Featured

Copilul mic din interiorul tău îl porți cu tine toată viața, fă ceva și pentru el.

Toată lumea vorbește despre copilul interior. Pare un subiect supra-discutat. Însă el există, copilul zic. Copilul interior înseamnă toate dezamăgirile, toate neîmplinirile, toate neplăcerile copilăriei, mai ales ale celei timpurii. Toate sunt acolo în interiorul nostru și nerezolvate nu fac altceva decât să scoată ghearele din când în când. Copilul interior mai duce cu sine și bucuriile și împlinirile din copilărie și pe care caută să le retrăiască în viața de adult. De aceea căutăm constant mâncarea aceea pe care doar și doar bunica cu mâinile ei știa să o facă, acel gust pe care nu îl mai regăsim nicăieri și pe care nimeni nu îl poate reproduce. Toate sunt amintirile micului copil care sălășluiește în noi și pe care este bine să nu îl ignorăm. De fapt este musai să îi oferim atenție pentru ca viața noastră să curgă cât mai lin.

Eu de când sunt mamă, fac o mulțime de lucruri pentru copil și în numele copilului. Merg cu plăcere la cinematograf să văd filmele pentru copii, caut în vacanțe activități care să distreze și copilul, dar de care mă bucur grozav. Merg la zoo ca în copilărie cu aceeași curiozitate, chiar dacă în ultimii 5 ani am mers de mai bine de 5 ori doar la un singur zoo. Toate sunt pentru copilul pe care îl țin de mână. Realitatea este că de fapt eu bucur copilul meu interior, faptul că se bucură și copilul meu mic, este chiar un bonus.

Trăiesc în copilăria copilului meu ceea ce nu am trăit în propria-mi copilărie. Pentru că alte vremuri, alte posibilități, alte lipsuri. Nu toate nu au fost pentru că trăiam greu și eram săraci, multe nu au fost pentru că nu existau ca posibilități.  Acum de câte ori am ocazia să îi ofer ceva copilul interior, o fac conștientă că este pentru micuța mea cu părul creț care la vârsta aceea ar fi clocotit de entuziasm.

Așa că astăzi m-am jucat cu nisip. Nu am construit castele pentru că nu știu și nu-s pricepută la construcții, dar sunt pricepută la a a căuta cu mâinile în nisip scoici și pietre frumoase. Sunt expertă la făcut gropi în căutarea nisipului umed și modelabil. Mă pricep de minune să mă murdăresc, exact așa cum făceam când eram mică cu praful nisipos de la câmpul cu porumb și îmi imaginam că sunt pe plajă. Zeci de ani mai târziu nu mai este nevoie să mă imaginez pe nicio plajă, sunt pe plajă împreună cu copilul interior și cu copilul mic de lângă mine.

Rămâneți alături de mine pentru mai multe experiențe cu copilul meu interior.

Faceți ceva pentru copilul din voi, orice vă bucură sufletul și vă gâdilă amintirile alea bune.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale – Marie-Renée Lavoie

Mă așteptam să găsesc o carte plină cu umor care despică o căsnicie. Autopsia nu suna prea bine, dar am zis că poate vrea doar să șocheze cu titlul.

Ei bine, autopsia a fost chiar o autopsie a unei căsnicii decedate. Însă umorul a fost prezent. Eu l-am citit, l-am simțit, l-am văzut cu ochii minții, un umor negru pe alocuri, însă pe toate mi le-am permis pentru că eu nu am trecut prin relații dureroase, tumultoase. Interiorul meu îmi permite să și râd pentru că nu am răni. Altfel probabil că aș fi plâns. Cu muci chiar.

Povestea din această carte poate fi un clișeu, dacă nu ar fi povestea reală în care se înscriu cu succes nenumărate cupluri. Ei căsătoriți, copii, el se îndrăgostește de o ea mai tânără, îi face și un copil, soția rămâne cu furia, cu durerea, cu speranța că poate este o toană și el se va întoarce. Cu nodul din stomac că nu a văzut, nu a simțit că se apropie un final când ea văzuse doar că totul este lin.

Într-o despărțire întotdeauna cel puțin unul suferă.

Un subiect trist tratat într-o manieră condimentată. Personajul principal trece prin multiple stări de la letargie, la furie, la dorința de schimbare, la speranță, la căutarea unui punct de ieșire, la asumare și la a merge mai departe. Toate stropite din belșug cu alcool.

Sunt convinsă că multe femei de vârste diferite și aflate în diferite stagii ale vieții lor au trecut printr-o astfel de experiență când au simțit că le fuge pământul de sub picioare, când au căzut dărâmate și au fost nevoite să se adune si să se regrupeze din fărâmițe, să meargă mai departe.

De ce?

Pentru că suntem în relație de co-dependență, pentru că nu iubim necondiționat așa cum evocă toate cărțile de la dezvoltare personală, la psihologie și trecând prin cele care oferă soluții de parenting. Adevărul este că nu știm să iubim necondiționat. Noi nu am fost iubiți astfel, istoriile noastre personală, colectivă, nu ne-a permis să cunoaștem un astfel de sentiment măreț. Nu le oferim copiilor noștri această iubire, deși ne dorim și categoric nu o oferim nici partenerilor noștri de viață. Căsătoria este de multe ori un gest egoist și are legătură cu noi și nu cu celălalt. Ce vreau eu, ce îmi doresc eu, cum îmi este mie bine și așa mai departe. Eu!

Autopsia unei așa-zise căsnicii banale oferă spectacolul unei operații deschise pe suflet. Ca în sala de operație când asistă și studenți care doar observă procedura chirurgicală, exact așa este și acest roman. Suntem observatori în disecarea sufletului unei femei rănite. Și este bine să vezi această perspectivă în care ea cea părăsită nu îl împroașcă cu noroi pe el cel care a plecat să își găsească fericirea în altă parte. Pentru că el îi oferise atât de multe momente plăcute, pentru că el crescuseră copiii alături de ea, pentru că el o scutise pe ea de ceea ce îi era neplăcut, pentru că el o iubise la un moment dat. Însă are căsnicia acest rol al ei de a aduce prea multă siguranță, prea multă încredere, prea multă plafonare atunci când etuziasmul se risipește. Vin ani în căsnicie când este atât de greu să mai creezi scântei, să ascunzi cearcănele de sub ochi și să aranjezi părul nespălat, să dai impresia că undeva mai este o urmă din femeia fără griji și fără copii. Pentru că viața se schimbă și lucrurile se transformă, iar căsnicia este un angrenaj la care nu muncește doar unul, deși doar unul își modifică corpul pentru a ține viață, de schimbat se schimbă amândoi.

Un bun punct de observație, de reamintire că prea-binele este dușmanul binelui, că orice scânteie se stinge dacă nu este întreținută și că o căsnicie nu este un bun gata ambalat care nu se degradează niciodată.

În final, citatul meu preferat:

Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

S-a redeschis sezonul jignirilor și al injuriilor în fața blocului.

Același spectacol an de an.

De când vine căldura și până când începe frigul se întâmplă acest pelerinaj bizar în fata blocului. Este un petic de ciment păstrat de la un fost parc transformat în parcare. A rămas cu 3 bănci zdrențuite și ceva umbră de la copacii plantați de câțiva ani. Seară de seară acolo își dau întâlnire mai mulți oameni din diferite blocuri din apropiere. Vin copii, părinții lor, oameni care vor să socializeze. Se consumă alcool și uneori se întrevede covorul persan din coji de semințe. Este un fel de terasă rurală cu iz de capitală.

Cu cât intrăm mai adânc în vară cu atât stingerea se dă mai târziu. În zilele glorioase chiar pe la 1-2 noaptea. Copii se zbenguie, țipă, zbiară, ce face orice copil normal și cu un plus de oboseală. Părinții lor asemenea: urlă, țipă zbiară la copii care urlă, țipă, zbiară.

Ce mă fascinează de fapt este repertoriul cu care părinții aceștia își alintă, alină sau conving proprii urmași. Au o întreagă gamă care evoluează de la săptămână la săptămână. Până anul viitor deja nu voi mai ști ce se poartă în materie de jigniri. Prostule este atât de lăsat în urmă.

Amenințările de genul te las afară, dormi pe bancă, te încui afară, nu mai ieși din casă, nu mai intri în casă, nu mai impresionează pe nimeni. Nici măcar pe Gigel care dă ignore cu măiestrie la zbieretele maică-sii în încercarea de a-l convinge să fie ascultător.

De ar fi protecția copilului în fața blocului în care locuiesc eu, probabil toate acele familii ar intra în consultanță și ar fi luați în evidență. Îmi este greu să cred că un te rup cu bătaia nu lasă niciun fel de urmări fizice. De fapt dacă stau să analizez foarte atent comportamentul de afară, observ în jur mai multă agresivitate decât îmi închipuiam că mai există. Bătaia încă este ruptă din rai. În cazul nostru din raiul de la bloc.

Și principalele noastre griji sunt wc-ul din fundul curții sau apa caldă lipsă dintr-o capitală de țară când principala problemă rămâne educația. Apă caldă mai rezolvi cu un boiler, mai încălzești pe aragaz, dar educația nu o poți regla din boiler. Nu spun acum că trăim civilizat și minunat cu lipsuri, doar că unele lipsuri pălesc în fața altora care devin copleșitoare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Viteza cu care împachetez este direct proporțională cu lenea cu care despachetez bagajele.

Am mai zis eu că îmi încep concediul din momentul în care mă apuc să caut și să citesc ce să văd și ce să fac în locul pe care urmează să îl vizitez. Azi spun că senzația de vacanță continuă și persistă și în momentul în care mă apuc să împachetez și să pregătesc bagajul. Iubesc să fac bagaje. Ador să văd hainele așezate în valiză cum așteaptă ele să fie purtate și transportate peste mări și țări sau doar câteva orașe mai încolo.

Știu că sunt mulți care simt o presiune când se apucă de bagaje, să nu uite ceva, să nu rămână acasă fix acel pluș care menține liniștea în hotel. Eu nu am această presiune. Fac listă din timp cu ce știu că am nevoie să nu uit. Telefonul este sfânt în materie de liste, am acolo un progrămel în care îmi notez tot ce am nevoie să țin minte pe lumea asta. Inclusiv cărțile pe care vreau să mi le cumpăr în viitor trec mai întâi printr-o listă din telefon. Telefonul mă anunță și când am vreo programare pe undeva, este agenda mea, asistentul meu, calculatorul de buget și multe altele. Chiar dacă mai încerc eu prin unele zile să uit de el, adevărul este că nu mă pot lipsi prea mult de telefon.

Revenind la bagaj, nu doar că am o plăcere deosebită să fac bagaje, am chiar o bucurie reală, anticipez, știu că mă așteaptă o perioadă de câteva zile de deconectare totală, de conectare la un loc nou. Tot ce am nevoie strâng într-un bagaj cât mai funcțional.

Nu iau lucruri inutile, nu mă car cu un munte de haine, nu fac bagaje degeaba. Totul este util și folositor și cât mai mic. Îmi transfer în recipiente mai mici produsele de îngrijire. Sticlele pentru balsam de par și altele necesare îngrijirii vin în sticle destul de mari și nu am nevoie de tot conținutul pentru câteva zile, așa că ușurez bagajul transferând cât îmi trebuie în recipiente mai mici. Nu, nu merg la cumpărături special pentru aceste recipiente. Eu am păstrat câteva borcănele de la cremele pe care le-am consumat și le reutilizez pentru produsele de îngrijire după ce le-am spălat și curățat bine în prealabil.

La polul opus entuziasmului împachetării tronează despachetarea. La revenirea acasă trag de timp cât pot de mult până desfac bagajele și așez fiecare lucru la locul său. Chiar las pe holul casei trolerul câte 2-3 zile până să îl bag în seamă. E ca și cum aș ieși din starea de vacanță dacă despachetez. Realitatea pune stăpânire pe mine în momentul în care desfac fermoarul valizei. Atunci trebuie să și spăl hainele, eventual să și gătesc, să așez la locul lor tot ce am pus în bagaj. Vacanța pentru mine este o poveste și cine ar vrea să iasă din poveste, corect?

Am această capacitate de a mă dedubla atunci când plec de acasă, sunt practic alt om deși sunt tot eu, parcă nimic nu mă doboară. Da s-a întâmplat să mai primesc vești proaste prin vacanță, dar le-am primit detașat. Parcă oriunde în afară de București am impresia că stresul nu are cum să te omoare așa cum se poate întâmpla în acest oraș atât de sufocat și din ce în ce mai canicular.

Împachetări plăcute să aveți și să uitați acasă cât mai puține lucruri de care nici să nu aveți nevoie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Îmi iau puterea înapoi. Încă învăț să spun nu.

Într-o seară mi-am rugat copilul să îmi aducă ceva de pe pantofar. Mă bălăceam în cea mai cruntă lene a mea și aș fi vrut să zac eșuată pe canapea. Însă aveam nevoie de acel lucru, care a fost atât de important că nici nu îmi mai amintesc ce era.

Nu. Ia-ți singură, am auzit din gura omului meu mic.

Să-mi iau singură? Serios? Începuse deja monologul în capul meu. Atâtea fac pentru tine și o dată cer și eu ceva și atunci să îmi iau singură, de parcă cer din cinci în cinci minute și nu mai faci față solicitărilor și…și m-am oprit. Așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată în ultima vreme atunci când încep discuții în capul meu: văd dincolo de moment.

Dar chiar așa, să îmi iau singură. M-am ridicat și mi-am luat. Copilul pur și simplu nu avea atunci chef să mă ajute pentru că altfel îmi răspunde cu da la multe solicitări, însă uneori mai spune și nu. Și ce bine trebuie să fie pentru omul acesta mic să poată să spună nu și să fie tratat cu respect pentru decizia pe care a ales-o.

Nu-ul nu a fost prezent în viața mea de la începuturile mele. Am fost crescută într-un stil obedient pe care mi l-am însușit foarte bine. L-am lipit de mine și acolo a rămas ca parte din mine deși nu ar fi trebuit să fie.

O bună perioadă de timp am avut impresia că părinții m-au lăsat mereu să aleg. Că de la ei totul venea sub formă de întrebare iar eu alegeam dacă da sau dacă nu, dar alegeam să fie da. Realitatea este că ei mă întrebau într-adevăr, însă erau pregătiți doar pentru da. Nu-ul nu exista în perspectivă.

Te duci până la piață?

Da, Doar că era nu. Nu voiam să merg,, nu voiam să mă trezesc la 7 dimineața, nu înțelegeam dacă la 8 sau la 9 se mută piața. Voiam să dorm. Nu-ul nu era o variantă.

Astfel, în viața mea de adult am uitat să spun nu. Am ajuns să mă enervez pe cei care îmi cereau să fac ceva ce nu doream. Mă enerva situația, mă enerva omul, mă enervam pe mine. Cu toate acestea spuneam da. Sigur că da, fac, merg, mă duc. Deși nu vreau.

Multă vreme din viața de adult nu am conștientizat că nu știu să spun nu. Era un automatism care se întâmpla fără ca eu să îmi dau seama. Cunoșteam teoria, știam că sunt oameni care se lasă pe ei deoparte pentru a-i mulțumi pe alții deși nu vor, pentru că nu știu să refuze, însă nu mă vedeam pe mine în acest patern. Eram. Și încă cum eram.

Uneori de teamă de a refuza și de teamă de a nu supăra interlocutorul inventam scuze care nu erau adevărate. Am treabă atunci, sunt plecată și alte asemenea numai să nu spun simplu Nu!

Acest automatism încă este cu mine, îl văd, îl înțeleg, când capul meu este pregătit pentru scuze puerile îmi revin rapid și spun nu, mulțumesc, dar nu. Uneori îmi tremură vocea, alteori nu sunt nici eu sigură că eu am spus acel nu, însă el există. Și pentru că există îi mulțumesc.

Acceptați nu-ul copiilor. Este teribil de greu să fii refuzat mai ales când faci atât de multe lucruri pentru omul acela mic și hotărât. Însă adevărul este că nu putem crește ființe independente, pe picioarele lor, hotărâte, dacă acasă îi vrem obedienți și să nu ne iasă din cuvânt. Ei au nevoie ca mai întâi să se războiască cu noi, părinții lor, pentru ca mai apoi să țină piept lumii întregi.

Nu!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

O nouă lecție de educație financiară: nu deveniți dependenți de cardurile de credit.

V-am zis că revin cu informații cu și despre educația financiară. Ne educăm împreună acum în tinerețea târzie a vieții ca să știm ce să le transmitem și copiilor ca măcar ei să aibă o relație corectă cu banii lor.

Adrian Asoltanie scrie în Dragă, unde-s banii? despre  datorii mici și mari, credite pe termen foarte lung, ori scurt. Citiți cartea, chiar merită să aflați informații noi și utile sau poate doar cum să știți să nu luați decizii financiare care să vă ruineze.

Aproape zece ani am lucrat în instituții bancare și financiare. Am învățat on the job mai multe decât am învățat în mulții ani de școală despre credite, împrumuturi, bani și bănci. Surprinzător este că am studiat economie la școală, inclusiv la facultate am învățat despre macro și micro economie, am învățat despre ceva instrumente economice, toate fără ca măcar să am (eu cel puțin, dar pun pariu că nu am fost un caz izolat) vreo idee cât de vagă despre exact principalul instrument economic: banul.

Cu toate că locurile acestea de muncă m-au epuizat fizic și psihic, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului și să recunosc că au reprezentat o școală foarte utilă. Am învățat rapid despre bani, credite, împrumuturi și mai ales carduri de credit. Am aflat informații pe care de regulă angajatul însărcinat să te convingă să accepți și să folosești un card de credit, omitea să le ofere. Am reținut informații pe care le aplic și astăzi în viața privată și care ne-au salvat de multe decizii financiare care ne-ar fi adus bătăi de cap.

Am ieșit de câțiva ani din sistem, nu mai știu dacă pe piața cardurilor de credite s-au mai limpezit lucrurile, însă în urmă cu 5-10 ani oamenii erau tare debusolați de datoriile pe care le aveau. Nu înțelegeau cum funcționează un card de credit și nu știau ce plătesc, nu aveau habar de diferența dintre rată și minim de plată și erau tare confuzi.

Erau și clienți care știau exact ce face un card de credit și se foloseau de el corect, însă erau atât de mulți care aveau impresia că primesc bani cadou cum nici loteria nu îți oferă.

Nu am avut niciodată card de credit. De ani de zile din când în când aducem în discuție utilitatea unui card de credit pentru diverse achiziții. De fiecare dată la final am zis mai bine nu, am strâns banii câteva luni și am achiziționat ce am avut nevoie. Acum câțiva ani banca la care am deschis contul curent s-a străduit ceva să îmi vândă un card de credit. L-am refuzat politicos de multe ori, iar ei în final l-au lipit de contul meu. Au zis să nu îl închid de tot, să fie acolo în caz că mă răzgândesc și să nu reiau procedura cu hârtii și toată birocrația. M-au atins în punctul sensibil al hârțogăraielor și am acceptat să nu îl închid definitiv. Cu toate acestea, nu m-am răzgândit, el este tot acolo, mă cam încurcă pentru că trebuie să fiu foarte atentă atunci când operez tranzacții între conturi deoarece la un moment dat am virat în cardul de credit o sumă de bani. Abia atunci mi-am dat seama că mai am un cont ciudat la ceea ce știam deja. Banii se recuperează să știți în cazul în care vă veți afla vreodată în această situație. Câteva telefoane la bancă și multe transferuri între departamente readuc banii în contul curent.

Dar ce face un card de credit?

În primul rând te ajută să achiziționezi bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești dar nu dispui de toți banii necesari achiziției. Este util pentru cumpărăturile cu dobândă zero la raft și îți împarte o sumă de bani în rate egale pe o durată bine determinată. Dacă ești corect, nu întârzii și nu atragi penalizări, cardul de credit este inofensiv. Cu excepția dobânzii anuale și a taxei de administrare a cardului. Mulți uită să ia în calcul că acest card care are de fapt dobândă zero la cumpărături are o dobândă anuală care se aplică chiar dacă îl utilizezi, chiar dacă nu.

Adrian Asoltanie recomandă ca orice sumă anuală să o împarți pe luni și apoi chiar pe zile ca să vezi exact cam de câți lei pe zi sau chiar pe lună muncești pentru plata respectivă, fie că este dobândă, fie că este pachetul de țigări, fie că este vacanța de vară. Așa afli exact dacă într-o zi sau într-o lună cheltui mai mult decât produci.

Apoi orice card de credit pe lângă suma disponibilă pentru cumpărături mai are disponibilă o sumă de bani și pentru retrageri de la ATM. Aici oamenii aveau impresia că primesc un cadou și că suma de bani pe care o retrag de la bancomat nu trebuie să o și depună în contul cardului de credit.

Eu cred că dacă oamenii primeau această explicație la achiziția unui card de credit, multe executări silite n-ar fi existat. Domnul Ionel, ai scos 300 lei de la bancomat luna asta, la exact următorul salariu care te asiguri că este până în data scadentă a cardului îi pui pe toți la loc așa cum i-ai scos. Dacă nu faci asta și plătești câte puțin, se formează un minim de plată care nu îți scade datoria pentru că plătești dobândă de x%. Îi scoți, pune-i la loc și treaba asta va fi ca un împrumut la vecin. Că vecinului îi dai bani înapoi la următorul salariu în primul și în primul rând de rușine, iar rușinea este ceva care la români funcționează ca un declanșator.

Însă nimeni nu avea timp de explicații simple pe limbajul simplist al oamenilor. Toată lumea avea targete de atins și vânzări de întreprins, nu de explicații. Așa au ajuns oamenii care și așa nu aveau educație financiară și nici cultură economică să plătească de multe ori suma pe care au utilizat-o fără să știe cum funcționează.

Și în concluzie?

Utilizați carduri de credit corect, nu le folosiți ca pe un card de debit, nu sunt banii voștri. Orice leu scos de pe cardul de credit se returnează uneori chiar înzecit. Dacă puteți să vă descurcați fără carduri de credit, cu atât mai bine. Faceți economii, puneți bani deoparte și cumpărați ce aveți nevoie, asigurați fond de urgență care să vă permită să cumpărați inclusiv un frigider la nevoie. Toate se fac în timp și uneori chiar în ani însă se poate. Însă un card de credit care are taxă de emitere card, taxă de retragere atm, taxă anuală de întreținere card, dobândă anuală a cardului de credit și dobândă zero la cumpărături doar la comercianții care practică o astfel de tranzacție, faceți un calcul și vedeți cât ați putea economisi lunar. Dar zilnic? Dar anual?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Când cred că viitorul nostru s-a pierdut prin lipsa educației și prin lipsa bunului simț, se întâmplă ceva care îmi dă speranță.

Eram aseară în tramvai într-o căldură de îmi țiuiau urechile și șiroia cascada prin cârlionții mei. Aveam impresia că mă aflu în cuptor cu Harap-Alb, dar lipsea Gerilă. Mă rog, o fi fost și el în pauză, ați prins ideea.

În spatele meu un grupuleț de 4 tineri de școală generală, unul dintre ei mai înalt decât mine și fâșneț tare. Era spiritual, glumeț și relaxat fără să pară insolent. În scurt timp își zăresc un profesor și sar pe el. Din domnul nu îl slăbesc. Domnul părea de gașcă, apropiat de ei, era și tânăr ce-i drept. Le propunea o drumeție la început de iulie, i-a întrebat pe fiecare ce fac acolo, unde merg și de unde vin. A întrebat și de alți colegi ai lor. Așa am aflat că unul dintre ei era pedepsit din cauza mediilor mici. M-am întristat tare, știu ce înseamnă presiunea notelor și a mediilor mari, cum nu ai voie să îți scadă standardele că dai rău în societate. și automat și părinții se simt lezați pentru insuccesul școlar. Sper ca în epoca modernă să nu ne mai doară așa tare de note, dar în capul meu mereu lucrurile sunt diferite de realitate.

Puștiul cel spiritual făcea calendarul drumeției, spunea când nu poate să meargă pentru că are antrenamente sau meciuri, părea foarte hotărât și dedicat sportului său. Am admirat mereu oamenii aceștia indiferent de cât de mici au fost, care și-au găsit drumul în viață, care au știut din prima ce vor și unde vor să ajungă, care au avut lângă ei oameni care i-au urmărit și i-au îndrumat exact acolo unde efortul depus nu a devenit o corvoadă, ci o recunoștință pentru că ajung în punctul pe care și-l doresc. M-a impresionat tare că vorbea cu dăruire despre sportul pe care îl practica. Îi propusese domnul profesor să sară peste un antrenament ca să meargă în drumeție, a spus cu greu că face acest sacrificiu de a renunța la un antrenament doar pentru acest profesor, semn că profesorul sădise o anume sămânță în el.

Și mi-am dat seama. Mi-am dat seama că există speranță, că se poate să creștem și tineri care au bun simț, care pot fi glumeți fără să fie insolenți, că amuzamentul vine din inteligență și se cultivă de la vârste mici, că și profesorii pot promite o legătură sănătoasă cu elevii lor, că școala nu se oprește la poarta instituției și că noi în general putem fi mai bine în viitor.

Păcat că toate acestea sunt minoritate și nu majoritate. Dar, se poate și există speranță.

Importanţa relaţiei dintre profesor şi elev - Revista Margot

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Pot rămâne mută de uimire în fața unor bolovani așa cum nu pot în atât de alte momente care emoționează în mod normal.

Nu știu de unde am această pasiune pentru pietre, stânci, bolovani. Nici măcar nu cred că este o pasiune, pur și simplu iubesc să văd pietre. Cum mă bucură niște stânci, prea puține alte lucruri îmi aduc o asemenea stare de bine.

Ooo cât de frumos! Am exclamat când am văzut un perete stâncos pe traseul care duce la stâncile Sf. Ana din Sinaia. Nu am mai fost pe traseul acesta până acum, de altfel sunt o ignorantă pentru că stau mai mult pe lângă orașe și prea puțin mă aventurez dincolo de ele. Să nu cumva să ies din acel confort care îmi aduce mulțumire, însă nu și bucurie pură.

Am urcat pe acest traseu, care nici nu este complicat. Eram cu gândurile mele în acel moment, îmi aminteam cum cu un an în urmă încă în recuperare post-covid nu puteam nici să trec de botul de mașinii. Cum îmi limitasem mișcările și drumurile care îmi erau cândva obișnuite, un an întreg mi-au devenit de nesuportat. Acum urcam liniștită fără să simt nevoia să mă întind în colbul muntelui. Am urcat fără să îmi vină să plâng de neputință după ce un an m-am luptat cu mine să pot.

Stâncile de la Sf. Ana m-au lăsat mută de uimire. Sunt frumoase, imperfecte, colțuroase, semețe. Erau oameni acolo care le escaladau, era deasupra un cer senin cu nori pufoși și albi. Era liniște, era iarbă și erau furnici mari cât niște viermi rapizi. Era umbră. Și erau stânci.

Am cuprins cu ochii și am încercat să îmi întipăresc bine în amintire imaginea unor bolovani imenși. Am înțeles de ceva vreme de ce Michelangelo a rămas fidel pietrei deși putea fi un pictor desăvârșit. Emoția pe care o simți lângă piatră este ceva cu greu de egalat. Piatra are o frumusețe aparte. Dură, rece, abrazivă sau netedă ca un bloc de marmură, toată își spune povestea cui este dispus să asculte.

Mi-e dor de plaja care are nisip fin, dar are și pietre colorate și scoici aduse de valuri pe mal. Caut de fiecare dată prin râuri pietre care se sfarmă între degete ca niște foițe fine de lut. Vălătucesc apa rece sloi pe deasupra bolovanilor de pe fundul râurilor și caut să simt aceste pietre șlefuite de apă, să văd care este mai frumoasă, care este mai colorată, care este mai dungată. De toate îmi aduc aminte atunci când mai descopăr câte o stâncă ce mă bucură. Și vreau să țin în mine cât mai mult acest sentiment al bucuriei, să-l port ca pe o eșarfă ce mă învăluie și mă protejează.

Vă doresc să găsiți pietrele care să vă bucure. Eu deja am început să fac colecție.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Străzile deschise în Sectorul 6 a scos din case o invazie de oameni mici și mari.

Weekendul acesta care tocmai s-a încheiat a adus la mine în cartier, chiar lângă casa, mea festivalul străzilor deschise. Mult teatru, de la teatrul de păpuși la statuile vii ale teatrului Masca, la jocuri pentru cei mici și muzică pentru toată lumea.

S-a închis bulevardul pentru traficul auto între Valea Argeșului și Valea Ialomiței și s-a instalat acest festival urban și pietonal. Plin, viu, aglomerat și cu un potențial enorm.

În weekend nu am fost acasă, însă am ajuns la timp Duminică după amiaza cât să mai prind ceva din atmosfera festivalului. Am luat la pas stația aceasta deschisă pietonilor, fix pe mijlocul străzii, lucru pe care nu îl pot face nicicând altă dată.

Deși credeam că fiind pe final, va fi lejer, am fost surprinsă să constat că oamenii erau afară, treceau de la o reprezentație la alta, erau pâlcuri strânse în zonele de interes, a fost  un eveniment care a scos în stradă foarte multă lume. Este adevărat că prea multă aglomerație pentru gustul meu, însă se vede nevoia enormă de socializare pe care lumea o are, lucru cert că pandemia a lăsat mai multe urme decât ne dăm noi seama în acest moment.

Totul minunat și frumos? Ar fi putut fi dacă am fi educați ca oameni. Și tare mi-ar plăcea să văd că se investește și în educație tot cu atât de mult aplomb pe cât se investește în festivaluri și inițiative de petrecere a timpului liber. Arta, cultura urbană, sunt forme de educație, bineînțeles, însă educația care ne face civilizați, empatici și corecți, acolo este o bubă mare. Bineînțeles că nu are legătură cu subiectul de față, că una-i una și alta-i alta, dar am simțit nevoie să punctez această nevoie atunci când am văzut că pentru poza ideală te așezi în fața omului aflat în scaun rulant ți rămâi acolo până ești satisfăcut de imaginea pe care ți-o dorești. Sau cum îți lași copilul să nu aștepte la coadă ca ceilalți fraieri pentru că el este mai mic și dacă este mic nu are reguli. Lucrurile acestea umbresc astfel de evenimente care transformă un moment în care ne putem simți bine în momente de mojicie. Urbană, firește. Nici nu știu unde se mai poate pune accent pe educarea adulților când societatea, școala și familiile lor au ratat acest element extrem de important în viața modernă.

Festivalul acesta a adus un profit bine primit tuturor magazinelor de pe margine. Le doresc doar ca la următoarele ediții care se vor desfășura în weekendurile 25-26 iunie, 8-9 octombrie și 15-16 octombrie să îi găsească mai bine pregătiți și mai bine aprovizionați. Ce-i drept am văzut pentru prima dată coadă la magazinul cu cafea, dar tot pentru prima dată am văzut și rafturi goale, nu mai zic de vânzătoare irascibile și extenuate. Profitul a venit la pachet cu multă muncă și un furnicar de oameni.

Las mai jos poze preluate de pe FB-ul Primăriei Sect 6, pozele lor sunt mai aspectuoase față de ce am pozat eu, însă nici cu ale mele nu îmi este rușine. Vă spun că dintre toate personajele din stradă, preferata mea a fost statuia dactilografei de la teatru Masca. De altfel toate statuile sunt foarte expresive iar mimica lor este un spectacol în sine. Iar de la teatrul de păpuși preferații noștri au fost Vasilache și Mărioara, reprezentație adusă în stradă de teatrul Țăndărică.

Haideți în stradă!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.

Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.

Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.

Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.

Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.

M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.

Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.

Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:

Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.

…..

Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Biblioteca în aer liber din centrul orașului.

Acum vreo două săptămâni aveam ceva treabă prin Breaza. Orașul Breaza. Și cum nu poți trece printr-un oraș fără să îi testezi locul de joacă, exact asta am și făcut: am mers cu copilul în locul de joacă. Un loc de joacă refăcut destul de recent, îl știu și în varianta de dinainte, dacă aveți drum faceți o oprire, este mic, însă este diferit de ce se găsește în București. Stând așa liniștită și contemplând ce este nou, ce este vechi, observ pe o bancă o carte. Mă surprinde, de regulă nu văd cărți abandonate pe bănci. M-am uitat în jur să văd dacă dădea cineva semne de cititor. Mai era în parc doar o doamnă care vorbea la telefon pe o altă bancă, nu părea a fi interesată de cărți. M-am gândit imediat că cineva a uitat-o, mi-a părut rău că dacă venea o ploaie o uda clar.

Apoi am văzut în foișorul de lângă locul de joacă un băiat care răsfoia o carte. M-am bucurat, să vină copii în parc să citească, nu-i puțin. La o vârstă așa mică nici nu prea contează ce anume citești, nu toate lecturile rămân cu tine pe viață, important este să citești ca să dezvolți vocabularul și limbajul, dicția când citești cu voce tare și fluiditatea în vorbire.

Deși mă uitam insistent la băiat, nu că voiam, dar nu îmi puteam muta privirea, am observat acolo în foișor un raft cu cărți. Erau ferite de ploaie fiind sub acoperiș. Însă nu erau ferite de umiditate, însă erau în stare bună. Vechi, dar funcționale. Era o inițiativă a bibliotecii din oraș, probabil cărți de care se puteau lipsi din bibliotecă. Erau mai mult cărți pentru adulți, le răsfoiau și copii, aia e, doar am spus că important este să citești, nu ce citești. Mnu chiar. Adică n-aș vrea ca al meu copil la 8 ani ca după ce a învățat să buchisească să treacă direct la Sandra Brown. Cărțile erau tare diverse.

Cărțile din Parcul Breaza.

M-am gândit că ar fi o variantă abordabilă și în București în mai multe parcuri, dar mi-a trecut repede. Oamenii sunt neglijenți, le lasă pe unde apucă, plus că pentru a citi gratis este suficient să intri într-o bibliotecă și să alegi ce titluri dorești. De altfel o carte lăsată în aer liber se degradează rapid, umiditatea nu este cel mai bun prieten al hârtiei.

Da, m-a surprins raftul din parcul din Breaza și mi-a plăcut inițiativa chiar dacă nu toate titlurile erau potrivite pentru toate vârstele. Însă nu mă îmbăt cu apă rece și sunt convinsă că o astfel de inițiativă nu are niciun ecou asupra maselor. Cine dorește să citească o face oricum, nu are nevoie de rafturi în locuri publice, iar pentru educarea populației este nevoie de ceva mai mult decât un simplu raft. Dar, cine știe, există un început în toate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am continuat experimentul fără digitalizare. Este greu să ieși dintr-o dependență.

Noi toți suntem dependenți într-o măsură sau alta. Eu sunt dependentă de gadget-urile mele care sunt ca o prelungire a mea. Mă trezesc cu mâna spre buzunar spre telefon fără măcar să îmi dau seama, am gesturi pe care nu le conștientizez.

