dimineață, însă nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc. Este ziua aceea în care este cald, soare, înghețată, apă rece de la frigider. Este o zi perfectă. Ar fi o zi perfectă și dacă ar fi final de decembrie și mi-ar îngheța fundul de frig la propriu. Ar fi o zi perfectă și dacă mi-ar crăpa capul de durere. Ar fi o zi perfectă și dacă ar fi o zi banală.

De unde atâta optimism mă întrebi. Nu-i optimism, eu nu-s un om optimist. Este pur și simplu evoluție.

Acum vreo 10 ani să fie, cineva mi-a spus că după 30 de ani viața este altfel, este mai bună, mai fără frici, mai cu siguranță. M-am uitat strâmb și am dat ochii peste cap. Mai bine pe naiba, zici că 30 de ani vine cu aur și nu cu bătrânețe. Adevărul este că pe măsură ce înaintezi în vârstă se schimbă perspectiva, iar acum când știm că maturizarea emoțională se realizează în jurul vârstei de 25 de ani, ne dăm seama și de ce după 30 este mai bine.

Am 35 de motive să nu îmi mai fie frică!

Închei seara în liniște. Aud deja greierii în iarbă. A fost un drum lung care a meritat fiecare vertebră strânsă în scaunul din mașină. Stau pe o terasă înconjurată cu flori, miroase a răcoare în plin iulie. Sorb puțin din vinul meu alb și sec extrem de rece. Îmi răcorește cerul gurii și lasă pe limba mea un buchet aspru de struguri și fructe uscate.

 Îl țin pe el de mână și mă joc cu degetul pe inelarul lui. Cândva inelarul acela era acoperit cu un cerc galben strălucitor. Acum este doar o urmă albă decolorată de soare. Într-o zi inelarul acela va fi…

…am 35 de motive să aștept și să sper!

Featured

Pandemia a trecut, obiceiurile revin. Yeeey. Not!

Dacă ignorăm ce spun unii cum că ne lovește și valul patru al pandemiei, dar nu acum, olecuțică mai încolo, atunci pandemia e dusă. Oricum doar eu și câțiva amețiți mai respectăm treaba asta cu masca la interior pe aici prin cartierul meu exclusivist și rezidențial al sectorului șase.

Când a început pandemia și oamenii au început să se distanțeze, nu mai vedeam copii mâncând în locurile de joacă, nu de alta dar nu mai aveam acces la ele și lucrurile intrau pe un drum pe care eu îl consideram ca fiind normal, am zis da, iată ceva bun din ceva rău.

Cum se pare că nu mă tratez de naivitate așa cum cică nici lupul nu își schimbă obiceiurile conform uneia dintre vorbele noastre autohtone, treaba aia toată de o zisesem mai sus a fost doar la nivel de percepție.

Obiceiurile au revenit cu viteza luminii. Chiar aș fi tare curioasă de un studiu pe un eșantion mare de oameni să văd câți și-au schimbat obiceiurile cu ocazia pandemiei. Că da, pandemia a dat o ocazie, doar unora.

Ce le-o mâna pe mame în lupta asta a mâncatului în locurile de joacă îmi este greu să înțeleg. La fel de greu să înțeleg îmi este de ce să hrănești copilul în timp ce îl dai în leagăn. Sau de ce să îi dai iaurt să mănânce în mijlocul a 5-6 copilași care se joacă sau se uită cu ochii mari la cel care este hrănit cu lingurița de nici ei nu înțeleg dacă este loc de masă sau loc de joacă. Or fi mamele acelea chiar atât de relaxate să își vadă copilul punând mâna pe 4-5 elemente de joacă în parc și apoi pe biscuite? Nu de alta dar al meu copil a făcut de la enterocolită la rotavirus toată gama cu afectare digestivă pe vremea când mergeam doar afară în parcuri, în aer liber, nu era pandemie și nu mânca în timp ce era dat în leagăn.

Obiceiurile revin în forță la normalul căruia chiar nu îi duceam dorul. În schimb ce s-a schimbat mi se pare că este nesimțirea. Mai agresivă, mai virulentă. Oamenii flegmează pe trotuar cu mai mare patos, își aruncă resturile de țigară prin gardul locului de joacă sau de la geam în capul trecătorilor fără jenă. Dacă mergem pe principiul răului celui mai mic, tot e bine o țigară aprinsă decât un borcan din sticlă ca prin alte părți.

Azi dimineață când am ieșit din lift la parter domnea pe holul blocului o spârcâială (sper) de câine de îți era mai mare greața să treci pe acolo. Nu, nu am curățat eu și pot fi acuzată că fac parte dintre cei care doar așteaptă să fie făcut, însă cred cu tărie că educație nu se face prin a strânge continuu după ceilalți. Îmi mențin principiul acela în care eu nu fag jeg în natură, prin urmare nu curăț după alții, deși uneori mai dau cu bâta în baltă și mă apuc să strâng gunoaiele de prin locurile de joacă sau de prin locurile turistice care arată ca o groapă de gunoi ori ca o scrumieră imensă.

Oare atât de tare urâm țara asta încât ne dorim să îi facem rău, să o vedem distrusă, îngropată în gunoaie? Nu ne pasă pentru că? Nu am învățat să ne pese? Facem ce facem și tot la educație ne întoarcem.  Educație nu înseamnă că înveți la școală să socotești sau să citești. Educație înseamnă și să înveți să empatizezi, să fii emoțional sănătos suficient încât să nu faci rău în jurul tău. Astea oare unde se învață? Dați-mi și mie de știre dacă știți răspunsul.

facial mask discarded on ground
Photo by Ryutaro Tsukata on Pexels.com
Featured

Ce ar trebui să știți înainte de a merge la cinema cu copilul.

Am bifat o premieră și pentru mine și pentru copil: am mers la cinematograf să vedem un film cu audiență generală, dar destinat copiilor.

Toate bune și frumoase, m-am pregătit din timp pentru această primă experiență, nu din perspectiva mea, ci din a copilului. Este suficient de mare, are experiența teatrului și a teatrului de păpusi, a evenimentelor live, a desenelor pe televizorul de acasă, toate planetele se aliniaseră pentru o bună experiență la cinema.

Ne-am grăbit puțin ca să ajungem la timp, să fim în sală de la început, să vadă cum se sting luminile și cum se face întuneric, să vadă cum se aprinde ecranul acela imens care inițial este stins. Să nu prindem experiența începută. Așa funcționez eu, planific din timp și planific bine.

În capul meu lucrurile erau clare și simple că probabil neuronii mei mai și lenevesc acum pe căldurile astea, cum că dacă merg la un film destinat copiilor nu am reclame la început sau cel mult o să am un trailer cu ceva desene ce vor intra în cinema în perioada următoare. Ei bine, reclame nu au fost, trailer cu un viitor desen da, dar mai mult de atât am beneficiat și de un trailer pentru un film destinat adulților. Da, mie nu mi-a displăcut și m-ar fi convins să îl văd, dacă nu cumva eram cu un copil mic care făcuse ochii mari când a văzut pe ecran cum ieșeau viermi din fața unui personaj sau cum un alt personaj avea tentacule în partea de jos a feței.

De ce? De ce să pui imagini dintr-un film pentru adulți la începutul unui film pentru copii în condițiile în care copii nu au acces la acel film. Și în condițiile în care trailerul oricum arată cele mai incitate momente din film. În sală pot fi copii de la 3 ani în sus, oare chiar e așa puțin lucru să îi pui niște imagini care îl pot speria în ideea că acestea se șterg în momentul în care vizionează filmul la care a venit de fapt?

Dacă vă imaginați că este la mintea cocoșului și că eu ar fi trebuit să știu că la început se pun și trailerele filmelor pentru adulți, să știți că habar nu aveam. Este prima oară când merg să văd la cinema desene animate.

De data viitoare voi intra în sală cu cu cinci minute după ora programată.

Voi pune foarte des cugetări la articolele de pe blog, doar am 365 de cugetari care mă așteaptă să le dezvălui.

cugetarea zilei
Featured

Pentru că… Oameni

Cum este să primești un cadou și nici măcar să nu fie ziua ta?

Cum este să primești o îmbrățișare și nici măcar să nu fie ziua internațională a îmbrățișărilor? Sau să nu fie de la iubitul tău? Nici de la copilul tău. Poate de la un Om?

Cum este să fii apreciat pentru că ești tu iar tu să fii atât de bou emoțional încât să ți se blocheze capul?

Sau vacă după caz.

Cum este să fii iubit? Pur și simplu. Pentru ceva ce ai făcut sau pentru ceva ce nu ai făcut.

Este greu când nu știi cum să primești, cum să accepți, cum să taci exact atunci și să te umpli cu bine.

Este dureros când capul tău funcționează în paradigme nesănătoase.

Este de bou când în sufletul tău este o coridă.

Încearcă!

Fă un cadou simbolic cuiva fără motiv. Reacția este neașteptată.

Sau și mai bine, să primești un cadou pur și simplu, ți se blochează capul.

cugetarea zilei
Featured

Am citit: Divele controversate ale Bucureștilor – Dan Silviu Boerescu

V-am zis că mă voi întoarce la docu-dramele și miturile urbane evocate de Dan Silviu Boerescu în seria Secretele Bucureștilor. Și nici nu am de ce să nu mă întorc pentru că sunt cărți de vacanță, ușoare, dau impresia că te uiți în saloanele unor perioade istorice.

În cartea aceasta sunt prezentate poveștile a 11 femei care au făcut istorie și au rămas pe buzele multora inclusiv astăzi. Unele doar legende create din condei, altele mari personalități ale vremurilor lor. Toate aceste povești sunt dezbătute, desfăcute, evidențiate alături de o fărâmă de istorie altfel decât ce ne-a învățat școala.

Autorul începe seria povestirilor cu Măruca Cantacuzino, nora Nababului Cantacuzino care după moartea soțului său se căsătorește cu George Enescu. Nu este complicat să înțelegeți situația, gândiți-vă la Bianca Drăgușanu. Cam așa era și Măruca, o Bianca a altor vremuri. Drame, amantlâcuri, depresii, întoarceri, decizii. Greu ce să mai lungim vorba.

Unele povești au fost se pare reale, documentate, altele doar create și păstrate de istorie până în zilele noastre. Exemplu fiind chiar cunoscuta melodie Zaraza. Melodia a existat și mai este cântată și astăzi de către nostalgici, însă fata cu numele Zaraza nu a existat. Este un text preluat, tradus și personificat. La conservarea miturilor ne pricepem de minune.

Deși Regina Maria a fost păstrată în memoria colectivă ca fiind un personaj extrem de iubit, un fel de Prințesa Daiana a noastră, pe vremea ei Regina a fost mai umană decât ne-a lăsat istoria să vedem. Prinsă într-o căsnicie nefericită și-a căutat echilibrul în mai multe așternuturi care au lăsat în urma lor mai mulți copii recunoscuți totuși oficial de către soțul său, regele Ferdinand. Știți cum se spune, în grădina ta, îl crești. Dacă ne mutăm privirea totuși de pe gaura cheii găsim o Regina Maria devotată țării sale adoptive, infirmieră dedicată răniților de război, fără teamă de molimă, boală și cu tărie de caracter. Ei aici jos pălăria că eu am oroare și de gândaci, dar de un război.

Ca să rămânem în registrul regal, în carte se face referire și la Elena Lupescu, cea pentru care Regele Carol al II-lea a abdicat de la tronul României de două ori, ultima oară fiind chiar definitiv, lăsându-și drept urmaș unicul fiu, pe Regele Mihai. Ce a făcut-o specială pe Elena Lupescu? Poate simplul fapt că un rege a abdicat pentru a trăi o viață liniștită alături de ea. Un fel de Megan și Harry ai timpurilor lor. Dieferența constă în faptul că se pare Elena Lupescu era singura care reușea să îi aline priapismul Regelui Carol al II-lea.

Pe lângă cele enumerate deja, Dan Silviu Boerescu a mai adunat date și despre legenda Miței biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu, care a fost prima femeie pe bicicletă a urbei noastre numită și Capitală. Poreclă ce a făcut-o celebră păstrându-i intactă formularea până-n ziua de azi. Ori despre Cella Delavrancea, fiica scriitorulu Barbu Ștefănescu Delavrancea care se pare că era în tandrețuri cu Ion Luca Caragiale când acesta a tras cortina de tot, dar fericit.

Iar despre alte isotorisiri citiți în carte mai pe lung și mai pe larg decât am scris eu aici. Eu sunt fascinată de poveștile de dincolo de aparențe, de altfel de istorii și poate de altfel de istorie. Cert este că dincolo de fațada oficială, de ceea ce timpul a zugrăvit, toți suntem oameni. Unii au nevroze, alții depresii, alții pur și simplu nu pot rămâne în propriile așternuturi. Dacă acum o sută de ani divorțurile ar fi fost atât de banale și de comune pe cât sunt în prezent, sunt convinsă că despre multe căsătorii care au ajuns emblematice peste timpuri, nu am mai fi auzit.

Featured

Nu fac patul!

I-am declarat patului război acum mulți ani și nu știu de ce, că doar nu mi-a făcut nimic, iar mie patul chiar îmi place. Mă simt confortabil la mine acasă, atât de confortabil că rar îmi vine să plec din ea.

Când eram eu mică și frații mei plecau la școală mie îmi revenea sarcina să așez toate paturile din casă. Aveam cinci ani când s-a stabilit că mă plictisesc acasă singură cât frații mei sunt la școală și că este un task potrivit să așez paturile tuturor. Așează pernele, strânge plapuma, pune cuvertura pe pat, așeaz-o. Seara strângeam cuverturile și le împătuream, le așezam frumos pe scaun, întindeam plapuma și ne culcam, dimineașa reluam ritualul de strânge, împachetează, așează.  După ce am mers și eu la școală funcția de așezare al patului i-a revenit fiecăruia după cum îi aparținea patul. În fiecare dimineață ne trezeam suficient de devreme pentru a așeza patul. Aveam voie să sărim peste această etapaă doar dacă se întâmpla să ne trezim târziu și să fim pe punctul de a întârzia la școală. Cee ce era inacceptabil. La școală nu se întârzie. Iar aceste scutiri de la așezarea patului au fost așa cam numărate pe degetele de la o mână în toți anii lungi de școală. Perfecționismul nu se naște singur.

Mai târziu când am împărțit patul și casa cu al meu partener, eu mă trezeam la ore insuportabil de matinale pentru a merge la serviciu iar el se întorcea pe partea cealaltă pentru a-și continua somnul de dimineață. Eu ajungeam prima acasă că așa-i când lucrezi la program fix. Și găseam în fiecare după-amiază patul neașezat. What? Cum așa? Păi când te ridici din pat îl și așezi. Cam ce era de așezat încă nu știu pentru că noi nu aveam absolut nimic cu care să acoperim patul, aveam doar pătura cu care ne înveleam. Ei pe aia trebuia să o așeze frumos la dungă. De ce? Să se vadă frumos. Pentru cine? Dacă vine cineva la noi acasă și găsește patul nefăcut? Și ce să caute acel cineva la noi acasă în dormitor?

Așa este, în dormitor nu ar trebui să intre nimeni din afara casei pentru că acolo este energia cuplului.

Rulam în aceste programe atât de greșite și eram atât de orbită de ele până am reușit să tai legăturile ce mă țineau strâns sufocată.

Eu nu spun aici nu vă mai așezați paturile când vouă vă face plăcere să aveți paturi la linie, perdele călcate, covoare neclintite. Eu spun aici despre mine că rulam niște programe care nu erau ale mele și pe care nu reușeam să le văd cu mintea mea. Eram prea în urmă și prea prinsă în ceva ce nu îmi aparținea.

Nu fac patul, nu pun nimic pe el că și așa nu am ce. În continuare doar așez pătura cu care ne învelim, dar și asta se întâmplă rar, foarte rar. În dormitor nu intră musafirii, nu au de ce, nu este cameră de vizitat, nu este muzeu, nu se plătește intrare.

Încă o luptă câștigată în războiul cu perfecționismul.

messy soft bed with pillows and blanket in daylight
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com
Featured

‚Amândoi copii mei au câte două case’

Eram ieri afară pe o căldură sahariană, cu toate că nu știu cum e căldura în Sahara, dar când simt că mi se lipesc tălpile de asfalt, apa curge pe mine ca de la robinet, îmi este sete de apă rece și văd în fața ochilor cuburi de gheață care dansează lasciv, clar asta trebuei să fie: căldură sahariană.

După cum spuneam mergeam agale pe la umbră împingând la o tricicletă în care se afla un copil vioi, hidratat și energic, nu scurs de energie ca mine, când trec pe lângă o bancă pe care își făceau veacul trei bărbați ce păreau ai străzii și care discutau vocal. Nu știu dacă erau sau nu oamenii străzii, dar erau foarte neîngrijiți. Discuția lor era cam pe contre, tonurile cam ridicate și cineva mereu era pe post de Toma care nu crede.

Cum treceam eu pe lângă ei mai mult absentă decât prezentă în existența mea aud pe unul dintre ei cum își laudă copiii: amândoi copii mei au câte două case, spune el. Nu plutește informația în aer prea mult că este imediat pus la zid: bine că au ei și tu ești boschetar. Lăudărosul ia foc: cine, eu? Eu nu sunt boschetar!

Nu știu cum a continuat discuția că am trecut de bancă și nu îi mai auzeam.

Au părinții treaba aceasta cu mândria față de bunuri, de proprietăți. Al meu o duce bine, stă la casa lui, are și trei mașini, câștigă bine de tot. Nu contează că acest o duce bine este relativ, că pentru casa aceea este îndatorat pe treizeci de ani, că mașinile sunt multe, dar nu neapărat calitative, că jobul îi provoacă anxietate. Nu spun că așa este în toate cazurile, pentru că nu este, însă în multe este.

Sunt convinsă că fiecare cunoaștem printre cunoscuți sau în firmele în care am activat de-a lungul timpului oameni care par capabili să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul, oameni care nu țin cont de sentimentele celorlalți și care nu par a avea umanitate în vreun oscior din corp. Oare oamenii ăia sunt chiar atât de bine în relația lor cu sinele?

Eu sunt convinsă că nu.

Ni se insuflă de mici sentimentul de apartenență imobiliară. Să avem, să fim proprietari, să fie al nostru. Dacă vine un cutremur mâine și îmi pică blocul, al meu s-a dus la vale, dar rata rămâne. Pe când dacă aș sta în chirie doar mă mut în alt bloc care a rămas în picioare. Dieferența este că la ora actuală rata mea este mai mică decât o chirie, iar eu sunt extrem de comodă pentru a mă muta din casă în casă. Însă locuitul cu chirie cred că este un exercițiu foarte bun pentru a nu strânge o groază de lucruri inutile și care de la un moment dat nu știu cum de au ajuns în casă la noi.