Acum ceva vreme am plecat de acasă o zi întreagă fără telefon, m-am surprins de câteva ori că aș fi avut ceva de căutat pe telefon. Am mai plecat de acasă și am lăsat telefonul prin casă însă pentru distanțe scurte, pentru 15-30 de minute, nu prea mult să nu mă uite telefonul. În ziua aceea ne-am separat pentru o zi întreagă și a fost tare greu.

După ce am citit Cum să ne creștem fetele am rămas cu ideea prezentată de autoare, aceea în care un weekend pe an pleca împreună cu familia undeva la munte. Își lăsau acasă telefoanele, tabletele, orice gadget și petreceau un weekend la o cabană, făceau drumeții și povesteau și jucau jocuri pentru a-și umple timpul. Nimeni nu se refugiau în niciun telefon pentru că nu aveau. M-am gândit mult la o asemenea experiență, m-am gândit cum se reconectau oamenii an de an, cum restabileau legăturile cu fiica lor, cum se rupeau de lume, cum nu ascultau știrile de seară. Erau doar ei în bula lor.

Am fost plecată trei zile de acasă fără laptop. Da, cu telefon. Deși pare o nimica toată, pentru mine nu este. Laptopul este o extensie a mea, este aliatul meu de bază pe lângă telefon. Așa cum îmi este greu fără telefon, îmi este foarte greu și fără laptop. În vacanțe iau laptopul cu mine, în weekenduri iau laptopul cu mine, în vacanța de iarnă iau laptopul cu mine, în țări străine iau laptopul cu mine, este portalul meu pentru orice activitate. Sigur că pot folosi telefonul pentru orice activitate pe care o întreprind pe laptop, însă este vorba de comoditate, confort, obișnuință, fixisme și toată gama.

Dar, weekendul acesta nu. Fără laptop. Nu am fost complet ruptă de lume, am avut telefon, televizor, laptopul soțului dacă voiam. Da, am avut momente de ahh ce aș fi verificat asta acum, sau aș fi putut completa dosarul ăla pe care îl voi finaliza sau da, acum era momentul să completez acel fișier. Nimic vital după cum puteți observa.

A fost un pariu al meu cu mine să văd cum rezist presiunii de a nu avea tehnologie la un deget distanță.

De ce am vrut să fac asta? Habar nu am. Nu este ca și cum viața s-ar mai întoarce la epoca de piatră și noi vom comunica suflând în cornul de libelulă prinsă-n pânză de păianjen. Am vrut doar să văd cât de greu este să ies dintr-o dependență. Nu este prima dependență la care renunț, dar trecând mulți ani de atunci, am cam uitat cât de greu și de chinuitor poate fi.

Plus că din când în când mă autotestez cu ceva ce dă un restart creierului. O zi fără telefon, un weekend fără laptop, o săptămână fără televizor, un drum pe altă rută. Toate au menirea să trezească creierul care adoră familiaritatea și detestă pasul în afara zonei de confort. Când merg pe altă stradă decât cea atât de obișnuită am senzația că am fost la maraton, atât sunt de obosită, atât de greu mi se pare drumul. Dacă merg pe acea stradă pentru prima oară, atunci maratonul este asigurat. Aproape că îmi aud creierul spunând, hei de ce ai făcut asta, vrei să ne omori? Da, atât de obtuz este creierul uman. Nu mă credeți, încercați și fiți atenți la ce simțiți.

Ieși din zona de confort 🙂 !

Smartphone-ul: un gadget inteligent, dar nociv

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Statul este pus pe îmbogățeală. Vrea să strângă banii de la toți răuplatnicii țării, toți infractorii ăia care au datorii de 20 de lei. Halal căpătuială.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Fara ghisee! | Fata din vis

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Începe vacanța, încep concediile, începe goana după relaxare și după distracție.

După atâtea restricții, după teamă, după iminența unui război care încă se desfășoară la granița țării noastre, după incertitudine care încă există, după criza financiară care plutește în aer, dar o facem uitată măcar pe perioada verii, vine această perioadă de libertate de orice fel. Lăsăm acasă inhibiții, temeri, celulită, masca de protecție și plecăm în vacanță.

Vacanță pe care de altfel și eu o aștept an de an, însă până la vacanța mea mai durează. Eu am alergie la soare și nu mă expun prea mult în lunile cu soare intens. Vacanța mea ideală este în septembrie, însă dacă se mai modifică mult începutul de an școlar o să ajung să merg în vacanță în iulie, ceea ce chiar nu îmi doresc. Deja am scăzut cu o lună perioada în care plecam în concediul de vară.

Pe cât de tare îmi displace să caut cazare, pe atât de tare ador să răscolesc locația în care urmează să plec în concediu.

Nu îmi place să caut cazare. Mă plictisește să mă uit peste atât de multe poze, locații, care să fie cea care întrunește cât mai mult din dorințele fiecăruia. Da, știu că ar fi mai simplu printr-o agenție de turism, dar noi suntem buni organizatori și ne alegem singuri tot ce ține de o vacanță. Mai ales că bucuria mea supremă este să răscolesc zona turistică.

Citeam pe internet acum ceva zile un comentariu în care cineva spunea că preferă să meargă la sigur decât să citească zeci de articole și de păreri ale oamenilor care au fost în locul respectiv. Eu sunt exact genul acela care citește cele zeci de păreri ale oamenilor. Pentru că fiecare a fost impresionat de altceva. Fiecăruia i-a plăcut ceva diferit. Pentru că îmi place să văd locurile prin descrierile oamenilor. Așa se face că am deja o listă întocmită cu o lună înainte de plecare, dacă nu chiar două. Nu este o listă fixă și exactă. Este o listă cu posibilități. Aș putea să văd asta sau ar fi interesant să mergem în anume loc. Bineînțeles că tot timpul ținem cont de copil. Unele lucruri nu îi plac sau altele nu sunt potrivite pentru vârsta pe care o are. Este o listă deschisă tuturor posibilităților. Iar daca acolo în zona pe care am ales-o de vacanță descoperim altceva interesant, lăsăm lista pe alta dată.

Vacanța mea începe din momentul în care tastez pe agenția universală google cuvintele: obiective în…. . Ador această etapă, mă umple de bucurie și de anticipare. Și asta nu pentru că îmi creez așteptări și îmi doresc să se întâmple lucrurile întocmai, ci pentru că pur și simplu îmi place această etapă, această căutare frenetică și sete de informație. Să știu, să aflu, să văd, să cunosc, să simt.

Am intrat deja în starea de vacanță, acea relaxare pe care știe să o ofere călătoria. Acea dorință de a înmagazina cât mai multe amintiri, de a nu uita.

Ceea ce vă doresc și vouă indiferent pe unde călătoriți: să nu uitați!

Summer Time In Beach Sea Shore With Realistic Objects. Vector Illustration  Royalty Free SVG, Cliparts, Vectors, And Stock Illustration. Image 37730947.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Dormitul pe burtă – cea mai incomodă poziție experimentată de mine.

De vreo săptămână am fost nevoită să stau mai mult pe burtă. Poziția mea favorită de dormit este pe o parte cu fața spre exteriorul patului. Pot să dorm și pe stânga și pe dreapta fără probleme atâta timp cât sunt cu fața spre exterior. Când eram însărcinată mă păzeam să dorm pe partea stângă însă spre interiorul patului și nu reușeam să mă odihnesc, dar dacă sunt cu fața în afară pot dormi pe orice parte. Nu am dormit niciodată pe burtă, nici măcar în copilărie, am rămas fidelă poziției pe o parte. Vorbim de somn, da, rămâneți în film cu mine.

Ei bine, pentru că pielea mea a intrat în contact cu ceva substanță chimică și s-a ars și m-a chinuit tare, măcar pentru pansat și tratament am aterizat pe burtă. Din momentul în care m-am întins pe pat m-au luat o durere cruntă de cap, o stare de greață și o amețeală de îmi venea să mă ridic instant. Dar nu puteam. Am găsit o soluție de am rulat perna sub bărbie astfel încât capul să fie ridicat. Am considerat că este soluția care va reduce senzațiile neplăcute. În câteva zile s-au diminuat într-adevăr, dar disconfortul nu a dispărut. Mă gândesc că până la urmă ține de obișnuință.

Am zis că dacă tot stau așa pe burtă până își fac efectul toate prafurile pe piele, să încerc să și adorm în aceeași poziție. Nu, n-a fost chip. Aveam impresia că mi se încolăcesc toate vasele sanguine. Mă dureau articulațiile deși nu făceam nimic altceva decât să stau. Cea mai incomodă poziție de dormit pentru mine. Oare am mai zis asta?

Stând așa întinsă și fără acces la nimic cu care să îmi umplu timpul, au început să se rotească rotițele din cap. Ce ți-e și cu obișnuința asta! Asta înseamnă de fapt ieșirea din starea de confort. Să faci lucrurile în modul în care îți aduc disconfort. Când schimb un traseu obișnuit și devenit rutină, mă simt epuizată și foarte obosită fizic. Cu toate că nu merg mai mult pe jos, ci doar pe o altă stradă. Creierul meu este în stare de leșin. Cam așa este și cu dormitul unde relația de atașament față de poziția de somn are un grad mult ridicat față de un traseu din punctul A în punctul B. La somn este o adevărată bătălie să vrei să schimbi conștient poziția.

Dacă reușesc să câștig în ciuda epuizării atunci când aleg rute diferite de cele obișnuite, la somn până acum nu am câștigat niciodată această luptă. Am cedat mai devreme sau mai târziu, mai repede sau chiar foarte repede de multe ori.

Frustrare mai mare ca atunci când încerci să ieși din zona de confort e greu de crezut că există. Treaba asta întinde nervii și tensionează mușchii. Epuizează și stresează.

Pentru a ieși din zona de confort nu este nevoie chiar să îți donezi toată averea și să începi să trăiești la limita subzistenței doar pentru a testa un principiu. Bine, poți face și asta, însă este suficient și să schimbi ruta pe care te întorci acasă. Ori să schimbi un obicei împământenit în subconștientul tău. Este atât de simplu. Și totuși aproape imposibil de realizat.

Habits | Past and Present | English Blog | Rose of York Language School

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Dragă, unde-s banii? – Adrian Asoltanie

Adevărul este că încă citesc cartea aceasta, doar că sunt atât de multe de spus încât este imposibil să cuprind totul într-o singură recenzie, așa că voi scrie mai multe texte pe subiectul banilor așa cum propune Adrian Asoltanie în Dragă, unde-s banii?.

Ați fost vreodată în situația în care aveați impresia că aveți bani și v-ați trezit cu contul golit? Ați fost vreodată în situația în care ați cheltuit fără să vă dați seama că ați mai rămas doar cu câțiva lei și ziua de salariu este tare departe? Dacă da, atunci această carte este și pentru voi.

Spre deosebire de cartea anterioară cu temă financiară, Tată bogat, tată sărac a lui Robert Kiyosaki, Adrian Asoltanie este român, ne înțelege cultura, ne cunoaște metehnele și scrie din perspectiva de român pentru noi, cu toate ale noastre. Adică se mulează cartea exact pe nevoile pe care le avem fără să mai zicem da, dar așa e la americani, noi suntem români. Nu mai avem nicio scuză.

Să aprofundăm situația financiară.

Voi vă cunoașteți personalitatea financiară?

Eu nu mi-o cunoșteam, însă acum pot spune ce tip de personalitate financiară am și cu ce influențe, însă relația mea cu banii mi-am înțeles-o cu ceva timp înainte să îmi aflu personalitatea.

Adrian Asoltanie definește patru tipologii pe care le putem avea în relație cu banii. Le enumăr mai jos pe scurt și la final vă spun ce sunt eu.

Spender este prima categorie în care se pare că se înscriu cu succes cei mai mulți oameni. Sau cheltuitorul mai pe românește spus. Sunt cei care fac cumpărături doar pentru că vitrina este colorată, foarte bine aranjată și modelul prezentat este deosebit de frumos. Nu au neapărat nevoie de tot ce cumpără, însă are și X și se vedea foarte bine sau Y a reușit niște filmări grozave din vacanță. Își doresc multe lucruri și sunt mână spartă fără doar și poate.

Saver este a doua categorie în care nu se înscriu prea mulți oameni. Mai auzim de ei prin cărți cel mai des. Sunt cei care pun banul la ciorap, unii se înscriu cu succes la avari, însă este posibil să fie doar o supoziție din partea celor care nu îi înțeleg. Saverii au capacitatea de a ieși dintr-un magazin doar cu strictul listei întocmite înainte de a purcede printre rafturi.

Avoider este a treia categorie în care se regăsesc foarte mulți oameni. Inocentul financiar este cel care detestă să se ocupe de administrarea propriilor bani, însă iubește să îi cheltuie. În această categorie intră oamenii care sunt luați prin surprindere de evenimentele cu dată fixă (Paște, Crăciun, zi de naștere), sunt tot timpul nepregătiți și de multe ori sunt cei care la casa de marcat se trezesc cu fonduri insuficiente și nu pot achita cumpărăturile.

Monk este ultima categorie enumerată. Nu îmi dau seama cam câți oameni se înscriu aici, conform descrierii nu îmi dau seama să fi întâlnit vreunul, însă din celelalte trei categorii cunosc o mulțime de persoane. Călugărul financiar este de părere că banul este ochiul necuratului și că înmulțirea sau investirea banilor sporesc răul aducând foarte multă nefericire.

Eu am crescut în educația (financiară lipsă totală) de tip saver, avoider și monk la nivel teoretic cel puțin. În toată copilăria mea se vorbea despre cum ‚banii nu aduc fericirea’, ‚mai bine sărac și curat’, ‚nu suntem pe acest pământ pentru a face bani’, ‚banii se câștigă cu multă trudă și se pierd imediat’. Nimeni nu vorbea pozitiv despre bani. Era o luptă financiară pe mai multe fronturi. Nimeni nu vorbea despre economisire iar cheltuielile erau pentru strictul necesar. Am crescut cu aceste credințe și adult fiind am învățat să îmi administrez banii într-un mod mai dur predat tot acasă. Atunci când am început să am salariul meu, locuind tot cu părinții în primii ani, toate facturile și toate cheltuielile se împărțeau în mod egal între membrii casei și fiecare copil își plătea partea sa. Așa am învățat că atunci când încasez bani e musai să pun deoparte pentru facturi pentru că altfel nu aveam din ce plăti, de mâncare mai vedeam ce rămâne, iar de distracție nu se mai punea problema că mai rămânea ceva. Economisirea nu intra în calcul nici măcar la nivel de concept la vremea aceea. Eu am început să lucrez full time de prin 2008-2009 pe un salariu infim la vremea respectivă și primul an de lucru a fost mai mult o zbatere financiară.

Între timp am reușit să ies din tiparele respective. Astăzi am o personalitate saver cu influențe de spender și de avoider. Iubesc banii! Îmi place să îi văd, chiar și virtual, să îi rotesc, să îi sucesc. Nu am încă educația financiară spre care tind și spre care mă îndrept. Dacă aș avea sume foarte mari de bani nu aș ști în acest moment cum să îi investesc astfel încât să îi înmulțesc, este ceva ce încă învăț să fac, dar voi ajunge și acolo. Îmi place să economisesc, nu îmi place să cheltui bani pe lucruri pe care nu le consider folositoare. Cu toate acestea dacă eu consider că o investiție îmi ușurează existența atunci cheltui bani fără să regret. Așa am procedat cu aspiratorul robot, nu era o investiție fără de care să nu pot trăi, însă am considerat că este un ajutor care îmi mai reduce din taskuri. Nu am regretat niciun leu și nu regret nici acum, iubesc acest aspirator. Însă, sunt și avoider pentru că nu îmi place să gestionez facturile. Nu cunosc care este valoarea reală a facturilor pe care le avem, pot estima în linii mari, uneori chiar foarte mari și foarte departe de realitate. Deși tot ce înseamnă facturi și cheltuieli intră tot în organizarea unui buget, aici prefer să transfer către soț o sumă de bani pe care el o gestionează în plata facturilor.

Nu vă imaginați totuși că stau pe munți de bani. Aș vreau eu, însă nu este cazul. Trăiesc totuși cu o personalitate de tip spender ca reper principal, iar spenderul soț și cu spenderul din mine reușesc să găsească mereu modalități de investire care aduc doar confort.

Ce tip de personalitate financiară aveți? Ați reușit să vă încadrați în vreo calificare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Tonul negativ care se propagă asupra șoferilor care refuză să-și lase mașina în parcare. Chiar e atât de bine cu mijloacele de transport în comun?

În ultima perioadă am tot observat un țâțâit din buze când ne referim la transportul în comun versus mașina personală. Dar mai lăsați domnule mașina aia în parcare și luați autobuzul, faceți și economie și protejați și mediul de poluare.

Dar, oare chiar așa stau lucrurile?

Pai să vedem cum se prezintă mijloace de transport în comun acum că a venit căldura și te topești la umbră mai rapid ca gheața într-un pahar cu Aperol. Sunt câteva autobuze care au aer condiționat. Eu aici în zona la mine știu un singur autobuz cu climă. Bine, nu unul ca vehicul în sine, ci unul ca număr al lui, ca traseu. Unul din zece. Ăsta unul e și curat, scaune tapițate, ușor mai spațios, geamuri fumurii sau cu folie ca să nu te orbească soarele. Ce să mai zic, condiții de lux deja. Pentru autobuzul ăla chiar nu îmi pare rău de cei 80 lei pe care îi dau pe abonament ca să mă plimb doar cu 41.

Altfel, tramvaiele (exceptând un tramvai nou pe linia 41 cu care nu am avut onoarea să mă plimb, l-am văzut doar în mișcare, dovadă că sunt atât de dese că eu nu ajung să urc într-unul nou și modern), troleele, autobuzele sunt slinoase. Evit să mă exprim aici că sunt infecte că nu știu sigur dacă pot lua vreo infecție de la bara aia de care mă lipesc mai ceva ca de superglue.

Să trecem la căldură. Căldura din mijloacele de transport este sufocantă. Dacă nu adie un vânt, geamurile deschise nu fac față, normal. Asta dacă ai noroc să nu dai peste oameni care au traume legate de curent și să nu închidă toate geamurile din troleu sugerându-ți deloc prietenos să o iei la pas dacă nu-ți convin condițiile.

Altfel spus, în mașină ai aerul condiționat setat cum vrei tu să fie, de iglu sau de plajă, nu te lipești de niciun jeg (sper cel puțin), iar scaunul este confortabil.

Stai în trafic? Stai, dar stai în confort. Atâta timp cât nu mergi cu un tramvai pe a căror linii să nu poată intra mașinile, stai în trafic cu indiferent ce mijloc de deplasare alegi. La bicicletă stai mai puțin, este adevărat.

Să mergem la costuri. Dacă te deplasezi pe distanțe lungi și schimbi mai multe mijloace de transport în comun, din punct de vedere al costului deplasarea cu mijloace STB este economă. Altfel, nu.  Eu mi-am luat într-un weekend familia și am dus-o-n plimbare prin parcul Herăstrău, moment în care am decis că suntem buni cetățeni, prieteni cu mediul și mergem cu STB. Drumul dus întors ne-a costat 12 lei de familie, ne-a fost foarte cald, a fost aglomerat în tramvai, iar drumul a durat aproximativ 45 de minute într-o zi destul de lejeră din punct de vedere al traficului. Dacă alegeam să mergem cu mașina același drum îl parcurgeam cam cu 15 minute mai repede (era liber, credeți-mă) și ne-ar fi costat aproximativ 1 litru de combustibil, undeva pe la 8 lei. Ei da, comparația este ca să îmi las eu aici off-ul, pentru că un calcul amănunțit și total spune că un abonament lunar la STB este mai ieftin decât un plin de benzină.

Nu ridic în slăvi deplasarea cu mașina, într-adevăr orașul acesta care nu a fost construit pentru atât de multe mașini este sufocat de noxe și de betoane. Însă nu văd a bună nici ridicatul în slăvi a unui sistem de deplasare în comun care nu oferă mare lucru.

Nici nu îmi caut scuze pentru a mă face plimbător cu mașină pentru că eu chiar utilizez zi de zi STB-ul și culmea absolut legal, îmi plătesc toate biletele deși de multe ori consider că nu merită atâta efort.

Deci, buni cetățeni au ba?

De ce sunt atat de murdare autobuzele din Bucuresti? Iata modul incredibil  in care se face curatenie. Bataie de joc fata de calatori si angajati  (Galerie foto)

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee.

Într-unul din documentarele pe care le-am tot urmărit în ultima vreme, unul dintre participanți a vorbit despre cartea aceasta. O ținea cu drag în mână și își reamintea de câte zeci de ori o recitise și cum și ce a însemnat pentru el. Evident m-a intrigat. Cum să nu îmi stârnească curiozitatea o carte care însemnase atât de mult pentru cineva. Mi-am notat în minte să o caut și mi-am văzut de viață.

Evident că am uitat de ea.

Când am făcut abonamentul la bibliotecă, am lăsat copilul să se delecteze în colțul cu cărțile pentru juniori și eu m-am rotit printre rafturi. Nu știu cum, dar cumva s-a întâmplat de mi-au picat ochii exact pe cartea aceasta. Să ucizi o pasăre cântătoare era acolo la capăt de rând parcă așteptându-mă pe mine. Am luat-o acasă și am început să o citesc printre alte cărți. Am mai lăsat-o, am mai prelungit-o la bibliotecă. Am terminat-o de citit.

Deși de foarte multe ori când am citit pe la alții povestind câte o somatizare din aceea în care cineva vomita doar pentru că a citit ceva, am considerat că sunt alintări – deh așa sunt eu mai necrezătoare – m-am surprins ca citind această carte să constat că am o strângere de stomac. Eu am o mare problemă cu nedreptatea, este trauma mea pe care o port cu mine de când mă știu conștientă. O duc în sus și-n jos, caut să îmi dea pace, dar mă ghidează în lumea aceasta mai mult decât aș fi vrut. Ori de câte ori văd, aud, citesc nedreptate mă aricesc mai mult sau mai puțin vizibil. Când trăiesc eu o nedreptate se iscă furtuna în jurul meu. Somatizarea, deci, există.

Harper Lee a pus în Să ucizi o pasăre cântătoare o poveste de acum aproape 100 de ani plasată în ținutul Alabama al USA-ului. O poveste văzută prin ochii copiilor când inocența spală greșelile adulților. Cartea mi se pare un melanj între Micul Prinț, 12 ani de sclavie și Coliba unchiului Tom. Pare discrepanța cam mare, însă sunt tratate teme care se regăsesc în celelalte cărți menționate. Am zis deja despre inocența copilăriei, spun acum și despre rasism, nu dezvolt, este o problemă de când lumea legată de asuprirea celor de culoare de către cei care au considerat mereu că dețin supremația lumii.

M-a surprins finalul, nu l-am putut anticipa nicicum și cred  că este cumva prima carte la care nu mă gândesc la final, nu încerc să îl anticipez, nu caut să aflu din timp cum se termină. Când am terminat ultima pagină de citit, am mai ținut-o puțin în brațe. Mi-a fost dragă cartea aceasta care m-a dus în copilărie și în lumea adulților, în jocuri și în procese la tribunal, în prăjituri pe masa din bucătărie și în grijile de zi cu zi. Un dans perfect între copilărie și lumea adulților din jur, o informare discretă despre adolescență, o înfierare a rasismului.

Căutând informații pe interneți despre autoare, am aflat că a decedat în 2016, cu toate că am apucat să-i fiu contemporană, este prima lectură pe care o citesc scrisă de Harper Lee. M-am bucurat să aflu că a câștigat premiul Pulitzer în 1960 pentru acest roman. Am înțeles că în America este lectură obligatorie în școală – foarte bine. Ar trebui să fie și în școlile noastre pe lista lecturilor autorilor internaționali.

Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1962, filmul câștigând trei premii Oscar pentru cel mai bun actor, cea mai bună scenografie și cel mai bun scenariu adaptat.

Las mai jos ca de obicei citatul meu preferat din întreaga carte:

….dacă un număr suficient de oameni ― bunăoară atâţia câţi încap într-un stadion ― şi-ar concentra atenţia asupra aceluiaşi lucru, de pildă să dea foc unui copac din pădure, copacul s-ar aprinde negreşit prin simplul lor consens. Ideea de a sugera celor de jos să ceară toţi în gând eliberarea lui Tom Robinson începu să-mi dea târcoale, nu însă pentru multă vreme, fiindcă mi-am zis că dacă şi ceilalţi or fi tot atât de obosiţi ca şi mine, nu se realizează.

Sa ucizi o pasarea cintatoare. Alege cartea scrisa de Harper Lee - eMAG.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Admir aceste femei pentru că sunt frumoase și naturale și își acceptă vârsta. Frumusețea cu orice chip este benefică sau nocivă?

O dată pe an ies cu câteva fete să ne distrăm. Ne întâlnim în jurul datei de 8 martie, niciodată pe 1, nici pe 8 pentru că nu ne place aglomerația. Distracția noastră este liniștită, mai de mămăi, nu ne dăm cu fundul de pământ, nici nu sărim cu parașuta. Nu că nu am vrea, dar nu ne permite timpul. Noi ne vedem doar câteva ore dintr-o zi de weekend când tații copiilor noștri devin părinți full time. Mergem mâncăm ceva, apoi ne delectăm cu un program artistic, ori pe acolo. Anul acesta când am mers la un restaurant încă se purta mască, dar în localul ăsta nu purta toată lumea. Tipa care ne servea pe noi la masă își ținea mai mult masca sub bărbie, astfel își etala în toată splendoarea o pereche de buze prelucrate. Mari. Foarte mari. Se vedeau rău. Foarte rău.

Când am fost în Herăstrău am trecut pe lângă un grup de fete toate botoxate. Și asta nu ar fi fost nicio problemă dacă nu s-ar fi văzut atât de rău. Mi-au rămas în minte fetele astea atât de tinere și atât de nenaturale, de deformate de imensitatea buzelor lor.

Rău se pare că este cuvântul de ordine.

Când eram eu copil în școală, erau la modă buzele subțiri. Buzele cărnoase îl mutau pe posesorul lor automat în categoria buzaților sau a buzatelor. Eu am făcut parte din această categorie pentru că mereu am avut buze pline cum sunt la modă acum și cum își doresc atât de multe fete. Adevărul este că la ce încredere în mine aveam pe vremea aceea și cum mă raportam la societate mai ceva ca la Univers, dacă mi s-ar fi oferit ocazia să îmi modific chirurgical buzele aș fi făcut-o fără să clipesc. Consecințe? Ce consecințe? Nu aveam timp să mă gândesc la așa ceva, voiam doar să fiu percepută ca normală și acceptată ca atare. Doar că eu eram încă un copil, chiar unul de școală generală. Mintea mea necoaptă putea țese multe scenarii și nu toate în avantajul meu. Ce văd eu astăzi în jur sunt femei departe tare de copilărie, însă îmi permit să am o certitudine că încrederea lor în sine este și ea la fel de departe ca și copilăria.

Problema este că în ultima vreme media, televizorul, reclamele ne arată o realitate distorsionată. Doar fetele excesiv de prelucrate sunt frumoase. Nu se mai acceptă, nu se mai promovează, nu se mai poartă frumusețea naturală. Nu ești modificată, nu ești frumoasă. Iar din acest aspect am observat o singură televiziune în Romania care acceptă diversitatea – Antena1. Nu, nu o ridic în slăvi, nici nu îi pun programele pe piedestal, eu mă refer aici strict la diversitatea oamenilor care se perindă prin această televiziune.

Să nu aveți impresia că declar aici vreun război chirurgiei estetice. În niciun caz. Declar război exceselor și lipsei de măsură.

Că pe mine nu mă deranjează nicicum că toate fetele acestea pe lângă care trec își injectează ce vor ele și pe unde vor ele, ideal ar fi să nu își distrugă fața în încercarea de a arăta mai bine. Buzele exagerate și nenaturale nu arată nicicum bine.

Avem nevoie de repere sănătoase, de femei care să își accepte ridurile. Și formele. Și buzele subțiri. Și șoldurile late.

Eu am nevoie ca al meu copil să nu vadă în jurul său ca fiind normal doar buzele care ating nasul și doar silueta sculptată din bisturiu. Că unele femei fac vergeturi pe burtă și pe șolduri în timpul sarcinii și este absolut normal. Că este mai importantă viața pe care o creezi decât liniile de pe burtă. Că este bine să fim diferiți pentru că exact așa ne-am născut toți: diferiți.

Las mai jos câteva poze cu femei remarcabile care și-au păstrat aspectul natural. Care nu par să-și fi injectat ceva pe undeva. Și dacă au făcut-o felicitări lor că au ales totuși să nu exagereze și își asumă ceea ce sunt în fiecare moment al existenței lor.  

Meryl Streep - Wikipedia

Meryl Streep are 72 de ani, este de departe actrița mea preferată din toate timpurile. Am văzut-o recent în The Post – un film din 2017 – și savurez fiecare film al său. Interpretarea ei mi se pare monumentală și nu știu în câți alți ani se va mai naște o Meryl Streep.

Emma Thompson Wore Sneakers to Her Damehood Ceremony | Vanity Fair

Emma Thompson are 61 de ani și am văzut-o recent în The Late Night. Îmi place fața ei zâmbitoare și îmi plac foarte mult mimica și expresivitatea pe care le redă în personajele pe care le interpretează.

Helen Mirren - Wikipedia

Helen Mirren are 76 de ani și indiferent ce rol joacă are o eleganță aristocratică, probabil nu degeaba i s-a potrivit atât de bine rolul reginei Angliei.

Fiica Maiei Morgenstern, o frumusețe rară! Cum arată fata la 19 ani

Maia Morgenstern are 60 de ani, am văzut recent un fragment dintr-un interviu și mă uitam fascinată cât de frumoasă și de elegantă este. Are un rafinament pe care mereu l-am admirat.

Sunt doar câteva femei celebre și cunoscute în lumea largă, ele sunt mult mai multe, evident, însă avem nevoie să le arătăm, să le scoatem în față, să le dăm și să le luăm drept exemplu pentru noi și pentru generațiile pe care vrem să le ajutăm să se accepte și să se iubească așa cum noi nu am știut să o facem.

Cum obții un look natural fără exagerări sau supradimensionări atunci când  apelezi la botox sau acid

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

În ritmul în care evoluează lucrurile o să ajungem să nu mai avem intimitate.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Imagine gratuită a doi oameni care vorbesc, descărcare de imagini gratuite,  imagini gratuite - Alte

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am început vara fără niciun avertisment. Și cum parcul din copilăria mea este o ruină.

Mai acum ceva vreme era frig, chiar frig bine. Două zile de căldură au dat un imbold primăriei/elcenului/radetului/termoficării/uneia dintre multele companii care se ocupă de încălzirea în locuințe, și au tăiat căldura de tot. Că și așa era puțină și ineficientă. Apoi a venit iar frigul, iar a scăzut termometrul din casă la 18 grade, iar am tremurat. O viroză de iarnă-primăvară m-a ținut în casă multă vreme. Când am închis ușa apartamentului erau pomii înmuguriți. Când am ieșit din casă erau și frunzele deja crescute.

Cumva am impresia că tranzitul aceasta de la iarnă la primăvară apoi la vară s-a întâmplat într-o lună. Ori a fost în iarnă o primăvară mai friguroasă, ori am sărit un anotimp.

Adevărul este că la ce căldură a fost zilele acestea, a început să mi se facă frică de iulie.

Am 27-28 de grade în casă și suntem abia în luna mai. Aerul este greu respirabil, refugiile stațiilor de STB nu au pic de umbră. Măcar de aveam și dune de nisip să știm o treabă că de apă parcă mai facem rost.

Să fie oare încălzire globală ori un oraș sufocat de betoane? Prea aglomerat. Prea poluat. Prea plin. Prea cald.

Am ratat primăvara și așa îmi plăcea tranzitul acela de la geacă, la cardigan, din ce în ce mai subțire, apoi la tricou, cu dimineți răcoroase și prânzuri scăldate în raze de soare. Scăldate am zis, nu arse.

În parcuri la umbră în schimb este respirabil. În parcul Drumul Taberei (Moghioroș) este iarba tăiată, parcul verde și îngrijit, umbra oferă confort termic de nu-ți vine să pleci. Nu degeaba oamenii ies cu hamace, cu pături și stau în parc ore multe.

În weekend am vrut să împrietenesc copilul cu parcul Herăstrău. Având alte opțiuni, am sărit acest parc până acum. De altfel până astă iarnă când am trecut eu cu o prietenă într-o plimbare, nu mai intrasem în Herăstrău de ani de zile. În copilăria mea era considerat un parc etalon al sectorului. Era mereu plin de copii și de oameni în plimbare. În lipsă de alte opțiuni, Herăstrăul era la un moment dat parcul preferat. De-a lungul timpului a mai beneficiat de unele schimbări, îmbunătățiri, însă acum pare cumva în cea mai grea formă a sa. Foarte multe bănci rupte, tufișuri neîngrijite, iarbă netunsă, gropi, garduri care se desprind, bordura de pe lângă lac ce stă să se scufunde. Și cu toate acestea, încă plin. Fiind un parc mare este ideal pentru plimbare. Sper să se îndrepte situația, să se revigoreze parcurile pentru că în orașul acesta mare și sufocat și sufocant este nevoie de spații verzi mai mult ca în copilăria mea.

Merg să mă îmbălsămez în protecție solară și să ies în arșița de mai. De aici și vorba: cuptor de mai. Hai ochelaristo că iar ai luat-o pe câmpii.

Meteorologii Spun Că Se Schimbă Anotimpurile. Care Este Motivul | Libertatea

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Don’t look up în viața reală

Dacă în filmul care a stârnit o oareșce isterie acum ceva vreme, nu prea multă, oamenii se împărțiseră în tabăra celor care voiau să se uite-n sus și a celor care refuzau să o facă, ei bine, în realitatea de București e cam tot așa. Fie nu te uiți în sus ca să nu știi ce sau când te lovește, fie te uiți ca să-ți salvezi capul. Contrariați? Lămuresc mai jos.

Am una bucată prietenă care locuiește într-o zonă bună a Capitalei, atât de bună încât mai are puțin și umblă cu protecție pe cap. Ceva de Doamne-ferește.

Dacă nu vă sună cunoscută zona Iancului, mai bine, nu vă mutați acolo. În Iancului au apărut mai întâi blocurile, apoi oamenii, însă când civilizația a bătut la ușă a găsit termopan la intrare și nu a mai auzit-o nimeni.

Am mai auzit eu așa trecător că oamenii aruncă de la geam gunoiul în loc să-l depoziteze chiar pe categorii și să-l ducă civilizat la ghenă, însă în niciun caz nu m-am gândit că într-un cartier cu pretenții bucureștene sar pe geam borcane și ambalaje de la alimente. Bine, acum poate ele sar singure în dorința lor de a ajunge reciclate corect. Mă gândesc că vede borcanul de la castraveți murați cum omul ăla într-un gest barbar vrea sa-l pună în coșul de gunoi lângă coaja de banană și în disperarea momentului sare pe geam ca să se salveze. El urlă acolo și zice te rooog reciclează-măăă, dar fiind zgomot mult de la traficul de afară, nu îl aude nimeni.

Acum nici nu știu dacă să îi spun prietenei mele don’t look up sau look up. Mai bine look să știi ce-ți vine.

Într-o zi s-a trezit cu un ambalaj de la pește cu toate zoaiele aferente în el, aterizat fix pe pervazul apartamentului propriu. Eu cred că vecinul ăla nu este necivilizat, cred că era un mesaj, dar prietena mea în nervii ăia mari s-a gândit doar că vecinul este nesimțit și nu că încearcă să comunice cu ea prin simboluri. Vecinul i-a trimis un mesaj clar din punctul meu de vedere: du-te la magazin și ia-mi pește din ăsta. Că doar nu degeaba i-a lăsat în ambalaj toate resturile. I-a dat indicații. Totul are o explicație. Nu este vorba de lipsă de educație, este comunicare tribal-urbană.

Și-n fond ce era omul să facă, să țină ambalajul de la pește în casă? Aveți idee în ce hal poate să miroasă peștele ăla pe căldura asta? Pe bune, cine ar prefera să aibă în casă miros de pește alterat? Ghena este departe, dar afară, afară sigur îl adună cineva de pe jos. Sau poate un alt vecin îl duce la ghenă dacă tot i-a aterizat în casă. Bine, trecuse atunci o pală de vânt și i-a deturnat traseul că sigur intenția lui nu era să arunce gunoaie la vecini, voia doar să scape de el din casă. Total de înțeles.

Hmm…eu am o canapea de care aș putea să mă lipsesc….

Obişnuiţi să aruncaţi gunoiul pe geam? Senatorii v-au pus gând rău

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Reciclatul mi-a umplut casa cu coșuri de gunoi, însă m-a scăpat de drumul zilnic la ghenă.

De ceva vreme am devenit interesați să intrăm în rândul lumilor civilizate și să sortăm gunoiul pe care îl producem. Pare un drum pe care era logic să fim și să îl urmăm, să începem să și facem ceva pentru țara asta pe care o vrem ca afară.

Ei și treaba aceasta m-a pus în fața unei situații pe care nu o aveam atunci când puneam tot gunoiul la grămadă, aceea a coșului de gunoi. Tot gunoiul într-un singur coș, îl umpleam până la refuz și-l livram către ghenă aproape zilnic.

Acum a rămas coșul pentru gunoi menajer pe care îl duc la ghenă cam o dată pe săptămână, uneori chiar la două săptămâni. Un coș pentru hârtii, un coș pentru sticle, un coș pentru peturi și un coș pentru cartoane mari, ambalajele de la comenzile online. În total 5 coșuri mari și pline pentru un singur apartament. Yuhu.

Recunosc că partea aceasta cu reciclarea îmi produce un disconfort. Tomberoanele pentru reciclat nu sunt chiar la scara blocului, iar eu sunt foarte comodă, aproximativ o stație de autobuz am de străbătut până la tomberoane. Nu stația este problema, ci căratul gunoiului, a sacilor plini până acolo. Apoi am gunoi prin toată casa. Nici nu știam înainte de ordine și ordonare că mai pot pune coșuri de gunoi în bucătărie. Acum o să vin și cu o dezvăluire și spun că nu sunt toate coșuri. Cel puțin pentru peturi și pentru cartoane am agățat sacii de gunoi de raftul din balcon, am mai salvat niște spațiu pe jos.

Partea bună este că fiind toate separate și nu mai sunt la grămadă se umplu mai greu. De la golit aproape zilnic la golit săptămânal cel mai devreme, este o diferență. Depozitez în casă gunoaiele pe o perioadă mai mare, însă cu acest aspect m-am obișnuit deja. Cu spațiul pe care îl ocupă încă nu m-am obișnuit și nici cu ce face fiecare. Nu am scris pe fiecare coș în parte ce găzduiește însă au forme și culori diferite tocmai ca să le putem diferenția. Dintre toți, copilul este cel mai debusolat, mereu întreabă în ce coș ajunge un anume gunoi.

Îmi place partea aceasta cu reciclarea?

Și da și nu. Cred că ține de obișnuință. O semi reciclare făceam cumva de câțiva ani. Ambalajele de la comenzile online si peturile le puneam separat, însă ca acum să separăm și să diferențiem tot gunoiul nu s-a mai întâmplat.

La blocul nostru nu se selectează gunoiul. Avem o ghenă pe care poți arunca cel puțin teoretic orice încape. Nu avem tomberoane pentru fiecare categorie de gunoi. Este un tomberon puțin separat de celelalte și am presupus că este pentru tot ce înseamnă peturi și hârtie/cartoane, fracție uscată, dar este o presupunere pentru că nu este ceva clar. Oamenii merg mai mult pe intuiție.

Reciclați? Pe unde puneți coșurile pentru gunoi? Aveți spațiu?

Tu știi să reciclezi corect? 10 greșeli de evitat în colectarea selectivă a  deșeurilor! - News Vaslui

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Moștenirea – Danielle Steel

A venit cartea aceasta exact cum vine gura aia de cafea care îți dă un zvâc atunci când mai ai puțin și pui capul pe birou pentru  un mic somn. Gura de oxigen într-un tumult.

Din când în când am nevoie, simt această nevoie de a citi cărți care să mă scoată din gândirea intensă. Pentru că citesc multă informație care îmi este nouă, informație la care trebuie să mă gândesc, să procesez, să integrez, vine un moment în care o pauză este cerută. Și ce pauză ar fi mai bună dacă nu cu o carte ușoară, romantică, cu happy end și fără vreun efort de procesare al informațiilor.

Căutând printre cărțile online pe care le am, sperând că găsesc ceva ușor care să mă și încânte am dat peste Moștenirea de Danielle Steel. Nu îmi amintesc să fi mai citit ceva de autoare, nu știam ce gen scrie, speram doar să fie o carte ușoară. Și am avut dreptate.

Dar cum nicio carte nu este chiar o simplă carte sau doar o poveste goală, nici aceasta nu face rabat de la regula care-mi guvernează cititul de la o vreme. Curajul și bălăcirea în propriul confort sunt principalele teme ale cărții. Exact pentru mine a fost scrisă, mă gândeam pe măsură ce tot citeam.

Tipa aceasta din carte, personajul principal, este acolo într-o criză de vârstă, îi bate 40-ul la ușă. Serios acum, eu doar glumesc că sunt bătrână, dar ei acolo în poveste îi ciocăne la ușă vârsta de 40. Adică nu târziu, dar 40 nu este 20, exact ca iarna nu-i ca vara (Doamne ce-mi mai plac liderii ăștia care ne-au tot condus și cârmuit). Tipa asta la cei aproape 40 de ani ai săi își pierde iubitul pe care îl luase de sigur. Mă rog, nu îl pierde că nu-i copil mic, el o părăsește pe ea ca să-și urmeze propriul vis după o relație călduță de șase ani. Apoi tipa aceasta își mai pierde și job-ul care era la fel călduț. Ce înseamnă călduț? Înseamnă că este atât de bine încât devine monoton, că nu investești să îți fie și mai bine, că nu mai faci nimic să evoluezi. Atât în relație cât și în job. Nici căsnicia nu trebuie să devină călduță. Mai ales căsnicia care este pe termen atât de lung și unde este un efort susținut pentru a menține o relație care să nu devină monotonă, să nu intre pe linia de plutire, să nu ajungă la mal unde să eșueze.

Cum tipa aceasta din carte eșuase pe toate planurile care o interesau în acel moment al vieții ei, devine interesată de pasiunea mamei ei, aceea de a-și cerceta trecutul și de a actualiza un arbore genealogic cu cât mai multe generații din trecutul lor. Și află lucruri fascinante. Iar aceste informații îi schimbă cursul vieții, se mută, se luptă cu lipsa de curaj, cu anxietățile, dar până la urmă nu se mai luptă cu viața și începe să o trăiască.

Și ziceam că este o carte ușurică. Chiar este! Din orice carte putem învăța lucruri interesante. Nu mai spun de istoria prezentată în poveste, care pusă în contextul potrivit face mai mult decât istoria învățată la școală. Romanul prezintă o mică parte din istoria Franței, informații succinte despre revoluția franceză care a făcut nobilii să-și piardă averile și favorurile, unii chiar și viața.

Povestea este frumoasă, interesantă, se citește rapid, exact genul de carte pe care l-aș citi într-o vacanță relaxantă. Deși pe alocuri mi-a amintit de Jojo Moyes, scriitura este diferită, mult mai antrenantă la Danielle Steel. Romanul ramă este cel care definește ambele autoare la care fac referire, amândouă au precizări istorice încadrate în poveste, însă ritmul este diferit.

Pentru că se încălzește din ce în ce mai mult și este mai mult de stat pe afară, vă doresc lectură însorită în natură.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Înșelatul este sau nu sfârșitul unei relații? Sau cum un milion de lucruri trăite împreună pot cântări mai mult decât un singur lucru trăit separat.

Nu vorbesc aici despre înșelătorii cronici, cei care sunt din așternut în așternut, ci de acea întâmplare în care unul își pierde capul pe undeva și îl găsește într-un pat străin. Este acesta momentul în care se sfârșește o relație de lungă durată? O căsnicie?

Mă uitam recent la Talk show de seară – pentru că îmi place tare mult Emma Thompson, film în care a apărut această situație. Protagoniștii trecuți bine de prima tinerețe, aveau o viață împreună, o istorie, ea a avut o aventură, el a aflat până la urmă. Da, s-a supărat, a respins-o, a dispărut, nu i-a răspuns la telefon până a sunat-o și s-au întâlnit. Atunci el i-a spus că nu dă cu piciorul la un milion de lucruri făcute împreună pentru o singură greșeală. Un milion este mai mare decât unu. A fost momentul care mi-a schimbat perspectiva. Să pui în balanță atât de multe lucruri bune contra unei fapte de altfel greu de depășit. Apoi mintea mi-a zburat la podcast-ul în care am ascultat-o pe Cristina Bâtlan care spunea că nu a acceptat și nici nu a suportat trădarea, iar atunci când soțul a înșelat-o a pus punct. Și ei aveau un milion de lucruri făcute împreună.

Oare cum o fi mai bine? Corect?

Mai bine pentru alții nu există, există doar mai bine pentru sine. Și atunci când îi catalogăm pe alții, o facem tot în raport cu noi. Eu aș face așa? Eu aș merge acolo? Mai bine pentru sine nu are o sluție universal valabilă. Este mai bine în funcție de istoria fiecăruia, de suferința fiecăruia, de disponibilitatea fiecăruia. De atât de multe lucruri. Eu cred doar că multe lucruri se pot repara. Împreună.

Tot ascultând și citind psihologi, psihanaliști, oameni care au auzit multe în cariera lor, mi-am dat seama că atunci când unul merge în altă parte caută acolo ceva ce îi lipsește, ce își dorește, altceva decât are deja. Nu degeaba se spune că atunci când unul înșală este vina amîndurora. Amândoi au contribuit la comportamentul unuia. Da, nu este corect să dăm vina pe cel înșelat care și așa suferă, însă privind la rece, este imposibil să nu aibă o contribuție, fie că acceptă, fie că nu să vadă lucrurile astfel.

Mi-a schimbat perspectiva filmul acesta. Urmăriți-l! Este despre îmbătrânire, tranziție, reinventare, decizii, nepăsare, blamare și schimbare. Despre relația cu îmbătrânirea. Ce accepți și ce nu. Mai este și despre poziția femeii în lume, rasism, discreditare, dar despre toate nu în textul de astăzi.

Un milion de lucruri contra unuia singur. De ținut minte.

Late Night - Talk show de seară (2019) - Film - CineMagia.ro
Sursa foto cinemagia.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

N-am cum. Nu am cum să nu văd, să nu aud oricât m-aș strădui să ignor.

Eram într-o zi într-o sală de așteptare. Toată plină și înțesată cu părinți care așteptau să le iasă copii proprii de pe la activitățile sportive. Nu cunosc pe nimeni, nu socializez (ei na, nu socializez pentru că sunt sălbatică și selectivă, nu pentru că nu cunosc) așa că de cele mai multe ori eu sunt cu o carte în brațe încercând să nu aud ce se întâmplă în jurul meu ca să mai scap de vocea critică pe care o țin mereu pe-aproape. Uneori mă cufund în carte, alte ori îmi este greu să mă concentrez și sunt mai atentă la ce se aude în jurul meu sau la ce se vede. În ziua aceasta de care zic aici, eram cu mintea aiurea.

Aproape de mine pe o canapea era un tată cu un copilaș mic ce așteptau o soră sau un frate mai mare care era în una din multele săli din care se auzea ba muzică, ba câte o recomandare, ba râsete. Copilul mic își mai pierdea răbdarea, se mai plictisea, absolut normal și la vârste mai mari. Tatăl foarte atașat de telefon ignora copilul, na, poate așa era la ei acasă, ce mă interesa pe mine. Se pare că mă interesa dacă îmi tot fugeau ochii la cei doi. La un moment dat o mamă îl întreabă dacă copilașul are voie ceva dulce pe bază de zahăr. Tatăl a refuzat spunând că au eliminat complet zahărul din casă și primea o mare bilă albă de la mine, măcar în gândul meu și tot primea, dar a ținut neapărat să completeze spunând că trăiesc sănătos, lucru care mi-a sterpezit dinții ca atunci când mă gândesc cum o să mănânc eu corcodușe acre direct din pom imediat ce nu mai au sâmbure amar.

M-am bucurat, normal, cum să nu mă bucur că până descoperă zahărul și până ajunge să mănânce cu două mâini ale sale și dacă se poate chiar și cu două mâini de împrumut, copilul mic nu primește zahăr. Nu pierde nimic, zice și OMS că până la doi ani nu are nevoie de zahăr procesat. Are oricum la dispoziție următorii 98 de ani ca să recupereze acel zahăr.

Nu am putut să nu observ că în ultima vreme sunt mulți părinți care se ocupă de partea exterioară mai mult decât de cea interioară. Frecvent văd părinți care le pun copiilor peste căruț huse antiploaie și îi feresc de intemperii însă le fumează în nas fără nicio grijă față de sănătatea lor. La fel și cu mențiunea legată de zahăr, da, sănătate fizică pentru copil, însă cu un tată absent și lipit de telefon, total deconectat de copil, nu este o soluție câștigătoare.

Eu nu zic aici puneți-le în brațe punga cu cipsuri, dar fiți conectați la ei, că niciuna dintre variante nu ajută până la capăt. În final fiecare decide pentru sine și pentru copilul mic, doar că mi se încrețește părul de câte ori aud acest noi nu (insert orice) în timp ce alte obiceiuri nocive zburdă libere pe câmpie. Fiecare are alte standarde ale normalului, asta-i clar.

Am și eu prin jurul meu (aici sigur mă înjură câțiva) oameni adulți, părinți care sunt în stadiul în care merg la budă cu telefonul lipit de gete (sper totuși că folosesc hârtie igienică) și șad la masă cu familia cu ochii tot în telefon, dar se plâng că ai lor urmași în fapte și-n comportament sunt practic lichefiați pe dispozitivul performant.

Nu, nu sunt anti-telefon, nici anti-televizor, le-am eliminat din viața copilului exact ca pe zahăr, până la o recomandare. Încerc să mențin un echilibru deși uneori mă asaltează cu această nevoie de ecran, uneori ofer excepții, alteori refuz chiar dacă văd tzunami-ul cum se ridică în aer. Încerc doar să mă feresc de acest noi nu unele lucruri nocive în timp ce da multe altele la fel de nocive, dar normale pentru noi.

Cum afectezi copilul cand te uiti in telefon | Qbebe.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Tată bogat Tată sărac – Robert T. Kiyosaki

Când am pus mâna pe această carte am fost convinsă că la finalul ei voi fi măcar cu ceva peste o sută de pagini mai deșteaptă. Că sigur este încă o carte care îmi va aduce un munte de informații utile pe care eu să le trec prin filtrul meu și care mă ajută să mă mai construiesc puțin.

În realitate de pe la începutul cărții și până la ultima pagină m-am simțit extrem de proastă. Proastă pentru că nu știu, pentru că nu am învățat, pentru că mediul a fost potrivnic, pentru că am preluat programe greșite, pentru că am pierdut atâta timp în care puteam să evoluez, să învăț mai multe, pentru că nu știu ce naiba m-am împotmolit așa tare niște ani în care am stat pe loc și parcă un pic am și regresat într-un mediu extrem de toxic pentru mine la vremea aceea.

Că iată, omul ăsta spune aici că e bine să te apuci devreme să strângi bani ca să te poți retrage de vreme din cursa șobolanului și să îți trăiești viața exact așa cum vrei tu. Apăi care devreme că eu mă îndrept deja rapid spre 40 de ani, când să mă mai îmbogățesc ca să am timp să trăiesc, că 20 de ani nu mai am de mult tare.

După ce am scos capul din nisip, când am fost atentă la ce zice omul acesta, am început să și învăț. Pentru că așa cum și eu cred de foarte multă vreme, mi-a plăcut că și autorul menționează că întreaga viață este o oportunitate de învățare. Din învățat nu ne oprim niciodată, avem nevoie să ne perfecționăm, să fim flexibili, să facem cursuri. Lucru cu care sunt absolut de acord. Eu în ultimii patru ani am făcut câte un curs pe an, în unii ani chiar două cursuri și nu intenționez să mă opresc aici. Sunt lucruri pe care nu le aflu din multele cărți pe care le citesc, sunt lucruri pe care le înțeleg mult mai bine explicate de specialiști.

Tată bogat tată sărac vorbește despre experiența acumulată de la doi  oameni – cel natural, profesor, supra-calificat, foarte deștept însă cu probleme financiare, și tatăl prietenului său, afacerist care l-a învățat și ajutat să fie un om bogat. Fiecare avea concepții diferite asupra banilor și fiecare perora diferit despre bani. Alegerea în final i-a aparținut lui Robert care a decis să învețe de la fiecare câte ceva, însă l-a ascultat pe tatăl cel bogat în drumul lui prin viață.

Cartea este un puternic material pentru educație financiară, nu una cu termeni greoi, ci una pentru oameni. Am reușit în urma cărții să îmi analizez activele (cele care produc sau aduc venituri) și pasivele (cele care cheltuie bani). Am reușit să înțeleg că suntem captivi în cursa șobolanului ( ne trezim de dimineață, mergem la serviciu, complet nefericiți, ne întoarcem acasă sleiți de energie și putere, așteptăm salariul din care trăim lună de lună și facem asta zi de zi, an de an) de generații în familia mea și a soțului meu. Nu avem antreprenori de la care să preluăm exemplul și nici de la care să înțelegem mecanisme, nimeni nu s-a gândit să facă și altceva pe lângă salariu și pe lângă jobul de zi cu zi. Nimeni nu s-a gândit până la mine (în familia mea extinsă sunt un fel de ciudată) să se școlarizeze, să învețe, să studieze și după ce școala s-a încheiat. Clar model din familie l-am preluat pe cel care ne-a fost oferit, nu în direcția îmbogățirii ori a libertății.

Am realizat că este greu să renunț la metehnele pe care le-am adunat în ani de zile, credințe limitate și internalizate despre bani, programe pe care le-am rulat ani după ani în subconștient. La toate este necesar să renunț ca să pot evolua în direcția pe care mi-o doresc.

Acum să nu aveți impresia că citiți această carte și la ultima pagină deja aveți un plan de bătaie despre cum să vă îmbogățiți în următorii 10 ani. Deși este foarte posibil dacă aveți capital. Dar, aveți bani puși deoparte? Pe lângă informații utile, cartea se referă totuși la un mediu de afaceri american, raportarea la România este ușor diferită. Cu toate că și în țara noastră putem adapta unele lucruri, există diferențe majore. Apoi Robert vorbește de investiții. Pentru a putea investi ai nevoie de bani. Bani din economii. Tu poți economisi de la luna la luna? Economisitul nu este ușor, trebuie restrânsă zona de confort și gestionată foarte bine risipa, mai ales atunci când venitul este mic. Apoi el mai zice că poți avea un al doilea job care să aducă un venit de care să nu te atingi în alte scopuri decât acelea care te ajută să ieși în final din această cursă repetitivă și nefericită în multe cazuri. Aici nu îi dau dreptate, poate că el chiar are, dar și eu am. După cum ziceam, nu mai am douăzeci de ani, nu mai sunt dispusă să fac anumite lucruri. În plus eu am familie și un copil încă mic, dacă am două joburi în condițiile în care un singur job ocupă în medie cam 11 ore pe zi, să ocup și noaptea sau weekendul m-ar duce clar la epuizare și mai ales la înstrăinare față de familia mea. Da, poate că la un moment dat după ani de zile, aș putea să mă retrag și să spun iată, de acum trăiesc…dacă mai sunt în viață, însă aici cred că riscurile sunt destul de mari. Poate un al doilea job care să solicite mai puțin timp, cum ar fi zona creativă, drepturi de autor, însă acestea produc un venit nu modest, ci chiar foarte mic dacă nu este ceva constant și cu volum mare.

Despre bursă, acțiuni și obligațiuni nu vă pot oferi informații pentru că abia învăț ce sunt activele și pasivele, cam pe acolo se află educația mea financiară. Nu se pune problema în acest moment să știu a investi în ceva că nu știu în ce nici dacă aș avea cu ce. Însă mai caut, mă mai informez, învăț și vă spun și vouă.

Până la următoarea carte financiară, aveți grijă de activele voastre.

Tata bogat, tata sarac. Ed a V-a, revizuita, Robert T. Kiyosaki - eMAG.ro
Un interviu cu Robert Kiyosaki pe buhnici.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Greul de care ne plângem atât de mult înseamnă doar viață.

Urmăresc zilele acestea niște oameni interesanți din toată lumea care vorbesc din experiența lor acumulată în mulți ani de viață. Îi urmăresc cu urechile deschise și extrem de atentă ca să prind cât mai mult din înțelepciunea lor și să pot să aduc și eu în viața mea pentru a fi cât mai echilibrată, așa cum nu am fost niciodată până de curând.

Unul dintre ei a spus că multe lucruri de care ne plângem noi cei mai mulți înseamnă de fapt viață și nu probleme. Un adolescent cu o furtună hormonală înseamnă normalul vieții și nu o problemă. La fel și o aglomerație în trafic, la fel și o ploaie de primăvară, la fel și frigul de iarnă (poate nu neapărat cel din case).

M-a lovit această informație fix în moalele capului numai amintindu-mi de câte ori am văzut eu probleme peste probleme și mai puțin viața normală. Chiar foarte de curând m-am descărcat la una dintre prietenele mele de un greu pe care îl aveam atunci, un moment de oboseală. Am observat la mine că atunci când sunt obosită tind să caut vinovați pentru că îmi este mai ușor așa decât să mă așez și să spun am obosit. Eu nu obosesc niciodată, sunt varianta umană a unui robot. Pot să… foarte multe….și încă mai cred asta…

Copilul care plânge mult, copilul care nu doarme cât ne dorim noi, soțul care nu este acolo să ne ajute pe noi, laptele care nu vrea să vină când vrem noi. Pe toate le-am văzut probleme, am căutat soluții, cum să fac să-mi fie bine, să-mi fie ușor, cum să controlez, să anticipez, să rezolv.

Viața vine așa cum este ea, trebuie doar trăită, nu rezolvată. Și probabil dacă nu mi-aș mai pune așteptări sus pe piedestal, nici nu aș mai observa că lucrurile nu se desfășoară în direcția pe care o doresc eu, ci în direcția firească a vieții. Și ar fi categoric mult mai ușor de dus.

A fost momentul meu de conștientizare în care am văzut clar că problemele mele sunt prea puțin probleme și mult mai mult viața pentru care mă aflu aici.

Să aveți sărbători pline cu oameni dragi, să vă simțiți bine, să lăsați pentru câteva zile deoparte lumea mare pe care nu o puteți oricum schimba, să închideți televizoarele și să trăiți cu bucurie. Asta vă urez eu zilele acestea.

Alege tipul de meditatie care ti se potriveste

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum ajungem să facem diferențe între copiii noștri? Încă un text despre nimic.

Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.

De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?

Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.

Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.

Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.

Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.

Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.

Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.

Parintii au un copil favorit, orice ar spune, iar acest lucru este normal |  Copilul.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ura aruncată în mesaje. Unde învață oamenii să se exprime?

Știu că am mai scris despre acest subiect, însă îl tot constat și nu mă pot abține să nu îl mai dezbat puțin. Îl mai desfac în fire subțiri că poate-poate se lasă dus și în locul aruncatului cu piatra vin mesajele acelea care știu să pună civilizatul în cuvinte.

Urmăresc de ceva vreme constant paginile de FB al primăriei de sector și al primarului în funcție, am mai zis asta de nenumărate dăți, nu mai este un secret.

Uneori când am timp și mai ales chef mai arunc câte un ochi prin comentarii. Să văd cum reacționează lumea la informările publicate (fac asta și pe alte siteuri sau bloguri, însă rămân în spațiul oficial astăzi).

Primăria comunică zilnic unde lucrează echipele ADP, ce lucrări se întreprind și mai ales în ce stadiu se află lucrările mai ample. Nu există informare care să nu primească laude și aprecieri și așa da-uri, așa cum nu există postare care să nu primească ură și tragere de urechi.

Să luăm ca exemplu o asfaltare de stradă. Primăria publică informarea că strada X a fost cerută de la Primăria Capitalei, a fost asfaltată pe banii bugetului local, că acum arată într-un fel când înainte nu arăta a stradă. Cei mulțumiți spun bravo, felicitări, să faceți cât mai multe, încurajări cum ar veni. Apoi vin mesajele, multe la număr care încep cu Dar strada Y când aveți de gând să o faceți? Dar pe Z de ce nu faceți nimic? Bine că ați făcut pe X când J arată jalnic, acolo de ce nu cereți de la Primăria Capitalei?

Unde se învață trasul acesta de urechi? Unde nu se învață o comunicare eficientă, argumentată și cu bun simț, dar mai ales cu respect?

Cred că ne rezumăm la acasă și la școală. Cele două vechi metehne. Dar aici de ce ai greșit Gigele? Pare cunoscut? Cam pare. Dar cum Costică a luat 10 și tu doar 9? Ăla de ce a putut și tu nu ai fost în stare? Același model de comunicare? Mie așa îmi pare.

Așa ajungem în stadiul în care avem impresia că unii oameni ne sunt nouă personal datori cu ceva anume, că sunt sclavii noștri și trăiesc exclusiv pentru a ne servi pe noi. Ideea este că atunci când un edil, funcționar, președinte și orice altă persoană care face parte din aceste categorii enumerate, adică un om cu funcție publică, are în gestiune un sector (să rămânem în parametrii obișnuiți), el lucrează în folosul comunității, pentru binele public și în favoarea cetățeanului, dar niciodată nu este sclavul omului de rând. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile că ar trebui să se întâmple civilizat.

Cum să facem să îl scoatem pe acest dar când aveți de gând să? În primul rând să închidem televizorul. Dacă nu putem sări peste programe și emisiuni alarmiste, cu instigare la ură și agresivitate, dacă nu putem să facem selecție în ce ne oferă media, atunci mai bine închis. Să deschidem cărțile. Cititul dezvoltă limbajul și vocabularul. Scoatem ghetoul și introducem cultura. Să stăm de vorbă cu alți oameni care nu sunt din aceeași tagmă cu noi. Oameni care ne pot ajuta prin propria lor conduită, cu un altfel de comportament și limbaj, oameni pe care să îi putem lua drept exemplu.

Se poate? Mmmnu cred. Eu nu am reușit să conving niște oameni extrem de apropiați să nu se mai uite la antena3, să renunțe la agresivitate. Am reușit să le schimb foarte puțin comportamentul prin faptul că nu am mai alimentat convingerile lor, nici nu i-am mai bătut la cap cu explicații, doar i-am lăsat în ale lor.

Păi și atunci de ce un text inutil și aberant pentru ceva ce nu poate fi schimbat oricum? Pentru că sunt o idealistă, naivă dacă vreți și încă mai cred că ne putem civiliza.

Hai că se poate.

Stand up against hate crime - Made by TfL

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cât costă de fapt să fii cititor?

Aș fi tentată să întreb cât costă să fii cititor în România, însă am ales să mă rezum la București (eventual și la marile orașe ale țării), însă nu pot include aici chiar toată țara pentru că într-adevăr sunt localități în această țară care nu au niciun fel de beneficiu din punct de vedere al intelectului.

Să fii cititor în București poate să nu coste nimic. Sau poate să coste foarte puțin dacă sari peste cărțile care au apărut mâine și profiți de reduceri. Dar chiar poate să nu coste nimic, vedeți mai jos.

Eu am cumpărat cărți la prețuri derizorii, am primit oferte de la librăriile online și am profitat de ele, atât pentru cărțile pentru cei mici, cât și pentru cărțile pentru cei mari. Preț de  4 lei pentru o carte, uneori 12 lei sau un preț redus de la 60 de lei la 20 de lei, aș putea miza pe chilipir.

 Apoi este anticariatul, care nu este acel chioșc cu cărți vechi și prăfuite, ar trebui să își schimbe numele în cărți second hand. La anticariat ai șansa să găsești cărți foarte noi și mai ieftine decât pachetul de țigări (pfai ce comparație am făcut). Am dat pe un Murakami jumătate din prețul pe care îl avea surata ei nouă în librărie.

Însă deși greu de crezut și pare așa mai mult o variantă pentru elevi și cel mult pentru studenți, biblioteca chiar este gratis. Poți împrumuta cărți de la bibliotecă fără absolut niciun cost. Zero. Nimic. Numai ca tu să citești. Aici este adevărat că am avut un șoc pentru că mă așteptam să plătesc măcar o taxă de înscriere. Eu am depășit de mult stadiul de a mai fi elev și nici nu mă ajută ridurile să mă dau o tânără studioasă, însă cu toate acestea tot gratuit a fost să fac acest abonament.

Avem în cartier o filială mică a Bibliotecii Metropolitan București (BMB), în sector sunt mai multe, în oraș și mai multe, iar cu un singur abonament deschis în oricare dintre sedii pot intra în orice filieră din orice sector.

Am fost cu copilul la bibliotecă, am bifat o nouă experiență, și-a scos ce cărți a dorit, le-a răsfoit. Ușor copleșitor pentru un copil mic să vadă și să aibă la dispoziție câteva rafturi doar pentru propria-i plăcere. Am plecat acasă cu două cărți pentru mine și trei pentru însoțitorul meu pasionat de povești. Pe lângă cărți, biblioteca mai împrumută și jocuri de societate – mi se pare o variantă foarte bună pentru când ne plictisim de ceea ce avem acasă sau când putem să nu cumpărăm de fiecare dată jocuri care ocupă mult spațiu și pe care la un moment dat trebuie oricum să le dăm.

Biblioteca primește prin donație cărți care au văzut lumina tiparului în ultimii cinci ani, dar și jocuri de societate, astfel se menține un flux proaspăt. Pentru cărțile vechi și care nu sunt toate în stare foarte bună eu am apelat la un anticariat stradal. De regulă orice anticar le selectează, vor și ei cărți care se caută acum sau care sunt ediții limitate, primești și bani pe ele. Eu aveam multe foarte vechi pe care nu le mai voiam și nu erau toate în stare bună așa că nu am vrut niciun ban, am vrut doar să nu fac eu acea selecție și să nu arunc la gunoi ce nu îmi era util.

Da, cărțile sunt scumpe, unele sunt chiar foarte scumpe, însă să citești poate fi gratis.

Imagine preluată de pe bibmet.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Hârtie multă. Risipă pe măsură. Prostie cât cuprinde.

Am intrat în teancul cu hârtii și acte. Este o treabă care mă scoate teribil din ritmul meu. Nu îmi place să gestionez hârtiile, de aceea și ajung în teanc foarte mare. Orice hârtie sau chitanță, act, diplomă care ajunge în gestiunea mea sfârșește prin a zace într-un teanc de surate de-ale sale care crește și tot crește până ajunge să iasă din dulap.

Ordine la hârtii și acte am mai făcut de câteva ori când nu se mai putea, când nu mai aveam loc unde să le pun pe celelalte care veneau din urmă, însă mai mult superficial cât să se facă ceva loc o vreme. Niciodată nu am intrat așa serios ca acum în acest hău al maculaturii.

Am luat fiecare dosar în parte și l-am deschis, fiecare hârtie și am citit-o, fiecare fițuică a trecut prin mâinile mele ca apoi să ajungă în mare parte la gunoi. Nu săriți, reciclăm hârtia, dar acestea fiind acte cu date personale vor avea un regim special.

Ce aveam prin dulap?

Dacă fac o listă cu ce nu aveam aș putea să închid acum acest articol și să ne vedem fiecare de viață, dar nu aveți acest noroc, așa că fiți alături de mine.

Din fericire pentru mine, nu gestionez eu chiar toate actele, mie îmi revin în mare parte cele care au legătură directă cu mine. Facturile sunt online, prin urmare și chitanțele tot online, însă avem și chitanțe fizice care nu sunt, cel puțin momentan, transferabile în sistem online. Pe acestea le gestionăm la comun, deși este o responsabilitate pasată mai mult soțului, îmi revine și mie mai des decât aș putea să sper. Însă tot ajung la mine multe, foarte multe foi de tot felul.

Am găsit printre hârtii carnet de sănătatea din acela din cretacic, ușor maroniu, așa era el de la mama lui, cât și un carnet albastru de asigurări de sănătate, ferească Sfânta Drujbă cea degrabă tăietoare de copaci, că mă și mir de ce poate ascunde un dulap. Nimicuri din cretacic, după cum spuneam. Foaie matricolă din școala generală, bună la vremea ei, dar după zeci de ani la ce îmi mai folosește? Trei contracte de la grădinița copilului. Beneficiem de acest sistem unic în care înscriem și reînscriem copilul an de an la grădiniță cu toate hârțogăraiele aferente, inclusiv dosar cu șină. În fiecare an ministerul educației (sau cine a debitat prostia asta) are nevoie de certificate de naștere, de căsătorie, de buletine, toate în copii și în original ca să poți dovedi în fiecare an că ai/n-ai divorțat, că este încă al tău copilul și cum l-ai dobândit, că poți plăti dările așa că adeverința de salariat este un must have al sezonului. Acest contract se semnează în dublu exemplar și fiecare parte are câte unul. Plus alte acte adiționale care se adaugă la contract pentru orice modificări care urlă după acord și semnături. Toate în dublu exemplar. Dacă ăsta nu-i ăl mai prost sistem existent, aș vrea să știu care îl bate.

O vreme de niște ani am beneficiat de ceva servicii pe la sistemul privat de sănătate. Păi acolo după fiecare vizită la medic primeai la final și raportul. Ceea ce este bine că acolo am avut și eu acces la informațiile care mă vizau și brusc nu mai erau secret de stat, vedeam și eu ce a zis, gândit și crezut medicul. Pe de altă parte am ajuns să strâng pentru mine și copil un consistent teanc de rapoarte, hârtii care între timp au devenit inutile.