În toate laudele la care am asistat până acum n-am auzit niciun părinte care să spună al meu copil este echilibrat, face meditație de cum se trezește, la birou caută soluții pentru ca angajații să fie într-un echilbru, merge la terapie de trei ani pentru a fi o versiune mai bună a sa. Nope, eu n-am auzit până acum părinți care să fie mai interesați de echilibru și mai puțin de imobile. Succesul se măsoară în mașini și proprietăți, nu în zen. Iar treab aceasta nu va dispărea prea curând, iar generațiile viitoare vor fi în același punct. Mă bazez pe părinții care și astăzi sunt mai interesați de performanțele școlare și mai puțin de echilibru. Nu contează cât de aberant este sau nu ce învață copilul sau cum este tratat în instituția de învățământ atâta vreme cât performează. Zen-ul e o prostie oricum. Iar treaba aia cu respirația e pentru fraieri.

closeup photography of stacked stones
Photo by Shiva Smyth on Pexels.com
Featured

Fie vară fie iarnă eu cu aerul în priză

După ce eram gata-gata până acum câteva zile să fac focul în mijlocul sufrageriei, de săptămâna aceasta nu s-a mai putut și am dat drumul la răcoare la priză. Măcar câteva ore pe seară.  Brusc aerul a devenit fierbinte și pielea mult prea caldă, apa prea și tot așa.

Aerul condiționat este unul dintre gadgeturile mele preferate. De fapt toate gadgeturile pe care le am în casă îmi sunt preferate, dar nu asta voiam să spun, ci faptul că și astă iarnă eram tot în același stadiu, cu aerul condiționat pornit, doar că pe cald de data aceea.

Stăteam eu așa și mă gândeam uitându-mă la factura de la lumină (pe asta am băgat-o de la mine, că în realitate eu nici nu știu cum arată facturile, nu intră în task-urile mele) că dacă și la iarnă va fi tot așa o veselie din aceasta cum este în ultimii patru ani în care căldură la priză plus întreținere, vara răcoare la priză, aștept inventatorul care să îmi stocheze niște frig de iarnă și să mi-l dea vara, dar nu la priză, așa mai pe gratis că eu așa sunt obișnuită.

Nu veniți să-mi spuneți că trebuie să plătesc pentru ce primesc și că întreținerea mi-o plătesc regulamentar și aproape că uitasem cum se simte căldura în apartament, iar igrasia mi-am rezolvat-o pe banii mei și uneori nici apă nu este, nici caldă nici rece. Și cu toate astea plătesc. Așa că visez și eu cu ochii deschiși și îmi imaginez cum ar fi să mă răcoresc vara cu frig de iarnă. Oare unde l-as depozita? În niște conserve cum era la un moment dat vândut aerul pur. Deschid conseva și poc s-au făcut flori de gheață pe geamuri de ne punem mănuși și căciulă în iulie.

Nu sunt fana extremelor, îmi plac toate anotimpurile, dar să fie rezonabile la temperaturi. Nici minus treizeci de grade, nici plus patruzeci si cinci.

Acestea fiind spuse, nu purcedeți toți spre munte că iar vă dau ăștia pe la tv că stați blocați pe DN în încercarea de a respira și altceva în afară de foc.

photo of man standing on desert
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Featured

Cum să îți schimbi datele personale în țara aceasta?

Foarte simplu: nu poți!

Nu sunt toate lucrurile atât de sumbre, unele chiar se întâmplă și încă repede, dar sunt atât de rare încât de fiecare dată sunt însoțite de woow-uri și uuu-uri. Contemplăm normalul cum ar veni.

Când s-a introdus treaba aceasta cu pilonul II de pensii, evidnet că am aderat și eu la el ca tot omul plătitor de taxe. Eram pe alt nume de familie, altă adresă, altă firmă la care săpam de zor în tranșee. Altă viață practic. M-am gândit rapid pe care dintre cele 2-3 firme existente atunci pe piața pensiilor private  să o aleg, am ales, am semnat, am bătut palma și și-a văzut fiecare de viața lui. Până când…

…eu client model, cu un program amplu de perfecționism în background, i-am înștiințat via email, formulare pe site, ba chiar call center de fiecare modificare survenită. Așa că acum zece ani când mi-am schimbat numele și adresa și implicit am populat buletinul cu date noi, i-am înștiințat pe toți. De la bancă, la firma angajatoare, până la firmă de asigurări.

Care dintre toți s-a mișcat mai repede? Parcă să zic banca, dar nu mai țin minte sigur.

Cum mintea noastră cântărește de 3 ori mai greu aspectele negative decât pe cele pozitive, pot să spun cine nu s-a mișcat repede.

Compania în care lucram la vremea respectivă. Nu mi-au schimbat numele până în ziua în care am demisionat. După ani de zile îmi adăugaseră și numele nou ca și când aș fi avut două nume de familie. A fost singura modificare vizibilă pe care au făcut-o.

Și firma de asigurări unde îmi zace pilonul II de pensii. Ei nu au reușit nici după zece ani să facă o modificare totală. Le-a luat mulți ani, adică nouă ca să îmi trimită înștiințările pe noua adresă. Și nu au reușit nici acum să îmi modifice numele de familie. Habar nu am ce nu ajunge al ei de nu pot modifica ceva atât de banal. Au primit copie de pe buletin, înștiințări scrise și telefonice, discutat cu consultantul, absolut tot ce a fost nevoie și tot ce au solicitat.

Și cu toate acestea nu se poate.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com
Featured

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Featured

Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com
Featured

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Featured

Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com
Featured

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Featured

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Featured

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com
Featured

Am citit: Pulbere neagră- Eugen Ovidiu Chirovici

Fac ce fac și mă întorc la thriller ca la un vechi prieten.

Dacă fac abstracție de numele autorului, am impresia că această carte are un autor american care își cunoaște foarte bine regiunile pentru că detaliile meșteșugite în cuvinte sunt credibile și palpabile.

Pulbere neagră este o ficțiune bine conturată, chiar dacă mie personal îmi plac mai mult thriller-urile mai aproape de realitate decât de ficțiune, iar această carte are menirea de a plia o parte a rațiunii. Au fost câteva momente în care m-am întrebat dacă este mai mult thriller sau mai mult de groază, dar  o groază mai ușoară.

Acțiunea cărții se împarte în două spații temporale – cel al copilăriei și cel al maturității. M-a prins mai tare partea a doua, în care toți erau adulți. Nu sunt mare fană a cărților cu impact puternic emoțional în care autori sunt copiii. Excepție face Jocurile foamei, chiar dacă și acolo am avut reținerile mele, este foarte dinamic scrisă cartea aceea.

Mi-a plăcut incursiunea istorică în poveste. Chiar dacă acțiunea începe în anul 1955 când protagoniștii cărții erau copii iar vânătoarea de comuniști în Statele Unite ale Americii devenise sport național, dacă nu chiar isterie, pe parcursul poveștii au loc întoarceri în timp având menirea de a rezolva misterul. Așa se face că protagoniștii rămași în poveste accesează informații din 1923, apoi merg mai departe la indieni și cultura lor despre viață și moarte.

Recunosc că au fost câteva momente în care m-am gândit dacă totuși poate fi real, acesta este cel mai clar exemplu pentru o carte bine scrisă și bine documentată. Măi, dar dacă chiar așa o fi!?

Ce o fi, ce nu o fi aflați doar citind cartea.

Cărțile mele de suflet scrise de Eugen Ovidiu Chirovici rămân Cartea oglinzilor și Cartea secretelor despre care am mai scris pe aici.

În final las un fragment din carte ce pare a fi cu dedicație către Raymond Chandler:

Bețivul esteb o viețuitoare mai complexă decât pare, iar familia acestei specii cuprinde tot soiul de rase pe care zoologii și alți băieți deștepți nu le-au studiat suficient.

Există bețivul trist și sărac, mereu în căutarea unui chilipir și mereu cu o poveste lacrimogenă în buzunarul de la spate, pe care este dispus să o vândă fraierilor pentru câteva pahare. […]

Apoi mai avem bețivul demn, care de fapt nu e bețiv, dar are o problemă în seara aia, mereu alta, are un prilej fie să sărbătorească, fie să uite o grozăvie pe care tocmai a trăit-o. […]

Mai este și bețivul cu stil, vessel, prietenos, Băiatul de Zahăr, guraliv și inimos, sufletul petrecerii, un soi de bufon al crâșmelor care ar merita închiriat cu ziua precum clovnii la petrecerea copiilor. […]

Prin baruri de tipul celui de la Mardi’s întâlnești cea mai rară rasă de bețiv, bețivul din lumea bună, trecut pe la cure de dezalcoolizare în clinici scumpe și disctrete, despre care puțină lume știe unde sunt situate pe hartă. […]

Featured

Avem amintiri total diferite deși am trăit aceleași lucruri

Am mai zis pe aici că eu mai am un frate și o soră, toți mai bătrâni  mari decât mine. Până ne-am separat și am plecat care încotro noi am trăit absolut împreună. Părinții nu ne-au despărțit ducându-ne pe fiecare pe la cate o pereche de bunici, cum am mai auzit povești prin jurul meu. Noi am fost împreună la aceeași bunici, împreună înapoi acasă în același timp. Am fost împreună în aceleași năzbâtii și am fost toți prezenți la aceleași întâmplări, chiar dacă nu toți eram protagoniști. Ați înțeles, o familie mare și unită, nu mai zic de fericită, exact ca pe rețelele de socializare.

Cu toate acestea acum la bătrânețe maturitate am observat că avem amintiri diferite ale momentelor comune, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm serios dacă nu cumva undeva pe parcursul creșterii am fost schimbați cu alți copii care au alte amintiri. Sau dacă noi am trăit toți împreună așa cum tot suținem.

Mi-a luat ceva să înțeleg că fiecare percepe realitatea în modul propriu și că ce este important pentru mine nu este important și pentru celălalt. Nevoile noastre sunt diferite pentru că noi ca indivizi suntem unici și atunci reținem ce avem noi nevoie.

Alt aspect care mi s-a părut interesant și pe care l-am aflat cu ajutorul neuroștiinței este acela că ori de câte ori creierul nostru accesează sertărașul amintirilor mai scindează puțin din ele la fiecare reamintire.

Acesta a fost momentul în care în capul meu s-a făcut lumină.

Da, avem amintiri aparent diferite pentru că ori de câte ori fiecare dintre noi a accesat o amintire de atunci fie în scopul reamintirii personale, fie în scopul împărtășirii către cei din jur, creierul a mai modificat-o puțin.

Și așa ajungem în stadiul în care ne întrebăm dacă sigur am copilărit și crescut împreună. Bine, nu eu neapărat, dar ceilalți care sunt mai aproape de pensionare și își fac griji că se selinizează. Acum nu mai este cazul, suntem bine.

Dacă vă interesează subiectul și vreți să aflați mai multe, să știți că pe mindarchitect.ro detaliază ceva mai bine decât am făcut-o eu în câteva rânduri.

children sitting on floor playing with cardboards
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com
Featured

Evoluția este dușmanul unei relații

Spunea Domnica Petrovai la unul dintre seminarele la care am avut ocazia să particip și eu că bărbatul care iubește tot timpul va merge după femeia pe care o iubește. Frumos spus și pe undeva este și adevărat că doar Domnica are multă experiență în lucrul cu oamenii și cu cuplul. Teoria aceasta este probată și de mine și am văzut cum unul dintre parteneri îl urmează pe celălalt pe drumul evoluției.

Însă eu mai am și alte teorii din spațiul meu privat-extins în urma a ceea ce am văzut, observat și constat eu de-a lungul timpului. Evident eu nu am niciun fel de experiență în lucrul cu oamenii și nici nu am pregătire în domeniul terapiei, însă eu nu fac terapie aici, doar expun niște fapte pe care le-am observat.

Am cunoscut la un moment dat un cuplu în care ea avea un job mai bun din punct de vedere al educației. El era ceva muncitor liber profesionist sau cu propria firmă, ceva de genul acesta, însă cu mai puțină școală. Ea își dorea mai mult și de la relație și de la evoluție, iar el era mulțumit. Când ea a început să studieze, să reia școala pentru a evolua profesional, el a rămas pe loc. mie mi-a dat impresia că ea a evoluat, el nu, iar ea și-a dorit lângă ea o persoană măcar la fel de evoluată ca și ea, dacă nu chiar mai evoluată. Ceea ce în final a și căutat și cel puțin aparent a și găsit pentru că acel cuplu inițial din el și ea s-a destrămat. Surpinzător este că el nu a prevăzut ce urma să se întâmple cu toate că din ce știu eu, ea l-a pus în temă de-a lungul timpului, însă el se pare că nu a auzit. În final s-au despărțit și fiecae și-a reluat viața separat.

Am expus această poveste pentru că am în bula mea am mai multe exemple din acestea. Și de-a lungul timpului eu am rămas cu impresia că un bărbat mereu va accepta lângă el o femeie care este cu un palier-două mai jos decât el din punct de vedere al evoluției, mai ales că femeia are tendința de a se ține după bărbat chiar dacă nu îl ajunge din urmă. Pe când o femeie care reușește să evolueze își dorește să aibă cu cine să împartă evoluția aceea, să fie înțeleasă. Poate greșesc, dar așa văd eu lucruile în jurul meu.

Când spun evoluție nu mă refer la cine aduce cei mai mulți bani și cine are cea mai bombastică titulatură, nici măcar cine are cele mai multe școli finalizate. Evoluția vine din faptul că unul își dorește lucruri diferite, iar celălalt stagnează și nu se urnește din loc. În cazul cuplului mai sus menționat, ea a reluat studiile, a mers la școală, a învățat ceva nou, poate și-a schimbat limbajul, a devenit mai îngrijit. El rămânând pe loc nu s-a îngrijit de limbajul pe care îl folosea, lucru care pe ea a ajuns să o deranjeze. Și acesta este doar un exemplu de evoluție diferită. Nu cred că era necesar că dacă unul a reluat studiile și celălalt să facă la fel mai ales dacă este mulțumit sau pasionat de munca pe care o prestează, însă cred că este necesar să te preocupi de evoluție. Da, observ că părtenerul meu nu (mai) înjură ca la ușa cortului, ok înseamnă că și eu pot să fac asta. Este un exemplu de evoluție.

Evoluția este dușmanul cuplului când cuplul nu este dinamic. Când bălăceala în propriul confort devine dușman.

Eu am crescut pe modelul am făcut o școală, am un job (același până la pensie), am copil, am o vârstă și nu îmi mai trebuie nimic. Nu am pasiuni, nu le caut, nu am ce să dezvolt și nu mai am chef să fac nimic așa undeva cam de pe la 30 de ani. Am urât modelul ăsta, mi-am dorit să mă detașez de el, eu cred că poți face schimbări și după 30 de ani, dar și după 40, parcă atunci îți vine mai tare cheful de a schimba ceva că începi să conștientizezi că te îndrepți spre un final. Eu am pornit acest blog după vârsta de 30 ani și a fost o mare provocare pentru că a trebuit să lupt intens eu cu mine pentru a-mi depăși unele frici. Tot după 30 de ani am accesat niște cursuri și intenționez ca în viitor să mă înscriu la un master. Pe lângă toate acestea nu am terminat cu evoluția pentru că în ultima vreme sunt foarte preocupată să mă înțeleg și să rezolv ce s-a stricat de-a lungul timpului și citesc mult pe partea de dezvoltare personală, psihanaliză și neuroștiință. Sunt atât de absorbită de aceste subiecte și de îmbunătățirea calității vieții încât turui tot timpul despre ce mai descopăr. Dar eu da, sunt ascultată și evoluția se realizează în doi. Pentru că avem nevoie de perspective noi atât individual cât și la nivel de cuplu.

Vă doresc să evoluați la unison.

leaf evolution environment flora
Photo by Olha Ruskykh on Pexels.com
Featured

Am citit: Asasinarea lui Tutankhamon – James Patterson & Martin Dugard

Egiptul a fost dintotdeauna o zonă de interes constant pentru lumea întreagă. A inspirat cărți, filme, articole de ziar, seriale tv, povești care mai de care mai siropoase sau antrenante prin firul narativ.

Cert este că nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat și cum s-au desfășurat lucrurile în vremea faraonilor. Știm doar ce ne arată unii sau alții prin prisma propriei realități. Căci asta este de fapt, realitatea este a fiecăruia așa cum și-o construiește.

Tutankhamon a prezentat un interes aparte față de toți ceilalți faraoni în primul rând pentru că mormântul său din Valea regilor – loc consacrat pentru descoperirea de morminte ale faraonilor și ale soțiilor acestora ori persoane cu rang din lumea Egiptului antic – a fost găsit foarte târziu. În al doilea rând nu avea un mormânt demn de un faraon. Era mult mai mic și mult mai puțin impozant și cumva a rezistat jefuitorilor de morminte. Chiar a fost un mormânt nedeschis niciodată din momentul în care regele Tut a fost așezat și până la descoperirea lui Howard Carter din 1925.

Cei doi autori ai cărții de față împletesc povestea realistă, istoria cu povestea fantastică pentru a da naștere unui roman care fascinează, care este ușor de citit și care prezintă istoria fără a încărca memoria cu date pe care și așa nu le putem reține.

Este interesant că după enorm de multă muncă, scanări moderne ale mumiei îmbălsămate cu mii de ani înaintea erei noastre, știința modernă nu a putut spune cu exactitate ce s-a întâmplat cu copilul, adolescentul, regele Tutankhamon.

Faraonii și figurile de vază ale acelor vremuri trăiau într-o lume plină de nesiguranță. Comploturile erau la tot pasul, oamenii mureau otrăviți chiar de cătrei cei în care ar fi trebuit să aibă cea mai multă încredere. Accidente bizare erau comune printre decese ori chiar declarații fățișe și sângeroase de război.

Tutankhamon a devenit rege la vârsta de 9 ani când a rămas orfan de tată fiind nevoit  să îi succeadă la tron, iar la vârsta de 18 ani când era încă un copil și era chiar adolescent a fost îngropat nelăsând niciun moștenitor în viață în urma sa care să îl urmeze la tron.

Cartea are acest dar minunat de a menține interesul prezentând și frământarea și dezamăgirea lui Carter care își dorea foarte tare să descopere acest mormânt despre care se zvoneau lucruri, dar nu se știa nimic sigur, dar arătând și o parte din istoria Egiptului antic, despre viața faraonilor, despre traiul lor, desfrânarea în care trăiau, ori chiar ideologiile pe care le aveau și le puneau în practică în ciuda opozanților.

Citiți, este o carte fascinantă cu un final plin de supoziții. Credem că Tutankhamon ar fi pățit una sau alta. Poate o infecție, ori o lovitură la cap, poate omucidere ori un accident stupid. Poate un complot sau pură neglijență.