Am reușit să strâng un sac de gunoi plin cu hârtii. Dintr-un mare teanc am rămas cu un biblioraft și acela gol pe jumătate doar cu hârtii care mă interesează acum sau de care am nevoie pe termen lung. Sper ca ordonarea aceasta să îmi aducă o ordine în gestionarea hârtiilor cu care nu am o relație foarte bună și să păstrez și să mențin acel biblioraft la limita la care este acum.

Este adevărat că am avut un exemplu bun acasă în acest sens, ai mei au trăit vremuri în care oamenii se pârau unii pe alții mai ceva decât copilașii de grădiniță, mereu aveau nevoie să justifice ce au cumpărat și să arate chitanțe. Ei nu reușesc nici astăzi să accepte că acum dacă îți construiești o casă sunt necesare autorizații și cam atât, nu vine nimeni să te întrebe de unde ai luat scândura pe care ai bătut-o-n cuie unde aveai nevoie. Și-n fond, de unde o poți lua, că nu e ca și cum s-ar găsi la liber pe marginea drumului? Ei păstrează chitanțele de la utilități și toate chitanțele de la bănci deși creditele lor s-au terminat de foarte multă vreme. Am preluat acest sistem fără să gândesc, fără să îmi dau seama că nu trăiesc în viața mea, ci în una de împrumut. Însă acum dulapul respiră, iar eu sunt mulțumită de această aerisire bine venită.

Câte hârtii aveți? Cum gestionați actele? Reușiți să le mențineți în ordine și echilibru?

Cum să îţi ţii ordine în hârtii – Trăieşte Ieftin

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Îmi înflorește cartierul – și nu mă refer la flori.

Am intrat ieri după mult timp în parcul Drumul Taberei, lumea îl știe pe numele lui de Moghioroș, după multă vreme în care oricum am fost mai mult lipită de casă. M-a bucurat tare să văd explozia de verdeață, să văd curățenia, iarba abia crescută, miros de primăvară. Aproape de fiecare dată când tranzitez parcul îmi amintesc de prima oară când l-am vizitat de după renovare și l-am simțit ca pe un parc modern care tinde spre viitor și care vrea să concureze cu parcuri îngrijite de prin afară. De atunci se schimbă tot timpul câte ceva prin parc, se mai reface gazonul – mă bucur că până la urmă le-a trecut alor noștri leșinul și nu mai consideră ca infracțiune călcarea ierbii sub tălpile pantofilor.

Însă nu doar parcul este înfloritor. Tot cartierul își schimbă fața constant. În zona mea ieri se montau jardiniere mari din beton, cred că au și rol de a împiedica mașinile să mai intre pe trotuare, dar au și rol de înfrumusețare. Mici părculețe sau locuri de recreere se refac în această perioadă. Au tot apărut locuri de odihnă cu bănci și rigole cu flori în spații abandonate.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook Ciprian Ciucu.

Am mai vorbit pe afară sau prin parc cu oamenii despre primarul sectorului și mi-am dat seama că oamenii nu observă ce se întâmplă în jurul lor. Mulți nu văd schimbările, nu văd copacii plantați, cu văd ghivecele cu tuia și flori de pe un trotuar foarte larg, nu văd șirul de magnolii pe spațiul dintre liniile de tramvai, nu văd parcurile amenajate. Oamenii care nu îl urmăresc special pe omul care anunță schimbările și reușitele mai mult în online, aproape că nu văd nimic. Poate unde și sunt obișnuiți, unii dintre ei, să vadă mai mult răul și lipsurile și nu mai au loc și de frumos sau de schimbări. Mai sunt cei pentru care schimbările aduc doar disconfort astfel că rezultatul final nu mai are rost.

Înflorește cartierul acesta în care locuiesc de mai bine de zece ani, așa cum nu era nici înainte să înceapă lucrările la metroul care a adus mult material în rândul comedianților. Este mai curat, mai proaspăt, mai frumos, mai cu bun gust. Evident că are și lipsuri și evident că este departe de a fi un sector cosmopolit, modern și cu infrastructură care scade costuri și crește calitatea vieții. Însă cum multă vreme nu s-a putut sau nu s-a făcut, sau s-a făcut prea puțin, acum nu le putem avea chiar pe toate din prima, mai aștept, sunt încă tânără. Sper.

Când o să am curent și apă caldă de la panouri solare montate pe blocuri vă anunț. Până atunci vă rog nu vă înghesuiți să vă mutați aici, este și așa destul de aglomerat.

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook primăria sectorului 6.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher

N-am putut sta prea mult deoparte de Raluca Feher și m-am întors la scriitura ei ca la un plasture pe care vreau să îl desfac deși știu că ustură. Pentru că așa este scriitura Ralucăi, ustură, doare, lovește acolo unde rana este mai adâncă. V-am convins că este de necitit? Citiți că poate mai vindecați câte ceva atunci când dați peste o rană care supurează.

Aș vrea să spun că romanul prezintă o poveste de dragoste, însă corect ar fi să spun că prezintă o încercare de a iubi. Este mai degrabă o carte de ne-dragoste. Pentru că cineva care nu știe să se iubească, nu știe să iubească, doar caută și încearcă în speranța că poate cineva îi va accepta toate defectele și îi va ține fluturii din stomac suficient de beți încât să nu îi vadă urâțenia și defectele.

Din fericire pentru experiența mea de viață nu am trăit relații amoroase abuzive. Nu m-a plesnit nimeni peste ochi, nu a șters nimeni podeaua cu mine în loc de mop, nu m-a înjurat nimeni, nu am fost jignită. Nu știu dacă este noroc. Norocul că măcar nu am atras genul acela de bărbați. Norocul că m-am îndrăgostit foarte devreme de omul care-mi este și acum alături. Norocul că nu am adăugat alte traume la cele deja existente. Cu toate acestea, carta asta tot m-a durut. M-a durut pentru toate femeile abuzate pe care nu le pot lua de o mână și scoate forțat din acele relații care le dor. M-a durut pentru toate mamele care au rămas cu încă o palmă pentru a oferi copiilor ocazia de a crește lângă un tată și a le arăta cum să fii obedient. M-a durut pentru toate familiile nefericite care au rămas împreună otrăvindu-se unii pe alții.

Cu toate că are un limbaj direct, dur, este o carte care se citește rapid, capitolele se înșiruie și se cer citite mai mult și mai repede, să fie descoperite și golite de conținut. Pentru că odată eliberat tot urâtul să crească de dedesubt relații armonioase și autocunoaștere, acceptare de sine și armonie în suflet.

Feher prezintă în Te iubesc, dar nu pe tine abuzul în toate formele sale. Abuzul fizic venit de la părinți, abuzul fizic venit de la un iubit, abuzul verbal, cel care te umilește până în măduva oaselor, abuzul psihic, cel care te aduce în pragul disperării, abuzul propriu din neiubire, abuzul celor din jur din dorința de te schimba să fii cum vor ei.

Pe alocuri cartea aceasta mi-a reamintit de cealaltă carte a Ralucăi Feher – Să nu râzi, dar și de cartea Petronelei Rotar – Orbi. Toate au în comun ne-iubirea.

Fragmentul meu preferat din carte:

I-a spus Marei că pare obosită și apoi i-a spus că nu doarme bine pentru că nu știe să trăiască bine. De fapt, nu are ce să caute binele în povestea noastră, ea, pur și simplu, nu a trăit niciodată. A fost închisă într-o matrice de gesturi, învățate, căpătate, ursul pe bicicletă făcând ture în ringul circului, întrebându-se de unde vin noaptea doruri de pădure și ce e aia o pădure.

Prizonier.

Când crești într-o închisoare, nu ai cum să-ți imaginezi libertatea.

Cân crești în întuneric, nu ai cum să-ți imaginezi culorile.

Când crești doar cu apă și scoverzi, nu ai cum să-ți imaginezi gustul de căpșune.

Sunt trei stări de conștiință, tridimensionale, bidimensionale și somnul fără vise, i-a spus soțul geolog al indiencei. 3D-ul se manifestă atunci când maimuța, bipedul, Mara noastră, colorează cu emoții ceea ce corpul simte și creierul raționează.

2D-ul apare atunci când dormim, corpul își pierde simțurile motorii și rămânem captivi între emoții și rațiune.

Somnul fără vise ne apropie de pietre.

Suntem îngropați în noi atât de adânc și fără ieșire, încât diminețile ne scot la lumină mai puțin noi, noi-Noi, Noi-Noi, mai mult cadavre de înecați, plutind cu fața-n jos, înecați de ape.

Suntem niște mecanisme, mai sofisticate, dar la fel de ușor de stricat ca un telefon sau pahar care îți cade pe jos.

Featured

În societatea modernă focusul este pe nevoile adultului chiar și când în discuție este copilul.

Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.

Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.

Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.

Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.

Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.

Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.

Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.

Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.

Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.

Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?

Meriți tot ce este mai bun pentru tine.

VACCINAREA: Ce faci in cazul in care copilul este bolnav | Reginamaria.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Sunt cu ochii mai mult prin copaci.

De când natura se înfoaie, își pocnește mugurii cam cum pocnesc pantalonii pe mușchii intens lucrați, sunt cu ochii mai mult prin copaci și prin grădini. De când am ieșit eu din casă, cu porția, nu prea mult pentru că încă nu ne-am refăcut complet să stăm pe afară cu orele, abia am mai prins câțiva pomi cu flori. În schimb au apărut frunzulițe mici, de-un verde crud, iarba a crescut, iar păpădia a îngălbenit rigolele împrejmuite cu țarcuri din fier.

Sunt atât de absorbită de vegetație, asta și ca să evit să mă uit la oameni când nu vreau să scot din mine vocea critică, încât aproape că nu am observat cum o antena de pe un bloc a făcut praf parbrizul unei mașini.

Zilele acestea a tot fost vânt, unul chiar foarte puternic, s-au legănat pomii ca și când ar fi fost niște plete subțiri ale unei trestii bătrâne. În parcarea blocului în care locuiesc eu, nu a căzut niciun pom, nicio mașină nu a fost distrusă, însă crengi mai mici, inofensive, au zburat în toate direcțiile.

Și că tot a fost frig, nasul nu mai curge, am terminat cu zăcutul și eu și toată lumea din jur, am reluat procesul de sortare, ordonare, așezare. Mai eliberez un dulap, mai arunc un ochi pe geam să văd cum înverzește cartierul. Mai așez un raft, mai trec prin balcon să mângâi o frunză de mentă pe care am plantat-o recent, eliberez în aer un miros proaspăt și energizant. Mai șterg câteva jucării și încerc să nu ratez niciun apus de la geamul meu din bucătărie, cea mai bună zonă pentru apusuri spectaculoase.

Este de-a dreptul uimitor cum reușește natura să îmbrace frumos în verde, în viu, în flori chiar și un cartier gri și trist cum este cel în care locuiesc eu. Cum tencuiala scorojită a blocurilor vechi este ascunsă în spatele vegetației în plină expansiune. Deodată totul este mai mult verde și mai puțin gri. Nu verde de tot pentru că încă nu cresc pomii chiar până la etajul zece astfel încât să nu se mai vadă nimic, însă suficient de verde încât să acopere imperfecțiuni cu care m-am obișnuit în timp.

Merg să mai organizez ceva cutii, astăzi mi-am luat doza de natură de afară, ba chiar am descoperit și două magnolii mici în cartier pe care le voi vizita mai des cât rămân înflorite.

Magnolia Soulangeana - GardenExpert.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Fidelitate – Marco Missiroli

Mi-a picat cartea aceasta în mâini dintr-o pură coincidență. Nu știam ce tip de carte mă așteaptă. Când am început să o citesc am catalogat-o drept o carte ușurică, pentru vacanță numai bună, nu îmi solicită creierul, mă lasă să citesc altele mai grele, așa cum îmi aleg eu mereu cărțile pe categorii ce țin de solicitarea creierului din dotare.

Am luat cartea aceasta cu mine într-un scurt periplu prin Iași, am avut un moment al meu singură cu mine. Am luat la pas zona pietonală, m-am așezat pe o bancă aproape de hotelul Traian. De mult nu am mai citit afară pe bancă, în aer liber. Am mai ridicat ochii din carte, am privit în jur oamenii, porumbeii cerșetori, copii care alergau păsările, vântul care sufla ușor. M-am întors la carte. Auzeam graiul moldovenesc cu o ureche, cu alta auzeam zgomotul traficului din jur.

Până la final cartea mi-a dovedit că o catalogasem ușor superficial, probabil pentru că începutul a fost destul de plictisitor, însă a recuperat în forță până la final.

Acțiunea cărții se petrece în Milano. Am revăzut imaginar gara centrală din Milano, Porta Venezia, Naviglio, elegantul și somptuosul Montenapoleone, excentricul Buenos Aires și alte câteva elemente de care m-am bucurat acum câteva luni în timp ce trăgeam în plămâni aer rece și încercam să storc de la mine fiecare strop de energie care să îmi susțină periplul.

Este un roman care are câteva teme distincte, cea centrală fiind desigur fidelitatea. Când înșeli? Când treci limita, ce se întâmplă? Zbateri și buciumuri interioare. Întrebări care nu își găsesc răspunsul.

Este un simplu flirt înșelare a celuilalt?

Este un simplu sărut trădare a partenerului?

Cât de mult este prea mult?

Una dintre temele care m-a vizat în mod direct a fost legătura dintre părinți și copii lor. Sunt prezentate în carte câteva familii diferite și fiecare legătură în parte. Cât de multe poți face pentru părintele tău? Cât de apropiat ești de părinții tăi? Ești prelungirea visurilor părinților tăi? Au părinții tăi capacitatea de a-ți accepta orientarea sexuală? Poți să îți îngrijești părintele bolnav și imobilizat la pat? Tu poți să o faci?

Am regăsit în acest roman părintele tiran și distrugător de spirit, părintele empatic și indulgent, părintele atent și prezent, părintele fugar de realitatea din fața lui, părintele ignorant. Atât de multe tipologii pe care le văd și când ridici ochii din cărți, doar că în cărți îmi plac mai mult.

Am trat prin intermediul cărților până acum tema bătrâneților, a morții, a prelungirii prin copil, a iubirii, a vieții de după viața pe Pământ, a cuplului, a câte și mai câte. Au demolat mituri, au trântit bolovani în sufletul meu sau au săpat tranșee, au adus speranță și raze calde de soare.

Fiecare carte citită vine și zgândără puțin în mine, mai scoate de prin cotloane scame uitate. Alte cărți vin și explică, altele vin și vindecă,  alte vin și pun conștientizare. Fiecare îmi aduce ceva, fiecare îmi oferă ceva. Eu le ofer în schimb loc în bibliotecă.

Am oscilat pentru fragmentul din final între o descriere a unui loc aparte din Milano sau una dintre descrierile părinților prezentați în carte, am ales fragmentul în care este descrisă mama personajului principal masculin:

Era mama lui, o femeie îngropată sub codul bunelor maniere care-și îngăduia nesupuneri minore: piciorul nervos sub masă, să-și răsucească ceasul pe mână, să mustre din privire unul dintre cei doi copii sperând să țină în frâu posibile atitudini insolente, să servească feluri de mâncare ca să întrerupă discuții aprinse. Avea darul de a potoli semnele de revoltă. A făcut asta bună parte din timpul prânzului, asigurându-se că este o aniversare fără tresăriri, cu muțenia dominantă a soțului ei….

Romanul a fost ecranizat, se regăsește pe platforma NF într-un mini serial de 6 episoade.

Fidelitate - Marco Missiroli - Libris

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Au înflorit pomii, împrăștie în jurul lor miresme intense, zumzăie deja albinele, un spectacol al naturii pe care îl trăiesc mai mult de la geam.

De mai bine de două săptămâni trăim mai mult prin casă. Când am zis că-i gata, am ieșit din București și ne-a izbit de ne-a pus iar la pat pe unii dintre noi. Am reluat statul în casă, am ieșit oricum mai mult fugitiv afară în aceste două săptămâni.

Într-o zi când am trecut de colțul blocului m-a izbit frumusețea florii grase de corcoduș ce stătea să pocnească. Mii de flori pe fiecare creangă. Unele deja se deschiseseră și era un miros amețitor la propriu. M-am bucurat tare și am sperat să ne facem bine repede ca să ne bucurăm de copacii ce începeau să înflorească.

Ieri am ieșit pentru doctor – iar – și am văzut câți pomi erau înfloriți, am simțit și mirosul de flori proaspete, de verde, de viu, de viață. Am inhalat puternic în plămâni aer parfumat. Asta îmi place mie la primăvară, sentimentul de renaștere.

Grădinile blocurilor au început să prindă culoare, iarba înverzește, copacii înfloriți arată ca niște globuri albe printre pomii cu crengi încă golașe. Am stat afară puține minute, însă m-am bucurat de tot spectacolul oferit de natură, ceva ce nu poate fi reprodus și nici egalat nicicum. Sper doar ca până ieșim noi din casă să mai prind ceva pomi înfloriți și să nu se scuture de tot.

În apartament, pe geamul bucătăriei văd cel mai bine pomii înfloriți împrăștiați prin cartier. Este același geam de la care văd cel mai frumos cer la apus atunci când soarele vrea să ofere un spectacol de seară. Tot de la același geam văd vara cireșele mici și roșii în grădina blocului de peste drum. Tot de acolo văd puful plopilor cum zboară în aer când se scutură. Dacă aș fi agent imobiliar aș pune în valoare geamul. De la acest geam vedeți un apus spectaculos, de la acest geam vedeți următorul cartier în toată splendoarea lui. Și tot așa.

Dacă aș fi văzut și o magnolie pe geam, imaginea ar fi fost completă, însă cartierul în care locuiesc nu abundă de magnolii, va trebui să le caut, mai ales că vine vremea de stat mai mult pe afară, de pus picioarele goale în iarba verde, de privit copaci înalți cu frunze mari.

Iubesc primăvara! Iubesc vremea care nu oferă nici foarte multă căldură, nici foarte mult frig. Iubesc umbra frunzelor verzi și florile colorate.

Atât de puțin ne trebuie pentru a fi fericiți.

Primăvara în București. Imagini spectaculoase care au devenit virale pe  Facebook | Digi24
Imagine preluată de pe digi24.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cinci ani de iarnă-n casă mi-au dereglat frigul din oase.

Să fie de bine sau să nu fie de bine că am devenit rezistentă la frig și nu mai pot dormi în căldură tropicală?

Acum mai bine de zece ani când ne-am mutat în blocul acesta era atât de cald iarna în apartament că noaptea țineam geamul rabatat în dormitor și tot timpul geamul rabatat în bucătărie. Mă rog, soțul, eu nu făceam așa risipă de căldură. Era vremea aceea în care iubeam ca iarna să stau în casă la treizeci de grade. De altfel eu nu știu cine a inventat treaba asta cu douăzeci și unu de grade în casă, mai ales la somn când noi vara avem cincizeci de grade. De unde scot eu douăzeci și unu? Și nu mă refer aici la aerul condiționat. În fine, detalii. Cert este că mie mi-a plăcut mai mult să-mi fie cald. De la frig în exces am un disconfort ridicat.

Dar de vreo cinci ani așa, a venit frigul în casa mea. Țevile au cedat pe rând, aburul a țâșnit din pământ și calorifere s-au răcit subit. În primă fază m-a luat plânsul. De frig. De la tricou cu mânecă scurtă m-am trezit cu polar în mijlocul iernii în casă. Pătura care mă învelise și îmi ținuse prea cald timp de ani de zile, mi-a devenit brusc insuficientă. Am căutat pijamale tot mai groase și șosete tot mai plușate. Și tot așa iarnă de iarnă. Când foarte frig, când ceva mai cald, însă temperaturile au scăzut constant. Optsprezece grade în casă au reprezentat apogeul și limita mea cel mai de jos a suportabilității de frig.

Weekendul acesta care doar ce s-a încheiat am fost într-un scurt periplu pe drumurile pașnice ale frumoasei noastre țări. Nu-i ea chiar Grecia, însă după ce ajungi la destinații reușești să te și bucuri de ce este în jur. Bine, poți să nu te bucuri dacă nu vrei, însă după ce dai un rinichi pe lichidul ăla cu care merge mașina, mai bine te bucuri.

Am avut o cazare de o noapte în Târgu Ocna într-o garsonieră listată pe booking. Tare drăguță și cochetă, mi-a plăcut mult acea garsonieră. Însă mai mult m-am bucurat că avea centrală proprie și prin urmare acces nelimitat la apă și căldură. Evident că primul lucru a fost să mă arunc în duș și să mă bucur de un duș cu apă fiartă și cu presiune, unde eu sunt obișnuită să mă spăl practic cu lingura pentru că la mine presiunea se rătăcește pe traseu. Să știți că doar sună mai rău decât este, să pleci din capitala țării și să te bucuri în patria Moldovei de apă caldă, este nu doar bizar, ci chiar hilar.

Când am ajuns la cazare mi-am dat seama că este cam frig, așa că am decis să măresc temperatura din termostat. Erau optsprezece grade, am urcat la 23, am zis să fie. O noapte de iad este tot ce îmi doresc. Apoi m-am gândit la prețul gazului și că poate ar fi bine totuși să fiu cumpătată. Pe de altă parte m-am gândit că nu am mai simțit căldură noaptea pe timp de iarnă deja de ani de zile. Am lăsat termostatul pe toate cele douăzeci și trei de grade. La un moment dat aerul a devenit greu de respirat, foarte uscat. Simțeam o căldură care mă lăsa cu leșin. Aș fi dat orice pentru o gură de aer rece și proaspăt, dar îmi era prea lene să mă ridic din pat.

Nu-i nimic, a reglat soțul situația din termostat, el fiind ceva rudă cu pinguin de Antarctica, mare minune că a rezistat să ajungă la douăzeci și trei de grade. A dat termostatul înapoi pe optsprezece grade și a dormit toată lumea lemn până dimineața.

Deci asta s-a întâmplat în toți anii aceștia, nu mai pot trăi în căldură? N-am putut să duc douăzeci și trei de grade? Păi ce fac eu la vară la patruzeci și cinci de grade când anunță la meteo cod roșu de caniculă? Mă mut și eu în Antarctica să fiu vecină cu pinguinii.

Trucul banal pentru a fi mai cald în casă. Ce trebuie să pui pe geamuri -  IMPACT

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Ce mă fac eu cu această oră schimbată? Voi ce vă faceți?

În ultimii ani mă tot ia prin surprindere ora aceasta care se schimbă, fie cea de vară, fie cea de iarnă. Nu doar că mă surprinde de nu știu niciodată când se va întâmplă, aflu de fiecare după ce schimbarea s-a produs. E ok, nu e ca și cum dacă aș ști înainte aș putea să schimb ceva. Adică să nu mai schimb ora, ar fi o variantă, dar cum?

 Dar, parcă niciodată n-am fost mai surprinsă ca la schimbarea aceasta, ultima avută. Ei ultima, ce visez eu aici, cea mai recentă. Nu mă pot trezi dimineața, prind greu energie, trag de mine să mă dau jos din pat. Când deschid ochii am impresia că abia am dormit câteva ore, când mă uit la ceas sunt uimită de cât de târziu este. Aș sta cu pătura până sub bărbie și cu geamul deschis să intre aer rece în timp ce eu mă lăfăi în tot patul. Doar doar visez și eu.

Până mă reglez mă simt lipsită de energie și asta la fiecare schimbare de oră, parcă sunt în altă țară cu diferență de fus orar și eu nu sunt totuși în vacanță. Da, în vacanțe nu sunt așa afectată. Nu am fost în țări cu diferență de fus orar mai mare de două ore, însă treaba aceasta nu m-a afectat nicicum. Poate unde creierul meu știe că este pe modul de relaxare totală, fără presiune, fără timp, fără taskuri.

Era o discuție la nivel european să se renunțe la schimbarea orei, oricare dintre ele, deja nu mai contează, important pentru mine este să nu mai fie nicio schimbare de nicio oră, să se decidă la una și să rămână la ea. La nivel de discuție a rămas pentru că orele acestea tot se schimbă. Până atunci mai iau niște miere, cică dă energie și aștept și eu să simt că îmi începe ziua mai devreme de ora doisprezece.

În tot cazul, ori eu am îmbătrânit și nu mai fac față schimbărilor, schimbări care m-au debusolat oricum tot timpul, doar că acum le simt mai intens. Ori eu am îmbătrânit și devin o babă morocănoasă. Ciudat, tare ciudat.

Ce faceți ca să nu fiți afectați de trecerea la ora de vară?

Ora de vară 2016. Cand se schimbă ora şi cum trebuie să ne potrivim  ceasurile • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Orice situație neplăcută apărută în viața mea, eu mi-am creat-o.

A fost o vreme când era copilul foarte mic și apoi mai mare, dar tot mititel când atrăgeam spre mine toate babele dătătoare de păreri. Atrăgeam critici și grimase de dezaprobare. Și eu îmi doream atât de tare să fiu validată că fac o treabă bună. Că uite la mine cât sunt de epuizată și de plictisită și cât mi s-a atrofiat creierul de bebelușeală, dar fac o treabă foarte bună. Sunt aici pe metereze, n-am plecat pe câmpii și mai sunt și activă în fiecare moment.

Așa că oamenii își dădeau cu părerea. Am eu și norocul acesta de a locui într-un cartier profund îmbătrânit. Copilul meu era veșnic prea dezbrăcat, prea într-o parte, prea cu căciula în vârful capului, prea fără căciulă, prea cu pielea prea albă, prea cu orice. Pe de altă parte nici eu nu înțelegeam de ce văd alți copii prea îmbrăcați, prea cu căciulă peste ochi, prea cu glugă peste căciulă. Adică eram exact ca oamenii ăia care mă criticau vocal, doar că eu eram în sinea mea. Nu am mers niciodată să trag o mama de mânecă și să o întreb de ce naiba la 25 de grade copilul ăla are căciulă, glugă și îi mai lipsesc doar mănușile? Vedeam, mă minunam și mergeam mai departe. La rândul meu primeam aceeași dezaprobare.

Trăiam un cerc vicios.

Mă enerva să văd atâția copii înfofoliți în măsura în care mă enerva să primesc atâtea critici. Până în punctul în care am conștientizat și am zis stop. Gata! Nu mă mai interesează cine ce face atâta timp cât nu mă impactează pe mine. Îi văd pe alții cum nu îmi place mie, este în regulă, nu mie trebuie să îmi placă, așa cum nici noi nu e musai să fim pe placul altora. Între timp a mai crescut și copilul, a devenit mai puțin adorabil și apetisant pentru oamenii din jur și criticile s-au oprit, iar eu am refuzat să mai văd ce mă deranja. Auzeam rar și din ce în ce mai rar că nu are căciulă sau că este cu gâtul gol, că îi lipsește fularul sau mai știu eu ce imperfecțiuni vestimentare avea.

Lucrurile s-au liniștit.

Până de curând când în autobuz copilul și o doamnă în etate stăteau pe scaune față în față, moment care a reușit să îmi culce la pământ creierul rațional, să-mi adoarmă amigdala și să mă furnice toată pielea. În toate cele trei stații în care ne-am intersectat în autobuz trebuia să închei un fermoar la geacă, să așez o căciulă pe urechi, să așez căciula și pe urechea stângă, să ridic căciula de pe ochi, să închei o capsă la geacă. Să fac toate acestea pentru un copil trecut de cinci ani care nu este nici pe departe inadaptat sau cu lipsă de senzații. Am reușit cumva să-mi păstrez un calm aparent, să îi spun doamnei civilizat că este în regulă oricum și că ne descurcăm noi până la urmă. Dar doamna nu a fost mulțumită, s-a ridicat de pe scaun, a pus o mână pe copil și o mână pe căciulă și a așezat-o tacticos pe urechea descoperită. Acela a fost momentul în care am leșinat puțin pe interior.

În mod normal în perioada de glorie în care oamenii considerau că este normal să atingă după bunul plac un copil, le spuneam de fiecare dată că nu este acceptabil și nici normal. Între timp venind o pandemie, oamenii s-au mai înfrânat, nu toți că au mai fost episoade de scăpări, dar în general situația se calmase bine de tot. Așa m-am dezobișnuit și eu de a mai face educație unor oameni care probabil că își vor păstra obiceiurile toată viața. Acum însă s-a dat o luptă în mine între a spune sau a nu spune ceva, între a merge să îi așez doamnei căciula că parcă îi stătea strâmb, între a-i pune piedică la coborâre, mda, chiar și acolo am mers cu gândul. Am ales să ne uităm împreună, eu și copilul, urât la doamna care depășise limita, cumva sper că a înțeles mesajul.

Sper să fi fost doar o întâmplare și să nu reiau lungul drum al reeducării unor oameni care pot doar să sper că aduc ceva mai bun mediului în care se învârt și că alte mame nu vor mai fi nevoite să treacă prin procesul prin care am trecut eu. Dar stai, acela a fost un proces destinat mie, nu este nevoie să salvez alte mame, fiecare trebuie să învețe să vrea să se salveze.

Vă doresc un weekend fără căciuli, cu pomi înmiresmați și cu mult aer în plămâni.

5 reguli de siguranță! Vorbește cu copiii tăi despre străini!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum mi-am salvat părul creț. Metoda Curly Girl.

Vreți să știți, nu vreți să știți, eu vă povestesc astăzi despre părul creț.

Eu mi-s creață de când mă știu, cu toate că atunci când eram mică, nu îmi amintesc și nu îmi conștientizez părul ca fiind unul creț, dar de la un punct încolo s-a edificat treaba și crețul a ieșit la lumină. Este moștenire de la tata și doar doi din trei avem o astfel de podoabă capilară.

Și nu mi-a plăcut.

Eu voiam păr drept cum aveau și cum au încă mama și soră-mea. Mi-a plăcut mereu să văd părul filat al soră-mii, cum se văd șuvițele tăiate și nu arătând ca o claie încâlcită din care de multe ori nu se înțelegea nimic ce este acolo.

Nu am avut niciodată grijă de buclele mele pentru că nu le acceptam oricum. În copilărie foloseam la grămadă produse de îngrijire ale părului, nimic special destinat tipului meu de păr. Nici nu știam că există, nici nu aveam idee și cu siguranță nu mi-ar fi cumpărat mie nimeni șampon pentru părul creț.

Așa se face că de-a lungul timpului de multe ori părul meu a ajuns să arate ca o măturică zburlită și destul de deteriorată căreia i-am mai atribuit și fel de fel de dermatite ale scalpului.

Până în momentul de față nu am intrat în niciun salon specializat pe părul creț. Nici nu am întâlnit specialiști care să îmi spună că sunt experți în firul de păr creț și nu am primit niciun fel de sfat pentru îngrijirea părului meu în saloane.

Abia nu de foarte multă vreme mi-am acceptat podoaba capilară așa cum este ea. Am acceptat ideea unui păr creț și mi-am dorit pentru prima oară să fac ceva pentru el și de dragul lui. Așa că am început să îl îngrijesc așa cum ar fi trebuit să o fac de multă vreme.

În primul rând am renunțat conștient la placa de păr, în curând am să o și scot din casă cu totul. Firul meu este subțire și uscat, nu are nevoie de încă o sursă de uscare. Păstrez peria rotativă pentru zilele în care mi se face dor de un păr drept sau cât de cât îndreptat pentru că mie nu îmi iese niciodată cum aș vrea.

Metoda Curly Girl este adusă în atenția generală de către Lorraine Massey care a inovat îngrijirea părului creț fiind foarte explicită legat de produsele de curățare și de modalitatea de folosire. Metoda presupune să folosesc pentru părul meu creț doar produse naturale care nu au în compoziția lor sulfați, siliconi, alcooli care usucă, ceară sau uleiuri minerale. Toate afectează scalpul și lungimea firului de păr, îl îngreunează și îl îngrașă ajungând să deterioreze firul de păr și implicit să îl strice. Lorraine mai recomandă să menținem părul natural, fără a-l agasa cu vopsea de păr, la mine nu este cazul, eu mă vopsesc și încă foarte des.

În punctul acesta al tranziției către bucle frumos definite folosesc un șampon special pentru părul creț. Șamponez o dată sau de două ori părul, în funcție de când a beneficiat de ultima spălare, apoi pun din belșug un balsam de păr cu ulei de cocos, iau un pieptăn cu dinții rari și pieptăn părul pentru a întinde balsamul uniform pe toată lungimea lui. Știu că în acest punct stiliști m-ar crucifica pentru că ei nu recomandă pieptănarea părului foarte ud din motive de rupere sau încâlcire, însă părul pieptănat cu balsam în el este chiar foarte descurcat și nu se rupe. Îl pieptăn și pentru a scoate firele de păr căzute, deoarece nu îl mai pieptăn până la următoarea baie. Cu părul foarte ud aplic un balsam fără clătire , îl pieptăn cu degetele și îl țin câteva minute în prosop cât să nu mai curgă apă din păr, apoi îl las să se usuce natural. Mulți recomandă aici folosirea unui tricou din bumbac pentru că nu absoarbe o cantitate mare de apă din păr astfel asigurându-i o hidratare mult mai bună. Hidratarea este una dintre marile lipsuri ale părului creț. Uscarea cu difuzor pe treapta cea mai de jos este o altă metodă de uscare recomandată în metoda Curly Girl.

Lorraine Massey mai recomandă în îngrijirea părului creț spălarea acestuia doar cu balsam de păr, spunând că este suficient pentru curățirea părului. Nu știu ce să zic, parcă simt nevoia să simt spumă pe păr, îmi dă impresia de scalp curat. Am văzut prin magazinele de specialitate cu produse care îndeplinesc criteriile metodei Curly Girl că au apărut o gamă a balsamului de păr special pentru spălat în loc de șampon. Eu prefer totuși varianta tradițională cu șamponare, spumare, clătire, balsam și restul.

Uneori între balsamul de păr pe care îl clătesc și cel fără clătire las să curgă doar pe lungimea părului apă rece de la robinet, apa rece ajută la formarea buclelor.

La final, părul nu se atinge până nu se usucă, aici recunosc că eu îmi bag mâinile în bucle încă de dinainte de uscare. Se strică buclele? Da, se mai strică, însă dacă le las să se formeze complet am impresia că arăt exact ca o oaie înainte de a i se da blana jos.

Perioada de tranziție de la produse puternic chimicalizate la cele naturale, de la un păr afectat și deteriorat la bucle bine definite depinde de la persoană la persoană și de cât de tare este părul afectat. La început poate părea debusolat părul și să nu vrea să prindă formă, însă în timp buclele încep să se formeze. Și da schimbările se văd încă de la primele două spălări.

Intenționez pe viitor să achiziționez și o mască de păr intens hidratantă pentru a răspunde mai bine nevoii de hidratare a părului meu.

Dacă ați avut bucle la un moment dat și le-ați pierdut sau vreți să aflați dacă aveți textura părului creață pentru că multe nu își cunosc părul din cauza chimicalelor care l-au distrus înainte să afle ce tip de păr au, vă recomand metoda Curly Girl chiar și pe părul foarte drept, mă gândesc că folosirea produselor naturale poate fi un răsfăț pentru orice tip de păr.

Curly Girl the Handbook
Cartea scrisă de Lorraine Massey

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cred că m-am bazat prea mult pe copiii și pe nepoții mei.

Adevărul este că în societatea aceasta în care trăim noi, bătrânii pe care îi avem în jurul nostru au moștenit sau s-au obișnuit cu proverbiala cănuță cu apă. Sunt bătrâni, pensionari, inutili societății și așteaptă distracție de la ai lor copii. Așteaptă să intervină cineva în plictiseala lor, să îi scoată din amorțeală. Abia pe la oamenii cu bani și cu posibilități materiale văd că fac lucruri în care nu depind de alții, dar asta și pentru că își permit și pentru că s-au educat diferit pe parcursul vieții. Ceilalți, cei care îngroașă pătura socială nu își permit vacanțe nici măcar aceea una pe an. Mulți au muncit o viață pe minimum pe economie și au ajuns cu o pensie înjumătățită, cu medicamentele aferente și traiul scump, este greu să își mai permită și distracție. Însă este greu să se și gândească la acest aspect al vieții. Cum ar fi să trăiești fiind fericit indiferent de vârsta pe care o ai? Cum ar fi să știi că pensionarea nu înseamnă o condamnare, ci poate chiar o renaștere? Mă gândesc că ar fi bine să ne educăm așa.

Însă dintre acești mulți, prea puțini s-au gândit să facă lucruri care să îi bucure și care să nu îi coste nimic. Nimeni nu se gândește la voluntariat. Nu tot ce înseamnă a fi voluntar presupune și suferință, pentru că înțeleg că este greu să vezi și să nu te regăsești în suferința altora. Toți vârstnicii pe care îi cunosc eu personal și cu care interacționez foarte des nu au nicio legătură cu cititul. Au tot felul de scuze și de motive pentru care nu pot citi, nu au nici abonament la o platformă care oferă filme și documentare și în mare parte urmăresc la tv posturi cu știri alarmiste. Nu au prieteni și nici o relație prea bună cu vecinii cu care împart strada sau blocul de zeci de ani. Le lipsește componenta socială, cea care dă un mare suflu vieții.

Mi-a plăcut într-un film văzut recent când Robert De Niro care interpreta un personaj pensionar, văduv și fără ocupație spunând că a fi pensionar presupune multă creativitate pentru a-și umple timpul zi de zi. Cum de altfel a presupus că a-și sufoca copilul și pe familia acestuia nu aduce nimic bun niciunora.

Mi s-a părut revelator filmul acesta. Un moment de luat cu mine în viață să știu cum să nu fiu la finalul ei. Să nu fiu acaparatoarea de vieți a celor care nu îmi sunt datori cu nimic. Sper totuși ca până atunci să ajungă și societatea noastră să schimbe ceva în direcția asta. Sper ca în treizeci de ani să existe opțiuni pentru pensionari astfel încât să fie eliminat pe cât posibil sentimentul de inutilitate.

Dacă nu, măcar să mă mut undeva cu soare blând tot anul și să beau apă cu lămâie având picioarele afundate în nisip fin ca praful de la carierele cu ciment.

Tu ce fel de bătrân vrei să fii?

Internul Robert De Niro :) - Ana are blog.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cu like sau fără like și dopamină vs. cortizol.

Pare greu de crezut că un simplu like duce la eliberarea în organism al dopaminei supranumit hormonul fericirii. Însă Dr. Kutscher susține că așa este iar eu îl cred pe cuvânt.

Un like este echivalentul unui feed-back.

Dacă în mod normal oamenii sunt obișnuiți cu termenul acesta de feed-back mai ales din corporații extrapolând-ul până la conversațiile ușoare de zi cu zi, adulții tineri sau chiar cei care vin din urma lor, au mai aproape de ei aprecierea de pe rețelele de socializare decât pe cea prin viu grai. Ei bine orice interacțiune atrage după sine eliberarea de hormoni în organism. În cazul unui feedback pozitiv se eliberează dopamina, te simți bine, ești apreciat, mai crește încrederea în sine, este clar ceva ce îți dorești să simți și pe viitor. Pe acest sistem ar trebui să funcționeze companiile și mai ales profesorii la școală pentru a obține rezultatele scontate: apreciezi comportamentele pozitive care să fie încurajate pentru a obține altele asemenea. În măsura în care noi suntem obișnuiți doar să arătăm paiul din ochiul celuilalt, suntem obișnuiți să umplem caietele cu roșu, facem ședințe interminabile pentru a găsi vinovați, automat vom obține mai multe comportamente pe care de fapt încercăm să le evităm. Este adevărat că este în natura noastră să criticăm și să evidențiem greșelile însă cu efort și exercițiu acest comportament se poate modifica. Pare ușor, însă chiar este nevoie de muncă.

Revenind la like-uri se pare că anticiparea acestora produce mai multă dopamină decât rezultatul în sine. 500 de like-uri, de 500 ori eliberat hormonul fericirii, cum să nu îți dorești mai mult hormon din acesta!? Și atunci ce faci? Postezi mai mult, mai des, mai frumos, atragi mai multă atenție ca să te asiguri că te menții fericit.

Dar ce se întâmplă când nu vin likurile?

Oamenii care sunt setați pe aprecieri virtuale au muncit din greu pentru a-și asigura o comunitate care să le ofere ce își doresc și încă repede. Hormonul lor este asigurat și doar ceva improbabil i-ar scoate în afara acestei scheme. Însă să presupunem că se întâmplă, nu vine aprecierea, fericirea virtuala este în mare pericol. Atunci se eliberează în organism hormonul stresului – cortizol. Ori extra stres nu își dorește nimeni.

De aceea sunt persoane atât de dependente de rețelele de socializare pentru că sunt dependente de aprecieri și de fericirea din organism pe care acestea le produc. Viața virtuală le aduce ceva ce nu au sau nu știu cum să aibă în cea reală.

Un alt aspect negativ pe care îl aduc cu sine aceste like-uri de pe rețele de socializare constă în faptul că cei care nu au exercițiul aprecierii clasice prin viu grai nu știu să o primească pentru că nu au răbdare. Vor totul acum, imediat și scurt. Tehnologia ne-a educat pe repede-nainte și ne-a oferit o fericire superficială, însă cu ascensiune rapidă.

Tot în cartea Copiii erei digitale autorul scrie că deși toate școlile își doresc să fie moderne și să se digitalizeze dotând sălile de curs cu tablete și ecrane, în realitate doar învățatul clasic cu pix, hârtie și cărți este unica ce produce doar beneficii fără polițe de plătit pe termen scurt, mediu și lung. Prin urmare ceea ce ne dorim a fi next step în educație, ajunge să ne prăjească creierele.

În concluzie, tehnologia este tare, tare atractivă, utilă și prezentă în viețile noastre, însă atât de nesănătoasă mai ales pentru generațiile viitoare.

Moderație întru tot și toate.

1000 de like-uri

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Bucuria ordinii – Marie Kondo

Când a ajuns prima oară informația aceasta la mine am strâmbat profund din nas. Bine, eu am nasul foarte mic, așa că nici grimasa n-a ieșit, dar eu pe interior am zis ei da, acum citim și cărți care ne învață să facem ordine. Ce mai urmează? Și ordinea este o bucurie? Ordinea este o corvoadă. Și tot certându-mă eu cu mine în capul meu că era clar că o luasem pe arătură m-am trezit punând în coș, plătind și așteptând curierul să îmi aducă această carte.

Am primit cartea, m-am uitat la ea, am ținut-o în mâini și m-am enervat puțin, mai avea și 300 de pagini. Partea bună că avea și poze, m-am simțit undeva la școală când căutam să aibă cărțile cât mai multe poze deoarece aveam impresia că sunt mai ușor de citit. Până la urmă mi-o făcusem cu mâna mea, cumpărasem o carte care să mă enerveze. Păi vine curățenia din Japonia la mine în casă când până nu de multă vreme puteam mânca direct de pe parchet?

M-am apucat de citit.

Și culmea, chiar mi-a plăcut. Atât de tare încât mi-am înnebunit familia și prietenii cu informații din metoda konmari.

Am plecat de pe picior de scepticism și am descoperit o autoare blândă, modestă, cu foarte mult bun simț și obsedată de ordine. Și cum am aflat din prima că ordinea și curățenia sunt lucruri diferite, am căutat-o pe Marie Kondo și am descoperit-o pe NF în două serii de tipul reality show bazate pe ordine și curățenie.

Cartea este ilustrată și trece prin toate categoriile de ordine dintr-o casă de la haine, încălțări și până la produsele comune din bucătărie sau baie. Fiecare încăpere este pusă sub lupa ordinii și oferă explicații despre fiecare categorie în parte.

Principiul de bază este să păstrezi în casă doar ce îți aduce bucurie. Să porți doar haine care îți aduc bucurie. Să folosești produse care îți aduc bucurie. Să umpli biblioteca doar cu cărți care îți aduc bucurie. Astfel întreaga viață se organizează pe modelul bucuriei și întreaga viață ți se schimbă la finalul maratonului de ordine.

Încă din timp ce citeam cartea m-am apucat de sortat. Prima categorie cu care Kondo propune să se înceapă sortarea este cea de haine. Toate hainele se strâng în morman pe pat. Absolut toate hainele. În acest fel îți dai seama exact câte haine ai, dacă sunt multe sau suficiente. În general noi avem haine mult mai multe decât avem nevoie sau decât putem purta într-un timp relativ scurt. Eu am început să renunț la haine care nu doar că nu îmi aduceau bucurie, ci chiar îmi aduceau un mare disconfort când le purtam. Cu ocazia aceasta am renunțat la ele.

Eu sunt în plin proces de ordine, încă nu am terminat, casa s-a transformat într-un semi-depozit, peste tot este ceva care așteaptă fie să fie împachetat, fie să meargă spre donații, fie să ajungă la gunoi.

Da, poate că ține de bun simț să nu strângi lucruri inutil, însă adevărul este că cei mai mulți dintre noi ajungem exact în acest punct pe care nu îl dorim: de a stivui.

Marie Kondo aduce în cartea sa câteva idei de depozitare, de îndepărtare a etichetelor de pe produse pentru a îndepărta zgomotul din casă, de amenajare. Majoritatea sunt preluate din cultura japoneză, altele sunt experiență proprie. Pentru mine cartea aceasta a adus ca noutate două elemente de care țin cont de acum înainte: păstrez doar ce îmi aduce bucurie și metoda de împachetare haine a la Marie Kondo.

Metoda de împachetare presupune să împăturești hainele până la dimensiunea unui dreptunghi mic și să le așezi vertical în sertar sau în dulap. Eu am ales să îmi pun hainele împăturite în cutii pentru că nu dispun de sertare. Acum în loc de teancuri până la tavan, am cutii distribuite în dulap cu haine așezate una lângă alta și nu una peste alta.

Am să las să treacă o perioadă să mă obișnuiesc cu noul stil de viață și am să revin cu un articol detaliat asupra acestei metode și dacă într-adevăr viața mea este mai organizată sau am eșuat și am revenit la vechile metehne. Este totuși adevărat că dorința aceasta de a face ordine la exterior a venit după ce am început să curăț interiorul, după ce m-am suspus unui detox emoțional, după ce s-a așezat o liniște am simțit să aduc și în afara mea ceva din interior.

Căutați-o pe Marie Kondo pentru că știe ea foarte bine cum să vă explice de ce o viață plină cu bucurie este o viață frumoasă și o viață ordonată vă aduce invariabil bucurie.

O zi cu bucurie să avem!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Pe cine ajută caietele umplute cu pix roșu?

De câțiva ani mai arunc câte un ochi prin caietele nepoților mei care merg la școală. Au vârste diferite, unii sunt mai înalți decât mine, alții se pregătesc să meargă la școală și să intre în acest sistem prin care toți am trecut. Nu am putut să nu observ că unele lucruri nu s-au schimbat foarte mult față de perioada în care am fost eu la școală, adică multă vreme în urmă. Caietele încă sunt umplute cu roșu de învățătorii cei zeloși.

Este adevărat că eu nu am avut o relație bună cu școala în ansamblul ei, că mi-a fost greu și deși viața de adult mi-a dat ceva șuturi în fund, la școală nu m-aș întoarce. Nu fac parte dintre cei care își regretă timpul din copilărie sau din școală. Mi-am dorit să fiu adult și mă bucur că sunt. Nu scriu astăzi de pe picior de frustrare și nu arăt cu degetul acuzator. Este doar ceva ce am tot văzut și încă văd pe o perioadă mare de timp.

După ce am mai citit una-alta, am mai ascultat pe ici pe colo, îmi este foarte clar de multă vreme că arătatul cu degetul nu este educativ. Nu ajută!

Urmăresc recent un documentar, o completare a unei cărți pe care încă o citesc, va aduce în casa mea schimbări majore de organizare, voi prezenta peste puțin timp – însă voiam să spun că am văzut o profesoară care spunea că iubește să aducă bucurie în viața copiilor. A fost momentul în care am făcut legătura cu pixul roșu și cu gândirea autohtonă.

Sunt absolut convinsă că avem și noi profesori care gândesc astfel și care și acționează întocmai, însă această categorie este în minoritate, pot doar să sper că îi crește numărul până devine o normalitate.

Tot recent am citit – ceea ce mi-a întărit convingerea – că sublinierea greșelilor nu face decât să atragă alte greșeli după sine. Prea puțin se încurajează când se face ceva bine. Nu spune nimeni da ok, ai avut 5 greșeli pe care să le îndrepți, uite, astea sunt, dar iată și ce ai făcut bine. Partea asta cu bine este sărită de regulă.

De ce consider eu că este important acest aspect încă din școală?

De fapt încă de la naștere pentru că și noi acasă suntem obișnuiți să punctăm greșelile și mai puțin aspectele pozitive, iar pe măsură ce cresc mai tare îi tragem la răspundere. Este un comportament care se continuă în colectivitatea, la grădiniță, apoi la școală, noi nu ne oprim tirada acasă. Copii noștri sunt bombardați din toate părțile, Așa cresc, așa se formează, așa consideră că este normal. Apoi ajung în companii, în firme mai mici sau chiar multinaționale, ca simpli angajați sau ca șefi importanți în organigramă și merg pe același procedeu. Cum apare o situație, mai întâi se caută vinovații și abia apoi rezolvarea ei. Lucru care se vede și în politică la schimbarea guvernelor și a miniștrilor, cum toți care vin arată cu degetul spre cei care au plecat. Aspect pe care îl regăsim și în situațiile care au devenit glume cu instalatori/electricieni/muncitori/meșteri: dar cine v-a lucrat aici?

Ce este de făcut?

Altceva în afară de schimbarea gândirii? Schimbarea gândirii, cititul, informatul. Să scoatem pixul roșu și să evidențiem aspectele bune, pozitivismul. Schimbarea comportamentelor prin enunțarea clară a aspectelor pozitive. Cu ocazia aceasta aducem plus valoare în aspectul empatie, în înțelegere a celor de lângă noi.

Însă pentru toate trebuie mai întâi să lucrăm noi adulții cu noi pentru a ne putea influența moștenirea în mod pozitiv.

Pixul rosu in scoli | Qbebe.ro
Featured

Mucenicii: o poftă cu amintire.

Toate rețetele pe care le păstrez de ani de zile sunt legate de amintiri. Toate au emoții în spate. Toate trezesc în mine diverse sentimente și toate bune și frumoase, de aceea le și păstrez. Că doar nu aș vrea să mănânc sarmale cu cortizol, mănânc sarmale cu zâmbet. Zâmbesc eu, sarmalele sunt ocupate să fie înfășurate și înghesuite unele în altele.

Toate rețetele de care îmi aduc aminte au o istorie în spate. Pe unele le făcea bunica și s-au pierdut în timp când ea nu a mai fost, pe altele le făcea mama într-un fel anume când eram eu copil. Toate sunt emoții în stare pură.

Cu toate acestea nu am păstrat și nici preluat tot ce mă face fericită în materie de rețete culinare. Nu știu exact de ce refuz să le prepar, fie din lene că-mi par complicate, fie din dorința de a fi diferită și de a rupe lanțul familiar. Însă când am ocazia să le consum în familie, nu spun nu, nu doresc chiar atât de tare să rup acest lanț, cel puțin nu definitiv.

Nu îmi amintesc când a pornit tradiția aceasta a mucenicilor moldovenești, nu mai știu dacă îi prepara bunica sau nu, dar clar îi făcea mama, dar nu chiar an de an. Noi eram mai atașați de aceștia decât de cei cu zeamă. Astăzi nu refuz pe nici unii dintre ei, însă doar pe cei cu zeamă îi prepar și eu de vreo doi ani de zile. Opturi mari, rumene și unse bine cu miere nu fac, nu am făcut niciodată și nici nu am să fac vreodată.

Din fericire eu am ceva ce mulți nu au sau nu își permit: eu am bucătar personal. Eu și marile vedete ale lumii ne permitem bucătar personal, diferența este că eu pe al meu nu îl plătesc. Gătește din plăcere. Sau pentru că nu știe să spună nu iar eu profit. Discutabilă treabă, zic să nu aprofundăm.

Astăzi mucenici moldovenești a la soră-mea, că de aceea am eu bucătar personal care nu spune nu.

Să avem poftă!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Scrisoare către mama.

Dragă mamă, te știu dintotdeauna. Pe tine te-am mirosit prima oară, pentru tine am deschis ochii, ție ți-am dat toate zâmbetele mele știrbe, la tine în brațe m-am alinat de fiecare dată.

Când ai început să fii mamă ai copt în tine viață. Ai fost fericită, poate ți-a fost rău, poate bine, ai radiat chiar dacă nu vedeai că strălucești. Apoi ai adus pe lume un ghem de energie. Ți-a fost greu și te-a durut sau poate ușor ca un strănut. Apoi ai născut. Ai pus la pieptul tău făptura aceea vie, mică, cu pielea încrețită însă frumoasă ca o pictură înfăptuită de un pictor celebru.

Acum ești mamă!

Ai hrănit, ai crescut, ai fost epuizată, dar nemaipomenit de fericită. Te-ai îndrăgostit atât de tare de omul mic care îți zâmbește știrb, la început, încât l-ai prețuit ca pe cel mai scump diamant din lume.

Apoi puiul mic a mers la grădiniță și te-ai desprins atât de greu că ai urlat pe dinăuntru ca să fii puternică pe dinafară.

Dar timpul a trecut și diamantul trebuia șlefuit, așa că l-ai dus și la școală și te-ai felicitat că grilajul școlii a rămas intact. Tu pe dinăuntru puțin în comă. Pe dinafară încredere și optimism.

Timpul nu a rămas pe loc, a fost adolescent, student, s-a îndrăgostit, a suferit, te-a făcut să suferi, ai plâns, te-ai mâhnit, te-ai îndurerat.

Apoi a plecat.

Și știi că este firesc și că-i normal și ca s-a dus așa cum și tu ai închis ușa casei tale, însă abia acum pe tine te doare cum n-ai știut că și pe mama ta a durut-o.

Rolul acesta te-a împlinit deși tare te-a epuizat.

L-ai iubit chiar și atunci când te-a respins.

Ți-a dat totul fără să îți ofere nimic concret.

Mamă!

Dragă mamă, noi toți îți datorăm iubire necondiționată pentru că ne-ai dat ocazia să ne naștem.

Dragă femeie, ești sufletul acestei lumi.

Dragă fată, bucură-te, viața ta abia începe.

Dragă copilă, aici trăiești cea mai spectaculoasă experiență.

Să aveți viața ca o mamă: nemaipomenit de fericite chiar și atunci când sunteți epuizate.

De câte ori bate inima într-o zi?

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Am citit: Copiii erei digitale – Dr. Martin L. Kutscher

Mă așteaptă cartea aceasta în bibliotecă cred că de mai bine de doi ani de zile. Am pus mâna pe ea până acum cred că de mai bine de 50 de ori. Am mutat-o, am pus-o mai în față, mai în spate, mai deasupra, poate, poate nu mai vine nicio altă carte care să îi ia fața, care să pară mai interesantă, mai pentru acum, mai că nu suferă amânare. Acum i-a venit rândul, am luat-o și o plimb pe unde mai citesc eu alături de suratele din teanc, toate cărți pe care le citesc în paralel.

Că tehnologia e bună și nu prea, știm toți.

Că nu e bine să ne expune copiii în mod îndelungat la ecrane, iar știm, cu toate că mulți îi lăsăm să lâncezească în fața vreunui telefon.

Eu am vrut să merg mai departe și să aflu și ce nu știu și mai ales ce spun specialiștii care au studiat, care au citit studii și ce spun studiile. Vă spun și vouă ca să țineți cont, să luați deciziile corect că nu își dorește niciun părinte să îi facă rău copilului cu bună știință, însă așa liniște este deodată atunci când se activează câte un ecran că mai că am umple casa de gadget-uri tehnologizate. Cel puțin eu una aș face asta dacă nu aș ști cât rău i-aș aduce copilului meu.

Dr. Kutscher definește nativii digitali ca fiind persoanele care au crescut cu tehnologia digitală, care tind spre un mod superficial de a procesa informația, schimbându-și rapid atenția, își pierd rapid concentrarea și au un autocontrol precar la toate acestea asociindu-se un comportament multioperațional.

Conform unui sondaj de opinie în rândul profesorilor legat de tehnologia în școli 90% dintre profesori consideră că tehnologia a creat o generație distrasă, cu o atenție limitată, 60% dintre ei consideră că a afectat scrisul și comunicarea directă, 50% consideră că tehnologia afectează gândirea critică și abilitatea de a face temele acasă, iar 76% dintre profesori consideră că elevii sunt determinați să caute răspunsuri rapide. Ceea ce am observat și eu la copilașii din jurul meu de diferite vârste. Copiii care merg la școală preferă să caute informațiile pe google și nu într-un dicționar sau alte surse tipărite de informare. Google este la îndemână, are răspuns imediat și informații adunate într-un singur loc. Un dicționar unde trebuie să dai pagină cu pagină, să cauți litera potrivită, cuvântul adecvat, poate aduce multă frustrare înainte să livreze soluția.

Nu doar că este în ordine să fii plictisit, plictiseala este uneori vitală pentru buna funcționare a creierului.

Nimănui nu-i place plictiseala, senzația aceea că nimic nu te distrează, însă se pare că a fi plictisit este sănătos pentru creier și cum toți ne dorim un creier sănătos este de la sine înțeles că până acum nu a pățit nimeni nimic de la puțină plictiseală. Dar ce faci cu un copil care vine și îți agasează neuronii că este plictisit și îți pasează ție responsabilitatea divertismentului? Nimic. Chiar așa: nimic. Îl lăsăm să se plictisească, lucrăm la toleranța la frustrare în același timp în care el se plictisește. Nu este responsabilitatea părinților să își distreze copilul din zi și până-n noapte. Însă atunci când ți-ai asumat rolul de entertainer de la nașterea copilului, este greu să spui stop, însă nu imposibil. Da vine cu revoltă, cu strigăte, cu emoții care se manifestă, însă sunt ale copilului și este absolut sănătos pentru el să le elibereze.

Multioperaționalitatea există, însă nu în mod conștient. Da, poți scrie un mesaj în timp ce conduci, însă în realitate ești atent doar la unul dintre cele două pe care le faci în același timp. Sau la ambele, dar pe rând făcând comutări între rețelele neuronale. Tare, nu? Și când ești pe laptop și la tv în același timp, faci aceste comutări în mod frecvent fără să îți dai seama, ai impresia că citești o știre în timp ce asculți o altă știre la televizor. Dar în realitate le suprapui. Citești puțin, asculți puțin, apoi iar citești. La final fie ai două știri separate fie o știre intercalată și suprapusă, adică o varză.

Pe internet nu știe nimeni că ești câine.

Este o anecdotă pe care autorul o povestește în cartea sa. Un câine se descria pe o platformă, își crease trăsături umanoide și chiar de top. Amicul lui tot câine citind îl atenționează că ce a scris nu este real și el este doar un câine. Așa este, dar când nu te vede nimeni și doar citește ce ai scris tu, nu știe nimeni ce ești, cum ești, cine ești. Exact așa cum se întâmplă cu toți escrocii din online care au un profil inventat și doar ei știu asta. Am scris despre acestea pe larg când am scris despre Escrocul de pe Tinder și despre mini seria Inventând-o pe Anna.

Am învățat de ceva vreme să pun o condiție în fața cererii de televizor: da, dar mai întâi fă ceva. Desenează, pictează la liber sau având model, strânge puzzle-urile și apoi da, te poți uita la desene. Sunt zile în care mă întreabă dacă se poate uita la desene și apoi completează că mai întâi va desena ceva, apoi va și decupa și va și lipi. Am trecut de la ceva simplu, la ceva compus, amânând timpul de ecran, lucrăm și la toleranța la frustrare în mod conștient, iar eu nu refuz solicitarea.  Nu am oferit ecran până la vârsta de doi ani, nu am oferit programe de desene până la vârsta de 4 ani, am selectat și am oferit doar ce am considerat eu că este util și adecvat vârstei. De la 4 ani și jumătate am început să mergem la cinematograf, nu înainte de a trece pe la teatru și pe la opera comică pentru copii și teatru televizat. Am fost tentată să nu ofer ecran o perioadă mai lungă de timp, însă am înțeles că societatea în care eu funcționez nu se învârte după principiile mele și cum nu trăiesc în pădure deși ar fi minunat, este imposibil, am lăsat frâiele mai libere și am adus puțină detașare.

În concluzie am să spun ce am înțeles eu că ar trebui să le oferim copiilor în materie de disciplină: control. Deși pare că invadăm spațiul copiilor sau că nu avem încredere în ei, în realitate controlul parental exact asta oferă: intimitate și încredere. Cunosc mulți adolescenți minori care au rămas oripilați la ideea ca ai lor părinți să le cunoască parola la telefon. Nu concep posibilitatea ca ai lor părinți să le citească mesajele sau să urmărească pe ce site-uri intră. Problema aici nu este de încredere în propriul copil, ci de capacitățile sale redus dezvoltate de a face față anumitor informații pe care le văd sau citesc pe internet.

Succes în a pune limite sănătoase pentru un creier sănătos.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Tot vizionând escroci am înțeles că numele face diferența. Este important pe cine cunoști, ce funcție are, copilul cui ești.

Sau cum a zis Dem Rădulescu în BD: cine vă reprezintă?

Am văzut recent mini seria de pe NF Inventând-o pe Anna. Că după Escrocul de pe Tinder, era normal să rămân în aceeași categorie. Serialul acesta cu un singur sezon are familiarități cu documentarul, însă este și destul de diferit. Bine, unul este documentar, iar altul serial, este și normal să fie așa.

Inventing Anna • FlixPatrol

Au cele două producții în comun pe lângă escrocherii și escroci și ceva care mi-a atras atenția: fără un nume în spate nu te ia nimeni în serios mai ales dacă ești foarte tânăr și vrei să te afirmi.

De aceea Simon Leviev și-a schimbat numele din Shimon Hayut pentru că Hayut nu spune nimic nimănui și nu inspiri încredere și prosperitate cu Hayut. Însă când te cheamă Leviev și mai există în lume un Leviev celebru, bogat și cu diamante ca afacere altfel stau lucrurile. Cine nu se visează cu un diamant pe deget sau cu o brățară fină la mână? Sindromul Cinderella în plină desfășurare.

În Inventând-o pe Anna și Anna și-a schimbat numele din Sorokina în Delvey și și-a ascuns identitatea parțial. Deși emigrase în Germania încă din adolescență a omis faptul că era de origine rusă. Însă o rusoiacă în America are probabil mai puține șanse de reușită decât o moștenitoare germană. Însușindu-și o identitate de fată bogată a fost acceptată în cercul celor bogați tocmai pe acest principiu, a început să cunoască oameni de renume, să fie protejata unora dintre ei și astfel să aibă acces la lumea bună din înalta societate bogată și superficială.

La început oamenii nu au vrut să lucreze cu și pentru Anna. Era o necunoscută. Însă când alți oameni cunoscuți ai lumii bune au început să vorbească despre ea, a devenit interesantă. Cineva era în spatele ei și asta aducea influența mai mult decât banii în sine. În fond până la un punct nici nu contează dacă ai bani sau nu, altfel ți se deschid ușile când numele tău este recognoscibil. Vă puteți uita și în ograda noastră și veți vedea că numele cunoscute sau celebre nu trebuie să bată pe la uși închise. Sunt copii cuiva care au fost cineva în ceva funcții.

Nu aduc în discuție bolile psihice de care suferă personajele principale din cele două producții, nici de naivitatea celor din jur, nici de cum cineva suferă întotdeauna după o interacțiune cu astfel de oameni, ci doar acest aspect al influenței. Pe cine cunoști? Cine te recomandă?

Ați văzut Inventing Anna?

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Despre eSector 6 și eficiența din spatele platformei. Sau cum vocea cetățeanului este auzită.

Primăria sectorului în care locuiesc eu a dezvoltat o platformă online care vine în ajutorul cetățeanului de rând, care are menirea de a digitaliza sistemul, de a ușura munca tuturor și de a nu mai fi nevoiți să mergem pe la ghișee.

Însă eSector 6 este mai mult decât o simplă platformă de plătit taxe și impozite, pentru că se poate face și asta, înlocuind vechea platformă, însă nu foarte veche, ghișeu.ro. Pe noua platformă pot adăuga o sesizare din multe categorii de la groapă la mașină abandonată și de la comerț neautorizat la deșeuri, inclusiv o sesizare care nu se regăsește în lista preliminară. Se pot solicita locuri de parcare, fix așa, online, fără să mă ridic de pe canapea. Aflu informații despre reciclare, lucrări edilitare, pot participa la sondaje de opinie, informații despre adresele fizice ale instituțiilor publice de pe raza sectorului 6. Ce să mai, câte și mai câte de informații, toate într-un singur loc.

Am testat și eu platforma că de aceea și scriu astăzi despre ea aici. Am introdus în aplicație o sesizare legată de gropi. Nu de alta dar aleea din fața blocului în care locuiesc depășise de multă vreme stadiul de groapă, se îndrepta cu succes spre un mare crater. Nu mai vorbesc de întreaga stradă, nici de locul de parcare, însă dintre toate intrarea în bloc mă deranja cel mai tare pentru că ea este prima care mă întâmpină când ies din bloc și ultima atunci când intru în bloc și mă bucur că am toate picioarele întregi. Mă gândeam oare câte luni va dura să nu mai văd craterul acela sau dacă va lua cineva în seamă sesizarea mea. Anii din urmă, mulți deja care mi-au demonstrat că solicitările și sesizările oamenilor nu sunt de luat în seamă m-au făcut destul de sceptică în relație cu autoritățile.

Nu mică mi-a fost mirarea, chiar deloc mică atunci când după aproape două săptămâni de la sesizarea mea craterul a fost asfaltat. Doar craterul, nu și strada, nici parcarea. În aplicație scrie că cererea este în curs de soluționare așa că nu mă impacientez, deja o parte din problema mea și-a găsit soluția. Și la fel totul foarte ușor, nu chiar de pe canapea pentru că am atașat poze solicitării și n-am făcut asta de la etajul 10, însă platforma nu este greoaie și este foarte prietenoasă.

Voi aveți platforme create de autorități pe care le folosiți cu ușurință și cu încredere?

eSector 6 by Primaria Sectorului 6

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

A venit în sfârșit primăvara cea îndelung așteptată și a adus cu ea ninsoare, frig, umiditate și ghiocei de multă vreme înfloriți.

Întotdeauna aștept primăvara ca pe ceva care îmi aduce o schimbare majoră. Nu o simt acum chiar din prima zi de primăvară, ci o simt mai degrabă atunci când văd pomii înfloriți și apoi mă bucur de frunzele mici, verzi și crude care se ițesc pe fiecare ramură de pom. Acesta este momentul pe care îl asociez cu nou, cu fresh, cu reîntinerire. Las deoparte gri-ul pe care îl văd toată iarna, ocolesc mai cu spor rahații care îmi ies în cale și mă bucur de culoare.

Primăvara mai aduce din prima zi un obicei al nostru care nu îmi dau încă seama dacă se pierde sau se menține, însă îmi place să cred că vom ține de el și la el ca la ceva sacru. Orice motiv de zâmbet și bucurie trebuie păstrat și perpetuat.

Mărțișorul este ceva ce este al nostru și nu se serbează în toată lumea așa cum ar merita sau cine știe, poate ar trebui să rămână doar al nostru că tot vrem noi să avem ceva ce ne aparține în exclusivitate. Astăzi este despre viață, despre mărțișor, despre zâmbet, despre femeie. Femeia erou.

Femeia este un erou prin simplu fapt că există.

Cunoașteți vreo femeie erou?

Eu am cunoscut-o pe bunica mea care a trăit cu întâia sa născută în timp ce soțul ei era la război, apoi prizonier de război și nu știa despre el nimic. Războiul le-a luat dreptul de ști unul de altul timp de 4 ani, timp în care bunicul era prizonier în Rusia, iar bunica se descurca cu greu să o crească pe mătușa mea.

Eu o cunosc pe mama mea care a născut trei copii și cu care nu a știut ce să facă atunci când a venit revoluția și nu știa dacă soțul ei mai trăiește sau nu. Au trecut multe zile, multe spitale la care a bătut din ușă-n ușă și multe morgi la care a intrat până a aflat că soțul îi trăiește în comă la un spital, mai mult mort decât viu și ciuruit de gloanțe.

Eu o cunosc pe femeia care este cadru militar și care își lasă copiii acasă ori de câte ori este chemată la arme, ori în misiune, ori orice ordin trebuie să execute în cariera pe care și-a ales-o dorindu-și ca armata să nu rămână o lume închisă doar pentru bărbați.

Eu o cunosc pe femeia care este mama care își crește singură copilul pentru că ales să iasă dintr-o relație care nu îi făcea bine și să îi ofere o altfel de familie copilului chiar dacă a ieșit din tiparele familiei tradiționale.

Eu o cunosc pe femeia care nu știe să iasă din relația abuzivă în care trăiește de ani de zile și deși își dorește să le ofere copiilor săi o altfel de imagine despre familie, nu poate mai mult decât ceea ce face fiind prea îngenucheată de propria-i viață.

Toți cunoaștem, toți avem lângă noi, toți vedem o femeie erou la care să ne raportăm.

Femeia erou a zilelor noastre și care va rămâne cu siguranță în istoria modernă este femeia care a plecat în lumea necunoscută din căminul ei cu pruncul de mână sau în brațe pentru a fi sigură că există viață și că există viitor pentru ceea ce ea a creat. Femeia erou la care ne raportăm adesea este femeia care acum luptă cu arma în mână în războaie pe care nu le-a cerut, nu le-a ales și cu siguranță nu le-a dorit, însă își dorește să apere viitorul copiilor săi oferindu-le țara care să le ofere independență și ocrotire.

Vă doresc ca primăvara aceasta să fiți eroii vieții voastre și să apreciați eroinele din viețile voastre.