Featured

De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Featured

Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…

Featured

Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com
Featured

La mulți ani copile!

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp m-aș întoarce în copilăria mea. În zilele friguroase de iarnă când mă jucam afară cu frații și cu vecinii până se făcea noapte și mai vedeam pe unde merg doar pentru că lucea zăpada sub lumina becurilor de pe stradă.

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp aș alege ziua în care mă jucam cu sora mea în curte de-a gătitul când făceam sarmale din noroi în frunze de viță pe care ni le dădea tata și ne arăta cum să împăturim sarmalele.

M-aș întoarce în toate momentele fericite din copilărie să le retrăiesc  pe viu nu doar cu ochii minții și să mă încarc cu toată energia momentelor bune. Să mă însoțească pe parcursul vieții să îmi țină de cald când îmi este frig.

Nu am nevoie de de o super putere pentru a revedea momentele fericite din viața de adult. Ele sunt aici cu mine și le văd cu ochii minții ori de câte ori îmi este dor.

Copilăria nu este nicicum cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia. Este chiar cea mai grea. Nu înțelegem copiii, nu știm prin ce trec, nici ei nu înțeleg și ne este greu să le acceptăm trăirile și emoțiile. Clar nu are cum să le fie ușor, așa cum nici nouă nu ne-a fost pe vremea când ai noștri nu aveau nici măcar idee cum să facă să ne înțeleagă în loc de a se strădui să fim obedienți.

Copilului din interiorul meu îi doresc  o zi senină ca o dimineață de primăvară proaspăt înverzită. Să se simtă azi iubit și îmbrățișat așa cum nu a fost în atât de multe ocazii.

Copilului meu mic îi doresc să se simtă tot timpul în siguranță, iubit și să își amintească cu drag de copilăria proprie iar temerile și eșecurile să știe că îi întăresc caracterul.

Copiilor din jur le doresc să râdă când le este ușor, dar să râdă și când le este greu. Să fie convinși că va veni o zi în care le va fi mai ușor și greul va fi trecut în mare parte.

Copiilor mari care țin înăuntrul lor pui mici ce așteaptă să fie recunoscuți, văzuți și auziți să se reîndrăgostească de copiii din ei și să le ofere o înghețată, un zâmbet și o îmbrățișare pentru că merită și cu siguranță au nevoie.

Copilul meu azi va primi o îmbrățișare la prima oră, o înghețată bună, câte un pupic de la oamenii mei dragi și mult râs.

Ai voștri ce primesc astăzi?

happy children playing with pink feathers in street near building
Photo by Ben Mack on Pexels.com
Featured

Am citit: Endal – Allen& Sandra Parton

Endal este o poveste reală, o povestire, o înșiruiure a propriilor trăiri, emoții, sentimente care vin la pachet cu deznădejde și furie, toleranță și acceptare. Este povestea srisă de soții Allen și Sandra Parton in memoriam labradorului lor Endal, cel care avea să le aducă speranță și să le schimbe viața în bine.

Povestea nu este doar despre și pentru câine deși reprezintă o componentă majoră, însă este și o poveste sinceră și sensibilă despre viață și greutățile ei.

De data aceasta voi face ceva ce nu fac de regulă, însă nefiind vorba de o ficțiune voi detalia puțin din poveste care este foarte cunoscută, cel puțin în Marea Britanie.

Povestea începe când Allen suferă o puternică traumă craniană în timp ce se afla în misiune în războiul din Golf. Din acel punct viața i se schimbă dramatic și nu în bine în prima fază și pentru mulți ani. Sunt convinsă că mulți dintre cei care trec prin accidente care îi lasă traumatizați fizic pe viață trec prin stările prin care a trecut Allen de la furie la tentativă de suicid. De la deznădejde la ură față de cei apropiați. Sunt stări extrem de greu de gestionat pentru cei din jur, lucru pe care îl confirmă și Sandra, soția acestuia.

Ce a mânat-o pe ea în lupta aceasta în a-și ajuta soțul în condițiile în care multe altele ar fi cedat și ar fi plecat, doar ea știe. Cum a reușit să treacă peste propriile temeri, anxietate și depresie pentru a-și îngriji soțul invalid care refuza să creadă că așa va fi pentru tot restul vieții este iarăși ceva greu de crezut.

Accidentul lui Allen a afectat propria lui viață, viața soției sale, a copiilor, a prietenilor, le-a fost afectată viața socială, cea profesională, iar cea de familie este lesne de înțeles. Am apreciat foarte mult la ei faptul că știau să ceară ajutor. Că au apelat la organizații, fundații și chiar și ei au făcut voluntariat, lucru care le-a adus schimbarea în bine.

Endal era cățelul aflat la organizația canină în dresaj pentru persoanele cu dizabilități și el a fost cel care l-a ales pe Allen și nu invers. Din momentul în care cei doi au început să coexiste viața lui Allen s-a schimbat simțitor pe toate planurile iar Endal a devenit o mică vedetă în Marea Britanie.

Citiți povestea aceasta, este impresionantă, dar și dură prin simplitatea faptelor prezentate. Nu are artificii literare, însă este coerentă și scrisă în tandem de către cei doi soți.

Am apreciat franchețea cu care își dezvăluie sentimentele lumii întregi. Îmi închiupui că nu este ușor să vezi ură în ochii partenereului și apoi să scrii lucrul acesta cu sinceritate într-o carte ce va depăși granițele țării.

La finalul cărții Endal își încheie misiunea față de Allen, se pensionează  însă nu înainte de a-și pregăti un nou succesor care să aibă grijă de stăpânul său așa cum și el ar fi avut dacă ar mai fi trăit.

Featured

Cine folosește roșia pe post de fruct și nu de legumă? Și încă una cu mașini.

Chiar am curiozitatea aceasta: câți dintre voi care spun mamă ce aș mânca un fruct se gândesc la roșie? Eu una nu. De altfel eu nici măcar nu pot mânca roșia fără sare și nu o pun niciodată în coșul cu fructe, o așez mereu lângă castravete, ardei gras sau ceapă verde, asezonate cu puțină brânză.

Roșia este o plantă din familia solanaceae apropiată de tutun, ardei, cartof, vânătă. Acum, ce anume din toate cele enumerate sunt fructe de roșia a tras lozul acesta necâștigător?

Conform Wikipedia roșia este din punct de vedere botanic un fruct și cu această informație reținută dar ignorată Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis în anul 1893 să o treacă la legume pentru colecta taxelor vamale. În anul 2001 Uniunea Europeană (zău ce de treabă au și oamenii ăștia) au decis oficial că roșia este fruct și nu legumă. Na, ce mai poți zice!

Eu pun roșia în ciorbă, în paste, în salată nu mai zic. Pe platou cu slană și ceapă verde se simte chiar răsfățată. La piață este lângă legume, la supermarket este la raionul cu legume. Pe niciunde nu este la fructe și se pare că nu vrea nimeni să o integreze într-o salată cu fructe. Dar, nu este politically correct să îi tot spunem legumă, legumă când ea urlă din toate semințele alea necoapte și verzi cum apare pe tarabe că este fruct.

Era să uit ce bine merge fructul ăsta necopt la murături. Niciun alt fruct nu este așa gustos murat cum este roșia necoaptă. Care culmea că își schimbă și numele din roșie în gogonea, ceea ce clar este altceva.

Tot din categoria când n-am treabă să îmi fac OMS s-a gândit să propună ca în orașele aglomerate mașinile să ruleze cu legendara viteză de 30 km/h pentru că astfel nu mai mor tinerii și copiii (de adulți și vârstnici nu a zis nimic, pesemne adulții singurii care mai și contribuie cu forță fizică și intelectuală sunt dispensabili) și la această viteză se salvează toate viețile care altfel ar trece în neființă din neglijență.

Ăștia de la OMS ar trebui să cunoască Bucureștiul. După ce stai mai bine de o oră în coloană oriunde ai merge în acest oraș și nu te miști cu mai mult de 5 km/h atunci propunerea lor li s-ar părea hilară. Da, viteza trebuie reglementată, însă nu la nivel de mers pe jos. Și nu, nu viteza este principalul factor în cazul accidentelor, ci lipsa reacțiilor, lispa educației rutiere, lipsa bunului simț. Hai că știm cu toți, doar în România toate acestea dau pe dinafară.

Și nu uitați, roșia merge de minune tăiată cubulețe mai mari, asezonată cu sare și piper, stropită cu ceva ulei măslinos și întins în zeama aia cu un colțuc de pâine proaspătă. Dacă ăia de la OMS ar cunoaște asemenea taine, nici aberații n-ar mai gândi și ar propune roșia să fie legumă că-i o chestiune serioasă pentru care necesită să plătim niște oameni care să decidă ce și cum.

photo of person holding cherry tomato
Photo by Dương Nhân on Pexels.com
Featured

Mi-a fost dor de înghețată!

A fost o vreme în viața aceasta în care căutam griji când nu le aveam la acel nivel și când consideram că trebuie să merg cu valul și să mă plâng de orice și cât mai vocal. Să fiu cea mai amărâtă, cea cu mai multe probleme, cea căreia i se întâmplă necazuri. Universul nu îmi era prieten deși dorea să îmi fie. Apoi a venit o vreme când am scuturat cojoacele acestea de pe mine și mi-am dorit drept prieten un univers întreg.

În această viață a mea care era puțin altfel și mai puțin mulțumitoare călătoream destul de mult. A fost o vreme de vreo zece ani în care an de an cel puțin o dată intram în Sibiu. Pe vremuri ca să ieși din țară pe la Arad treceai direct prin inima Sibiului. Cum să nu te oprești când practic te invita măcar cinci minute să respiri aerul din Piața Mare.

Îmi plăcea când tranzitam Sibiul noaptea. Era liniște și pustiu și în drumul nostru era un mic fast food deschis non stop unde vindeau cel mai mare șnițel pe care l-am văzut eu în interiorul unei chifle. Și era bun cum nu mai mâncasem până atunci. Nici șnițelul de la mama de acasă nu era așa bun ca acela. Între timp bodega aceea se numește altfel, nu știu dacă mai este deschisă non stop și nici nu mai am motive să tranzitez Sibiul atât de mult.

Însă cel și cel mai mult mi-a fost dor de înghețata din Sibiu. Am descoperit-o în centrul vechi acum mai bine de zece ani. Acea înghețată la dozator în cornet crocant din napolitană. Era înghețată și în București la dozator, însă rar era gustoasă. Și în afară de combinația vanilie-ciocolată altceva nu prea gustau papilele mele. Pe când în Sibiu am descoperit o gamă largă și variată de arome și culori. Eu sunt mai mult genul vanilie dacă nu se poate cu fructe și în ultimă instanță ciocolată. În Sibiu am avut ocazia să gust și să testez diferite arome de la mere verzi la frăguțe, de la fructe de pădure la zmeură. Înghețata sățioasă, cremoasă, aromată și rece. Cu dorul acesta pe limbă am mers recent într-o vizită scurtă până în Sibiu. Mizam pe căldura de afară ca să fiu sigură că găsesc dozatoarele cu înghețată în Piața Mare. Mere verzi și frăguțe a fost combinația câștigătoare. A fost suficient de rece cât să nu curgă în șiroaie pe cornet de cât de cald era afară. A fost suficient de răcoritoare încât să îmi amintească de înghețata pe care o mâncam aproape zilnic acum mai bine de zece ani în Sibiu pe vremea când era capitală cultural-europeană.

Chiar mă gândeam că dacă aș fi eu responsabilă de promovarea unui oraș cu înghețata aș începe. M-aș asigura că la mine în oraș sunt cele mai bune sortimente de înghețată din lume, cele mai diversificate, cele mai colorate, cele mai cremoase și aș face din localitate orașul înghețatei în orice anotimp. Vara să se topească de la căldură iar iarna să o vând caldă în pahare biodegradabile.

înghețată cu mere verzi și frăguțe
Featured

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Am citit: Verdictul plumbului – Michael Connelly

Și iată că am revenit la thriller, una dintre plăcerile mele nevinovate. Nu este la fel de intens ca Fata din tren sau ca Pacienta tăcută, nici măcar ca Credem-ă când mint, însă are câteva elemente pe care eu le iubesc atât în cărți cât și în filme: avocați, anchete, procese și sunt cucerită. Din păcate m-am documentat abia când am terminat cartea și am aflat că este o serie întreagă numită generic Mickey Haller și eu am citit fix a doua carte din serie. Nu mi-a încurcat lectura cu nimic, se reiau unele informații și nu m-am simțit ca picată în subiect, însă mi-a plăcut atât de mult că aș fi vrut parcă să încep cu începutul. Cu toate că pe de altă parte au început să nu îmi mai placă seriile, la fel ca și serialele mă prind prea tare și mă forțez prea greu să rămân ancorată aici în realitate și nu între pagini.

În caz că interesează pe cineva și se apucă de seria Mickey Haller las aici toate titlurile pe care le-am găsit eu: Avocatul din Limuzină, Verdictul Plumbului, Până la capăt, The Fifth Withness, The Gods of Guilt și Jocul de domino, toate sub autorul Michael Connelly.

Avocatul din limuzină a beneficiat de ecranizare în 2011 cu Matthew McConaughey în rolul principal. Acum oscilez dacă să citesc cartea sau să văd totuși filmul.

Cartea de față pornește ca temă principală de dezbatere un procesc cu o acuzație de dublă omucidere și suprinzător povestea se răsucește în așa fel încât procesul nu mai este pion principal pentru că apar alte situații mai incitante.

Mi-au plăcut răsturnările de situație fără să fie prea multe, fără să mă facă să simt povestea ca fiind trasă de păr, fără să lungească fără rost doar ca să iasă un număr de pagini. Pe de altă parte nu este o carte wow, nu te ține cu sufletul la gură, este destul de cumințică, însă este relaxantă și ușor de citit. Vă doresc o săptămână ușoară fără verdicte greu de digerat.

Featured

Mia are picioarele răcite – Stephanie Schneider & Astrid Henn

Ați auzit de picioare răcite? Eu mi-am imaginat că poate strănută sau le curge nasul când am văzut pe copertă o fetiță cu picioarele legate cu șosete ca să le ajute să se facă bine.

De fapt cartea aceasta scrisă pentru copii este despre o suferință emoțională transpusă într-una fizică. Acum să ridice mâna cine n-a auzit de la un pui mic mami mă doare burta fără să fie o durere fizică reală? Eu am auzit și încă aud și știu sigur că durerea de burtă are cauze emoționale mai ales când sunt anunțată și pe o anumită tonalitate.

În continuare am să spun o răutate și cred (sper) că este prima pe care o scriu când vorbesc de cărți, de regulă aleg să scriu doar despre ce mi-a plăcut pentru că știu că pot influența pozitiv. Prefer să nu spun ce nu îmi place în cărți fie că sunt pentru cei mici sau pentru cei mari pentru că este părerea mea personală și oamenii în general percep diferit așa că las negativul doar pentru mine și recenzez doar pozitiv. Însă aici vreau să spun ce nu mi-a plăcut deși este posibil ca doar eu să văd asta: nu îmi plac desenele. Pentru mine vizualul este foarte important, iar în această carte personajele îmi par ca după boală cu cearcăne sub ochi și pielea palidă.

Altfel spus, Mia este o fetiță care își dorește să se împrietenească cu o colegă nouă de grădiniță însă pentru acest lucru mai întâi trebuie să își depășească timiditatea, lucru care nu este deloc ușor. Universul însă are grijă să o plaseze în proximitatea colegei de grădiniță dându-i astfel șansa să se împrietenească cu aceasta. Însă până acolo mai întâi trebuie să își gestioneze sentimentele care îi apar în urma frustrării. Să rezolve singură problema picioarelor bolnave când mama nu îi ia în seamă plângerile. Să se deschidă atunci când mama întreabă care este cauza reală a îmbolnăvirilor de picioare. Greu vă spun mai ales pentru o vârstă atât de mică. Mai ales când imaginația mai mult te încurcă decât să te ajute.

Vă doresc picioare ne-răcite, pantofi pe măsură și șosete vesele să aveți.

Featured

Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Ostropel la 30 de ani

Eu provin. Nu, nu am început bine. Eu sunt bucureșteancă, nu provin de nicăieri. Dar cum nu m-am materializat singură în această lume am ales din nu știu ce motive o familie modestă dintr-o zonă geografică numită generic Moldova. Acum ca să ne dăm politically corecți, zona bate în Muntenia, este dincoace de Milcov și este bine știut doar că Moldova începe doar de la Milcov, posibil chiar de pe celălalt mal al Milcovului, nu de pe ăst mal. Cum ar zice jumătate din olteni, moldoveni și un sfert din ardeleni: din Muntenia!

Acum că am lămurit acest aspect și nu am lăsat loc interpretărilor o să vă spun despre un fel de mâncare moștenit de acolo de dincoace de Milcov și adus la București. Nu a beneficiat de bucureștenizare că din ce știu eu nu a depășit granițele bucătăriei noastre de acasă pentru că nimeni nu l-a preluat. O să vedeți că nu ai cum să apreciezi pancreatită în stare pură. Mai întâi o să vă fac greață apoi o să vă fac bine… sau poftă…

Ostropelul de atunci versus ostropelul modern.

Nu este modern niciun ostropel, însă în bucătăria mea și în papilele mele gustative a intrat după vârsta de 30 de ani că atunci mi s-au dilatat puțin neuronii ăia responsabili de curiozitate, cunoaștere, acceptare și aparent divinizare a unui fel de mâncare.

Cele două ostropele au în comun două aspecte, doi cu doi, hai că este simplu: carnea și usturoiul.

Varianta pe rit vechi: se ia una bucată înaripată de țară și se pune toată la fiert, de preferat fără pene și deja decedată. Când a fiert carnea, se scoate din oală ce bucată dorește fiecare să mănânce, că e pulpă, piept, aripi, se colectează cu lingura de deasupra grăsimea care se ridică la suprafață când fierbe pasărea și se pisează deasupra mult usturoi, se presară sare, piper și se trântește la propriu lângă tot acest ansamblu o mămăligă vârtoasă. Asta este tot. În traducere: carne fiartă cu grăsime, usturoi și mămăligă. De aceea se numește mâncare din trecut și a rămas în trecut.

Cu această imagine în minte când îmi auzeam prietenele cât de des găteau și mâncau ostropel strâmbam din nas instantaneu. Ele probabil nu înțelegeau de ce iar eu nu pricepeam ce naiba să îți placă să mănânci grăsime cu mămăligă?

Toate până în ziua în care am primit un semn și am aprofundat situația că prea era ostropel în sus și ostropel în jos (de fapt se răhățise un porumbel din zbor de mi-a zburat ochelarii de pe nas, dar jur că în capul meu a apărut: fato apucă-te de ostropel. O fi de la asocierea cu pasărea, cine știe).