50,735 Hello Spring Illustrations & Clip Art - iStock

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Putem comenta, putem plânge, putem ajuta. Putem alege!

M-am întors zilele acestea pe toate părțile, m-am foit, sucit, am scris, am șters, n-am publicat nimic. Ca de fiecare dată când sunt în impas, iau o pauză. Nu mă arunc pe interneți să fiu prima care postează, care își dă cu părerea, care face pronosticuri. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că eu funcționez contra curentului. Scriu în primul rând pentru mine și nu pentru trafic. Însă ar fi absurd să nu recunosc că se formează o comunitate care intră aici tocmai ca să citească. Așa că scriu. Pentru mine, pentru tine și pentru mine iar.

Este război. Asta este clar. Este un război foarte aproape de țara noastră și asta ne sperie și ne face să ne gândim dacă lucrurile vor escalada și războiul va fi și în ograda noastră. Lumea stă călare pe televizor și pe știri alarmiste, nefaste și detaliate până la limita suportabilului, astfel inducându-și panica până în măduva oaselor. Știm cu toții ce înseamnă război și fără atât de multe detalii.

Da, mă uit la știri, nu la toate și nu pe toate posturile, selectez. Da, citesc știri, dar la fel selectez. Da, mă gândesc la toți oamenii care fug din calea gloanțelor. Da, mă gândesc la patologii și boli psihice. Le fac pe toate pentru că sunt om, trăiesc aici și întrebări mi-am pus și eu.

Nu am păreri despre această situație, sunt analiști, politologi și oameni pregătiți care să poate face previziuni, cel puțin teoretice. Nu sunt jurnalist de război, nu relatez din teren. Și nu intenționez să aduc și mai multă panică. Dacă am învățat ceva în urma pandemiei, am învățat să îmi văd frica, să mi-o recunosc și să ies din ea cât mai repede.

Mai știu și că oamenii au nevoie să vadă și să trăiască și lucruri normale. Oricât de dureroasă este situația actuală, oricât de neverosimil pare totul, nu ne putem opri din trăit. Aproape că am făcut asta când a început pandemia. Am fost atât de paralizată de frică încât m-am pus pe pauză. Am dat skip vieții mele. Acum indiferent de ce se va întâmpla vreau să trăiesc eu viața și nu invers.

Oamenii s-au mobilizat, organizațiile conduse de oameni s-au mobilizat, companiile private s-au mobilizat, uitați-vă pe net, căutați informații, s-au făcut liste, se donează organizat, se oferă cazare pentru refugiați, totul este online. În sectorul 6 se donează pe Calea Crângași și pe Str. Lunca Cernei (lângă centrul de vaccinare anti-covid) prin Magazinul caritabil SocialXchange, mai multe detalii oferă Primarul Sect. 6 – Ciprian Ciucu pe pagina sa de FB.

Eu am putere de discernământ și de a alege și de a decide pentru mine, nu mă gândesc nicio secundă că unii merită pentru că și unii nu merită pentru că. Toți oamenii care sunt în nevoie merită și nici măcar o secundă nu vreau să mă pun în papucii mamelor care fug din căminul lor cu un copil mic de mână spre necunoscut.

What Gives You Hope in Life? | How Do You Develop Hope in Life?

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Cum să-ți pierzi capul prin avion. Sau cum a fi la modă mai tare te încurcă.

Eram în aeroport, așteptam îmbarcarea spre Bergamo. Eram cu nervii tensionați, era primul zbor al copilului, nu știam cum va fi, îmi doream să fi putut anticipa ca să liniștesc și nervii mei, mai ales că nu îmi place să zbor, nu îmi plac turbulențele, nici înghesuiala din avion, toată experiența în sine îmi displace.

În fața noastră o tipă care arăta foarte bine trăgea de un troler mic de mână. Era fit, era îmbrăcată simplu, dar cu gust, părul lucios tras cu placa, machiajul înlocuitor de mască. Chiar era frumușică. Atrăgea privirile celor din jur pentru că reușea cumva să îi țină pe toți la distanță. Fizic. Ceea ce nu era rău ținând cont de situația pandemică. Avea pe cap o pălărie lungă, lată și înaltă cât o săptămână de post. Adică părea interminabilă. Era o pălărie din aceea cu boruri ample, făcea concurență pălăriei de plajă doar că era bățoasă și dreaptă.

Un fel de umbrelă dar mai fancy. Dacă îi mai știți pe cei care vindeau pe marginea drumului încărcătoare și acte false, dar și umbrele care se puneau pe cap. Cam așa și pălăria aceasta, doar că mai mare.

Când tipa aceasta, căreia îi stătea foarte bine cu pălăria respectivă, s-a așezat pe scaun în zona de așteptare, a mai ocupat încă alte două scaune în stânga și în dreapta cu amplitudinea borurilor. Distanțarea era de doar un scaun, dar așa își făcuse mai mult loc.

Partea interesantă a venit în momentul în care ne-am îndreptat spre avion. În autobuz și-a dat pălăria jos. Știți toată distanțarea aceea care are loc în aeroport, pur și simplu ia o pauză în autobuz. Acolo este toată lumea grămadă.

Când urcam scările spre avion, am văzut că reapăruse pălăria. Nu putea fi ratată, cred că o vedea și turnul de control pe radar. Când a intrat în avion și-a înclinat capul să poată intra și pălăria. A avut loc undeva mai în față și pe dreapta, aveam vizibilitatea bună. Lumea era grăbită, voiau culoar liber ca să își ocupe locul să nu care cumva să se trezească cu el luat. Așa că și doamna a trebuit să se așeze pe scaun și să elibereze culoarul, moment în care pălăria i-a rămas deasupra scaunelor sprijinită pe scaunul din față și pe scaunul pe care îl ocupa. Nu i-a încăput pălăria între scaune. Știți, noi zburam cu low cost unde spațiul este atât de îngust că dacă inspiri mai puternic ai șanse să tragi pe nas mătreața celui din față. Mergeam în capitala modei, este adevărat, dar mai pe buget redus.

Mai greu a fost pentru duduie că pe lângă faptul că nu a putut să își țină pe cap pălăria, a mai trebuit să o depoziteze și în spațiul destinat bagajelor pentru că însoțitorii de bord nu i-au permis să o țină cumva prin jur probabil pentru că ocupa prea mult spațiu. La aterizare când toată lumea se grăbește și face coadă la ușă înainte ca măcar să se fi oprit avionul și înainte să se anunțe decuplarea centurilor, a trebuit să fac o mișcare de genul matrix pentru că reapăruse pălăria în peisaj. Capul mi-a rămas intact, drept dovadă că încă mai scriu și astăzi, iar alții m-au mai și văzut între timp.

De fapt eu voiam să vă zic să aveți grijă cu moda, uneori vă poate da bătăi de cap.

Las mai jos o scenetă memorabilă din Titanic Vals:

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Ne place să ne înghesuim și să ne respirăm aerul comun. Poate pentru că suntem latini. Sau poate pentru că ne lipsește educația. Încă se studiază.

M-am bucurat tare când pandemia aceasta a adus în prim plan ceva diferit în comportamente. Că țineam la spațiul personal, că nu mai stăteam unii în alții, că nu mai plăteam la magazin cu persoana din spatele meu lipită de mine în fata POS-ului, că urcam singură în lift.

Înainte de pandemie când îmi cedam întâietatea la lift și preferam să mai aștept puțin, mereu venea și încercarea de convingere dar haide-ți că avem loc, nu e problemă. Oamenii pur și simplu nu acceptau că vrei să mergi singur cu liftul. Cum să vrei așa ceva? Sigur ai o problemă care ține de partea superioară a corpului. A venit pandemia și brusc nimeni n-a mai încercat să mă convingă de nimic. Ba chiar eram anunțată să aștept următorul lift, să nu care cumva să mă înghesui, să aglomerez și să existe risc de îmbolnăvire. Lucru care mă făcea invariabil de fiecare dată să zâmbesc, dar mă bucuram că frica aduce și ceva bun.

Acum de când se dă ca sigur finalul pandemiei (deși nu-s prea convinsă, am văzut recent niște grafice din întreaga lume care nu par deloc încurajatoare. Deși varianta Omicron este expusă ca fiind blândă și cu foarte puține victime, realitatea acelor grafice spune că la nivel mondial a făcut aproape la fel de multe victime ca suratele sale variante de pe la sfârșitul lui 2020 sau primăvara lui 2021 când au fost cele mai multe decese în urma virusului) și abia se mai vorbește de numărul de infectări, lumea a început să își recapete comportamentele. În capul meu persistă această idee că odată ce ai un comportament diferit și îl menții timp de câteva luni, un an, unde mai pui că-s chiar doi ani, atunci el se implementează și nu mai revii la comportamentele de dinainte. Capul meu clar e defect.

Oamenii au reînceput să stea grămadă precum ciorchinele. Delimitările din magazine se pare că nu le mai observă nimeni, am reînceput să plătesc cu câte un om lipit de coasta mea, poate ar trebui să îi invit să împărțim costurile dacă tot suntem prieteni de plată cu cardul.

Recent am cedat locul la lift – pentru cei care locuiesc la casă, să știți că primul ajuns în fața liftului este primul care îl ia, asta când nu cedezi locul persoanelor care par că au nevoie de întâietate – unei vecine care își dorea să ne lipim trupurile suave într-un loc atât de strâmt că aproape îți prinzi nasul între ușile liftului. Eu sunt safe, nasul meu este mic. Atât s-a chinuit doamna să mă convingă că este absolut în regulă să fim vecine și de spațiu strâmt, nu doar de bloc, că m-a asigurat că a avut covid fix acum trei luni și aș fi absolut protejată. Mă rog, nu știu cine a lămurit-o pe ea că este absolut protejată pentru că s-a infectat în urmă cu trei luni, dar na, detalii. Pur și simplu femeia nu a înțeles că eu nu mai doresc și nu mai accept să mă întorc la obiceiurile de acum ceva vreme și îmi place ca în lift să împart spațiul doar cu membrii propriei mele familii. Atât. Așa este normal, civilizat și mai ales respirabil.

Vă doresc să aveți parte de aer respirabil și să vă înghesuiți doar când și cu cine vă doriți :).

VIDEO/ Înghesuială după agheasmă în ziua de Bobotează: „Și cu matale, unde  te vâri?”, „Doamne ferește”, „Unde te sui?” – Ziarul de Gardă

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Featured

Am citit: Când corpul spune NU – Gabor Mate

Costul stresului ascuns.

Acum mulți ani când eu eram foarte tânără (nu foarte mulți ani, totuși, că eu încă sunt tinerică, doar mă mai dor șalele din când în când) am asistat la o discuție în care era deplâns decesul unui tip. Tip care era în floarea vârstei, pe undeva pe la 50 de ani (posibil chiar ceva mai tânăr), care trăia o viață exemplară. Era foarte atent la alimentație, nu fuma, nu consuma alcool, făcea sport, alerga în fiecare dimineață, era antreprenor și pare că ducea o viață de invidiat. Și cu toate acestea într-un punct a făcut infarct (cred) și a murit.

 Cum?

Toată lumea se întreba cum de a murit când el făcea totul corect comparativ cu toți ceilalți participanți la discuție care erau taman invers și încă în viață. Însă se ivise această neliniște legată de viață, de șansele la viață a unor oameni care nu puneau mare accent pe alimentație, mișcare, nu erau stricți cu obiceiurile lor de zi cu zi, comparativ cu un om care avea toate șansele în a reuși o viață lungă și care totuși decedase.

Adevărul este că noi toți de acolo, cei participanți la acea discuție știam viața acelui om doar prin prisma a ceea ce se vedea. Sub stratul de mușchi și piele fermă nu știm ce deșeuri avea omul care aparent se îngrijea mai mult de exterior. Nu îi cunoșteam copilăria, nici prea multe experiențe din viață, știam însă că avea o soție internată într-un azil cu ceva boală degenerativă și mai știu că își crescuse în mare parte singur fiul. Parcă nu mai pare o viață chiar atât de îngrijită, nu? Mie acum îmi pare că era un om care trăia destul de mult sub stres, care probabil a trăit un șoc atunci când a fost nevoit să își interneze soția, care cu siguranță s-a gândit cum se va descurca în rolul de părinte unic. Și aș băga mâna în foc să spun că toate cele deja enumerate au pus umărul la decesul său.

Stres!

Despre stres și legătura lui cu bolile vorbește Gabor Mate în cartea sa Când corpul spune NU. Despre trăirile din trecut pe care le transformăm în bagaj emoțional și îl purtăm cu noi întreaga viață pentru că nu știm să ne scuturăm de el, nu știm să îl lăsăm acolo unde îi este locul: în trecut. Pentru că mulți trăiesc în prezent coșmaruri din care nu știu cum să iasă pentru că au invitat și trecutul în prezentul lor și îl pun la masă, îl ospătează, îl îmbracă să nu îi fie frig, îi pun strat peste strat de durere și vină și depresie.

Știam în linii mari despre legătura dintre suferința trăită în copilărie și viața de adult, despre legături bolnăvicioase care te distrug încet, văzusem Înțelepciunea traumei în care Gabor Mate explică foarte clar cât de strânsă este legătura dintre făt și gândurile, emoțiile, stresul mamei, însă cartea aceasta a venit cu exemple, cu boli, cu suferințe, cu oameni care spun ce au trăit, cum au trăit și cum au făcut față. Și mai ales cum nu au făcut față. Când vezi totul negru pe alb, altfel se așază informația.

În primă fază am avut un șoc, am simțit să mă asociez cu toate bolile acelea. Aoleu am asta? Vai și eu parcă fac așa. Oare mi se va întâmpla asta? Aproape că îmi venea să fug la medic și să îmi fac toate analizele care să îmi arate că sigur ceva există pe undeva. Apoi am cernut informația, am așezat gândurile, am lăsat frica să treacă, am mai răsfoit câte o carte de-ale lui Irvin Yalom pentru că am găsit o familiaritate între Când corpul spune nu și Mama și sensul vieții: tot povești de psihoterapie.

Mi-a fost greu să citesc cartea aceasta, am trecut prin multe stări, am gândit mult, am asimilat mult, am analizat cât am putut și am internalizat cât m-am priceput. Și ca și când nu ar fi fost suficient că mă luptam cu informațiile pe care le primeam, a susținut Irina un webinar în care a spus scurt: o să mori! Te stresezi, te îmbolnăvești și o să mori. Bine, recunosc, nu a folosit atât de puține cuvinte, însă întregul meu sistem a tradus o oră și jumătate de informații la aceste două cuvinte cu egal între ele: stres = moarte.

Mate spune că nu există studii științifice pentru majoritatea bolilor prezentate în carte care să facă o legătură între stresul trăit de individ și boala de care suferă. Nu există cercetări suficiente care să schimbe fața medicinei și să trateze individul ca pe un întreg și nu ca pe o bucățică. Ce-i drept, în toți ani mei în care am trecut pragul cabinetelor medicale și a fost o perioadă de ani de zile în viața mea în care am vizitat mulți medici și multe clinici diferite la stat, dar mai ales în privat, absolut nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Niciun medic, nici măcar medicul meu de familie, nici cei din trecut și nici cel din prezent nu au știut vreodată istoricul meu personal de supărări, frustrări, angoase, stres, abuzuri, traume. Te doare rinichiul, îți facem n analize și teste, vedem dacă găsim ceva, apoi tratăm local, antiinflamatoare să nu mai simți nimic și mai vedem cu ce amorțim simptomul care îți urlă un mare STOP. Stai. Oprește-te puțin și uită-te la tine și vezi cum ești. Ești supra aglomerat și toți oamenii trag de tine în toate direcțiile și tu nu spui nu deși abia te târăști? Ia vezi ce îți aduce asta? De ce te doare coloana de rămâi înțepenit? De ce îți cedează rinichii? De ce ai noduli la sâni când știi că ai născut natural și ai alăptat doi ani de zile? Pentru că trebuie să te oprești și să ai grijă de tine.

Cartea aceasta abundă în interviuri cu oameni suferinzi, cu boli incurabile, aflați în diferite stadii ale bolilor de care suferă și toți au dulapurile pline cu fantome. Abuzuri de toate felurile, atașament evitant, părinți cu dependențe, copii responsabili pentru fericirea părinților lor și multe altele descrise pe larg în fiecare capitol. Las mai jos un scurt fragment al unui interviu dintre Gabor Mate și o pacientă cu artrită reumatoidă. Interviurile de regulă au fost făcute în spațiile personale ale pacienților, fie acasă la ei, fie în mediul de lucru, doar această pacientă a acceptat să se întâlnească într-un spațiu neutru al unui fast food. În acest fragment m-am regăsit eu cel mai bine și a avut cel mai mare impact în capul meu.

– Sunt curios de ce ai vrut să ne întâlnim la McD.

– Acasă sunt mereu conștientă de modul în care arată casa mea. Trebuie să fie curată și ordonată.. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că ici-colo există praf, atunci…

– Nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți să scapi de praf, așa-i? Praful face parte din viață. Și dacă nu poți accepta acest lucru, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu toate lucrurile din viața ta?

– Da. Înainte de a avea artrită reumatoidă eram și mai și. Mătușile mele mă numeau superfemeie. […]

Am înțeles destul de târziu că mă înscriu cu brio în lunga listă a perfecționismului. Praful mi-a consumat mare parte din existență. Mai curat ca în spital era motto-ul meu. Pentru că în spital riscai să mai pescuiești câte un microb, bacterie, ceva, pe când la mine în casă clar nu. Și mai târziu am înțeles că sunt rigidă. Bine că am evoluat. Dacă pun acum o poză cu sufrageria, arată ca un câmp de luptă, atât sunt de împrăștiate lucrurile. Și toate se datorează copilului care este încununarea haosului, împrăștierii și dezordinii. Care a scos farmacia din casa noastră și a pus în loc geamuri pline de urme de degete și desene pe abur și lucruri împrăștiate. Am trecut prin diverse stări de la agonie la nepăsare. Toate în timp și de durată. Acum sunt relativă relaxată cu haosul și mai ales cu praful care chiar există din plin în atmosferă, însă nu sunt pregătită să arăt lumii acest aspect. Dacă mâine s-ar anunța un musafir, aș face măcar minimum de ordine.

Am învățat din această carte că nu sunt părinții de vină pentru modul în care nu s-au implicat armonios în copilăria mea pentru că și ei au în spate propriul lor bagaj pe care nu au știut cum să îl depășească. Am învățat că mă ajută să îmi internalizez trecutul. Este al meu, mi s-a întâmplat mie, nu îl pot schimba, însă îl pot accepta, chiar dacă nu pot înțelege pe deplin de ce unele lucruri au decurs cum au decurs. Încă învăț să pun limite sănătoase pentru mine chiar dacă cei vizați sunt răniți, este treaba lor să își trateze propriile răni. Încă învăț să spun NU. Nu vreau să merg în vizita aceea pentru că nu mă simt confortabil.

Da, este încă o carte care a făcut lumină în mine și este ceea ce vă doresc și vouă: să faceți lumină singuri sau cu ajutor și să reușiți să ieșiți din disperare.

Să fiți bine!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Nu am rest să vă dau este o practică sau o realitate?

În ultima vreme aud frecvent acest nu am rest să vă dau, atât în magazine tip alimentară cât și atunci când comand online și plătesc ramburs.

Este adevărat că de o vreme bancomatele eliberează bancnote mari și nu mai iese pe fanta bancomatului și mărunți de 5 sau 10 lei. Ceri 100 lei, primești o bancnota, asemenea și la 200 lei. Merg la un magazin care nu este supermarket și iau un pachet de unt cu 200 lei am mari șanse să plec fără unt pentru că nu vrea nimeni cei 200 lei ai mei. Nu au rest. Sau dacă îmi dau mie restul, rămân fără mărunt în casa de marcat. În zona mea este ceva frecvent. Parcă m-am întors puțin în timp când primeam gume și acadele în loc de rest deși nu ceream produsele. Nu avem rest să vă dăm 50 de bani, dar vă dăm o gumiță.

Am comandat recent prin una din aplicațiile acestea care ne fac viața mai comodă când putem prin câteva click-uri să avem la ușă de la mâncare gata gătită, la lapte și detergenți. Când altcineva face cumpărături pentru mine și mi le aduce la ușă, eu doar spunând mulțumesc, este foarte bine până când ceva mă scoate din ritm. După cum spuneam, două dintre comenzi mi-au dat cu virgulă.

Le-am plătit cash, am notat în aplicație cu câți bani plătesc, în capul meu mă gândesc că fac asta tocmai pentru a se ști cât rest trebuie să îmi returneze curierul și nu ca să facă aplicația sondaje de opinie, ia să vedem câți din cei care au plătit astăzi cu cash au avut suma fixă.

Așa s-a întâmplat că am notat în aplicație că am suma de 200 lei, era clar că aveam nevoie să primesc rest, comanda mea era infim mai mică, a venit curierul la ușă și când i-am arătat bancnota mi-a zis senin că nu are rest. Cum să nu ai rest? Pai n-am notat eu în aplicație? Știu, dar nu am rest, exact așa mi-a spus. Că știe. Păi dacă știe de ce a venit la ușa mea știind că eu plătesc cu o bancnotă de 200 lei? Începuse să mi se încrețească părul, așa că am preferat să mă caut prin toate colțurile posibile și în toate portofelele, ba chiar am atentat și la pușculița copilului ca să scot suma exactă că doar în aplicație notasem degeaba. Curierul și-a făcut treaba, a plasat comanda, a încasat banii, aplicația a făcut o treabă minunată, toată lumea fericită, eu ușor năucită.

După o vreme am mai plasat o comandă prin aceeași aplicație. Am plătit tot cash, evident calculul făcându-se cu tot cu bacșișul aferent, să câștige toată lumea. Am notat în aplicație că nu știu exact cu ce sumă plătesc, pentru că îmi era lene să verific dacă am fix sau nu. Mă așteptam că atunci când nu știi ce sumă are clientul, curierul are la el suficienți bani pentru a da rest. În cazul acesta trebuia sa primesc rest 10 lei. A venit curierul care vorbea la telefon pe speaker, o fi avut și el ceva de rezolvat, nu zic nu, însă nu mă auzea pe mine când vorbeam. A predat comanda, a luat banii s-a uitat rapid la ei, s-a întors și a plecat. Niciun rest. Probabil a considerat că bacșișul lui este de încă 10 lei cu toate că notasem și în aplicație și suma finală se calculase cu tot cu bacșișul curierului. Aș putea spune că acesta a fost doar neatent.

Însă la partea cu nu avem rest este chiar ceva care mă depășește.

Mi s-a întâmplat și la o mare farmacie să mă certe casiera că dacă îmi dă mie tot restul rămâne cu casa goală. De ce merg să cumpăr atât de puțin cu sume atât de mari? Ultima oară când am verificat nu mi-am dat seama că treaba mea de client este să mă gândesc și dacă au comercianții rest sau nu și să îmi fac griji din cauza asta.

Pățirăți?

mărunțiș - Catchy

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Cum își dă statul seama după ani de zile că a făcut o eroare?

La sfârșitul anului trecut, chiar înainte de Crăciun am primit un cadou în plic de la domnul Stat care mă informa cu maximă candoare că sunt bună de plată pentru că, el, domnul Stat nu a calculat corect la momentul respectiv și se pare că mi-a dat mai mulți bani.

Bani pe care eu i-am cheltuit cu maximă responsabilitate și cu zâmbetul pe buze că eu când primesc bani sunt în extaz, iar când trebuie să îi dau sunt în agonie.

Trei ani mai târziu domnul Stat s-a prins că a greșit și că a fost prăduit și mi-a trimis înștiințarea că este cazul să își recupereze greșeala. Cum de la cine? De la mine! Că doar eu am cheltuit banii statului fără ca măcar să clipesc că folosesc foloase necuvenite.

Hmm oare ce am luat de banii ăia? Pampersul pe o luna? Oi fi asigurat apa, mâncarea și hainele copilului? Sau m-oi fi dus în cârciumă și am băut de toți banii fiind extrem de veselă că beau pe banii statului?

Să ne lămurim: la final de 2018 am finalizat concediul pentru creștere al copilului și am început să beneficiez de stimulent de inserție prestând cu sapa într-una bucată companie. Pentru că și anume trei ani de zile sunt trei ani de zile și nu m-am gândit că pot apărea erori de calcul, chiar nu mai țin minte și nu mai știu ce s-a întâmplat, când, cum, de când am început să primesc bani. Unde s-au terminat banii pentru creșterea copilului și unde a început stimulentul de inserție. Cu cine să mă confrunt că nu mai țin minte? Pentru că se pare că domnul Stat mi-a dat mai mulți bani la începutul perioadei și nu la finalul stimulentului de inserție.

Așa că am băgat mâna în cont și am scos fără tragere de inimă suma îndatorată să nu care cumva să vină perceptorul să-mi bată la ușă cum că sunt datornică. Nu se face.

Prin mila Sfintei digitalizări în scrisoarea onorifică unde îmi sunt înșiruite toate articolele de lege cu toate alineatele și literele aferente în care sunt lămurită cât de grav am încălcat eu legea că m-am folosit de banii statului în mod fraudulos și cum el statul este extrem de îndreptățit să își ceară înapoierea foloaselor necuvenite pentru că altfel eu încalc legea, am găsit și un cont iban pentru plata online. Slavă ție digitalizare că nu trebuie să stau pe la nicio coadă. Mă și vedeam mergând de la 3 dimineața ca să prind loc în față să plătesc eroarea statului.

Deci eu am greșit? Pai da, eu am greșit că n-am știut calculele pe dinafară (și nici pe dinăuntru cum zice copilul meu) și am cheltuit bani care cică nu îmi reveneau. Deh, dacă nu mi-a plăcut matematica la școală, na, acum chiar se vede.

Dar cum mai este mult până să ajungem la o comunicare transparentă, eficientă și din ambele părți, probabil mai durează și până domnul Stat trimite niște notificări corecte ca să nu zic și cinstite.

Aș fi vrut să confirm plata trimițând ordinul de plată și am căutat pe fiecare rând să fie o adresă de e-mail pentru confirmare. Degeaba am căutat, nu există. În schimb am găsit un număr de telefon la care nu răspunde nici naiba, bine că naiba nu lucrează la stat.

Am mai căutat lămuriri legat de perioada aceea din cretacic când s-au încurcat ițele. Când anume am încetat să primesc indemnizația și când anume am început să primesc stimulentul de s-a făcut greșeala asta, că am așa un sentiment că acum au rămas ceva luni descoperite. Dar știți, am mai zis, eu și matematica….

Nu, nu există transparență. Statul mi-a zis că a greșit și eu trebuie să îl cred pe cuvânt. Și dacă nu îl cred am ocazia să contest în x zile și să declar că sunt nemulțumită. Mda, parcă 780 lei nu reprezintă o sumă atât de mare astfel încât să îmi pun pe butuci sănătatea psihică luptându-mă cu statul în încercarea de a mă lămuri.

Am plătit! Acum doar refulez ca să închid capitolul, dar sunt într-adevăr curioasă cum s-au prins de greșeală după trei ani de zile. Bine că totuși n-au așteptat să facă copilul 18 ani ca să îmi spună că am cheltuit bani care nu îmi aparțineau.

Sfat: reluați matematica încă de la clasa întâi, nu se știe niciodată când îți trebuie în viață permutări de n luate câte k.

Câți bani au dat românii pe artă în 2020: interesul pentru achiziții a  explodat

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Mi-am pus copilăria în farfurie.

Mi-a arătat soră-mea la un moment dat că a făcut chiftele din cartofi și m-am transpus automat în copilărie. Chiftelele în casa noastră nu erau ceva comun, mai degrabă o raritate, însă când erau se terminau instantaneu. Deh, guri multe, compoziție puțină.

La un moment dat au intrat pe ușa bucătăriei aceste chiftele făcute integral din cartofi și doar cu câteva ingrediente pe lângă și de atunci n-au mai plecat, cu toate că le făceam tare rar. De când am plecat de acasă nici nu le-am mai gătit, dar nici nu le-am mai mâncat și mi se făcuse dor sau poftă de ele. Bine, nu mi se făcea nimic dacă nu îmi arăta soră-mea, că eu trăiam bine mersi în uitarea mea. Așa a trebuit să mă pun la treabă, să murdăresc vase și pe mine, să spăl vase, să stau lângă aragaz de m-am plictisit. Ceva groaznic, vă spun.

De fapt, nu este groaznic, chiftelele acestea se fac foarte ușor și dacă chiar voiam să scap repede le puneam în tavă la cuptor ca pe cele din dovlecel, însă eu m-am încăpățânat să le fac în tigaie.

Am fiert cartofii și i-am zdrobit ca la piure, dar nu chiar fin, am pus sare, piper, 2 ouă, 2 fire de ceapă verde, usturoi din belșug și o legătura anemică de pătrunjel. Le-am amestecat pe toate și m-am apucat să le formez ca pe chiftelele clasice când mai mari, când mai mici, când mai plate, când mai bombate, așa cum le stă bine unor chiftele dolofane. Și le-am încercat în toate variantele să văd care îmi plac mai mult, le-am pus în tigaia încinsă însă neunsă cu nimic, le-am tăvălit prin pesmet, am uns tigaia cu ulei, în toate variantele au ieșit bune tare.

Am făcut un sos tzatziki că nu mi-a venit să le las așa singure și golașe, iar combinația s-a dovedit a fi una de mare succes.

În momentul în care am mâncat am închis ochii și am deschis ușa bucătăriei de acasă. Eram acolo lângă dulapul pe care țineam bolul în care amestecam cartofii sfărâmați. Am privit faianța albastră de pe perete și am simțit liniștea unui cămin.

Acasă la ai mei era multă zarvă de obicei. Eram multe personalități diferite și neînțelese, însă uneori, rar, mai era și liniște. Ori armonie. Ori bună dispoziție. E drept că momentele acestea durau puțin, însă cu siguranță ele au existat.

Am închis ușa casei cu un zâmbet, am lăsat faianța în urmă, am plecat de lângă dulapul care mi se părea înalt, dar care acum mi-a rămas mic și m-am întors la sosul meu grecesc în casa mea, cu ai mei în jurul mesei unde personalitatea fiecăruia este acceptată.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Dacă tot ne iubim zic să și citim.

Aveam pentru astăzi pregătită o recomandare destul de greoaie, am tras tare tot weekend-ul ca să termin de citit, de scris și de comparat, însă m-a lovit târziu tare că azi e cu și despre iubire și am zis să o mai amân puțin.

Încă mai aveți timp să vă sărbătoriți, ziua abia a început și dacă sunteți dintre cei care dau din colț în colț după un cadou, deși nu-i musai de cadoreală dacă mă întrebați pe mine, eu zic că vă puteți scoate frumos cu o carte care să se potrivească momentului sau relației sau cine știe pur și simplu fără nicio legătură.

Las mai jos câteva cărți care cred eu că merg mână-n mână cu perioada aceasta de lună de îndrăgosteală, dar nu-i obligatoriu să mă credeți pe mine și orice alegere vă încântă eu zic că este perfectă.

Dă și un play înainte de lecturare.

Ce se întâmplă în iubire – Allain de Botton

Ce se intampla in iubire - Alain de Botton

Este o carte de ficțiune filosofică dacă este să dau crezare autorului. Cuprinde între paginile sale o poveste de iubire pe termen lung și arată cum trăiește o relație după ani de conviețuire împreună. O radiografie detaliată a căsătoriei cu plusuri și minusuri.

Cele cinci limbaje ale iubirii – Gary Chapman

Ca să mai rămânem puțin în sfera aceasta a cunoașterii de sine, recomand limbajele lui Gary Chapman atât pentru adulți cât și pentru copii, doar vorbim de iubire în toate stările ei. Conform autorului oamenii se diferențiază printre altele și prin acest limbaj al afecțiunii și ar fi ideal să șe comunicăm celorlalți conform limbajului propriu. Unii sunt pupăcioși și au nevoie de acest gen de afecțiune, alții își doresc îmbrățisări mai multe, iar alții au nevoie să fie surprinși și să primească mai multe cadouri.

Orbi – Petronela Rotar

Deși pare a fi o poveste de dragoste, de fapt este o poveste cu multă durere și suferință și prezintă aspectele toxice ale unei relații bazate pe suferință. Orbi se află frecvent în recomandările mele și poate ați zice că nu se potrivește cu ziua de azi, eu zic că în istoria noastră bogată în comportamente deviante, această carte este exact ce trebuie.

Fată, femeie, alta – Bernadine Evaristo

Să zicem că dacă citiți această carte scara inteligenței voastre mai crește cu o treaptă. Oferă cultură generală, oferă informații despre condiția femeii, oferă o viziune asupra femeii moderne, prezintă frânturi din artă. O carte complexă cu povești foarte bine conturate.

Suflete pereche – Cecilia Ahern

Un roman romantic ce prezintă o iubire aparent imposibilă ce se întinde pe durata mai multor ani, însă până la urmă lucrurile se așează și ce părea imposibil devine posibil și chiar realizabil. Un roman ușor și relaxant.

Dacă lista aceasta vă dă cu virgulă și nu găsiți nimic suficient de romanțios, aveți oricând la dispoziție cărțile sau chiar filmele Fifthy shades of Grey ( o variantă a Escrocului de pe Tinder, dar acum nu băgați în seamă tot ce scriu eu pe aici) și cu asta am împăcat pe toată lumea. Sper!

50 Shades of Grey Official Cast – Sharon A Chia

Să fiți bine, să vă iubiți, să vă reamintiți de ce sunteți încă un cuplu sau o familie, să simțiți fluturi în stomac ca atunci prima oară când v-ați văzut și undeva în subconștient ați știut că el sau ea este ceea ce așteptați.

Love Love - Posts | Facebook

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Featured

Amalia invers în vacanță pe tărâmul distracției – Micha Rau & Kathleen Hoffmann

Perioada sărbătorilor de iarnă a fost una prolifică pentru cărți. Copilul meu a primit multe cărți frumoase și colorate. Pe unele i le-am cumpărat noi, pe altele le-a primit de la prieteni sau rude. Am mai zis că o carte este un cadou excelent atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari și încă mai cred în acest lucru.

M-am îndrăgostit de prima carte Amalia invers, așa că am așteptat să văd dacă va fi serie și vor mai apărea și altele și într-adevăr a ajuns la noi o nouă carte veselă și colorată care este în topul preferințelor mele dintre cărțile pentru copii. Ce, eu nu pot avea preferințe din biblioteca copilului?

Am să revin cu o nouă listă de cărți nou nouțe pe care le avem deja în bibliotecă, însă am vrut să o prezint pe aceasta separat pentru că este de departe preferata mea dintre toate pe care le-am citit în ultima perioadă.

Dacă prima carte mi s-a părut genial de creativă, a doua mi se pare și mai reușită. Povestea este și mai trăsnită iar lucrurile care se pot întâmpla pe tărâmul imaginației sunt greu de acceptat pentru adulții care au ieșit de multă vreme din sfera copilăriei.