Am plecat de la rețeta Elenei care conține și cartof și am rămas în final la varianta cea mai simplificată: roșii călite în puțin ulei, carnea pusă (eu folosesc carne fiartă înainte pentru că este ori găină de țară ori de vită și necesită fierbere), sare, piper și o căpătână mare de usturoi pisat. Atât. Uneori mai pun mărar ca să obțin alt gust. Ostropelul cu vită este demențial. Așa se face că de doar câțiva ani este și la mine ostropel în sus, ostropel în jos.

Vă rog, femeile care vă știți însărcinate, dacă ați ajuns până aici, mai bine nu citiți.

Featured

Mă irită…cu blândețe.

Nu doar că mă irită, chiar mă enervează această expresie. Orice cu blândețe. Asta pentru că în capul meu este confuzie: ce e aia blândețe?

Nu zbier, nu țip, nu urlu, nu te scuip, nu te bat, nu te înjur, cam așa? Asta e blândețea? Și este suficient? Și care este omul de pe acest pământ care în relație cu ceilalți, nu mai spun în relația cu copilul propriu, care nu a ridicat niciodată tonul? Care nu s-a enervat si nu a răbufnit? Nu există! Nu cunosc toți oamenii de pe planeta asta, nici din țară, nici din cartierul meu și istoria jocurilor de familie spune că nici măcar pe vecini nu îi cunosc, dar sunt sigură, absolut sigură că nu există om care să nu își fi ieșit din papucii proprii măcar o dată.

Și atunci de ce se marșează atât de mult pe „cu blândețe”?

În tot mediul în care se propulsează informații cu și despre părinți și copii se agață de acastă expresie și o preiau și predau cu vieteza luminii astrale.

Și nu înțeleg asta cu blând dar ferm, blând dar pe poziție, blând dar nu știu cum. În capul meu nu se leagă asocierile astea.

Eu dacă aș fi în sfera asta aș miza mai mult pe respect și civilizație. Să ai respect față de copil, să fii civilizat față de el și față de cei din jur. Că sincer eu care sunt afară și în parcuri zi de zi astea văd că lipsesc: respect și civilizație. Mai lipsește căldura, mai lipsește și iubirea necondiționată, dar astea deja sunt detalii și pe urmă mă apuc să explic și ce este condiționarea și ce nu.

Poate fi blând pe cât de blând o putea părintele acela să fie, însă în momentul în care suflă fumul de țigară în fața copilului și apoi aruncă chiștocul pe jos nu este acolo respect față de copil, față de oamenii din jur, față de planetă și nici civilizație în gest. Valabil pentru multe alte gesturi din acestea care se văd cu ochiul liber pe stradă de la șervețele aruncate pe jos, ambalaje de orice și până la scuturat de copii ca să înțeleagă. Respect și civilizație, că altfel oamenii ăștia or fi blândețea personificată. Asta în cazul în care se pupă blândețea cu irascibilitatea.

Noi nu știm să fim calzi, calmi și iubitori și ne trezim deodată să fim blânzi. Dacă și știm este perfect, dar nu cei mai mulți nu excelăm.

Mie mi se pare că este cu unele cuvinte care prind aplomb ca la alimentele minune care beneficiază de marketing si sunt minune pe rând. Azi este goji, anul viitor avocado, o vreme afinele și tot așa. Azi este cu blândețe, peste o vreme irefutabil (ah, de fapt ăsta este preferatul meu), lui misogin i-a trecut popularitatea și sunt convinsă că într-o zi va fi și misandrie în topuri.

În concluzie dragilor și dragelor haideți să fim respectuoși, civilizați, atenți, sinceri, iubitori și cred că toate însumează blândețea. Spor să vă și iasă.

calm mother gently hugging little son
Photo by Keira Burton on Pexels.com
Featured

Mica mare relaxare

Este foarte ciudat cum înainte de relaxare vedeam mai mulți oameni fără mască, iar după relaxare văd mai mult oamenii cu mască.

Nu îmi dau seama dacă eram axată pe ce să văd și ce să taxez în mentalul meu, însă chiar mă gândeam în ultima vreme cât mai durează până dăm masca jos pe stradă că prea erau așa mulți fără mască. Aici în zona mea erau mulți tare, inclusiv prin mijloacele de transport în comun.

 Acum după relaxare când putem merge pe stradă fără mască dacă nu este aglomerat îi văd mult pe cei care poartă mască. Unii sunt tineri, alții bătrâni, însă sunt mulți cei care și-au păstrat masca.

Evident că cei care nu purtau masca înainte acum forțează lucrurile și prin spațiile închise cum ar fi magazine sau mijloace de transport în comun. De fapt cei care nu poartă mască în magazine sunt mai puțin decât ceui din STB. Cred că următoarea regulă la interior care va pica va fi aceasta a transportului public.

Nu știu dacă va trece sau nu pandemia aceasta în anul în care ne aflăm sau dacă mai vine vreun val, vreo altă tulpină modificată, însă devenise aberant să se mențină o regulă care oricum era prea puțin respectată.

Eu am purtat mască afară înainte să intre regula în vigoare. Am făcut-o pentru că așa am simțit. Vara trecută în cartierul în care eu locuiesc oamenii stăteau ca boabele de strugure grămadă pe ciorchine, era și foarte aglomerat și se mai număra și un număr mare de bolnavi de Covid. Când am luat decizia de a purta masca și în exterior nu mă gândisem nicicum că o să ne întindem atât de mult cu boala aceasta și că tot ce sperasem că se va termina de la lună la lună va depăși anul. Este cumva ciudat să merg pe stradă pe lângă alți oameni și să văd fețe și de la ochi în jos. Vedeam și înainte după cum am scris mai sus, însă acum nu mai sunt răzleți sau răzvrătiți, aș putea spune că sunt normali. Că la normalitate tot visăm, cu toate că normalitatea este diferită pentru fiecare.

Asta cu masca a trecut, acum vrem mai mult, normal. Ce mai urmează?

person on a bridge near a lake
Photo by S Migaj on Pexels.com
Featured

Am citit: Grădina de iarnă – Kristin Hannah

M-am obișnuit cu scriitura lui Kristin Hannah, cu faptul că fiecare carte citită lasă în urma sa râuri curgătoare. Cuvintele pe care le împletește cum numai ea știe să o facă lasă în urma lor o puternică sensibilitate.

Kristin Hannah se diferențiază prin stilul creat, nu în toate romanele, însă multe povești pe care le prezintă prin cărți au o parte de istorie brută însă stilizată pentru a fi încadrate într-o poveste din care niciodată nu lipsește iubirea.

Este o autoare care nu se teme să scrie de moarte. Și finalizează un roman cu happy end prin perspectivă și speranță și nu prin finalul hollywoodian cu care suntem fidelizați de prin filme romantice.

Este a doua carte pe care o citesc care are ca bază o poveste din istoria celui de-al doilea război mondial. Prima oară când am făcut cunoștință cu genul acesta de scriitură a fost prin intermediul cărții Privighetoarea unde amprenta istorică era invazia Germaniei în Franța în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Hitler. În Grădina de iarnă este tot poveste în poveste așa cum îi este stilul scriitoarei, aici chiar mergând mai departe și împletind povestea din poveste cu un basm. De trei ori poveste: sublim. Aici felia istorică se desfășoară în Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Stalin.

Din păcate noi pe la istoria de la școală aflăm mai mult fapte seci istorice fără prea multe implicații emoționale, iar asta consider că nu este suficient. Pentru a înțelege cât rău au creat și lăsat în urma lor războaiele este nevoie de mai mult decât fapte istorice tehnice. Avem nevoie să înțelegem și cât de mult au suferit oamenii, cum unii și-au pierdut viața. Cum fierbeau curele de la pantaloni pentru a avea ce mânca ori cum bunicul meu în lagăr în Rusia își mânca limba ghetelor din picioare pentru că nu avea mâncare. Lupta pentru supraviețuire înseamnă un război. Înseamnă selecție naturală a celor puternici în detrimentul celor slabi. Înseamnă răni supurânde în generațiile următoare.

Revenind la Grădina de iarnă este cartea în care se împletește prezentul cu trecutul, este despre relația dintre două surori și dintre mamă și fiecare fiică în parte, este chiar si despre relația dintre două prietene iar aceste teme se regăsesc în toate cărțile autoarei pe care le-am citit eu până acum și aș putea chiar să risc o anticipare și să spun că sunt teme centrale perpetuate în toate cărțile autoarei. Bineînțeles că merită citită fiecare carte în parte pentru că poveștile sunt totuși diferite chiar dacă temele se repetă.

Vă doresc lectură ușoară și sensibilitate pe măsură.  

Featured

Cât este de greșit să transmitem doar partea bună a vieții?

Am citit mult în ultimii ani. Și când spun mult exclud cărțile. Am citit mult on-line, pe bloguri, articole de presă, site-uri specializate pe diverse tipologii. Nu am instagram, abia am facebook și nu mă uit pe paginile altor oameni. Foarte rar accesez maximum 10 pagini ale prietenilor și 3 pagini ale unor oameni care mă interesează ce scriu. Nu mă uit la poze, nu urmăresc viața oamenilor. Pur și simplu nu mă interesează. Când o prietenă sau o cunoștință îmi arată mie, îmi trimite mie o poză din vacanță sau din orice altă activitate altfel zburdă endorfinele prin organismul meu. Este o altfel de comunicare, mai personală.

Cum anul acesta au explodat podcast-urile m-am aliniat și eu trendului și bine am făcut că am aflat lucruri tare faine. Nu mă știam pasionată de neuroștiință, însă acum știu sigur îmi place și mă ajută cum nici nu îmi închipuiam.

Pentru prima dată după zece ani de când mi-am schimbat furnizorul de telefonie mobilă m-am întrebat dacă totuși îmi ajunge internetul pentru că am ajuns să ascult emisiuni întregi pe stradă, în afara zonei wifi.

Pe lângă înregistrările științifice și culturale ascult și podcasturi care mă fac să râd sau cele în care sunt invitate persoane publice din industria muzicală dacă mă acaparează de la început. Așa am început să aud răspândită printre persoanele acestea publice cum că oamenilor, publicului larg, fanilor, adepților și indiferent ce mai au ei pe post de urmăritori și consumatori pentru ce livrează că este bine chiar cu titlul de trebuie să le arate doar ce este bine, pozitiv, frumos, fața mereu machiată, părul mereu aranjat, familia mereu fericită, mama mereu zen și totul mereu pe plus. Cam aceeași direcție care a făcut oamenii să comenteze cum că nu este în regulă să ai pe rețelele de socializare o altă viață paralelă și implicit diferită de cea reală.

Nu rețelele de socializare au construit falsitatea, ele doar au oferit locul de desfășurare. Oamenii, societatea au pus bazele falsității, a ascunsului sub preș, a nu ști nimeni ce-i în casa ta. Numai eu știu de câte ori am auzit în copilăria mea că atunci când ai o problemă acasă, indiferent de problemă, însă trimiterea era clară spre cea de cuplu, îți ștergi lacrimile, arborezi zâmbetul și ieși pe ușă pentru că nimeni nu trebuie să știe ce se întâmplă la tine în casă. Și ani de zile am crezut că așa trebuie să fie, că este în regulă să fie așa, că nu vorbim, că ne este rușine. Că divorțul este un eșec și căsătoria este până la moarte, chiar dacă moartea aceea a fost cauzată, voită și nu naturală.

Din păcate cei care activează în spațiul public, poate nu toți că nu îi cunosc și nu este în regulă să generalizez, însă cei pe care i-am auzit sunt oameni care cred cu tărie asta. Sunt persoane publice care sunt părinți și li se întâmplă ca nouă tuturor să își piardă răbdarea, să ridice tonul, să greșească, însă merg pe principiul că este rușinos să arăți asta pentru că lumea te judecă. Lumea te judecă oricum pentru că asta știe societatea noastră să facă pentru că toți suntem oameni răniți și mulți dintre noi nici nu știm lucrul acesta. Însă este de datoria morală a fiecăruia să aducă ceva bun și util în societatea pe care o împărțim toți. Nu este totul roz la tine ( ar fi dubios să fie așa) nu scrie despre asta, nu vorbi. Arată ce vrei tu să arăți, dar să fie real.

Și nu este real să mergi să iei pâine cu machiaj de gala premiilor Oscar și cu coafură demnă de Globul de Aur doar pentru că te știe lumea și lumea nu trebuie să vadă că de fapt ai cearcăne de la nopțile nedormite și riduri fine în jurul ochilor pentru că 20 de ani aveai în urmă cu 20 de ani. Cum nu este normal să arăți în industria aceasta a parenting-ului doar ce ai realizat tu bine, frumos, deosebit sau ai făcut și ți-a ieșit și atunci vii cu titluri bombastice de genul soluția, rețeta, medota infailibilă. Da, sunt, chiar așa sunt, dar omiți că sunt pentru tine și că din lucrul cu copiii personali nu poate ieși o schemă general valabilă.

Viața nu este roz, viața roz este obositoare. Oamenii sunt oameni. Diferiți, unici însă toți ne dorim să fim acceptați, asta este clar că de aici pleacă și percepția aceasta cum că este ok să arăți ce nu ești tu. Și ca să răspund la întrebarea din titlu, da este foarte greșit să transmiți doar ce este frumos în viața ta, chiar dacă ție îți apasă niște butoane de pozitivitate și se eliberează niște endorfine în organism, sigur și ceva dopamină dacă primești like-uri și mai ai și ceva comentarii apreciative, însă la nivel de comunitate consider că este un act egoist și pe termen lung nu îl ajută nici pe cel în cauză, declanșatorul de pozitivism aparent.

Vă doresc să aveți parte de socializări reale.

trendy ethnic woman applying lip balm in front of mirror
Photo by RF._.studio on Pexels.com
Featured

Moda copiilor pe afară: îmbrăcat bine din cap până-n picioare la douăzeci de grade cu plus

Mă tot învârt în jurul acestui subiect de multă vreme. Am zis hai să nu mai judec, să nu mai critic că și așa nu ajută pe nimeni. Că îmi ajunge mie de câte ocheade înfrunt când ies cu copilul pe afară și nu este îmbrăcat conform standardelor celor care ne ies în cale. Că oamenii nu înțeleg de ce să aibă cizme de ploaie la patruzeci de grade sau combinații ciudate de materiale și culori. Tocmai de aceea că în accepțiunea unui copil nu este ciudat, încă nu are aceste filtre. Dar nu-i nimic că îl aduce grădinița, școala, societatea la linia care trebuie, aia unanim acceptată.

Eu înțeleg că sunt copii cu personalitate sau cu creativitate puternică și unii vor geacă cu glugă în luna iulie. Știu că doar am trecut și eu prin asta până în momentul în care au dispărut gecile și nu au mai fost vizibile, n-au mai prezentat nici interes. Însă de aici și până la a vedea nu unul, nu doi, ci zeci de copilași blindați până în diți când afară sunt douăzeci și mai bine de grade, mi-e greu să cred că toți au personalitate puternică. Mai ales atunci când pun mâna pe căciulă și o trag de pe cap și imediat se aude: Băh, pune căciula la loc. Acum!

Așa cum cei de pe stradă și din parcuri se minunează că al meu copil de multe ori este cel mai dezbrăcat de acolo și eu mă minunez cum mai toți copiii sunt exagerat de îmbrăcați. La cea mai mică adiere de vânt hop căciula. Mă distrează enorm părinții care sunt îmbrăcați aproape de plajă, dar copilul are hanorac, vestă și căciulă.

M-am bucurat când am văzut în fața grădiniței o mamă care dădea jos straturile de haine de pe al său copil că era întradevăr foarte cald. În momentul în care îl ajuta să dezbrace o bluză cu mânecă lungă si să rămână în tricou mă gândeam cum o fi stat copilul acela la grădiniță atât de îmbrăcat toată ziua. Uimirea a venit abia după ce a dat jos bluza cu mânecă lungă atunci când am observat că avea și maiou pe sub tricou. Scpăse de un strat, dar a rămas cu alte două.

Știu că sunt copii care sunt mai friguroși. Am și eu un exemplu în familie de un copil care mă uimește de cum poate resimți frigul deși nu s-a chinuit nimeni să îi pună straturi de haine, ci din contră. Dar nu a mers. Frigul este frig. Însă mă îndoiesc puternic că toți cei pe care îi văd eu prin parcuri și pe stradă, acei copii care aleargă de curg apele pe ei sunt toți, dar absolut toți din categoria friguroșilor.

Eu am fost copilul care purta căciulă până în iunie. Căciulă și vestă tricotată de bunica. Muream de cald, leșinam pe sub hainele călduroase, eram roșie la față, dar nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap și nici vesta de pe umeri. De ce? Pentru că răceam des, foarte des, eram miss viroză în absolut fiecare anotimp și mama considera că mă ferește de răceală dacă sunt bine îmbrăcată chiar și atunci când afară erau temperaturi ridicate. Abia când am început să dau jos straturile de haine, să las corpul să îi mai fie și frig și nu doar exagerat de cald, abia din punctul acela au început și virozele să îmi mai dea pace. Asta și o multitudine de alte conștientizări. Doar mai binele este răul binelui cum bine am simțit și eu pe pielea mea.

Nu ajută să îmbraci un copil ca pentru Siberia, să îl duci în parc și acolo să te superi pe el că aleargă și pe urmă transpiră. Deși pare greu de crezut copilul chiar are capacitatea de a se îmbrăca suficient de gros sau de subțire pe cât îi este și nevoia, am citit treaba asta într-una din multitudinea de cărți pentru parenting pe care le-am citit și deși mi-a fost greu să cred, am ales să testez. În cazul nostru s-a adeverit. Asta când fashion-ul nu bate vremea și consideri că e mai cool să fii îmbrăcat sumar la minus douăzeci de grade atâta timp cât arată bine, frigul devine o opțiune, căci da mai pățăsc și din astea.

În concluzie, a venit vara, dacă nu calendaristic, măcar în termometre, chiar este cazul să băgăm căciulile în dulapuri. Zic și eu…

playful girl in mask running along lawn
Photo by Helena Lopes on Pexels.com
Featured

Între noi nu există secrete

Am încredere oarbă în el și el în mine, de aceea ne spunem tot. Absolut tot.

Eu am crescut în bula în care femeile au avut de suferit din cauza bărbaților, prin urmare la mine a ajuns un mesaj foarte puternic, acela de a nu îi spune soțului tot ce întrerprinzi pentru că asta îți poate aduce multe neplăceri. Pe măsură ce am crescut în bula mea socială mesajul s-a schimbat și am întâlnit oameni care promovau sinceritatea în cuplu.