Cum să nu iubești această carte care te transpune într-o lume fantastică, ude poți călători într-un autobuz-piscină, tărâmul de joacă este foarte colorat, casele sunt diferite de la cort indian la castel iar distracția este asigurată, tot ce trebuie să faci este să te simți bine și să te joci. Nu pare greu, nu?

Este un loc în care părinții au timpul lor fără să își facă griji pentru cei mici și mă bucur că s-a păstrat acest aspect din prima carte, un timp special al părinților fără copii în zonă.

Praful magic este prezent peste tot și în această carte, este cel care o ajută pe Amalia să facă lumină în întuneric, să găsească drumul înapoi spre casă, să aibă grijă de ea în lipsa părinților. De unde pot comanda niște praf din acesta, vă rog?

Cum toate lucrurile sunt invers, au pe post de valet un cățel, iar în perete au paie pentru băuturile preferate. Dorm în piscină plutind cu ajutorul pijamalelor gonflabile și sar în trambuline imense. Peste tot este doar distracție, joacă și aventură.

Dincolo de toate acestea este o carte care îi dă copilului putere infantilizând adultul. Copiilor le este greu să fie tot timpul lipsiți de putere, tot timpul altcineva să decidă în locul lor și pentru ei, să nu poată lua decizii de multe ori nici dintre cele mai elementare pentru că noi adulții suntem tot timpul acolo hotărând pentru ei ce este mai bine. Despre toate acestea este Amalia invers, despre putere, despre decizii, despre autonomie, despre posibilitatea de a alege măcar ce ține de ei și de corpul lor, dacă mai mult nu se poate. Și credeți-mă nu-i ușor și nici la îndemână, mai ales pentru mine care sunt mama controlului să cedez acest control și să las loc autonomiei, însă niciun efort nu este prea mare atunci când beneficiarul este un viitor adult integru.

Ba da, efortul este mare, dar merită!

Featured

Vine sau nu vine primăvara?

Am așa un sentiment că vine primăvara. Este din ce în ce mai soare, nu neapărat mi se pare mai cald, dar îmi dă starea aceea de relaxare pe care o simt primăvara. Grădinile blocurilor sunt pline de ghiocei, zambilele sunt deja ieșite din pământ, parcă și văd copacii care se îmbracă cu haină verde.

Nu zic că am trăit în ultimii ani destul de des astfel de sentimente de primăvară și apoi a venit iarna cu tot cu zăpada aferentă, chiar nu zic. O fi utilă și zăpada, nu zic nu, dar acum chiar este cazul de primăvară.

Am acest sentiment primăvara de reînnoire, de nou, de trezire, de viață. Am un entuziasm că se încălzește, că ziua se mărește că este mai multă lumină și mai puțin înnorat.

Îmi place când este cald să dorm cu geamul deschis și să fiu trezită în cântec de păsărele. Bine, mai mult prin alte părți ale țării și mai puțin prin București, dar nu este imposibil nici așa, cu toate că aici nu îmi plac zgomotele traficului care acoperă orice altceva.

Îmi place să mă trezesc dimineața înaintea tuturor și să văd că este lumină afară, că ziua începe mai devreme, să fiu eu cu mine până începe zumzăitul din casă și bormașina vecinului.

Îmi dau seama că mă cam grăbesc că încă este februarie și oricând situația se poate schimba, mai ales că în țară prin unele zone este viscol, zăpadă mare și temperaturi foarte scăzute, mai ales că din ce am văzut la meteo prin unele zone, mai aproape de granițe suflă chiar crivățul. Însă partea bună când vorbim de vreme este că mereu apare soarele oricât de grea se arată o iarnă.

Aproape de mine este o alee pe care îmi place tare mult să merg. Este ferită între două blocuri lungi. Este umbroasă cu mulți copaci și grădini generoase. Grădinile sunt îngrijite, au flori diverse de când se ivesc ghioceii și până toamna târziu când cade bruma pe ultimii trandafiri înfloriți. Îmi place aleea aceasta mai mult decât îmi plac unele parcuri din zonă pentru că diferența contă în florile în diverse culori, explozia de verde care se ițește pe un pământ orânduit după viziunea cuiva care își dă interesul să întrețină o grădină de care se bucură atât de mulți ochi. De cum să încălzește puțin mai văd câte o mâță care își leagănă coada leneș de pe pervazul câte unui geam și se uită cu superioritate pisicească la noi trecătorii de pe alee. Adevărul este că pare tare liniștită zona aceea atât de ferită de străzile aglomerate, acolo pare că oamenii nu prea se enervează pentru că este suficient să se uite pe geam, să vadă natura și imediat vizualul le conferă liniștirea după care tânjim toți.

Vinerea întotdeauna a fost ziua în care m-am simțit cel mai bine, încrezătoare, cu speranță. Într-o parte a vieții mele era ziua în care începeam să trăiesc după o săptămână în care mă târam și încercam să nu mă sufoc. Acum învăț de ceva vreme să trăiesc în fiecare zi, astăzi mă bucur de soare și de aleea pe care voi merge în curând, dacă mâine ninge mă voi bucura de zăpadă, însă tot mai tare îmi place perspectiva unei primăveri.

Deschideți geamul, vine aer rece de afară care flutură perdelele de până și nasul meu veșnic înfundat mă lasă să respir puțin.

10 curiozități despre primăvară | AniDeȘcoală.ro
Featured

Când mă joc cu copilul sunt doar un actor netalentat, toate celelalte roluri sunt date deja.

Dacă ai impresia că joaca și jucatul cu un copil mic este ceva frumi și drăgu, astăzi vin să demontez acest mit. Asta în cazul în care nu cumva ești ahtiat după joacă, ai învățat să asculți conștiincios ordinele șefului tău direct și nu ai pic de imaginație proprie. Evident, exagerez.

În cazul meu, propriul copil din ogradă este scenarist cu normă întreagă. Are în minte toate replicile tuturor personajelor și trebuie să le respect întocmai pentru că altfel voi fi sancționată sau mustrată, după caz. Orice intervenție de-ale mele strică scenariul pentru că este lucru clar știut că am creativitatea pe fundul mării iar replicile mele l-ar face să plângă până și pe Adam Sandler care între noi fie vorba, nu e vreun spiritual.

Pe lângă scenarist, copilul mai este și regizor. Deh, cine m-a pus să le bifez pe toate pe listă. E ca și cum la maternitate imediat după ce s-a născut a venit CTC-ul aptitudinilor cu mapa în mână și a început verificarea. Scenarist avem? Avem! Regia este asigurată? Este, sigur că da. Și lista se lungește, dar eu adormisem că eram obosită și nu mai știu ce s-a bifat. Sau leșinasem, ceva pe acolo.

Am aflat între timp că pe lista aia era și insistența. Tare greșit moment să adorm mi-am găsit că na, iată, am pierdut insistența. Mami trebuie să treci cu mașina pe aici. Dar dacă trec prin fața clinicii ce are? Păi nu se poate. De ce? Pentru că nu se poate. Iată, case closed.

Și ia și joacă-te în parametrii preciși cu scenariul bine scris, cu un regizor riguros și cu un partener conștiincios.

Neuronul acela care se străduiește să își arate entuziasmul leșină din momentul în care aude: așa acum să zicem că tu…

Mai am un neuron care se tăvălește de râs când mă vede cum îmi scade nivelul energiei pe măsură ce jocul avansează. Eu de fapt cred că este drăcușorul ăla care se distrează pe seama mea că altfel dacă era neuron ținea cu mine și îmi mai dădea un boost de energie.

Mai este neuronul care mă adoarme în momentul în care sunt pacientă, băgată în pat, sub pătură, învelită până sub bărbie și tratată mai ceva ca la mama acasă. Mă simt în siguranță, îngrijită, predau controlul și mă ia somnul. Hey, mami nu dormi. Ce? Cum? Cine doarme? Doar n-o să recunosc acum că eram deja cu un picior pe tărâmul viselor. Dacă în mod normal nu îmi place să mă joc de-a doctorul pentru că eu mereu sunt pacientul bolnav cu zeci de mii de afecțiuni, ei, atunci, în momentul acela în care îmi spune să mă întind pe pat, accept orice boală își imaginează micul meu doctor că aș avea. Să zicem că îți cade și-un dinte. Ooo da, chiar te rog. Sooomn viiin!

Nu e ca și cum până acum nu aș fi bifat cu succes toate cărțile în care mă învață cât de benefic este jocul cu copilul, câte aptitudini deprinde prin joacă, câte supărări se demontează și câți nervi se destresează. Că doar văd și în studiu live pe un singur subiect supus cercetării. Însă până acum nimic nu m-a motivat să mă și entuziasmeze. Ooo da, când este jocul nou sau jucăria nouă, imediat mă prind în joc și sunt motivată fix…un joc. Apoi copilul vrea să se joace același joc iar și iar și iar pentru că are nevoie să și-l integreze și să îl înțeleagă, îl stoarce din toate unghiurile, iar neuronii mei sunt de multă vreme leșinați și resuscitați de mii de ori. Nici nu mă mai gândesc la faptul că sunt jocuri pe care le joc deja de niște ani. Aceleași scenarii, același regizor, decorul sau recuzita se mai schimbă uneori spre deliciul meu.

Hai, gata pe ziua de azi, mă așteaptă un macao.

Am obosit!" - ce înseamnă de fapt aceste cuvinte pronunțate de o mamă -  Fasingur
Featured

Am văzut Escrocul de pe Tinder – eu și jumătate de internet – și las și eu părerea mea aici.

“Pe internet nu știe nimeni că ești câine” este o expresie pe care am găsit-o în cartea Copiii erei digitale de Dr. Martin Kutscher, revin cu un rezumat cât de curând pentru că este foarte interesantă, în mare parte nimic din ce nu știm, însă arată altfel informațiile când le vezi așezate pe hârtie și mai ales spuse de un specialist.

Cu alte cuvinte pe internet poți fi oricine dorești să fii, oricine vrei să fii, oricine speri să fii și mai ales nimic din toate acestea nu este musai să fie și real.

Atenție spoilere!

Escrocul de pe Tinder este un documentar foarte fain regizat care detaliază povestea unor fete care au fost înșelate de un om în care au avut încredere și pe care au vrut să îl ajute. Unele l-au iubit și l-au crezut și s-au pus la dispoziția lui cu tot ce au avut ele și mai ales cu ce nu au avut: niște sume uriașe de bani.

Am să spun povestea foarte pe scurt ca să înțelegeți contextul însă eu am să evidențiez un anume aspect din această poveste și mai puțin ce s-a întâmplat, cât de corect sau nu a fost totul, cât de implicate sau nu au fost autoritățile, aici sunt multe alte discuții.

Catch Me If You Can Is Not a True Story - A New Book Says Frank Abagnale  Lied About His Cons
Captură din filmul Catch me if you can!

În 2002 a apărut un film în care a jucat Leonardo DiCaprio – Catch me if you can! Vi-l mai amintiți? Este povestea unui tânăr care își inventa vieți, job-uri, diplome, relații după bunul plac. Cam așa și escrocul acesta care și-a creat o singură viață, luxoasă, glamuroasă, exotică. Însă nu doar atât, nu a fost suficient să fie opulent, și-a mai creat și o imagine foarte bună fiind un fin cunoscător al psihicului uman că doar a reușit să păcălească femei deștepte, nu doar frumoase și nu doar din punct de vedere al relațiilor intime, ci a reușit să speculeze și aspectul prieteniei, al amiciției. Fetele acestea au rămas cu datorii de zeci de mii de euro, unele dintre ele cu inima frântă, cu credibilitatea periclitată, cu încrederea zdruncinată.

Și cu toate acestea am apreciat puterea acestor fete. S-au ridicat din durerea lor și au luat atitudine. Cu toată teama de expunere, de a-și pune intimitatea pe tapet, de a fi judecate, de a suporta oprobiul public și prejudecata oamenilor, oameni care pot da dovadă de multă răutate, pur și simplu au luat atitudine în ciuda tuturor acestor lucruri.

Le-a fost frică acestor fete? Cu siguranță. Au avut momente în care au fost îngrozite, în care s-au aflat pe fundul lacului, probabil cel mai jos moment al vieții lor de până atunci și cu toate acestea tot s-au gândit cum și ce să facă astfel încât acolo la ele să se oprească acest coșmar și alte fete să nu fie nevoite să mai treacă prin ce au trecut ele. La finalul documentarului am rămas cu acest aspect în minte, al unor femei puternice care au învățat lecția vieții lor cu niște costuri imense atât materiale cât și spirituale, dar mai ales psihice. Mă gândesc că încrederea în oameni le-a fost zdravăn afectată.

M-am gândit dacă eu aș fi procedat diferit și dacă aș fi picat sau nu în această plasă întinsă fin de un cunoscător în arta manipulării.

 Nu știu.

Povestea lui Simon Leviev face furori în filmul Escrocul de pe Tinder
Captură din documentarul The Tinder Swindler.

 Este adevărat că am fost crescută diferit, în mediu diferit, nu am aspirat și nici visat niciodată la basme și prinți și nu apreciez opulența și risipa peste măsură. Însă cred că dacă ești un om bun, integru și corect, nu te aleargă mafia prin lume indiferent de domeniul în care activezi și aici categoric mi s-ar aprinde un beculeț. Cu siguranță victimele erau atrase tocmai de acest stil de viață, ceva atât de diferit sau chiar familiar de ceea ce trăiau zi de zi. Nu le-am judecat pe fete, nu sunt în măsură să o fac, ce li s-a întâmplat lor ține de atât de multe aspecte, iar eu nici psiholog nu-s. Însă m-am gândit intens cam care ar fi informațiile pe care eu să le ofer copilului meu și care să facă click în astfel de momente, să îi pună mintea în alertă atunci când ceva pare prea frumos să fie adevărat. Lucrez intens deja de ceva ani la stima de sine și mai ales la încrederea în sine, lucrez intens la validare și la a nu căuta apreciere în afara ființei sale, însă munca aceasta este anevoioasă când simultan lucrez și la validările mele personale, iar societatea noastră nu este construită pe internalizarea acestor valori, ci mai degrabă pe comparații și excluderi.

Au fost acele femei victime? Da, cu siguranță. A fost și vina lor în situația creată? Da, cred că tot ce se întâmplă unui om, contribuie și persoana respectivă la acea situație, fie că este prea credulă, naivă, ori că pur și simplu nu vrea să vadă, ori se află puternic în rolul salvatorului care încearcă cu orice preț să își îndeplinească rolul. Însă cu certitudine escrocul nu poate fi privit admirativ pentru ceea ce a făcut pentru că ce s-ar întâmpla ca toți cei care au putere să facă rău și știu asta ar și face-o doar pentru că știu cum și mai ales că pot. Da, este treaba victimei să se păzească, însă natura umană nu permite să fii robot și să fii în alertă tot timpul astfel încât să fii sigur că nu ai breșe și nu se pot infiltra escroci.

Înainte să judecați, vă rog gândiți-vă ce ați face în locul lor, cum v-ați fi descurcat, ce nu a-ți fi făcut. Și cât timp faceți acest exercițiu vă rog țineți cont de diferențele culturale, de diferențele de mediu, de statutul social, de educație. Nu uitați că noi nu suntem crescuți a fi altruiști și nici empatici, iar oamenii aceștia care și-au făcut ca scop în viață înșelătoria se pregătesc foarte bine pentru a reuși să își îndeplinească țelurile.

Vă doresc să nu aveți escroci în viața voastră nici dacă vă doriți la vârsta senectuții să defilați pe podiumuri mondene.

escroc – Realitatea din Tecuci
Featured

Am citit: Soția – Meg Wolitzer

Este adevărat că atunci când am văzut cartea Soția de Meg Wolitzer, coperta mi-a inspirat un thriller. Îmi și imaginam cum un soț a supărat o soție care până la urmă i-a crăpat capul. Deh, așa mă ia pe mine imaginația pe dinainte în încercarea de anticipare. Thriller n-a fost, probabil că rămăsesem eu în povestea Soției perfecte și mintea mea căuta o familiaritate. Însă cartea este relaxantă, mai spre vacanță că tot ne pregătim de vară.

Un soț. O soție. Un secret.

Întotdeauna după ce am citit cam un sfert dintr-un roman și mi-am conturat destul de bine povestea și personajele, merg la finalul cărții și citesc ultimul paragraf. La absolut fiecare carte am impresia că acel ultim paragraf mă va ajuta să înțeleg intriga înainte să îmi fie dezvăluită de paginile care îmi spun povestea. Uneori mă înșel, alteori am dreptate.

Am găsit în acest roman o femeie-mamă care toată viața s-a rupt în două oscilând între copii și soț. Care atunci când își dorea să își crească copiii a trebuit să își urmeze soțul. Care și-a dorit să schimbe ceva în lume în calitate de femeie, însă și-a predat puterea soțului pe care l-a urmat întreaga sa viață, l-a îngrijit, l-a tratat ca o mamă în anumite momente ale vieții lor, cam așa cum suntem și noi obișnuiți prin părțile acestea de lume.

Dacă ar fi să reduc cartea aceasta la un singur cuvânt, acesta ar fi fără doar și poate: clișeul. Foarte multe clișee se regăsesc în povestea aceasta care aduce în prim plan un cuplu care trece prin viață cu tot ce înseamnă bucătăria unei familii. Aparent totul este minunat, chiar dacă soțul are derapaje, doar nu se strică o familie pentru câteva greșeli care nici nu înseamnă mare lucru. Realitatea este alta, cineva tot timpul suferă, altcineva tot timpul are opțiuni însă este prea prins în povestea aceea de familie pentru a se rupe și pentru a face o schimbare. Exact ca în lumea noastră în care trăim, doar că eu aleg cărțile pentru că acolo poveștile sunt mai suportabile.

Deși în această poveste soțul este cel care este de succes, are o carieră, a reușit în cercuri înalte, talentul îi este recunoscut la scară internațională, iar soția cea din umbră, cea din spate, cea care îl susține, cea în brațele căreia se refugiază și își încarcă bateriile, în realitate cea care ține frâiele, cea care strălucește, cea care are într-adevăr talentul, este soția. Și a fost o alegere să fie așa. Chiar dacă i-a fost greu, chiar dacă de multe ori nu a mai putut, ori nu a mai vrut, chiar dacă uneori a visat ca faima soțului să fie a ei, a acceptat situația, s-a complăcut, a fost călduț.

Ce-i drept, mă așteptam la un final diferit, probabil nu am reușit să mă detașez de imaginea de thriller, mă așteptam la o răzbunare, la o demascare publică, la ceva care să schimbe total cursul poveștii, în schimb finalul este calm, chiar drăguț, altruist până la capăt.

Pentru că am decis ca din fiecare carte să las citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult, nici de data aceasta nu fac rabat, este un citat care are mai mult legătură cu mine și cu tot ce citesc eu în ultima perioadă:

 „ Așa că îmi spunea de ce și cum și ce ar putea simți acest personaj, acest bărbat defect pe care îl inventam, iar apoi eu făceam traducerea pentru el, fără să-l judec, puneam totul într-o furtună de cuvinte care veneau de peste tot – cine știe de unde: din trecutul meu, din educație, din sistemul meu nervos central, din lobul meu cranian care era conectat la rețeaua imaginației? – totul în timp ce stăteam stană de piatră la biroul lui de lucru”

Cartea a beneficiat de ecranizare în 2018 cu actorii Glenn Close și Jonathan Pryce în rolurile principale din The Wife, las mai jos trailer-ul:

Featured

E tare greu să fii pieton într-un oraș în care oamenii au uitat să se respecte.

Știe toată lumea că este greu să fii șofer în Capitală, însă este greu și să fii pieton în aceeași Capitală. Și nu mă refer aici că nu ești lăsat să traversezi pe trecerea de pieton pentru că șoferii nu opresc, ori că te ating ușor cu oglinda în timp ce se strecoară prin spatele tău pe prima bandă. Nici că acolo unde ai trotuar poate fi ocupat de mașini, sau de flegme pentru că se știe clar că atunci când cobori din mașină mai întâi îți cureți gâtul și unde să faci asta dacă nu pe trotuar. Doar nu ești ultimul fraier să folosești șervețel sau tâmpit să îți scuipi în cafea. Ești om, ce naiba.

Eu vorbesc aici despre pietonul care merge pe carosabil. Pe șosea. Pe asfalt. Ziceți cum vreți să vă sune bine.

Mergeam agale pe o stradă din aceasta care este atât de îngustă încât nu încap două mașini una pe lângă alta, însă nu este sens unic deși practic este o stradă cu o singură bandă. Doar ce cotisem și eu pe această stradă și mergeam lipită de mașinile parcate ca să fiu sigură că nu mă agață vreun șofer mai zelos ori mai grăbit, după caz. O mașină venită din față parcursese aproape toată lungimea străzii, moment în care din sens opus a intrat pe stradă o altă mașină. S-au oprit față în față ca doi pistolari din vestul sălbatic așteptând care să facă prima mișcare.

Mașina care mai avea puțin să iasă de pe stradă, i-a făcut un semn cu farul și i-a gesticulat din mâini: dă-te-n spate ca să ies că mai am puțin și tu ai loc de manevră. Mașina care doar ce intrase pe stradă i-a zis suav la rândul său: nțț! Dă-te tu că eu abia am intrat. Și-n plus, am numere de București. Joac-o p-asta!

Ei glumesc, habar nu am ce și-au zis între ei șoferii, că mașinile încă nu vorbesc, dar eram atentă la ei că ce să fac și eu când eram acolo prinsă pe margine și nu puteam avansa că nu aveam pe unde.

Până la urmă au căzut la pace, mașina care mai avea puțin să iasă de pe stradă a dat înapoi și s-a lipit de gardul blocului, astfel încât mașina care a intrat pe stradă a avansat ușor pe lângă mașinile parcate pe margine, și-au bătut obrazul când au ajuns unul în dreptul celuilalt și fiecare și-a văzut de viață. Iar eu de drum că am putut și eu să înaintez după ce și-au disputat cei doi cocoși șoferi strada.

Vedeți, e greu să fii pieton.

Jocuri din copilarie Lupta cocoşilor | Jocuri din copilarie
Featured

La mine în cartier oamenii sunt grăbiți și nu au niciodată timp.

În special pentru a sta la o coadă nu au oamenii timp. Și nu, nu fac stânga împrejur și nu renunță la coadă, magazin sau ce o fi, pur și simplu trec în față doar fluturând din mână că au un produs sau că doar întreabă ceva la casă. Nu te întreabă dacă ești ok cu decizia lor, nu așteaptă un răspuns, doar te anunță, flutură din mână și îți arată cum se procedează.

Asta mi s-a întâmplat mie multă vreme destul de frecvent într-o perioadă în care clocoteam, mă enervam, însă îi lăsam să își vadă de ale lor. Nu îi opream din drum cu toate că atitudinea asta mă deranja.

Între timp am zis că dacă îi las să meargă în fața mea, măcar să nu mă mai enervez. Îi las și gata, dacă mă enervez atunci ar trebui să le spun că nu sunt de acord și să își aștepte rândul ca noi toți ceilalți muritori.

Recent am și deschis gura. Am apucat să spun în timp util ceva, înainte ca cel care trecea pe lângă mine razant să ajungă la casa de marcat, practic l-am întors din drum.

Eram în farmacie, voiam să cumpăr ceva, însă mai înainte aveam nevoie să întreb dacă au acel ceva. Știam că sunt șanse destul de mici să găsesc pentru că verificasem online înainte și cam peste tot erau stocuri epuizate, însă am zis să încerc și fizic. Erau două case de  marcat, una ocupată cu un client, alta ocupată cu o farmacistă care avea altă treabă și care mă ignora cu desăvârșire. Am așteptat la o distanță regulamentară în speranța că rezolv repede și ies. În urma mea au mai intrat două persoane dintre care un domn tare grăbit, care m-a anunțat efervescent și hotărât în timp ce se îndrepta spre casa liberă că el doar întreabă ceva. Moment în care gura mea s-a deschis, singură și fără intenția mea și am auzit-o spunând că și eu tot să întreb ceva aștept.

A pus domnul frână cam cum punea diavolul tazmanian în desene când se oprea din cursa lui în viteză, din aia cu scârțâit de talpă pe gresie, s-a întors brusc spre mine ușor străveziu la față, e clar că pe asta nu o văzuse venind și mi-a zis agitat să întreb ce mai aștept.

Aaa nimic, ce să aștept și eu pe aici, doar îmi place să privesc peisajul din farmacie, mă mai uit la câte un medicament, mă gândesc cum mi-ar sta mie cu un șampon în păr, din astea de zi cu zi. Aș fi zis dacă aș fi fost pe vreo scenă, ceva, că în realitate nu te pui cu oamenii grăbiți, mai ales când ții  la fața ta. Iar eu țin. Totuși, nu m-am putut abține și i-am zis că aștept o farmacistă care să mă lămurească. Cum și zâna farmacistelor era prin preajmă, a fluturat puțin bagheta magică și farmacista cea ocupată a devenit disponibilă. M-a lămurit, nu aveau, am ieșit și am cedat locul. Am întârziat omul grăbit cu circa 2 minute, oare s-o fi descurcat cu timpul ăsta?

2. Oameni care stau la coada pentru tine - Par de domeniul fantasticului!  Cele mai BIZARE meserii de pe Glob
Featured

Pare o nebunie, însă izolările au fost cele mai faine perioade din viața mea recentă.

O să explic imediat, nu săriți cu roșii că nu ridic în slăvi îmbolnăvirea.

În ultima vreme mai mulți prieteni, cunoscuți și cunoștințe s-au luat la trântă fie cu boala, fie cu izolarea și unii s-au plictisit tare. De altfel toți pe cei pe care îi cunosc eu și care au trecut prin boală s-au luptat destul de mult și cu izolarea, cu statul în casă, cu plictiseala, cu pauza de la viața de zi cu zi.

În cazul meu nu iau în calcul acea izolare în masă de la începutul pandemiei pentru că deși atunci unii aproape că s-au săturat unii de alții, nu a fost cazul meu, soțul meu nu a lucrat remote niciodată, ba chiar atunci ne-am separat cumva și ne vedeam mai rar pentru că el interacționa cu mulți oameni. Asta era evident atunci când credeam că facem toți un efort pentru o lună și pe urmă gata, totul revine la normal. Doi ani mai târziu încă așteptăm să revenim la un normal pe care oricum nu îl mai cunoaștem. Însă, a avut grijă o infectare de acest aspect și ne-a izolat pe toți într-un apartament din vârfului unui bloc gri și urât și mai nou și tare necălduros. Dacă dau boala în plan secundar și nu iau în calcul acest aspect tare neplăcut și chinuitor, altfel izolarea la grămadă a fost tare bine. Ne-am tăvălit la propriu pe toate canapelele și pe toate paturile, nimeni nu a strâns nicio jucărie, copilul a fost în extaz că o vreme nimeni nu a avut pretenția să pună la loc ce împrăștie. Soțul a gătit mâncare bună pentru noi, ceea ce este un mare atuu când omul nu gătește mai mult de o omletă și un cartof prăjit. Ba am avut chiar și desert. N-am stat așa unii în alții niciodată și nu a fost ceva ce am regretat vreo secundă. Am regretat boala, dar nu despre ea vorbesc aici. Eu nu m-am urcat pe pereți, nu m-am simțit sufocată și nu m-am plictisit absolut deloc.

Ba chiar atât de tare mi-a plăcut că de bunăvoie și nesilită de nimeni câteva luni mai târziu m-am autocarantinat alături de același domn și soț care venise dintr-o țară aflată în zona semaforului ce necesita carantinare indiferent de rezultatul testării.

De fiecare dată în timpul izolării au fost rezolvate în casă acele lucruri care erau amânate de multă vreme pe motiv de grabă și timp. Acum nu mai era nimic ce necesita reparare și să fi rămas nereparat. Păi cum să nu vrei o izolare din asta? Aveam chiar geamuri șterse și oglinzi spălate fără ca eu să mișc vreun deget. Nu sună rău, așa-i?

Am primit în toată această perioadă îmbrățișări cât pentru multă vreme să-mi țină de cald. Păi ce să faci când dai peste omul acela în drumul tău spre o canapea? Exact, îi oferi o îmbrățișare. Contactul direct de câteva secunde constând în o îmbrățișare sau atingerea palmelor eliberează în organism hormonul fericirii. Vedeți, nici nu trebuie prea mult.

Pentru noi o pauză din aceasta de la alergătura vieții, de la trebuie, de la este nevoie, a fost o ca o gură de aer rece într-o zi de iarnă pe un vârf de munte. Atât de necesar că parcă te dor plămânii că nu știu ce le oferi.

Așa a fost la noi, nu-i musai să fie așa pentru toată lumea, am scris acest text pentru că mi-am amintit de perioadele noastre de carantinare.

Celor care acum sunt cu virusul în oase le spun să se recupereze repede și să fie bine, iar celor care sunt nevoiți să fie izolați și nu ar vrea, le spun să aibă răbdare că o pauză poate aduce un bine pe care să îl vedem doar dacă ne dăm voie.

CNSU: Perioada de carantină se reduce la 5 zile pentru vaccinați și 10  pentru nevaccinați. Stau în carantină și contacții vaccinați | Digi24
Featured

Am citit: Destine în Toscana – Frances Mayes

Am cumpărat cartea aceasta la scurt timp după ce m-am întors din Italia anul trecut. Poate am vrut să prelungesc puțin ideea de vacanță sau poate doar fără să îmi dau seama speram la o altă vacanță. Am mai citit scrieri și descrieri despre Toscana, însă nu am ajuns acolo niciodată în toate peregrinările mele prin Italia.

Nu puteam trece nepăsătoare peste acest pasaj fără să-l las aici scris. Pentru mine a fost inspirațional că doar am mai zis că în ultima vreme parcă așa se leagă cărțile între ele. Ce citesc în plan secundar se armonizează cu ce citesc în plan principal. Mă dezvolt pe o parte și găsesc ideea în beletristică pe pagini care au menirea să mă destindă și nu să mă pună la treabă, însă se pare că nicio carte nu mai dorește să-mi lase creierul să lâncezească.

“Venirea mea aici, dio, sunt doisprezece ani de-atunci, mi-o amintesc la fel de bine ca și când ar fi fost ieri. Am coborât din mașină, mi-am ridicat privirea spre casa de piatră abandonată și am știut. Ce am știut? Asta este. Aici voi inventa viitorul.”

Destine în Toscana tratează unul dintre subiectele cu care nu mă împac eu foarte bine și anume finalul vieții: bătrânețea. Trei femei trecute de 60 de ani își reconsideră planurile și își reorganizează viața așteptând să vadă ce le oferă viitorul. Eu cunosc o mulțime de oameni aici în Romania care la 60 de ani s-au așezat pe un scăunel și au zis că sunt bătrâni, de acum murim. Dar n-au murit. Și doar au stat și au așteptat. Eu cu astfel de exemple am crescut, m-am format, am trăit. La 60 de ani ești bătrân, asta dacă nu îmbătrânești de pe la 40 de ani și aștepți să vezi ce îți rezervă viitorul. Care viitor? Surprinzătoare pentru mine această alternativă, de a trăi în loc de a lamentare și lâncezeală.

Trei femei care vizitau un azil încercând să se decidă dacă să se mute acolo sau nu, se hotărăsc să se mute în Italia pentru un nou început. Singure, văduve, cu copii departe, fiecare cu viața proprie, își acordă o nouă șansă. Ei da, sper să nu uit această carte și să îmi amintesc peste ani că viața se trăiește și la 60 de ani și la 70 de ani și cine știe chiar și la 80. Viața se termină ea când ajunge la final și nu când decizi tu să te așezi pe un scăunel și să aștepți.

Mă fascinează cărțile cu personaje multiple, mă fascinează măiestria scriitorilor de a contura personaje pe care să le văd. Am intrat în povestea aceasta cu totul, am fost acolo în Toscana cea atât de apreciată. M-am întors puțin și în perioada di Medici când citeam Agonie și extaz când a fost primul impuls de a merge în Toscana, de a vedea ce este atât de fascinant acolo. Acum am avut din nou acel impuls, mai că îmi venea să îmi fac bagajele. Noroc că mă vizita o conjunctivită care m-a trezit la realitate că altfel acum făceam plajă.

Frances Mayes a redat atmosfera din intimitatea italienilor într-o manieră caldă. A fost ca și când aș fi privit pe fereastră în sufrageria oamenilor fără să îi deranjez și fără să facă notă de prezența mea. A fost ca și când aș fi fost acolo la festinurile lor culinare și aș fi mirosit fiecare sticlă de vin desfăcută, m-am bucurat de fiecare melodie auzită și am zâmbit la fiecare cântec rostit. Este o carte care te învăluie în atmosfera de vacanță și este o carte care liniștește mintea cea mereu încordată. Puneți-o în bagaj când mergeți în vacanța de peste vară ca să vă asigurați că atmosfera va fi sută la sută una de recreere.

Aș bate din ușă în ușă cu cartea aceasta pe la toți bătrânii care-și lasă viața să fie roasă de lamentare și să vadă, să simtă că există viață după o viață trăită mai mult sau mai puțin satisfăcător. Că există iubire la orice vârstă, că există independență dacă îți dorești și că se poate învăța o limbă nouă, chiar dacă mai greu și când pensia îți vine lună de lună. De fapt orice înveți nou indiferent de vârstă mai resuscitează puțin creierul și nu te trezești senilizat de la o vârstă în sus.

Deși nu o știam pe Frances Mayes și este prima carte pe care o citesc din ce a scris, cu siguranță voi mai citi și alte și mă voi mai întoarce către autoarea care a integrat America în Italia printr-o carte poetică și liniștitoare.

Featured

Nu vă uitați la televizor?

Așteptam la farmacie să găsească apa de mare pe care nu o găsea, moment numai bun să mă bucur din liniștea din farmacie. De când cu covidul ăsta cozile peste tot se formează afară indiferent de vreme și înăuntru oriunde (mai puțin magazine) este liber.

La casa de lângă un domn încerca să cumpere un medicament de care farmacista nu auzise. Mi-a venit în minte de câte ori s-a întâmplat să mă trimită ai mei la farmacie să cumpăr x medicament care se numea în anume fel, dar oricum nu real și farmacista făcea ochii mari de uimire că poate nu este la curent cu ce au mai scos producătorii și uite așa pierde clientelă și bani. Doar că de fiecare dată medicamentul acela se numea altfel, se scria altfel, se citea altfel, noroc cu câte o farmacistă care citea printre litere și își dădea seama despre ce este vorba în propoziție.

Așa și domnul de aseară insista cu denumirea aia, iar farmacista o căuta pe toate listele și nu găsea nicicum. Până la urmă domnul lămurește situația:

  • Este pentru o vecină, mi-a dat să îi cumpăr, a scris și ea cum a știut. Este ceva pentru răceală. Știți, îi face acum reclamă la televizor.

Farmacista fără strop de umanitate, vă spun sincer, i-a replicat scurt:

  • Eu nu mă uit la televizor, dar dacă ați ști cum se numește aș putea să îl caut.

Nu știu cum s-a finalizat că între timp s-a găsit apa de mare, orice apă de mare, nu ceva anume sau cu nume greu de pronunțat și am plecat.