 Ok sincer dar, până unde?

Până la capăt ar spune unii, fără absolut niciun secret.

Mi-a luat ani să înțeleg că a avea părți din mine care țin de mine și sunt ale mele și eu decid și aleg cu cine să le împart nu intră la categoria secret ci mai degrabă identitate care este a mea și care este absolut normal să fie a mea.

Chiar orice nu pot să îi spun partenerului. Și nici nu doresc. Nu este de interesul partenerului să știe cum și în ce fel mă hăhăiesc eu pe unele grupuri cu fetele sau ce mai șușotim pe acolo. Sunt glumele noaste și noi le înțelegem.

Pe lângă glume mai am și spațiul de refulare. Am nevoie să mă plâng, să urlu, să zbier, să mă vaiet acolo unde sunt înțeleasă de o minte asemănătoare cu a mea. Și este mai bine pentru toată lumea ca eu să urlu într-un loc unde celălalt nu ia probleme mele să le ducă acasă ci le lasă acilo în spațiul comun, decât să urlu în propria casă și să perturb echilibrul. Fac și asta, însă nu este cazul chiar de fiecare dată.

A-mi aparține mie nu înseamnă a minți sau a avea secrete care pot clinti încrederea celuilalt în mine, înseamnă a avea grijă de mine ca să pot avea grijă de cei de lângă mine. Cu toții avem sau am avut momente în care nu am fost bine cu noi, dar am avut grijă de cei de lângă noi, lucru care ne-a adus un dezechilibru și mai mare. Un automatism format de un program de sacrificiu scris undeva în trecut și care își face de cap în prezentul fiecăruia. Eu clar am trăit asta.

Nu am atins perfecțiunea, nici echilibrul, nici zen-ul, doar mai rescriu din istoria personală când mi se mai deschide mintea pe alocuri. Mi se mai întâmplă și din acestea. Și nici nu am căzut din pat.

A nu se înțelege că eu încurajez minciuna sau mințitul partenerului, însă cred cu tărie că a te dezvălui treptat și câte puțin este de bun augur într-o relație, mai ales una pe termen foarte lung.

Până la urmă chiar se poate pune semnul egal între nu am secrete față de tine și încredere oarbă? Adică acea încredere de neclintit, de neîndoit, de nestrămutat? Cred că varianta mai bună ar fi am încredere în tine că vei lua deciziile potrivite astfel încât să nu ne fie periclitată relația. Că secrete avem toți sau ar trebui să avem, sau chiar ar fi normal și sănătos să avem.

white and black french bulldog
Photo by Anna Shvets on Pexels.com
Featured

Am citit: Față către față. Întâlniri și portrete – Andrei Pleșu

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Revenind la carte de față, reprezintă o culegere, potrete, prefețe și postfețe, întâlniri și interviuri pe care le-a avut autorul de-a lungul vieții sale cu cei enumerați în carte.

Este o carte de cultură, în ansamblu un text inteligent presărat cu ceva umor ironic sau comic de situație. Este o carte profund admirativă la adresa celor care sălășluiesc între pagini prin cuvinte.

Nu vă așteptați să găsiți portrete în sensul clasic al cuvântului. Sunt mai degrabă schițări personale asupra unor caractere culturale și politice, unii dintre ei trecând deja în neființă de mulți ani.

Mi-a adus această scriere într-un stil mai degrabă gazetăresc decât literar o îmbogățire la nivel cultural. Am citit despre nume care ar fi trebuit să fie sonore sau poate că sunt într-un anume spațiu, dar pentru mine necunoscute.

Este interesant la Față către față întâlniri și potrete că deși între pagini se vorbește despre cei trecuți la cele veșnici începând de la oameni politici – Helmut Kohl, Corneliu Coposu, Bronislaw Geremek sau Vaclav Havel, oameni de cultură – Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Marin Tarangul, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu sau Monica Lovinescu, colegi de la Dilema – Magdalena Boiangiu, Aex Șerban, Zigu Ornea sau Tita Chiper, toți după cum spuneam nemaifiind în această lume și până la „politicieni de tranziție” cum îi numește dl Pleșu, ori chiar ziariști care încă se află printre noi, toată cartea are o prospețime, ceva care stilistic pare fresh, părea valabilă și acum zece ani, dar pare și peste alți zece ani.

Aș îndrăzni să spun că este o carte de luat și de citit în vacanță că ne tot bate la ușă după ce un an întreg mulți dintre noi am suspendat și vacanța și ideea de vacanță. Este tonică și intelectuală, relaxantă fără să te rupă complet de realitate și promițând să nu lase creierul să lâncezească.

Featured

În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook
Featured

O sută de metri gânduri

Am auzit expresia o sută de metri gânduri într-o reclamă și mi-a rămas într-un colț al minții. Mi-a plăcut tare mult. Îmi place gândul, este cel cel care nu mă părăsește niciodată, chiar dacă de mai bine de patru ani intră frecvent în stare latentă.

Se întâmplă uneori să fiu atât de obosită încât să adorm devreme și să mă trezesc în creierii nopții. Și tot uneori se întâmplă să nu mai vină somnul. Este în regulă. Eu prietenă cu somnul nu am fost niciodată, nu fac o tragedie din asta, nu sunt în depresie dacă nu dorm și nu sunt furioasă dacă nu adorm la loc în vreo noapte. Pot gestiona oboseala, și pot recupera somnul. Dacă aș putea funcționa și exista și nu m-ar speria toți specialiștii care îmi spun că practic mori dacă nu dormi suficient, puține ore de somn nu m-ar deranja. În fond, noaptea este atât de liniște.

Când nu pot să readorm mă împrietensc cu gândurile. Vin peste mine, le primesc, le lasă să își facă de cap. Unele sunt optimiste, altele pozitive, vocea rațiunii este panicoasă, însă toate sunt ale mele și vin din mine. Am multe gânduri însă uneori nu le aud de la mult bruiaj și zumzet și zgomot. Uneori în timpul zilei nu aud nici gândul care îmi spune ia și pentru tine o sticlă cu apă când ieși afară. Sau cel care îmi spune mergi și fă pipi că îți explodează vezica. Da, se mai întâmplă și din astea, se cheamă grija pentru mine sub nivelul mării.

Când îmi dau gândurile pace sau le dau eu lor mai mult voit, vine imaginația să mă viziteze. Iubesc imaginația, mă poartă pe unde gândul nici nu știe. Cele mai bune texte ale mele sunt scrise noaptea. Nu, nu prea ați apucat să le citiți pe aici pentru că le uit până dimineața. Dacă somnul nu îmi este așa prieten, lenea îmi este în schimb tovarășă de nădejde. Nu mă abandonează nici măcar noaptea.

Până la urmă las să vină la mine și amintirile. Ele sunt măsura constantei în viața mea. Uneori vin amintirile frumoase, de prin vacanțe ori călătorii, de când eram mult mai tânără și mă tot minunez când au trecut anii atât de repede. Parcă am clipit și timpul a trecut. Alte amintiri nu sunt așa plăcute, unele mă înfurie, altele doar mă enervează, altele au menirea de a mă mai apostrofa puțin. Nu mă sperie amintirile indiferent de natura lor.

În general nu îmi este teamă să stau cu mine, nu mă apasă gândurile astfel încât să fug de liniște. Când este liniște situațiile sunt mai clare, lumea se desfășoară altfel, obiectivele sunt mai limpezi. Când este liniște nu sunt pe fugă și apuc să observ și că îmi sunt ochelarii murdari. Când este liniște apuc să văd lucruri prin jurul meu. Îmi place noaptea pentru că este liniște nu pentru că pot în sfârșit să dorm.

A fost de curând o noapte cu gânduri.

calm well dressed male standing near window at home
Photo by Anastasiya Vragova on Pexels.com
Featured

Mă sperie când farmaciile îmi urează un Paște fericit

Se face cumva că am ajuns să primesc notificări pe mail de la farmacii. Informări, reclame, delete fără să deschid, lene să mă dezabonez. Primesc oricum notificări de la tot felul de firme, firmulițe, reclame de fel și soi că nici nu le țin socoteala, le văd acolo în inbox cum mă așteaptă să mă informeze. Nimic nou și nici neobișnuit la mine, nu sunt eu singura care împărățește această lume a informărilor pe mail.

Ei la mailurile de la farmacie altfel stau lucrurile, parcă îmi dau așa sentimentul că le sunt datoare cu ceva. Uite ți-am trimis mailul cu reducere la medicamentele pentru ficat, vino să le cumperi. Cam așa și cu mailurile în care îmi urează de bine de sărbători. Paște fericit și un colebil la reducere. Ce-i asta? Informarea îmbolnăvirii? Anticiparea îmbolnăvirii?

Vino la noi la farmacie.

Dar nu sunt bolnavă.

Încă! Până ajungi la noi, cât stai la coadă sigur te imbolnăvești. Ți se pune un cârcel, ai crampă muscalară, nu se știe niciodată. Noi suntem pregătiți.

Cam așa se derulează în capul meu un dialog dacă ar avea loc între mine și cel care gândește să îmi ureze pe mail în preajma sărbătorilor.

Serios, nu mă simt datoare față de nicio insituție cum mă simt datoare față de farmacii. Nici nu știu pe care să o mulțumesc mai repede că eu am 10 numai așa cât mă învârt pe loc. În care să intru? 10 diferite, nu le-am pus la socoteală pe cele care se repetă din cinci în cinci metri. Care or fi ăia care îmi oferă cel mai bun pachet de Paște?

Bună ziua, am venit să iau pachetul de Paște. Știți cel care este menționat în mailul cu urarea de sărbători.

Aaaa pachetul îmbuibare îi spunem noi. Nu mai avem, s-a dat.

Păi și eu ce fac acum fără îmbuibare?

Așteptați până la următoarea sărbătoare și veniți mai din timp, nu mai așteptați până în ultima clipă că vedeți se dau foarte repede urările de sărbători.

Mare mi-e grădina mail-ului!

woman in pink dress and white stockings
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex – Meg Hickling

Da chiar așa, am citit o carte cu un subiect atât de delicat în țara noastră, ca să nu zic de-a dreptul tabuu. Să vorbești despre educație sexuală în societatea în care părinții se opun introducerii în școli a unor astfel de cursuri este prea mult de suportat pentru mulți dintre semenii noștri.

Generația mea a fost crescută fără prea multe explicații pentru că nici părinții noștri nu știau ce să ne spună, nici ei nu au fost educați din punct de vedere sexual, școala nu i-a ajutat, medicii nici atât. De altfel medicii încă sunt jenați, mulți dintre ei, să discute deschis aspecte despre sănătatea sexuală. Un singur medic ginecolog m-a întrebat de-a lungul timpului ce metode de contracepție folosesc. Cu niciun medic nu am discutat despre orgasm sau suspiciuni de boli venerice. Mă amuză când tot văd sau aud pe diverse căi media, medici atât de dezamăgiți că oamenii preferă Sf Google în loc să le ceară părerea de experți, însă atitudinea celor care se ocupă de ramura aparatului reproducător de multe ori lasă de dorit. Cu toate acestea pentru o informare corectă astfel încât să putem oferi la rândul nostru ceva calitativ copiilor este de preferat să întrebăm medicul care va fi nevoit să ne lămurească, asta în speranța că nu dați peste unul super plictisit sau scârbit de timpul pe care i-l ocupați.

Foarte utile sunt și cărțile cu tema educației sexuale. Nu e musai să luați de bună tot ce scrie acolo, unele informații nu se pretează pe societatea noastră, însă tot cred că putem depăși stadiul moțului și al floricicăi și putem pronunța penis și vulvă, testicole și vagin fără să ne adunăm fața de pe jos.

Mi se pare foarte interesant că în această carte se tratează un subiect extrem de actual și de vechi în egală măsură: abuzul sexual. Autoarea menționează că acei copii care sunt crescuți în inocență și naivitate cum susțin părinții lor și nu le oferă informații de sănătate a întregului organsim, sunt cei care nu pot impune limite și cei mai predispuși abuzurilor sexuale.

Este foarte utilă cartea pentru cei care nu cunosc la rândul lor prea multe informații, ori corecte pentru că aduce lămuriri în toate aspectele care duc la o educație corectă, de la menstruație la boli venerice, la cum este corect să decurgă un examen medical atât pentru fete cât și pentru băieți. De ce este importantă autoexaminarea și cât de util este să le oferim copiilor informații absolut corecte pentru a crețte generații sănătoase și informate.

Și da cred că este absolut necesar să trecem peste jena noastră și să pronunțăm cuvinte cu care nu am fost obișnuiți. Pe de altă parte mulți nu au nicio problemă să înjure în fața copilului însă au mare problemă să îi explice ce este acela ciclu menstrual. Am cunoscut mame care nu le spuseseră de ciclu fetelor lor nici la vârsta de nouă ani când aveau toate șansele ca fetele să înceapă să aibă ciclu. Nu erau pregătite. Mamele.

În carte autoarea spune că informații trebuie să oferim de cnd copilul începe să vorbească și îl punem să recunoască diverse părți ale propriului corp și sunt de acord cu lucrul acesta. Așa cum știe unde îi sunt ochii, unde îi este nasul să știe și unde îi este penisul că doar pipi nu face pe nas.

Eu am citit cartea aceasta pentru a avea o idee despre complexitatea informațiilor pe care trebuie să le ofer la vârsta copilului meu, îmi făceam griji să nu ofer prea multe și să nu fie copilul pregătit. Este ok, am aflat că am oferit chiar prea puține deși din punctul meu de vedere am spus despre o groază de lucruri.

Vă doresc curaj să depășiți jena dacă o aveți, iar dacă nu cu atât mai bine.

Featured

Înroșitul ouălor – între trecut și prezent.

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Featured

Simțul civic: cât este de dăunător?

Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.

Chiar așa o fi?

Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.

De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.

Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.

Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.

În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.

Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.

Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.

Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.

Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.

Featured

Vine, vine vara/ Se ridică restricții în toată țara

Acum ceva vreme scriam că primăvara a venit cu restricții și ceea ce speram să fie doar o glumă nesărată s-a dovedit a fi realitatea cu care tot trăim de ceva vreme. Acum se pare că totuși ne relaxăm nici nu mai știu a câta oară și nici nu mai contează atâta vreme cât rămânem relaxați și incidența cazurilor nu mai crește.

Nu doar că nu ne mai dorim restricții și închideri, nu mai putem duce restricții și închideri. Nu mai vreau să stau cu ochii pe ceas la ce oră trebuie să fim în casă. Nu mai vreau să mă grăbesc să ajung la magazin că se închide și nu am apucat să iau apă. Nu mai vreau să trag de copil să se grăbească că ne prinde închiderea pe afară. Nu mai vreau!

Bineînțeles că nu ține nimeni cont de ce vreau sau mai ales de ce nu mai vreau eu, aici calculele sunt de alt fel.

Mi-am dorit ca oamenii să fie unitari în responsabilitatea lor pentru a putea încheia această pandemie în timpul cel mai scurt și nu în cel mai lung. Însă pe lângă bâlbele conducătorilor pe care îi avem la conducere, mai avem și nepăsarea oamenilor care nu ajută, ci din contră, face rău.

Pandemia nu s-a terminat doar pentru că s-au ridicat restricțiile din weekend. Și nici nu știu dacă este o idee chiar atât de bună. Mereu am avut impresia că ne-am relaxat de fiecare dată prea repede doar ca să avem de unde să ne închidem iar. Da cred că un program scurt la magazine nu a fost o decizie bună pentru că a dus la îmbulzeala oamenilor și că ar fi fost utilă și o restricționare a numărului de oameni în magazine. Ce rost are să închizi magazinul cât mai devreme când înăuntru oamenii se calcă pe bombeu la propriu? Unde este logica? Știu că mulți vor spune că nu era nevoie să fie înghesuială în 3 zile când ai la dispoziție o întreagă săptămână pentru cumpărături. Și asta este adevărat, doar că majoritatea vinerea are un program normal de muncă și nu redus. Prin urmare la magazin pentru cumpărături de weekend tot dupa orele 17-18 ajungeau oamenii. Numai zic și eu. Bine că a trecut. Vine căldura, vine vara. Trebuia să să aibă și oamenii ăștia care se strâng în parcarea din fașa blocului unde locuiesc eu un motiv legal de a rămâne afară până pe la 1 noaptea că doar pe ei nu i-a împiedicat nici măcar o stare de urgență, dar altceva.

Altfel spus pare că suntem pe punctul de a ieși din această pandemie sau poate este doar impresia mea unde primăvara aceasta unde am văzut copaci înfloriți și iarba crescută îmi dă un sentiment de reînoire.

Umblați cu atenție, știți că noi avem un cult pentru aglomerarea marketurilor înaintea oricăror sărbători.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com
Featured

Să vină iepurașul și cu cărți de primăvară.

M-am gândit să las o listă scurtă cu ce cărți mi-ar place mie să primesc dacă ar fi să țopăie iepurașul pe la mine prin ogradă. Mă rog, asta în cazul în care nu le-aș fi citit. Dar cum am scris deja despre ele, clar le-am și citit, așa că cine vrea să mă cadorisească să mă caute că liste mai am :).

Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Este cea mai recentă carte despre care am scris aici pe blog. Inimă de cerneală este fantasy, destul de stufoasă, are aproape 500 de pagini, însă se citește ușor și rapid. Mi-a plăcut că m-am prins greu în ce perioadă a timpului se desfășoară povestea. Dar m-am prins până la urmă, nu vă faceți griji, se pare ca încă funcționez. Un om care este extrem de pasionat de cărți, poate scoate din povești obiecte și personaje atunci când citește cu voce tare, așa cum și poate trimite în poveste lucruri și oameni din timpul prezent. Un schimb pe schimb cum ar veni.

Dune – Frank Herbet

Să mai rămânem puțin în zona SF-ului și să readucem în actualitate o carte de demult, Dune. Este una dintre SF-urile mele preferate, îmi place povestea, lumea inventată, denumirile găsite în carte. Îmi place cum sunt toate acolo construite și îmi mai place și cât de reușit este filmul acela din 86. Am scris câte ceva aici.

Acolo unde cântă racii – Delia Owens

Nu am cum să nu recomand cartea aceasta că doar vine vara în curând și racul va fi la putere. Încă nu am aflat unde cântă racii după ce am citit toate cele aproximativ 500 de pagini, însă am aflat că este o expesie de genul unde a înțărcat mutul iapa. Dacă știți răspunsul la aceasta, aflați și unde cântă racii. Diferența este că expresia cu racii sună foarte melodios. Am detaliat aici.

Fata din tren – Paula Hawkins

Să trecem puțin la thriller și recomad această carte care este ușor de citit, lasă cititorul să doarmă noaptea, nu îl bruschează emoțional. Este interesantă, are intrigă, mister, face cititorul să își dorească să descopere misterul. Mare parte din carte se petrece fie în tren fie în trecut în amintirile unei femei care este alcoolică și cu o credibilitate scăzută. Detalii aici.

Pacienta tăcută – Alex Michaelides

Rămânem în zona thriller-ului și las în listă și această carte care merge pe același principiul ca al precedentei: mister, intrigă, dorința de a fi puțin Sherlock Holmes și de a anticipa ce s-a întâmplat, cine este vinovatul. Tot o femeie este pionul central al cărții, doar că aici mare parte din acțiune se petrece în spital unde personajul principal se află într-o muțenie absolută. Aici despre această carte.

Să vă fie cu folos! Spor la citit! Și dacă prindeți iepurașul scuturați-l bine că cine știe ce pică din el.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Genunchi juliți și coate zdrelite

Mi-am petrecut copilăria așa ca mulți de altfel, la țară la bunici. Nu aveam copii cu care să ne jucăm, dar noi am fost trei frați și pe alocuri ne-am fost suficienți. Nu aveam jucării, însă aveam insecte pe care le mai alergam și uneori le prindeam și aveam porumb cât vedeam cu ochii din care îmi puteam face câte păpuși voiam eu cu păr de ce nuanță voiam eu în funcție de cum era mătasea știuletelui.

Eram toată ziua ba prin copaci, ba prin vii, pădure, câmp, printre ierburi înalte și mărăcini pe care deseori nu îi vedeam. Avem multe, multe zgârieturi. Nu știu cum făceam însă uneori eram mai mult pe jos decât înfiptă bine pe două picioare. Fie că mă împiedicam, alunecam, ori pur și simplu cădeam din picioare, mă loveam frecvent. Aveam genunchii plini de răni care se vindecau doar după ce mă întorceam în Capitală. La mult timp după ce mă întorceam. Nu știu cum se făcea dar aici nu eram la fel de împiedicată.

Stratul de coajă din genunchi era atât de gros că uneori pe sub ele lucra niște puroi care mai ieșea pe la margini afară. Nu aveam leucoplast, nici fașe de vreun fel, nici betadină, poate rar și foarte rar niște iod când mai ajungeam prin raza vizuală a mamei. Altfel luam ușor coaja, curgea sânge, se făcea altă coajă și tot așa.

Eram oare rezistentă? Posibil. Însă este posibil și să fi dezvoltat o reziliență pentru că nu era nimeni care să mă aline, să mă oblojească ori care să îmi accepte supărările. Am căzut, m-am ridicat. Îmi ștergeam lacrimile cu mâna murdară de praf, mă înnegream pe față și aia era. Nu alergam la nimeni în brațe unde să mă culcușesc până îmi trecea durerea sau măcar oftica faptului că am căzut. Am învățat să rezist.

Total opus față de cum sunt cei mai mulți copii de astăzi. Cei care sunt crescuți cu sentimentele la suprafață și nu băgate sub preș așa cum am învățat eu că se face. Sunt sensibili, vulnerabili și cu un torent de emoții, cel puțin din ce am văzut eu. Și cu toate informațiile primite pe toate canalele, să vrei să nu te informezi și nu prea ai cum că practic îți bate informația la ușă și intră peste tine în casă, tot mai aud pe afară: hai că nu ai nimic! Nu te doare! Nu ai pățit nimic!

Uneori ăști micii nu plâng de durere, ci de furie, de frustrare, de supărare, cel puțin văd la al meu copil și sunt convinsă că nu este ceva singular. Este adevărat că uneori îmi vine și mie să râd când îmi amintesc ce julituri aveam eu și ce zgaibe văd la copil, însă încerc să îmi amintesc să nu mă compar eu de atunci cu ce este acum, că oricum vorbim de personalități diferite, de nevoi diferite și oricum pe vremea mea nu era mai bine, eram mai rezistentă ceea ce nu a fost chiar un lucru grozav.

Un alt aspect interesant pe-afară este grija părinților pentru haine și încălțări. Să nu se murdărească, să nu se strice, să nu se ude. Iar tot acest pachet duce la interdicția de a merge la nisip. Nu știu de ce au pus ăștia lăzi ori gropi cu nisip în locurile de joacă pentru că mulți, foarte mulți nu au voie și nici acces acolo. Nisipul murdărește, este ud, miroase și ține rece, în general este aducător de multe nemulțumiri. Încă nu am văzut copilul dornic să se culce în groapa cu nisip, dar cine știe, poate nu am fost suficient de atentă. Devine din ce în ce mai dificilă pentru mine interacțiunea cu parcul și cu locul de joacă. Pe de o parte este mult NU, pe de altă parte se aud multe Da-uri, pe de o parte sunt părinți/bunici care nu se ridică de pe bancă, doar strigă la decibeli înalți la X-ulescu de multe ori până si X-ulescu se plictisește și răspunde, pe de altă parte sunt părinții (niciodată bunicii) care interacționează și cu copilul care nu-i al lui. Da, diversitatea poate fi bună, dacă nu ar fi atât de obositor pentru că în raza mea de acțiune ajung mai des cazurile de așa chiar nu.

Featured

Ce se ascunde sub mască?

Știți oamenii care vorbesc singuri pe stradă și care nu mai repezintă de multă vreme doar categoria celor vârstnici?

Oamenii care bombăne sau au conversații virulente cu ei înșiși?

 Ei bine, acum poartă mască. De nici nu mai știi de unde se aude zumzetul. Și știu, îmi dau seama că omul ăla vorbește cu el ca să nu zic singur, doar că acum îmi ia mai mult să îl și identific. Dacă nu se ceartă el cu el și e mai pe pace așa nici nu se mișcă masca prea mult și pare așa că doar respiră mai aproape de apoplexie.

Ce și-or spune oamenii ăștia cu voce tare atât de urgent că nu mai suportă amânare? Unii se încruntă, alții gesticulează, par că trăiesc în poveștile pe care i le mai citesc eu copilului.

De regulă oamenii ăștia nu vorbesc frumos când au conversații cu ei, nici nu dezbat evoluția umană la umbra sinelui guraliv, nici măcar formarea lumii nu îi interesează. De regulă sunt virulenți. Fie se ceartă pe ei cu voce tare pentru ceva ce au făcut greșit sau nu au făcut, fie ceartă pe altcineva căruia nu au curaj să îi spună în față ce gândesc sau ce i-a deranjat, așa că mai bine ii ceartă în autobuz când mai sunt 30 de oameni pe lângă ei.

Unii șușotesc în barbă și doar mormăie, alții sunt agresivi verbal, înjură, vorbesc tare, sunt în lumea lor în care totul este doar o ceartă cu vocea ridicată.

Sunt atentă la ei pentru că sunt mulți, foarte mulți în această categorie și bănănăie prin mijloacele de transport în comun, dau reprezentații sonore în spații publice. Înainte erau mulți bătrâni, foarte bătrâni, acum în schimb sunt și oameni pe care nu i-aș încadra chiar la categoria bătrâni, unii cred că încă mai sunt activi în câmpul muncii. Sau cel puțin așa par.

Trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Triluri matinale

Se întâmplă uneori, foarte rar în ultima vreme, să mă trezesc cu nopatea-n cap, înainte de a se ivi vreo rază a noii zile. Atunci când este complet liniște, când casa doarme, când vecinii nu fac duș, când strada este amorțită. Ador o astfel de trezire. Cu condiția să fiu odihnită și să nu mă trezesc cu vreo treabă.

Asta s-a întâmplat și ieri dimineață. M-am trezit când încă era întuneric afară și liniște peste tot. În liniștea aceasta se auzeau niște glasuri îndepărtate de păsărele. Am deschis ușa de la balcon și m-am băgat sub pătură învelită până sub bărbie. Și am stat în liniștea mea, în răcoarea dimineții ascultând cântecele păsărilor care trăiesc în urbea asta aglomerată. Nici nu știam că sunt atât de multe păsări cu glasuri atât de diferite. Nu le știu nici acum, dar le-am auzit, le-am auzit ca și când aș fi fost pe un șezlong vara la marginea pădurii unde păsările au adevărate concerte matinale.

Eu prin orașul acesta am văzut doar porumbeii care fac multă mizerie fiind foarte mulți, pescărușii pe care îi aud de la înalțimea apartamentului meu, guguștucii care își fac cuib din maximum cinci paie și uneori mai pierd oul printre ele și vrăbiuțele guralive. Altele eu n-am văzut, nici nu am recunoscut în glasul lor. Însă de dimineață era altceva. Era un mini concert, 4-5 glasuri distincte care se bucurau de liniștea de afară.

Am adormit așa în răcoarea dimineții, bine învelită și în cântecul păsărilor. Mai târziu, la ora opt, nu se mai auzea niciun glas, doar zgomotul străzii și motoarele mașinilor.

Featured

Am citit: Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Inimă de cerneală este o carte din categoria fantasy. Numai bună de citit undeva de pe la 14 ani, poate chiar și mai devreme dacă există cultură literară. Însă fiind fantasy poate fi citită la orice vârstă. S-a bucurat și de ecranizare în anul 2008 cu Brendan Fraser in rolul principal masculin.

Cartea are ca subiect central lumea cărților. Ei, cum e asta, să citești o carte despre alte cărți? Este interesant, vă spun eu. Pentru că în această carte, acele alte cărți sunt tratate cu grijă, cu respect, cu emoție, cu dorința de a le fi bine.

Cartea prezintă o lume plină de fantezie, sunt menționate zâne, praf zânesc, uriași, scuipători de foc și multe alte elemente fantasmagorice. Este o carte de vacanță, este relaxantă și te conduce într-o lume cu totul altfel.

Inimă de cerneală are de toate, are mister, anticipație, expectație. Are o relație tată-fiică  transpusă în pagini cu duioșie și încredere. Are aventura celor doi care ajung să trăiască pe pielea lor aventura din cărți înconjurați de personaje din cărți.

Personajul principal poate da viață personajelor din cărțile pe care le citește, atâta timp cât citește cu voce tare. Bine că această fantezie rămâne doar în carte, altfel ar fi plin de cobolzi și zâne pe aici prin împrejurimi.

Știți de fapt cum este cartea aceasta? Te atrage, te îmbie, te cheamă, te ține în suspans, îți cere să o citești.

Să ne înțelegem, nu este o carte pentru copii, este o carte fără vârstă, ce poate fi citită de oricine, este captivantă și acaparatoare.

În final las un citat din carte care mi-a schimbat puțin perspectiva asupra cărților pe care le iau în vacanță, mai ales că de ceva vreme tot insist asupra amintirilor pe care mi le creez:

„Dacă iei cu tine o carte la drum, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ți strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, și ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, înghețata pe care ai mâncat-o citind… Crede-mă, cărțile sunt ca hârtia de muște. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.”

Featured

Aventuri în țara virtuților – Alec Blenche

Multe cărți de-ale lui Alec Blenche au intrat până acum în casa noastră. Le-am citit pe toate de mai multe ori. Toate sunt educative, blânde, vesele, cu mult colorit pe fiecare pagină.

Ilustrațiile din Aventuri în țara virtuților se aseamănă foarte mult cu cele din Erus, au același ilustrator, așa că dacă acelea au avut succes, sigur vor avea și acestea.

Țara virtuților este o țară imaginară a unei fetițe care merge acolo ori de câte ori vrea o nouă aventură sau pur și simplu are nevoie să își lămurească unele curiozități pe care nu și le poate lămuri în viața reală.

Țara virtuților este populată cu domni și doamne care reprezintă câte o virtute, altele decât în seria Erus. Astfel că Alec Blenche reușește într-o carte să explice ce înseamnă curaj, modestie, respect, lioalitate și multe alte astfel de lucruri demne de învățt și de reținut, personificând virtuțile pentru a ajuta imaginația să își tureze rotițele.

Ca orice carte pentru copii, este destinată și părinților mai ales că noi pe drum am pierdut din virtuți sau le-am uitat pe undeva.

Lectură plăcută!

Featured

Proaspete și fierbinți, însă ușor răsuflate.

A fost demis Vlad Voiculescu. Îmi plăcea de el. L-am văzut acum foarte mulți ani când nu avea treabă cu politica în mai multe interviuri și îmi lăsase o impresie bună. Apoi ca minstru în guvernul tehnocrat nu a apucat să facă mare lucru, însă atunci parcă a lăsat o impresie mai bună decât acum. Pandemia asta cred că l-a surescitat mai mult decât putea duce.

Nu știu dacă greșesc, însă a părut că a fost înconjurat de oameni extrem de nepregătiți pentru că el a părut de multe ori nepregătit și luat prin susprindere în interviurile date jurnaliștilor. Multe lipsuri, multe lacune, multe spații. Comunicare multă cu minus, adică lipsă. Ori comunicarea este ceva din care mai știu și eu una alta. Suficient cât să știu că o comunicare deficitară a pus pe butuci afaceri întregi, a periclitat imagini de brand și a dus la demiteri de oameni situați în puncte cheie. Eu sper să se redreseze și sper să mai aud de el.

M-a amuzat teribil când am citit știrea cu și despre sporuruile bugetarilor. Alea în care angajații sunt supuși riscurilor. Nu sporurile în sine m-au amuzat, că unii chiar lucrează în condiții dificile, păcat că se profită de pe urma unor astfel de situații. M-a amuzat că sporul acesta era încasat în procentaj de la ăl mai mic la ăl mai mare după mărimea funcției. Ești Ghiță și ești expus riscului ai 5 lei, dar dacă ești șeful lui Ghiță și doar treci pe lâng risc ai 10 lei. Dacă ești chiar șeful șefului lui Ghiță și nici nu știi care este definiția riscului atunci ai 25 lei. Nu-i așa, ăla de la vârful piramidei este mai expus riscului decât cel de la baza piramidei care stă cu riscul în brațe. Cică se plafonează sporul ăsta, să existe același risc pentru toată lumea. Gata, riscul nu va mai fi discriminat.

Ministrul educației după fizionomie părea om serios. O fi, nu zic nu, dar în calitatea lui de ministru mă tot întreb dacă are toată faianța la locul ei. Eu tot mai aștept ministrul ăla, indiferent ce ministeriază, care vine și spune, da domnule, în guvernarea trecută asta și asta s-au făcut bine și le păstrăm. De când am eu capacitate de a vota, n-am auzit în niciun guvern că ăia de dinainte au făcut ceva bine. Exact așa cum niciodată un meșter nu va spune despre cel de dinainte că a făcut bine, tot timpul ăla a greșit și chiar grav, noroc cu el actualul care va face treaba bine, dar următorul care va veni după el îl va decapita verbal. Exact așa și cu miniștrii ăștia. Acum că toate probleme din învățământ au fost rezolvate și educația este stas, elevii au acces în laboratoare, iar la matematică nu adorm cu capul pe bancă, se vrea revenirea la trimestre în loc de semestre. Materia aia este în continuare multă degeaba, profesorii sunt în continuare mulți pe sistem vechi și ultra vechi, sistemul nu se adaptează la elevi și la unicitatea lor, ci îi transformă pe ei în niște linii ale sistemului, dar problema noastră majoră este că avem semestre.

În altă ordine de idei, să știți că am mâncat o înghețată cu caramel sărat ca să mă motivez să scriu acest text. Cum ar veni m-am recompensat în avans. Să-mi fie de bine, zic. Evident că știu că nu vă interesa, doar vă anunțam că s-a deschis sezonul de înghețată, care la noi nu s-a închis niciodată de altfel.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com
Featured

Viitorul sună bine, țara înfloritoare, deciziile greșite nu impactează populația

Întâmplare dintr-un moment al viitorului României după ce spitalele au căzut pe rând și nu a mai rămas nimic din ele, după ce pandemia ne-a dat o pauză să respirăm, medicii și-au mutat cartierul general în parcuri. Acum operațiile se desfășoară pe bănci, iar terapiile post-operatorii sunt amenajate în locurile de joacă.

În timpul unei operații, pacientul întins pe bancă, medicul îi cere asistentei care îl asistă la operație bisturiu.

  • Nu mai avem domn’ doctor, dar am ascuțit bine de dimineață cuțitele astea. Pe toate le folosea tăticu când tăia porcul și îi reușea de fiecare dată. Luați cu încredere.
  • Pensă, cere doctorul la un moment dat.
  • Vă dau penseta mea de sprâncene, am șters-o mai devreme cu un șervețel.
  • Ață se mai aude peste un timp.
  • Albă sau crem la culoarea pielii, întreabă asistenta.
  • Chirurgicală.
  • Aaaa, nu mai este de mult. Avem doar ață de cusut.
  • La culoarea pielii să fie.

După ce coase pacientul, doctorul cere să fie mutat în locul de joacă pentru recuperare.

Domnule doctor, domnule doctor, strigă o altă asistentă: pacientul operat ieri se plânge că îi este foarte frig, ce să îi facem?

  • Mai puneți o pătură pe el, vine soluția salvatoare.
  • Nu mai avem, le-am terminat cu pacientul de azi.
  • Atunci acoperiți-l cu frunze că doar suntem în parc.
ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Aripioare lipicioase, pișcăcioase, delicioase

Mă gândesc de ceva vreme la aripioarele acestea. Nu le-am mai gătit de câțiva ani și nu știu să spun de ce. Azi le-a venit rândul. Încă sunt indecisă ce garnitură să le fac, parcă aș merge pe un orez.

Așa că dacă nu știți ce să mai gătiți, băgați niște aripioare la cuptor. În mare parte se fac singure la foc mititel, dându-le timp și ies de te lingi pe degete. Bine, este inevitabil să nu te lingi pe degete că sunt lipicioase. Miam miam.

Să purcedem zic. Am luat una bucată caserolă aripioare, le-am spălat, șters și le-am împins delicat într-un castron mai mare. Acolo în castron le-am adus vecini de socializare: un praf de sare, unul de piper, paprika, puțin chilli, curry și puțin oregano. Toate mai mult sau mai puțin după gustul fiecăruia. Am mai pus o lingură de ulei, o ceașcă bere (nu vă impacientați, la mine copilul nu servește, dar vă puteți lipsi de bere). Eu am mai adăugat un sos dulce acrișor și unul asiatic, așa cam cât m-a lăsat mâna, undeva cam la patru linguri, dar să știți că eu am turnat cu sticla. Se găsesc sosurile acestea peste tot, pe la toate supermarket-urile. Am masat bine, bine aripioarele, pe toate părțile, le-am invitat în vas iena, le-am acoperit să le fie cald și le-am dat la cuptor la foc mic cam 60 de minute. Când s-a împlinit timpul le-am luat capacul să se rumenească puțin, însă nu înainte de a le întoarce ca sa se lipișocească pe toate părțile.

Ce a ieșit…mmm…greu de descris în cuvinte. Aripioare rumenite, lipicioase, dulcege, picante, dar nu mult și foarte gustoase. Iar sosulețul care a ramas puțin pe fundul vasului este de lins de acolo, totul se consumă.

Dacă nu vă place mâncarea picantă, puteți pune miere în loc de sosuri dulci-picante-acrișoare și ies și mai lipicioase. Eu am încercat și varianta cu miere, însă pentru gustul meu prefer mai mult picant și mai puțin dulce.

Să aveți poftă!

Featured

Frica de oală

Am avut de-a lungul timpului multe frici. Unele mai aberante ca altele. Nu am descoperit între timp elixirul vieții care mă scapă și de frici, dar la unele am înțeles până și eu cât de puerile sunt.

Așa se face că a fost o vreme în care mi-a fost frică de oală. Nu de gătit mă temeam eu, ci de oala sub presiune. Nu am idee ce scop malefic a avut cel care a inventat oala sub presiune, însă cu siguranță ceva, ceva i-a trecut prin cap de a gândit o oală care scoate atâta zgomot de ai impresia că pică o bombă atomică. Nu știu cum ar trebui să facă o bombă atomică, dar mă gândesc că ar trebui să aibă ceva zgomot de avertizare. Ei bine așa ar trebui să sune o bombă, fix ca oala sub presiune. Nu mi-a fost dat să aud dihanie mai zgomotoasă ca această oală.

Și ca să nu credeți că vă las neinformați, ori că vă pun la muncă grea în a căuta ce și cum despre oală că s-a găsit o nebună să scrie pe interneții glorificați ai patriei și să lase și treaba neterminată, vă spun că oala aceasta a fost inventată în 1679 de un francez pe numele lui Denis Papin. Însă populară a devenit în timpul celui de-al doilea război mondial când oamenii au realizat că ajută la economisirea de combustibil gătind în oala sub presiune. Iată că și partea de istorie fu satisfăcută.

Eu am primit cumva moștenire de la ai mei oala sub presiune și este un model vechi, nu ca cele noi electrice care au și funcții de multicooker. Veche domnule. Merge brici, dar are un zgomot de ridică părul pe ceafă. Sau încrețește după caz.

Câțiva ani nu m-am atins de oala asta. Știam ce zgomot infernal produce și îmi era pur și simplu frică de ea. Îmi era frică să o și închid pentru că dacă nu etanșa scotea un zgomot și mai puternic. Aveam mereu impresia că era pe punctul de a exploda.

De când a început diversificarea copilului și reorganizând alimentele care ne intrau în casă, am ajuns să gătesc cărnuri de țară și am realizat că nu pot pierde jumătate din zi ca să gătesc o ciorbă. Moment în care a intrat în scenă ea. Oala sub presiune. Și am luat-o din aproape în aproape cu pași mici. O perioadă am folosit-o doar când era soțul acasă. Dacă era să sărim în aer, măcar să fim toți de față. Dap, atitudine corectă. Apoi am luat poziție și am zis că nu mă face pe mine o oală, așa că doar îi punea capacul și putea să plece în treaba lui. Acum îi pun singură capacul, deși dacă este el prin preajmă încă prefer să mă lipsesc de treaba asta. Parcă tot am impresia că nu etanșează la fel de bine la mine. Frica pândește de după oală.

Este foarte utilă, reduce mult timpul de gătit. Chiar foatrte mult. Însă tot am impresia că mă poate omorî dacă își pune în gând.

Și asta dragii babei este una dintre fricile mele aberante, oala sub presiune. Tare mi-aș dori să citesc poveștile voastre.

Featured

Când vreau să mă amuz și nu-mi ajunge prezentul

Când vreau să mă binedispun pe termen lung mă întorc la Ion Pribeagu. Când vreau să zâmbesc și nu mă mai ajută podcasturile recente, tot la Pribeagu revin. Când vreau să zic da domnule, fix ca astăzi, îl iau pe Ion Pribeagu la citit. Uneori și pe Caragiale.

Sună prăfuit și deplasat? Este în regulă, doar am mai arătat eu pe aici pagini prăfuite în alte ocazii.

L-am cunoscut în poezii pe Ion Pribeagu în urmă cu ceva ani, nu prea mulți să fie cam 10, prin intermediul poeziei ‘Pandele‘ și pentru că mi-a plăcut am căutat și altele să văd ce a mai scris. Și a scris multe la viața lui și poezii și piese de teatru și satiră și pamflet cu toate că cele mai neastâmpărate au devenit cunoscute post mortem.

Pe numele real de Isac Lazarovici devine cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagul după ce a testat mai multe pseudonime pe care le-a abandonat pe traseu. Îmi este cumva ciudă că este cam uitat deși umorist fiind este cel care a dat viață textelor lui Constantin Tănase și mai este și cel care a creat cel mai cunoscut personaj acompaniat de Tango: Zaraza.

Mi-au plăcut atât de mult poeziile acestea că acum mulți ani, pe vremea când nu aveam copil și pe vremea când nici prietenii mei nu aveau copii și nu era nici pandemie și noi ne întâlneam fără griji să pălăvrăgim, să bem să pierdem vremea împreună, într-o seară din aceasta am căutat pe net și am citit multe, multe poezii de-ale lui Ion Pribeagu. Și ce ne-am mai amuzat. Și mă bucur acum că mi-am reamintit pentru că era o amintire care mi se ștersese din memorie deși n-aș fi vrut.

În final las o poezie care mi se pare mie că se potrivește mai bine cu vremurile pe care le trăim azi, un fel de-a râsu-plânsu zilelor noastre sau puțin umor negru de început de săptămână. Altfel spus, căutați ce a scris Ion Pribeagu și citiți-l, vă va binedispune, credeți-mă pe cuvânt.

Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

Featured

La 4 ani toată lumea moare

Al meu copil are deja 4 ani. La 4 ani viața este grea, frumoasă, curioasă. La 4 ani oamenii au început să moară. Și nu doar oamenii. Mor și gândacii, copacii, animalele. La 4 ani ne jucăm de-a moartea.

Eu cu moartea nu am avut o relație prea bună. Mă bloca mereu gândul la ea, nu îi înțelegeam scopul și nici rolul și nu înțelegeam de ce trebuie să ne naștem ca să murim. Știu, sinistru subiect am ales pentru perioada aceasta.

Între timp, citind, ascultând, căutând am armonizat relația mea cu doamna moarte. Astfel am ajuns să mă pot juca de-a mormântul. Ceea ce nu cred că aș fi putut face acum 6-7 ani. Așa se face că astăzi în joacă mă așez în mormânt, se pune pământ peste mine, încerc să nu mă gândesc la claustrofobie. În joaca de astăzi toți murim. În joaca de astăzi copilul moare frecvent. Este o joacă greu de dus, dar nu imposibilă. Am mai murit și pe la 3 ani, însă așa intens ca la 4 ani nu s-a întâmplat.

Nu s-a întâmplat până acum să am eu o problemă cu ceva pe care al meu copil să nu insiste. Să mă scoată din zona de confort, să mă solicite și să mă facă să mă blochez ca să evoluez puțin. Este în natura copiilor să ne fie profesori mai mult decât vrem noi să le fim lor.

Acum câțiva ani nu puteam nici măcar să vorbesc despre moarte fără să se strângă carnea pe mine, iar acum mă așez într-un mormânt imaginar. Asta da evoluție. Să pot să râd când nu puteam să o fac, să mă pot juca fără să mă blochez, să accept fără să refuz.

Aștept să văd ce jocuri de rol îmi mai aduce viața, în ce etape mai trebuie să îmi încurc papucii, ce cărți să mai citesc pentru a mai evolua puțin din ceața minții.

Nu vă speriați nu ne jucăm doar de-a moartea, jocurile de rol sunt diversificate de la de-a bucătăria la de-a mama și copilul, de la de-a magazinul, la de-a cățelul și stăpânul. Jocuri creative pentru minți odihnite.

Spor la joacă!

portrait photo of a skeleton in a santa hat on
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Teama mamelor de a nu le transmite copiilor ideea de sacrificiu a femeii

De ceva vreme tot citesc pe interneții patriei treaba aceasta cu feminismul, activismul, egalitatea și alte toate cele în care se face referire la femei. Însă și mai des de atât citesc despre teama sau cum să nu faci să transmiți mai departe copilului ideea de sacrificiu al femeii. Și nu doar ideea ci și meteahna. Lucru care este cam imposibil dacă mă întrebați pe mine. Bine, știu nu mă întreabă nimeni și oricum oamenii pot trăui liniștiți și fără să afle părerea mea, însă eu mi-o spun oricum.

Da, femeia face multe! Femeia a făcut din toate timpurile multe.

Bunica. Bunica mergea la toate muncile câmpului și muncile erau multe. Mergea la câmp la prășit de porumb, când venea acasă pregătea mâncarea pentru a doua zi la câmp, se trezea dimineața la 3 ca să lase gospodăria în ordine, să pregătească mic dejun și să pună la pachet tot ce era necesar pentru ziua de câmp. Mergea la tăiat, legat și cules de vie. Mergea când se cosea fânul la pădure la prânz cu mâncarea caldă. În prima parte a zilei gătea și se ocupa de gospodărie iar de la prânz se ocupa de întorsul fânului. În timpul acesta bunicul nu dormea și el mergea la aceleași munci, meșterea prin curte sau hrănea animalele. În schimb nu gătea și nu se ocupa de bagaje și pachete.

Mama. Mama a spălat de mână pentru cinci persoane ani mulți. A gătit pentru cinci persoane oale mari cu ciorbă. A mers ani de zile la serviciu în schimburi, inclusiv de noapte. Când noi copiii am crescut ne ocupam de curățenia casei. Ne ocupam atât de des că ajunsese să mi se acrească de cât scoteam covoarele afară. Nicio vacanță nu începea și nu se termina decât în bătut de covoare și șters de geamuri cu spirt și mobilă cu gaz. Era o dezinfectare și desprăfuire continuu. La un moment dat spusesem că eu când voi fi mare voi avea o casă numai din sticlă să nu îi fac nimic. m-a liniștit mama când mi-a zis că și sticla trebuie ștearsă.

Am ajuns mare și am o casă care este de fapt a băncii și care este absolut obișnuită, niciun geam în plus sau în minus. O casă în care este posibil ca la un moment dat în care eu mă plângeam de mizerie, haos și praf să fi fost mai curat ca în farmacie. Totul era ordonat, așezat, neclintit și nici nu acceptam deranjul. Totul era curat, geamurile erau mereu șterse. Acum, este într-adevăr haos în multe zile, însă este o evoluție, este un mare pas în față acest haos care m-a scos din ghearele perfecționismului. Măcar pe alocuri.

Cum să nu transmit eu copilului meu efectul acesta de sacrificiu al femeii când eu l-am preluat fără să gândesc? Iar treaba aceasta nu are nicio legătură cu inteligența. Că a fi prins în niște programe de care nu îți dai seama nu ține de inteligență. Cât să îi explic eu copilului că într-o casă și femeia și bărbatul pun mâna și fac împreună lucruri când vede în jur multe exemple în care în mare parte femeia face. Cum să îi arăt eu că și un băiat se poate juca cu păpușile, așa cum și o fată poate avea trusă de scule, când este suficient să meargă în locul de joacă și să audă exact contrariul. Bula să fie o soluție? Posibil, nu am de unde să știu, nu am testat-o.

De ce cred eu că nu poate fi oprită o astfel de moștenire? Chiar dacă într-o casă treburile se împart în mod egal, chiar dacă fiecare face câte ceva, există lucruri care sunt făcute doar de mama sau doar de tata pentru că posibil ca unul dintre ei să fie nepriceput în a face ceva sau pur și simplu să nu îi placă.

Și de fapt discuția voiam să o aduc în următorul punct: menajera. Ei bine, menajera este femeie. Întotdeauna. Copilul care va vedea în casă femeie la curățenie va ști din start că este un job de femeie, că este treaba femeii să faca ordine în casă și să spele wc-ul și să șteargă geamul. Chiar dacă mama nu face lucrurile acestea, chiar dacă nici tata nu face, însă cineva face și acel cineva este o femeie. Este naiv să crezi că un copil preia doar ce vede acasă la părinți. Un copil preia și ce vede în afara casei și ce vede în casa proprie la alte persoane care îi trec pragul. Sacrificiul femeii ca moștenire nu poate fi oprit, chiar dacă eu mama nu l-am preluat sau chiar dacă l-am preluat și am învățat să mă debarasez de el, moștenirea generațiilor al căror ecou încă se aude nu poate fi ștearsă printr-un clipit de gene. Nu degeaba se zice că dacă petrece copilul mai mult timp cu bona decât cu mama, acesta va semăna cu bona și nu cu mama, cam așa este și cu menajera. Este acolo în casă, transmite și fără să deschidă gura.

Eu nu spun aici că este greșit să ai ajutor la treabă în casă, cum nu este greșit nici să se împartă lucrurile în casă, însă este nerealist să sper că nu transmit generațiilor viitoare un astfel de program.

Featured

Am citit: Dragostea unei femei cumsecade – Alice Munro

Este o culegere de povestiri scurte, opt la număr, independente unele de altele și fiecare cu propria-i viață care se cere destăinuită sau ascunsă într-un ungher al timpului.

M-a cucerit coperta, atât imaginea femeii cumsecade care iubește, cât și colțul tăiat, toate m-au dus cu gândul la o carte de epocă, dar modernă. Da, chiar așa, o carte plină de controverse. Toate poveștile se termină fie în coadă de pește fie au un final grăbit. Toate poveștile au câte o situație, o poveste de iubire a unei femei față de cei de lângă ea, de acceptare și de dăruire. Și fiecare poveste tratează în maniera scriitoarei o situație reală întâmplabilă în viața multor oameni. Voi scrie pe scurt despre fiecare poveste în parte.

Prima poveste estea cea care dă și titlul cărții, Dragostea unei femei cumsecade, este povestea unei infirmiere care își dedică viața îngrijirii pacienților care nu au șanse de vindecare și în care ia naștere lupta dintre corectitudine și utilitatea socială a cesteia. Poate oare o persoană justițiară să acopere o minciună pentru a lăsa o familie să se dezvolte în bunu-i mers?

Jakarta dă titlul celei de-a doua povestiri care evidențiază prietenia dintre două femei și familiile acestora până în punctul în care viața îi separă. După ani de zile, la bătrânețe unul dintre ei reia legăturile cu ceilalți. Să fie oare prea bătrâni și prea târziu pentru a dezbate trecutul?

Insula Cortes este poveste unei tinere familii, mai cu seamă a unei tinere fete care intră cumva sub tutela inadecvată a unei familii mult mai experimentată în ale vieții și vârstei. Reușește până la urmă tânăra să descopere ce-i cu povestea citită în ziar cu ani în urmă în timp ce îl îngrijea pe bătrân?

Doar secerătorii este o poveste de vacanță într-un loc cu amintiri pentru bunica și mama celor doi copii. Vacanța este o poartă de reuniune și redescoperire a legăturilor între toți membrii familiei. Reușește până la urmă bunica să păstreze legătura proaspăt înnodată?

Copiii rămân cu tatăl în cazul acestei povești pentru că mama este cea care pleacă de acasă, din vacanță chiar, cu un alt bărbat care la vremea aceea nu putea trăi fără ea sau departe de ea. Reușește ea să refacă legăturile cu copiii?

Putred de bogată o povestire în care o adolescentă încearcă să fie rebelă, dar aceptată de familie și care la rândul ei încearcă să accepte situațiile în care o pune viața. Reușește ea oare până la urmă să înțeleagă dacă partenerul de lucru al mamei i-a fost și iubit sau doar au lucrat ămpreună?

Înainte de schimbare este povestea scindată dintre o tânără și tatăl său. Când pare că au găsit un liant de apropiere, tatăl moare. Încălcarea legii pentru binele social este un gest de lăudat sau de condamnat?

Visul mamei este povestea unei mamei rămasă văduvă pe care copilul nou născut o respinge în detrimentul unei alte femei pe care o acceptă să îl aline. Reușesc oare cei doi până la urmă să găsească un limbaj comun pe parcursul vieții?

Cartea Dragostea unei femei cumsecade scrisă de Alice Munro este “desăvârșită… miraculoasă prin finețea detaliilor și surprinzător de autentică. (…) Munro dovedește o putere de înțelegere a naturii umane care o depășește cu mult pe a semenilor ei.”

Featured

Vine vacanța cu trenul cu muci și tuse deși preferam să fie ăla din Franța și fără muci.

Un an întreg a stat al meu copil acasă. Din martie 2020 până în februarie 2021. În septembrie nu a mers în colectivitate, nu eram sigură, nu aveam încredere în sistem, îmi era foarte teamă de boală. Cum de boală nu am scăpat cu toată precauția mea, la redeschiderea din februarie a reintrat în colectivitate.

Când a rămas acasă anul trecut a colectat și o bronșită care mi-a dat multe griji la început de pandemie. Apoi un an întreg a fost mai ceva ca betonul armat. Niciun muc, nicio tuse, nicio colorare sub ochi ce indică un semnal de îmbolnăvire. În aprilie își băga picioarele în apă rece de munte și se tăvălea prin iarbă umedă și niciun nas nu a curs.

De la redeschiderea din februarie al meu copil a mers în colectivitate în 3 etape. Prima dată a mers două săptămâni. Două săptămâni întregi. Atât de tare m-am bucurat că după astea două săptămâni în care și așa obosisem să mă tot trezesc cu ceas și chiar devreme, mi-a făcut cadou o viroză care a trecut în exact două săptămâni, noroc că ne-a mai prins și o izolare între timp. După această mini vacanță de trei săptămâni a mers trei zile și a venit în viața noastră altă viroză. Bine, aici nu este sigur dacă a fost și ceva răceală sau doar alergie de la ceva ciupituri de la un animal posibil păianjen. Alte două săptămâni de pauză la finalul cărora a mers fix patru zile ca să vină acasă cu muci galbeni vâscoși, visul oricărei mame. Cam așa arată radiografia a două luni de colectivitate comparativ cu un an de stat acasă.

Mersul acesta în colectivitate mi-a adus și mie la pachet aproximativ aceleași boli ca ale copilului. Nu am scăpat de amigdale inflamate, febră, puroi în gât, inclusiv bronșită. Am ratat doar un streptococ ce pare a fi specific vârstelor mici, mare minune că m-a ratat. Iar după ce treci prin covid chiar nu îți mai dorești să treci prin niciun muc și prin nicio tuse, eu clar nu.

Da, da știu colectiviate, e normal, copilul are nevoie de alții ca el și să fie departe de mine și bla bla bla. Și eu am nevoie să dorm noaptea să nu aud tusea aia prin cel mai profund somn, să văd că poate respira fără să se audă tona de muci din nas. Și mai am nevoie să nu bântui pe la ușa medicului de familie săptămânal și nici să cheltui suta de lei în cel mai optimist caz după fiecare vizită la medic. Știți treaba aia cu medicamente gratuite? Nu există. Știți treaba aia cu medicamente compensate? Ei bine, sunt limitate, foarte limitate. Din partea mea, vacanță te salut. Am eu timp în viața asta să mă caut și la cap să văd cât din el mai funcționează cum trebuie.

Featured

– Alo! Bună ziua de la Poliția Comunitară

Dimineața noastră a început în forță și cu punctualitate din partea autorităților care au pornit de ceva vreme un amplu proces de curățare și spălare în sectorul 6. Astăzi nu sunt cârcotașă, nu voi menționa nimic negativ ca să subminez exemplul pozitiv. Astăzi este doar despre foarte bine că se întâmplă.

Așa se face că la ora 8 dimineața suna telefonul și la capătul undei s-a pezentat un domn polițist de la Poliția Comunitară care ruga a muta mașina pentru a se putea curăța și spăla zona. Se pare că mașinile primiseră informarea în parbriz cu o seară înainte, cu ora de începere 8 dimineața, însă mașina noastră nu era în parcare atunci, așa că la exact ora 8 un agent ne-a telefonat. Până la ora 9 au reușit să urnească aproape toate mașinile din parcare, unele au rămas pe loc.

Când spațiul a rămas gol s-a trecut la măturare, strângere de gunoi, spălare și înspumare a zonei. Lucru care m-a bucurat enorm pentru că în spatele locului nostru de parcare este un wc public pentru câini. Atât pentru cei liberi, cât și pentru cei în lesă că nu mai curăță nimeni după cei din urmă când aceștia își găsesc drept punct de evacuare un munte de caca. Sper ca această spălare să schimbe mirosul din zonă.

Alt aspect care m-a bucurat a fost exact curățenia în sine. În zona noastră trec frecvent lucrătorii de la ADP să măture și să strângă gunoiul, însă este o muncă superficială care nu are menirea de a lăsa în urmă o zonă mai curată decât înainte să se apuce de treabă.

De altfel în zona în care locuiesc am văzut spații verzi îngrijite și curățate de gunoi, chiar dacă sunt în continuare îngrădite. Oricum, la cum suntem noi oamenii, unde șoferii claxonează pietonii pe trotuar ca să le facă loc și coșul de gunoi este spațiul public, aș zice că gardurile alea pun o barieră. Nici nu știu dacă mai e cazul sau nu să te pui cu românul și să încerci cu orice preț să îl educi.

Dimineața mea a început bine în zumzăit de mașini muncitoare, de hârșâit de lopeți, de huruit de mașinuță măturătoare. Apoi ochii mi s-au umplut cu imaginea parcării pline de spumă și de un sentiment de curat ca atunci când cureți tot în casă și miroase a proaspăt.

De altfel, de pe pagina FB a primarului sectorului 6, domnul Ciprian Ciucu am aflat că se pregătește o cale de acces pietonala la intersecția de la Lujerului, pe sub bd. Iuliu Maniu, cu acces în Cora si spre Plaza Romania pentru a mai elimina din timpul petrecut în trafic, la semafoare. În acest sens vom amenaja si face lucrări un pasajul CFR deja existent (text preluat de pe pagina de FB mai sus menționată).

Featured

Slime zise. Și slime se făcu!

Mă tot învârt prin niște rețete de slime de ceva vreme. M-am gândit că poate fi un alt moment de a face ceva împreună cu copilul că și așa vine iar o perioadă cu mult timp la dispoziție. Nu e ca și cum nu am fi stat un an întreg împreună unde aproape că mi-am stors creierul de crativitate până a rămas o gaură acolo.

Revenind la slime, mi-a plăcut ideea de a combina culori, bilute și sclipici, nu mi-a plăcut mucozitatea lui, însă facându-l acasă mi-am dat seama că îl pot face și mai puțin slime și mai mult plastilină. După ce am stricat 400 ml de lipici, 4 sticle de glicerină și o jumătate de sticlă de colorant, am reușit să încropesc ceva. Hai că am scăpat ieftin cu stricatul.

Deși rețetele de pe net dau ca sigură reușita, mie nu mi-au ieșit. Mi-a ieșit în schimb rețeta din aproape în aproape, fără a pune de la început gramaj exact sub îndrumarea Elenei, care s-a dovedit a fi șefă la slime.

Dintr-un lipici transparent no name de 80 ml a ieșit slime-ul roșu care are o textură bună și se întinde bine. Am pus poză la final cu produsele rezultate. Am pus în castron 2 linguri cu apă și o linguriță cu glicerină. Pentru că se cam lipea, am mai pus în palmă o picătură de glicerină și l-am mai amestecat puțin, problema fiind rezolvată.

Cel alb care arată ca grișul cu lapte și scorțișoară, cel puțin așa am auzit :), este făcut din lipici Bic de 200 ml, 4 linguri cu apă, 2 sticle întregi cu glicerină și sticla începută de la cel roșu. Și ceva sclipici, fără colorant. Acesta este mai greu de manevrat, curge, nu se întinde ca cel roșu, însă este plăcut la atingere.

Toate ingredientele au fost puse puțin câte puțin ca să îmi dau seama cum se simte compoziția. Așa ne-au ieșit nouă și mai facem, dar voi căuta lipiciul transparent.

Pe BIC l-am găsit la Mega, lipiciul no name la un magazin de cartier cu de toate, glicerină am luat de la 2 farmacii, una a costat 2 lei și puțin, cealaltă 4 lei la altă farmacie, firme diferite, același gramaj. Colorant am găsit la Auchan, iar sclipici la Pepco.

Spor la frământat!

Featured

Satul din cărțile de parenting nu există

Am citit în una din multele cărți care m-au ajutat pe mine să înțeleg într-o oarecare măsură cam ce înseamnă treaba aceasta cu parentingul, că are copilul nevoie de un sat întreg pentru a putea crește armonios din toate punctele de vedere. Lucru care era posibil acum 30-50 de ani, însă îmi păstrez dubiile mele legat de cât de sănătos și benefic era pentru copil, cel puțin în societatea autohtonă. Lucru care posibil să mai existe și în zolele noastre prin cine știe ce sate mai mult sau mai puțin izolate, dar cu comunitate restrânsă.

În Nouăsprezece cărți care m-au făcut să fiu mai bine eu cu mine găsești recomandări de cărți de parenting și de dezvoltare personală.

Altfel în orașele mari unde tindem spre individualizare, comunitatea nu prea există. Copilul crește mai mult în afara familiei decât în interiorul ei. Nu mă refer aici la perioada aceasta de pandemie unde părinții și copiii au stat împreună non stop, mă refer la o perioadă normală în care grădinițele și after school-urile funționează normal, chiar full option. Un copil din societatea modernă petrece foarte mult timp în afara comunității, în afara familiei și în interiorul sistemelor educative.

Un alt aspect pentru care nu mai poți asigura un sat unui copil este cel al migrației. Nu știu câte familii mai pot spune astăzi că nu au nici măcar o rudă plecată în străinătate. De unde interacțiune cu unchi și mătuși, dacă nu sunt în raza vizuală? Uneori și bunicii sunt tot în străinătate. Satul este scindat.

Satul este un concept de comunitate. Familia extinsă, unchi, mătuși, veri, bunici, dar și vecinii sau prietenii părinților sunt persoane de încredere care pot interacționa cu copilul astfel încât acesta să intre în contact cu mai multe caractere, comportamente, situații din care poate învăța aspecte pe care nu le poate prelua din familia restrânsă.

Tot cărțile acestea spun că bine ar fi ca cei din sat să îl invite pe copil pe rând la plimbare, să fie un exemplu pentru el. Un aspect foarte frumos, ideal chiar. Gândindu-mă la mine, îmi dau seama că eu nu pot fi un astfel de exemplu pentru copiii din familie. Când nu aveam copil, nu ieșeam cu ei la plimbare pentru că timpul meu era limitat oricum și nu știam să interacționez cu copiii mici. Acum ei au crescut, dar eu am copil care este lângă mine și cu mine non stop, așa că dacă prind un moment de răgaz nu îmi doresc să interacționez cu un alt copil, fie el și mai mare. Lucru care cred că este valabil și pentru ceilalți membri ai familiei care își doresc să facă lucruri de oameni mari cu oameni mari după multă vreme în care au fost mai mult părinți.

Când eram eu spre adolscență aveam o mătușă pe care o admiram. Era mereu aranjată, cu manichiura făcută, avea unghii lungi, lucru la care aspiram de altfel. Avea părul mereu aranjat, era vopsită și fuma rar câte o țigară subțire. O vedeam sofisticată, deși o vedeam rar și nu petreceam timp special împreună cum zice în cărți. Pentru că într-adevăr deși ar trebui să aleg din cărți doar ce mi se potrivește mie, am reușit și să pun multă presiune pe mine pentru a atinge un obiectiv care se încăpățâna să fie altfel. Sat nu există în societatea modernă, chiar dacă ne vorbesc frumos cărțile de parenting.

Dacă nu aveți sat, vă doresc măcar un cămin confortabil.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook
Featured

De ce este găurit DN1?

An de an, absolut în fiecare an se asfaltează ceva, se repară ceva pe tronsonul drumului național 1. Și tot an de an, dar absolut în fiecare an în primăvară sunt găuri în asfalt. Cum? De ce? Probabil cam din același motiv pentru care se sparge asfaltul abia turnat pentru a se repara țevi, canalizări și ce o mai fi prin subteran în București. Pare că intră în aceași oală, chiar dacă sunt mâncăruri diferite.

Situația pe Dn1 nu arată prea grozav de oriunde ai privi-o. Nici din elicopter nu se vede prea grozav. Din tren nici atât că gem stațiile, dealurile și orice petic de pământ sub greutatea gunoaielor. Măi dar șoseaua, drumul acela super aglomerat de ce arată în fiecare primăvară ca după bombardament?

Când nu se asfaltează centura Ploieștului, se nivelează șoseaua la Câmpina care iese tot strâmbă. Când nu se asfaltează la Băicoi, se asfaltează la Nistorești. Când Comarnicul a scăpat neasfaltat, se asfaltează la Sinaia și tot așa an de an. Se mai rupe un pod, mai cate o bornă, mai apare o gaură fix în același loc an de an. Cum nu rezistă la noi asfaltul au curs până acum râuri de cerneală, cum pe toți îi doare în fund atâta timp cât situația tronează la fel, iar este ceva extrem de cunoscut. Nu vin nici eu cu nicio noutate, doar aștept să se încalzească, să înceapă asfaltările, să se stranguleze traficul și așa sufocat în partea aceea de țară și ne înjurăm între noi gândindu-ne ce blestem s-a abătut asupra noastră de nu ne rezistă asfaltul pe șosele?

Și ce-i cu denivelările alea domnule de pe drum? Că pe la Câmpina pe acolo dacă te apucă setea și bei fix în momentul acela în care parcurgi tronsonul cu denivelări ai toate șansele să înghiți sticla cu totul. Hai că sunt răutăcioasă, parcă anul trecut au îndreptat acolo și acum nu mai intră chiar toată sticla pe gât. Data viitoare sigur vor scoate o șosea dreaptă. Trebuie să le și iasă la un moment dat. Cam în aceeași situație se află și dumul spre mare. Că doar fiind cele mai circulate drumuri și cu interes și potențial turistic, este absolut firesc să aibă asfaltul într-o veșnică reconstrucție. Absolut.

Nu vreau o țară ca afară, că pentru asta merg afară. Vreau o țară civilizată. Încă mi se pare că se fură pe orice proiect, ne dăm la gleznele goale înghețate de frig târziu, ne mușcăm de posteriorul ce ne deranjează, ne de toate. Ca să mă resemnez aș putea spune că așa suntem noi și să ne luăm ca atare, dar nu vreau. Vreau DN fără gropi și asfaltat odată și bine. Am mai zis ca eu nu sunt doar turist al DN-ului și chiar dacă aș fi, este treaba mea unde aleg să merg.

Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com
Featured

Să fie quesadilla! Și quesadilla se făcu.

Așa am pocnit eu din degete când în minte mi-a apărut o quesadilla aburindă și în farfurie s-a transpus gândul meu. Exact așa s-a întâmplat, dar după ce am pocnit mai mult din degete și într-adevăr în farfurie a apărut mâncarea caldă, însă numai și numai după ce am gătit-o. Eu.

Prepar rețeta aceasta de ceva vreme, nimic complicat, nici rețeta nu este aceeași de fiecare dată, însă sunt câteva ingrediente pe care le păstrez la fiecare preparare. Dacă aș da deoparte parmezanul, ar fi o mâncare de post sau vegetariană, cum vreți. Am încercat și cu carne, însă mai mult îmi place fără carne.

Așa că în timp ce îmi pun într-un pahar un vin alb sec, îl dau deoparte când văd că ceasul îmi spune că este încă dimineață. Mai bine muzică. Nu prea tare că mă dor urechile. Tura asta quesadilla mea va avea și ciuperci. Am câteva ciuperci rămase de la pizza și le călesc primele în tigaie. Peste ele pun boabele de porumb și de fasole cu bob roșu, din conservă, bine scurse. Când s-au armonizat suficient invit și fâșiile de zuchini și la final un avocado mare, copt și pisat. Înainte de a închide focul pun și o mână zdravănă de parmezan, puțină sare, paprika, oregano, piper negru și ce condimente își mai dorește fiecare.

Când pun compoziția în lipie mai presar și niște parmezan, mai ajută lipia să se lipească pe margini în tigaia încinsă. Iau o gură de vin, parcă a trecut de douăsprezece și întorc lipia în tigaie să se rumenească și pe partea cealaltă.

De fiecare dată când gătesc acest fel de mâncare păstrez porumbul și fasolea din conservă, zuchini, avocado și parmezanul. Altfel ingrediente mai adaug sau scot în funcție de ce mai am prin frigider. Mai călesc câte o ceapă sau ceapă verde, ardei gras, 2 căței de usturoi, uneori roșii sau chiar roșii deshidratate și ce legume mă mai inspiră când și când. Sigur este o oră potrivită pentru vin. Și pentru quesadilla.

Pocnesc din degete pentru ultima oară și în față am o quesadilla aburindă și proaspătă care miroase ademenitor.

Să aveți poftă!

Featured

Ce s-a întâmplat?

Când eram mai tânără dădeam frecvent ochii peste cap când îi auzeam pe cei vârstnici câte planuri își făceau când urma să doarmă în altă parte decât în patul lor cel comod. Efectiv nu înțelegeam ce este așa mare problemă. Că nu pot dormi, că nu se odihnesc, că îi doare spatele, că e locul nou, că una că alta. Patul e pat oriunde ai fi.

Tot când eram mai tânără aș fi putut să dorm și pe bolovani. De altfel chiar s-a și întâmplat. Bine, nu am dormit eu efectiv, a dormit altcineva și eu am stat suport de drag pe aceeași bolovani ore întregi. Însă am dormit în fel de fel de paturi care mai confortabile, care nu, în cușetă de tren, în foste paturi de spital metalice și pe tot felul de canapele. Nimic nu mă deranja, puteam dormi și în picioare când mă ajungea oboseala de după distracție. De fapt oboseala nu mă prea ajungea pe mine, dar mai dormeam ca să nu cedez și să ajung să Doamne-ferește dorm prea mult.

Între timp am îmbătrânit și eu sau mi-a ajuns comoditatea la oase că se pare că nu mai pot dormi oricum și nici oriunde. Mă doare spatele, mă trezesc înțepenită, nu îmi place să fie prea rigid locul în care îmi așez oasele. Exact, fițe de om bătrân.

Recent am experimentat dormitul într-o canapea în care am mai dormit în urmă cu ceva ani și care nu mă deranja atât de tare pe cât m-a deranjat acum. M-am trezit de mai multe ori peste noapte, de dimineață a durat ceva să îmi pun toate oasele în mișcare și nici nu eram sigură dacă sunt odihnită sau nu.

Ce s-a întâmplat? Când s-a întâmplat? Când am devenit bătrână și comodă? Când a plecat dorința de aventură nocturnă cu drum de așternut străin? Este necesar să iau măsuri. Parcă prevăd că achiziționez un cort doar de dragul de a experimenta senzații noi de dormit. Hmm ce bine ar fi dacă ar încăpea în cort și patul meu…

Featured

Cărțile care reușesc să îmi curgă râuri

Până acum câțiva ani nu citeam cărți lacrimogene. Aveam eu parte de suficient de multă dramă încât să mai citesc și cărți care să mă inunde la propriu. Sau cel puțin asta credeam. Până mi-a picat în mâini Oamenii fericiți citesc și beau cafea care mi-a dat reset complet și m-a lăsat de la prima pagină într-un lac lacrimogen. De atunci am mai citit ce a scris Agnes Martin-Lugand, însă niciuna dintre celelalte cărți, drăguțe de altfel, nu au reușit să îmi mai curgă râuri.

În tot cazul schimbarea fusese pornită, odată robinetul deschis am simțit nevoia ca din când în când să îl aud curgând controlat prin intermediul unor cărți.

Așa am ajuns la Privighetoarea printr-o pură intenție neintenționată transformând-o pe Kristin Hannah în una dintre scriitoarele mele de de suflet la care mă întorc de fiecare dată când trebuie să golesc sacul în fantasmagoria proprie.

Spre deosebire de Agnes Martin-Lugand, la Kristin Hannah am găsit și în următoarele cărți drama frumos conturată pe care o caut uneori. Nu i-am citit toate cărțile, mai am și alte interese, însă cu timpul voi ajunge să îmi completez biblioteca.

Cu toate că nu citeam cărți lacrimogene, reușeam să citesc cărți care făceau cumva să se strângă carnea pe mine. Astfel că Agonie și extaz m-a purtat prin sentimente diverse, Prietena mea genială m-a trecut prin furie, revoltă, admirație. Privind înauntru m-a dus în zona de introspecție și de comparație pe principiul uff bine că asta nu am pățit. Iar 27 de pași m-a făcut să mă gândesc serios la cât de important este să primești ajutor și să fii acceptat pentru a te integra în societate, ceea ce înseamnă că nu doar omul trebuie să se adapteze societății, ci și societatea trebuie să se adapteze la om.

Îmi plac aceste cărți numite lacrimogene tocmai pentru că mă trec printr-o suită de sentimente și tocmai acest amalgan fac deliciul cărții. Plus faptul că explorarea imaginației este la cote înalte, mă transpun în sitațiile acelea sau mă gândesc cum ar fi dacă? Iar pe lângă toate acestea unele mai și vindecă, cele care nimeresc exact situațiile mele de viață.

Spor la citit cu sau fără râuri.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com