Mă gândeam ce ți-e și cu televizorul ăsta care este din ce în ce mai mare, din ce în ce mai plat, din ce în ce mai subțire, din ce în ce, ați prins ideea, și tu să nu te uiți la reclame, mai ales de medicamente. Cum să ratezi cum să scazi colesterolul, bila, rinichiul, ficatul și orice se mai umflă după ce mănânci un porc întreg la o masă? Ori să nu știi exact câte tipuri de siropuri poți lua în caz de guturai. Nțțț, nu se face.

Ce pierzi atunci când te uiţi prea mult la televizor
Featured

În chirie sau proprietar? Primează trendul sau dorința?

Nu am locuit niciodată în chirie. M-am născut în orașul acesta care pe cât îmi este de drag, pe atât de tare îl detest, trăiesc zilnic o antagonie care uneori mă acaparează, alteori nu. De acasă de la ai mei m-am mutat direct în casa noastră de la înălțimea de zece etaje într-un bloc construit înainte de anii ’90. Este adevărat că în facultate tânjeam și eu să stau în cămin pentru că vedeam libertatea, petrecerile și lipsa supervizării parentale, cam așa cum unii dintre ei ar fi dat căminul pe confortul de acasă.

Fac parte din categoria celor care s-au împrumutat la bancă, pe toată durata vieții de adult matur și funcțional, până aproape de vârsta de pensionare iar returnarea creditului va fi cu plus 15% față de finanțare. O mulțime de timp, o mulțime de variabile, o mulțime de necunoscute și mulți bani. Între timp m-am gândit de mai multe ori dacă nu cumva ar fi fost mai bine în chirie, să mă mut acolo unde îmi mut si job-ul și să nu mai facem până acasă mai bine de o oră, să nu mai pierdem atât de mult timp pe drum. Adevărul este că eu sunt foarte comodă. Ideea mutatului dintr-un loc în altul m-a speriat dintotdeauna. Împachetat, despachetat, cutii, genți, valize, praf, mutat, loc nou. Mai ales că după ce ai și copil și merge la grădiniță, ba chiar școală nu cred că îi face așa bine să îl tot muți la câțiva ani, să nu aibă niciodată un loc stabil și prieteni pe termen lung cu care să interacționeze la joacă.

Am urmărit în ultimii ani știri cu titlu mai degrabă negativ despre cât de pasionați sunt românii să devină proprietari și mai ales că suntem țara cu cei mai mulți proprietari pe cap de locuință. Da, este se pare o practică a noastră ce tinde în viitor să fie schimbată tocmai din cauza acestei insistențe că vesticii sau occidentalii sunt mai puțin proprietari și mai mult chiriași. Adevărul este că noi nu suntem nemți și nu ne schimbăm job-ul chiar la fiecare 6 luni, deși generația foarte tânără a început deja să practice un fel de leapșa a locurilor de muncă. Nu suntem nici americani unde cetățeanul de rând se descurcă pe cont propriu și se pensionează doar atunci când își permite financiar, deci viața este mai mult despre muncă și câștig și mai puțin despre a trăi și a simți.

Ce suntem noi?

Suntem câte puțin din fiecare, cu multe influențe. Cei mai mulți încă vor să fie proprietari, să aibă locul propriu unde să se simtă acasă și în confort. Alții sunt mobili și solitari și le place să se mute după job și nu să mute job-ul după casă.

Am cunoștințe care stau în chirie și se mută frecvent în speranța că găsesc acel loc care îi fac să se simtă cât mai acasă, dar am și foarte multe cunoștințe care sunt sau își doresc să fie proprietari.

Eu personal nu văd ca fiind ceva negativ faptul că ne dorim să fim proprietari. Abia mai înflorește puțin afacerea imobiliară. Iar atâta timp cât spațiul ne permite, prețurile ne permit, salariile ne permit și nu prea, putem fi proprietari. Din păcate a fi proprietar te leagă de o bancă de cele mai multe ori și automat te face vulnerabil, cauți stabilitate, un job călduț și începi să pierzi curajul de a face mișcări importante în viață. Când mai vin și copii în viața ta, devii și mai vulnerabil pentru că responsabilitatea crește preponderent cu vârsta copilului și cu ceea ce îți dorești să îi oferi. După copil prea puțini oameni mai sunt dispuși să facă schimbări drastice în cariera lor.  

Din când în când la o anume perioadă de timp mai apare câte o știre în care ni se prezintă cu aplomb cam cum a crescut piața imobiliarelor și cam câți oameni și-au achiziționat o locuință în ultimul an, în ultimi cinci ani sau chiar în ultimii zece ani. Foarte bine, să evolueze. Când nu evoluează avem știri alarmiste că a scăzut piața imobiliarelor, deci e nasol cum ar veni.

Eu dacă aș avea bani mi-aș cumpăra câte o locuință în fiecare țară în care îmi place să călătoresc. Mi-aș construi o cabană mică lângă o apă, să ies cu picioarele în nisip când deschid ușa dimineața și să simt aerosolul de pe șezlongul personal.

Deci, trend sau dorință?

Numărul tranzacțiilor imobiliare a crescut luna trecută cu 2,4% | Agenția  de presă Rador
Featured

Vremea de stat sub pătură.

Am perioade diverse în an în care mă cuibăresc sub pătură și stau. Aștept să treacă o boală, aștept să treacă un weekend, să se mai dezghețe afară, să se mai încălzească în casă. Aștept să simt speranță, să treacă frica. Am învățat în ultimii doi ani să nu mă mai las acoperită de frică deși ea mă vizitează frecvent. Sunt atât de multe momente în care simt nevoie să simt dinainte, să știu, să fiu sigură. Oare începe războiul? Oare criza aceea financiară a început deja? Scumpirile pot urca mai mult de atât? Cât va dura până ce nu voi mai primi factură de curent de la două companii? Oare de data aceasta scap de infectare? Cum să îmi protejez copilul cât mai bine? Țara aceasta mai merită să investesc în ea? Îi ofer spațiu, timp, ani și bani și îmi dă în schimb multă dezamăgire. Oare este un moment bun să emigrez?

Multe întrebări cărora aș vrea să le știu răspunsul ieri ca să pot decide azi ce fac mâine și să se întâmple întocmai ca să nu ma deturneze din bula pe care mi-o creez sârguincios.

Tot în ultimii doi ani am învățat mai ales pe propria mea piele că atunci când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple și pe vai eu să nu pățesc asta, fix atunci se întâmplă, exact când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple. Nu pot schimba eu lumea, nici nu cred că vreau să o fac chiar dacă aș putea, lumea este greu de mulțumit.

Astăzi este pentru mine o zi de stat ascunsă, cu pătura peste cap, să îmi fie cald și să am doar nasul la aer. Să deschid fereastra să intre gerul în casă în timp ce eu stau ascunsă acolo unde nu mă atinge frigul. Realitatea este alta totuși. Eu am pătură destul de subțire pentru că aștept să găsesc pilota aceea care îmi va ține atât de cald încât să nu mă mai intereseze că noaptea am în casă chiar mai puțin decât cele nouăsprezece grade de pe timpul zilei. Am zile pline cu joacă pentru că avariile la căldură și apă au reușit ceea ce încă nu a făcut valul de pandemie: au băgat grădinița în izolare până la remediere. Or să îmi crească rădăcini stând în casă pentru că probabil vârsta avansată mă ține pe loc cu câte un junghi. Chiar aș putea să spun în aceste condiții că greva mijloacelor de transport în comun chiar nu mă afectează. Oricum după zece ani de muncă mai mult sau mai puțin întreruptă, acum am metroul la scară. Supra-aglomerat în plin val pandemic, dar nu ne încurcăm în detalii de genul.

Am eu impresia că o porție aburindă de paste fundiță cu lapte și coajă de portocală mă vor scoate de sub pătura, fie ea și imaginară și mă vor încălzi până în vărful degetelor chiar și la nouăsprezece grade.

Să fiți bine și să fiți sănătoși

Tablouri Canvas Animale
Featured

Mama cui să fie oare?

M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.

Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.

Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).

În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.

Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.

Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?

Ca sa obtii o mare doamna, incepe cu bunica" - Meseria de parinte
Featured

Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL  REAL? » Dambovita Reality News
Featured

Brioșe sărate sau cum să asiguri cu ușurință una dintre mesele zilei.

Mi-au venit în gând brioșele sărate și am zis că nu este bine să le irosesc acolo, să le și scot la suprafață, mai ales că nu am mai făcut de mult tare. Într-o vreme le făceam des, reprezentau oricare masă de peste zi, ba chiar și gustare dacă era necesar. Deși ele conțin ouă și primul gând este de mic dejun, vă spun eu că pot fi și prânz și merg și la cină cu o salată lângă sau cu un sos cremos, ori chiar cu tzatziki că tot mai are puțin și vine vara și să fim deja intrați în atmosferă.

De regulă eu fac brioșele acestea cu ce am prin frigider, nu au de fiecare dată aceeași compoziție, însă păstrez ouăle ca să fiu consecventă.

Aveam în frigider ouă care era musai să le consum înainte de termenul de expirare și ca să nu mă duc spre ceva dulce, mi-am îndreptat atenția spre ceva sărat. Am luat un bol mare să mă pot lăfăi în el, în care am spart 8 ouă pe care le-am amețit bine cu un praf de sare. În mod normal pun și un amoniu sau un praf de copt însă de data aceasta pur și simplu am uitat. Nu au crescut ca și celelalte și s-au și lăsat puțin când le-am scos din cuptor, însă tot bune și tot mâncabile.

Abia aici vine partea complexă a preparatului pentru că am curățat, spălat și tocat pe rând o legătură de ceapă verde, un ardei kapia și o legătură de mărar. Am mai dat pe răzătoare și o bucată de brânză de oaie, nu foarte mare, dar suficient să o simt în preparat. Am presărat cu delicatețe (musai) un praf de piper, un praf de paprika, un praf de oregano și alte câteva condimente pe care nu le pot spune, nu pentru că ar fi secret de stat, ci pentru că pe borcan scrie condimente pentru omletă. Pe toate le-am amestecat bine, le-am pus în formele pentru brioșe și le-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc mititel să se gătească oul în tihnă și nederanjat.

Tai niște felii de roșii și de castravete verde și proaspăt pe o farfurie pe care pun și aceste brioșe și am finalizat mic dejun sățios.

Fac un sos cremos cu iaurt, muștar și maioneză și o salată cu crudități crocante sau câteva legume la abur și am asigurat prânzul sau cina dacă schimb sosul cu unul mai ușor.

Pot fi puse la pachet la școală sau la serviciu, sunt versatile, se pretează în orice pachet.

Îmi plac mâncărurile la care nu muncesc foarte mult, care sunt rapide ca timp de preparare și îmi place că am o familie absolut adaptabilă și că nu sunt deranjați nici dacă ar mânca omletă la cină în loc de mic dejun.

Să aveți poftă!

Featured

Am citit: Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Am început să citesc cărți de parenting după ce s-a născut copilul meu, mai mult din frică decât din dorința de a fi informată sau în pas cu timpurile. Eram atât de concentrată să nu repet greșeli, să nu cad în deznădejde și să nu văd cale de ieșire, să arăt că eu pot. Să demontez acel ai să vezi tu când vei avea copiii tăi că nu e așa cum spui acum. Să îl dobor pe prima palmă este mai greu de dat, dar pe urmă restul vin ușor. Frica m-a făcut să mă informez, să fiu alertă, să mă storc ca pe un mop zdrențuit de la atâta folosire și să nu cedez.

Fiecare carte din aceasta care avea menirea de a mă ajuta să fiu o mamă capabilă, aptă, iubitoare, empatică și mai ales corectă, mi-a adus în primul rând cunoaștere pentru mine în corpul meu și în capul meu.

Am mai zis eu pe aici că am înțeles din cărțile de parenting mai multe lucruri despre adulți, decât despre copii pentru că am recunoscut tipare și am înțeles mecanisme.

Cum să fii o mamă/fiică bună este o carte destinată în principiu fetelor adolescente și mamelor de fete adolescente care aduce în prim plan intuiția feminină. Este prima carte de acest gen pe care eu o citesc. Am citit mult despre psihicul uman, despre creier, despre știință și neuroștiință, despre a fi prezent în viața copilului și în momentele petrecute cu el, dar despre a beneficia de ce oferă intuiția în a crește corect și echilibrat un copil, n-am mai citit până acum.

Este o carte scrisă în tandem mamă-fiică cu exemple personale și din lucrul cu oamenii, cu experiențe din experiența de psihoterapeut a lui Sil din mulții ani de lucru cu oamenii.

Partea scrisă de Eliza cred că merge citită de fete cam de pe la vârsta de 13 ani, atunci când încă nu s-a declanșat uraganul, însă nici nu mai este prin preajmă copilul drăguț și simpatic la fiecare pas. Și da, cred că așa cum este o carte scrisă în tandem, este și o carte ce poate fi citită în tandem. Pentru că fiecare, atât mamă cât și fiică, află câte ceva despre cealaltă. Mai ales în cultura noastră unde am fost învățați atâția ani să ne băgăm emoțiile sub preș, unde plânsul este rușinos, iar vulnerabilitatea este o prostie. Cred că ar trebui să știe și copiii noștri că și noi adulții avem sentimente ce ies la suprafață atunci când simt nevoia să o facă. Și mie îmi vine să țip, să bufnesc, să înjur când simt nevoia să scot din mine emoții care mă macină. Este adevărat că eu am și mai mult autocontrol decât un copil aflat în plină furtună emoțională.

Am înțeles de mult că dialogul sincer și corect este drumul spre o relație echilibrată și este ceea ce susțin și autoarele în cartea de față. Am înțeles că pedepsele sunt o formă de control – poate informația aceasta ajunge la cât mai mulți părinți și la cât mai multe cadre didactice care încă practică cu succes pedeapsa în corectarea comportamentului. Adică au un fel de căței pe care îi dresează. Au fost cuminți primesc recompensă, altfel nu primesc și cățelul știe ce comportament îi aduce recompensa. Exact așa este și la copii și funcționează până la un punct, apoi ne plângem de ce fel de tineri sunt acum în societate. Ei bine, noi îi ajutăm să ajungă așa cum apoi nu ne plac. Scuzați analogia cu patrupedul, patrupedul nu are nicio vină în această discuție.

Am mai înțeles că trebuie să ne dăm jos vălul de la ochi și să vorbim deschis cu copilul despre corpul său și despre modificările ce apar pe măsură ce crește. Asta spuneam și aici legat de ce informații oferim și de la ce vârste. Nu ar trebui să mai considerăm ca fiind rușinos să pronunțăm cuvinte care au legătură cu organismul nostru.

Noutatea acestei cărți pe lângă faptul că face foarte mult trimitere la intuiție (nu dezvolt acum, pentru că voi reveni cu un alt text doar despre intuiție), este trimiterea pe care o aduce către Eckhart Tolle și despre scrierile sale legate de starea de prezență. Starea de prezență coboară vălul de pe ochi, oferă o atenție sporită și ne ajută pe noi mamele să vedem dincolo de strat, să vedem substratul, emoția, frica, neliniștea. Copii au multe astfel de emoții și trăiri și nu sunt mofturi, sunt temeri pe care nu știu să le exprime sau sentimente cărora nu știu să le facă față.

Încă o dată mi s-a confirmat faptul că basmele sunt deschizătoare de drumuri, mă bucur că nu am citit degeaba Psihanaliza basmelor, deși mie încă nu îmi plac basmele, îmi plac poveștile acestea moderne și colorate și pline de fantezie, însă ofer Cezarului ce-i al său și nu dau basmele deoparte, noi chiar am început să citim variantele originale în detrimentul celor distorsionate de la Disney.

Sper să vă fie cu folos ideile lăsate de mine aici, cu toate că eu recomand să citiți cartea pentru a avea propriile voastre idei.

Featured

Ei doi și un aparat de aer condiționat.

Mă enervează teribil porumbeii. Mă enervează că sunt mulți și fac multă mizerie și se adună în stoluri de am impresia că vor să mă ia pe sus și să mă arunce din văzduh de unde mă lipesc de o bucată de asfalt, fără gropi, cu puțin noroc.

Mai tare decât porumbeii mă enervează pescărușii cu țipătul lor strident. Pe ei îi văd mai rar, însă îi aud continuu și îmi imaginez cum planează ei pe deasupra blocurilor înalte adaptați și ei la civilizația modernă.

Însă porumbeii sunt prezenți fizic. Îi văd, sunt peste tot ca o invazie de termite…doar că în cazul de față cu porumbei.

Într-o după amiază friguroasă în parcul Cișmigiu, pe vremea când încă arăta a parc, într-un loc de joacă unde erau și copaci înalți cu trunchiul gros, se roteau ceva porumbei. Nu vedeam exact câți pentru că se întunecase iar eu pe întuneric nu disting prea clar cu toți ochelarii din dotare. Dar îi auzeam cum se rotesc pe deasupra copacilor și cum își fâlfâie aripile în zbor. O clipă am fost chiar fascinată de moment până când un porumbel în zborul lui maestuos s-a scăpat nițel pe el. Însă totul s-a întâmplat cu o viteză care mi-a dat impresia că mă aflu în mijlocul unor trageri. Răhățelul de porumbel ( că este ceva frumi și porumbelul e delicățel) m-a izbit în rama ochelarilor, ochelari care plecaseră ușor de la locul lor mai într-o parte. Damn porumbeilor!

Mă mai enervează când se activează gospodina din mine, aia pe care mă străduiesc foarte tare să o țin ascunsă, o îndes bine în interiorul meu și nu îi dau voie să se manifeste pentru că vine după ea cu toată obsesia curățeniei și face ochii mari când vede aparatele de aer condiționat pline de rahat de porumbel. Da, da exact, alea care stau afară și sunt prinse pe suport de peretele exterior. Ce, ele nu trebuie să strălucească de curățenie? Doar se știe foarte clar că dacă nu cureți și aparatul de aer condiționat nu le ai cu curățenia. Așa că din când în când când îi văd că stau zgribuliți pe aerul condiționat le mai bat în geam. Eu vreau doar să îi salut, dar nu știu ei de ce se sperie și zboară. Ciudați și porumbeii ăștia.

Însă mi-am schimbat într-un fel părerea despre ei (în alt fel încă nu) în momentul în care i-au răhățit aparatul de aer condiționat și geamul de la balcon vecinului de la etajul 8, iar asta se întâmpla fix de pe aparatul meu de aer condiționat. Ei atunci recunosc că și-au dat mâna răutatea cu satisfacția și până și gospodina din mine s-a hăhăit zgomotos. Vecinul de la 8 este vecinul deranjat de absolut tot ce mișcă, suferă tare cu nervii, întreaga familie de fapt, sunt captivi în blocul acesta în care oamenii nu înțeleg sensibilitatea lor la zgomot și viață și bat la toate ușile unde se simt îndreptățiți să o facă. În mai multe zile caniculare de vară când aveam aerul condiționat pornit s-a postat în ușa mea câte un membru din apartamentul acesta al etajului 8, indiferent de oră, nu conta că era 11 noaptea și eu am copil mic care la ora aceea doarme și ei își uită degetul pe sonerie de parcă ar suna la room service, sau mai discret bat în ușă delicat, doar că de pe interior se aud bubuituri puternice. Nu ne încurcăm acum în detalii. Oamenii aceștia îmi cereau de fiecare dată pe bună dreptate să rezolv cu aerul meu condiționat care picură pe tabla lor montată de ei deasupra geamului bucătăriei sau pe aerul lor condiționat care le stropește geamul de la balcon și este tare neplăcut. Este ca picătura chinezească, așa mi-au spus și m-au convins de fiecare dată. Ceea ce ei nu au mai vrut să înțeleagă era că ce noi reparam, porumbeii stricau pentru că se băgau fix acolo pe țeava aceea și rupeau orice însemna protecție. Așa că după multe astfel de discuții, explicații, sugerându-mi să închid aerul condiționat când fierbeam la propriu în casă, m-am bucurat tare când am văzut cât de răhățit poate să fie geamul lor, exact acela care era sensibil la apa de la aer condiționat. Aștept și momentul în care să îmi spună să mut aparatul de aer condiționat pentru că li se murdărește geamul de la balcon și atunci am confirmarea că sunt pe alte meleaguri ei. Da, porumbeii mă răzbunaseră.

Însă am decis să empatizez cu ei definitiv când mai zilele trecute doi porumbei se drăgăleau pe aerul meu condiționat, fix în fața geamului meu. Era frig tare afară și erau zgribuliți ghemotociți unul în altul iar unul îl ciugulea pe celălalt pe cap în timp ce moțăia ușor. Ei abia atunci au devenit frumi și drăgu și lasă-i să se răhățească că e și ei păsări. Dacă înainte făceam eforturi să se sperie ca să plece de pe aparat și mă ignorau cu desăvârșire, acum încerc să nu îi deranjez și culmea că mă văd prin geam de la distanță destul de mare și zboară. Cine știe, s-or fi schimbat generațiile și ăștia noii nu știu mersul lucrurilor.

Un weekend ne-răhățit de porumbei vă doresc să aveți.

Porumbei | Enciclopedie Animale
Featured

S-a scumpit parcarea – un vuiet care va deveni normal imediat ce va trece.

Când o să vadă cât s-a făcut parcarea o să ii cadă fața. Așa spunea vecinul de sub apartamentul meu aseară. Nu mă mai îngrijorez de mult că din apartamentul meu aud toate discuțiile celor din apartamentul care locuiesc cu un etaj mai jos. Nici că atunci când este liniște aud chiar de la 2 etaje mai jos și nu doar de la cei care sunt pe aceeași verticală cu mine. Nici că în toiul nopții aud din dormitorul care este lipit de baie pe cei care fac pipi. Apa trasă la baie este deja muzică pentru urechi. Așa sunt apartamentele acestea în blocuri construite pe vremea împușcatului când nu era împușcat. Pereți subțiri, plafon și mai subțire. Ne-am obișnuit, ne-am adaptat, am acceptat, am luat lucrurile ca atare.

Adevărul este că eu nu știu cum stă treaba într-un apartament nou și modern pentru că nu am fost într-unul niciodată și nu am nici prieteni care să adere deja la acest statut de bloc nou construit. Poate că și acolo se aud vecinii de dedesubt, cine știe.

În tot cazul, m-am obișnuit.

M-a îngrijorat în schimb că cineva avea să sufere. Cuiva îi cădea fața când afla cum stă treaba cu parcarea. M-am tot gândit ce va face omul fără față. Eei sigur și-o adună de pe jos, și-o mototolește bine ca pe o hârtie nefolositoare și merge așa cu ea să se așeze la coadă la ghișeu să plătească parcarea pentru că nu îl interesează on-line-ul.

S-a scumpit parcarea este tot ce se aude în ultima vreme. S-a scumpit parcarea bate chiar si omicronul.

Dacă înainte pentru o parcare care costa pe an sub 100 lei aproape că erai linșat când parcai pe un loc de parcare gol, acum pentru 500 lei în cel mai bun caz cheamă poliția. Aici se va da adevărata luptă, în parcare, nu la banii scoși din buzunar. Pentru că da, s-a scumpit parcarea, dar nu vor renunța oamenii grămadă la locurile de parcare. Nu va renunța nimeni. Nici sub formă de protest, nici sub formă de nemulțumire, nici sub formă dar lasă că le arăt eu lor, îmi fac eu parcarea mea. Oamenii au nevoie de acele locuri de parcare. Este mult mai liniștitor să îți știi mașina pe un loc de parcare amenajat decât pe marginea bordurii. Și atunci de ce atâta plângere?

Da, știu, cunosc mecanismul din spate. Prețurile se tot aliniază la standarde europene, occidentale, internaționale, extraterestre, însă nu și veniturile. Și cu toate acestea, toți cei care au loc de parcare scot din buzunar 500 lei pe an, chiar 1000 dacă este cazul pentru a-și păstra locul de parcare. Aici este și o nuanță de teritoriu. Ești proprietar cum ar veni pe un petic de teren și normal că nu renunți la el așa ușor. Lasă să fie că cine știe.

De la înălțimea geamului meu văd parcarea destinată scării în care locuiesc și eu. Nu am văzut permutări de mașini, eliberări de locuri, zarvă sau vânzoleală în parcare. Fiecare mașină pare la locul ei. Ceea ce înseamnă că toată lumea este de acord cu decizia.

O să spun ce văd eu că aduce bun această majorare: delimitarea locurilor de parcare mai des de o dată la câțiva ani pentru că benzile acelea se șterg foarte repede, asfaltarea locurilor de parcare pentru că unele arată ca și când ar fi căzut pe ele niște bombe mai mici, întreținerea corespunzătoare a locurilor de parcare. În zona noastră străzile și locurile de parcare sunt măturate frecvent, dar tot sunt pline de gunoaie, iar acum vreo doi ani am beneficiat chiar de o spălare cu spume și clăbuci a locului de parcare. Sunt convinsă că toate acestea vor deveni o rutină la un moment dat.

Altfel, cu scumpirea locului de parcare este ca și cu apartamentul într-un bloc vechi: te obișnuiești până la urmă, la început este mai greu.

Parcare profi #9 - Cum parchezi într-o parcare goală? - Mortu`s Blog
Featured

Am citit: Să nu râzi :(( – Raluca Feher

Am primit de Crăciun (mulțumesc!) acest roman al Ralucăi Feher și mă bucur tare. Am cunoscut prin intermediul paginilor încă un autor român care scrie bine, autentic și dureros. Am citit o radiografie a familiei tradiționale. O radiografie a unui oscior al familiei tradiționale pentru că această familie tradițională, atât de mult disputată în ultimii ani, are atât de multe fețe încât este imposibil să le redai pe toate într-o singură carte.

Așa se întâmplă în ultima vreme de atrag niște cărți de nici nu știu unde să le clasific în lista mea. Fie că eu le atrag, fie că scriitorii au un stil din ce în ce mai orientat către sine, un lucru este sigur: sunt binevenite aceste cărți. Orice cărți. Toate cărțile pe care le citesc în ultimul timp se interconectează cumva între ele, de la beletristică, la parenting, la spiritualitate. Interesantă succesiune.

Am regăsit în Să nu râzi ideea mai multor cărți și chiar a unor filme. Poate au fost sursă de inspirație, poate doar așa s-a întâmplat să scrie autorii în același ritm. Sau poate așa s-a așezat acum piața de beletristică: interiorizare, spiritualitate, psihologie. Cultura generală a unui scriitor tinde spre infinit în tot cazul. Și ce bine că putem spune acest lucru despre scriitori români care merită citiți, trebuie citiți pentru că scriu autentic așa cum am zis mai sus, dar și autohton. Adică noi ne înțelegem pe noi.

Am căutat prin arhivă să vad dacă am mai citit ceva de Raluca Feher, nu am găsit, scriitura îmi pare cunoscută, stilul îmi pare că l-am mai întâlnit. Am recunoscut ceva din Cristina Vremeș între paginile cărții aici menționate.

Am mai regăsit și un crâmpei din Biblioteca de la miezul nopții, precum și o frântură din filmul In time lansat în 2011 cu Justine Timberlake în rolul principal. O mulțime de idei însă extrem de bine conturate, strânse între paginile acestei cărți.

Dacă aveți răni sângerânde legate de părinți, mame castratoare psihologic, părinți care nu vă apreciază, citiți această carte. Despre toate vorbește Raluca Feher cu ironie și cu umor în cartea care ne îndeamnă să nu râdem.

Inițial când am văzut coperta m-am întristat puțin. Hai măi un îndemn la tristețe, ce e asta? Așa fac eu, mă iau gândurile pe dinainte, uneori și cuvintele și mă grăbesc cu concluzia. Primul impact vizual este unul foarte important pentru mine. Coperta și titlul cărții atârnă greu în decizia de cât de repede sau de târziu cartea repsectivă va fi citită. Hmmm și să nu râzi zici. Ia să vedem, o să râd oare!?

Nu am râs, dar am zâmbit amar pe alocuri. Căci așa este. Așa este în atât de multe vieți, exact ca în carte. Mama aceea care este expusă în carte am cunoscut-o și eu în nenumărate rânduri, însă sub alte chipuri. Și am mai văzut și ce a dat societății în materie de fantome umane care se târăsc zi de zi în încercarea de a afla cum să trăiască cu ce au primit.

Raluca Feher plasează în Să nu râzi o familie formată din patru membri : mama, tatăl și doi copii, aparent funcțională, respectabilă, onorabilă. Doar că viețile tuturor se clădesc din bucăți de puzzle care se tot destramă pentru că interacțiunea cu un membru al familie care face subiectul cărților de psihologie lasă urme adânci în fiecare. Și pentru că nimeni nu râde, nimeni nu știe nici să fie fericit.

Să nu râzi este o declarație de independență.

Să nu râzi este o reiterare a trecutului.

Să nu râzi este dorința de a ieși de sub jugul familial.

Să nu râzi este paradoxul vieții.

Să nu râzi înseamnă să nu îți bați joc.

Cartea se împarte cumva în două părți. Prima parte o are ca personaj central pe Diana, fiica mamei nebune care spune povestea din perspectiva suferinței proprii. A doua parte o aduce în prim plan pe mama nebună Mily Matei, însă tot din perspectiva Dianei. Nu mi-a dat impresia că citesc două cărți în una însă am observat schimbul dintre personajele principale. Cum și-au cedat una alteia locul în prim planul nebuniei numite viață. Un joc de putere, de șantaj emoțional, de durere și de disperare.

Romanul în sine este o dramă în funcție de experiența proprie a fiecăruia și de bagajul pe care îl poartă cu sine. Am apreciat peste măsură sarcasmul și ironia, sunt forme de umor care sunt exact pe placul meu, chiar dacă unii ar spune că nu se înscriu la umor.

Și pentru că mi-a plăcut tare mult atât autoarea cum a scris, cât și cartea cum a fost scrisă, am mai comandat încă un roman al Ralucăi Feher, stați pe-aproape că mai vine ceva.

Eu vă îndemn să râdeți și atunci când nu vă vine să râdeți, am citit eu undeva că râsul detensionează cele mai negre scenarii în care vă aflați. Plus că nici nu costă. Și să luați în serios îndemnul autoarei prezentate astăzi: să nu râdeți – să nu luați în derâdere.

Enjoy!

Featured

Am descoperit ceva nou la mine: că îmi place tutunul.

Am fumat ceva ani, nu mai știu câți, nu i-am mai numărat de mult. M-am chinuit tare mult să țin acel fumat sub control. Ba m-am lăsat, ba m-am apucat, ba număram țigările pe zi, ba fumam în neștire. Mă ascundeam după fumat pentru a-mi justifica furia, nervii, reacțiile exagerate. Acum 8 ani am reușit să închei acest capitol al vieții mele, cu toate că nici acum nu sunt convinsă cu toate celulele ființei mele că este definitiv.

Între timp am descoperit că nu agreez deloc fumul de țigară, nici în aer, nici pe haine și mai ales nu în păr. Că nu apreciez oamenii care își aprind țigara lângă mine la masă când eu încă mănânc. Și chiar dacă nu mănânc. Detest chiștoacele de peste tot, chiar și în cele mai frumoase colțuri de natură. Mă irită oamenii care fumează în locurile de joacă, în nasul copiilor.

Mă deranjează teribil mirosul unor țigări. Este ceva rău acolo. Iar izul răspândit de unele țigări electronice îmi răsucește stomacul ca într-un dans de toreador cu taurul fioros.

Cu toate acestea, am descoperit că îmi place cum miroase tutunul, cu condiția să fie un miros discret și nu unul intens care mă amețește.

Am descoperit pur întâmplător și fără intenție un parfum cu note de tutun. N-aș fi crezut niciodată că pot pune pe mine un parfum care să miroasă și a tutun când fumul de țigară mă deranjează atât de mult. Dar tutunul este tutun și țigara este țigară.

Acum ceva vreme, dar nu foarte demult, o prietena de-ale mele mi-a oferit în dar un trabuc adus chiar din mama tutunului de calitate, Cuba. L-am pus la loc de păstrare într-o cameră care nu îi oferă cel mai bun ambient, este drept. E uneori prea cald, alteori prea frig, bine că nu are umiditate, măcar e puțin protejat. Din când în când il mai iau, mă uit la el și îl miros intens și cu nesaț. Mă duce gândul imediat pe o plajă cu nisip fin iar eu țin în mână o frunză foarte uscată de tutun care se fărâmițează la prima atingere, în timp ce un vânt fierbinte îmi zburătăcește buclele în toate direcțiile. Apoi îl pun înapoi pe raft și eu sunt tot aici cu polarul pe mine. Aerul cald este de la o aerotermă. Și nici nu știu cum arată frunza de tutun pentru că nu am văzut niciodată una, cu toate că la un moment dat în țara noastră se cultiva intens tutun.

Universul s-a uitat la mine din imensitatea lui și a zis să îmi facă o bucurie. Așa că înainte de Crăciun a ajuns la mine pe căi atât de nebănuite un set luxos de aromaterapie, ceva ce m-a făcut să fac șpagatul pe două scaune. Dacă aș fi fost Van Damme. Setul acesta conține și un ulei pentru mâini și corp cu note de tutun. Putea să miroasă a vanilie, a scorțișoară să fie în ton cu atmosfera, a lavandă să mă linișteacă la cap, dar el miroase a tutun. A trabuc gros, rulat manual de o cubaneză drăguță, care face asta de plăcere și nu ca parte dintr-o mafie locală.

Tutun! Cine ar fi crezut!? Eu clar nu.

Cum se fumează şi apreciază un trabuc
Featured

S-a încheiat unul dintre cei mai buni ani din existența mea. A început cel mai bun an al meu.

Acum un an pe vremea aceasta aveam o amețeală în cap care mă făcea să mă țin cu mâna de perete ca să nu mă prăvălesc pe parchet. Aveam o tuse care mă ținea activă trei-patru ore în fiecare dimineață de pe la ora patru. Tușeam și tușeam și tușeam până adormeam epuizată de un efort și așa prea mare. Luasem virusul de care mă temusem cel mai tare, cel pe care îl alimentasem cu frică, venise să îmi întărească credința că de ce îmi este frică nu scap deși nu pot ieși din frică și știu că nu o scap, dar îmi doream să fi scăpat.

Apoi un an întreg am tușit constant. Scurt și sec și uneori mai rar, alteori mai des. Am dus cu mine un an întreg niște bronhii încărcate ce în final mi-au dat pace.

Un an întreg am obosit doar făcând câțiva pași. Ceea ce îmi era comun și normal îmi devenise imposibil. Un urcat de câteva trepte se transformase în maraton. Un mers de 5 minute mă făcea să îmi doresc să mă întind rășchirată pe trotuar și să îmi las oasele să se relaxeze. Mă simțeam jugul care atârnă greu pe pământul reavăn.

Și cu toate acestea a fost un an bun. Cel mai bun an pe care îl percep ca fiind bun din ultimii ani. Unicul an perceput ca bun a mai fost anul în care mi-am ținut în brațe copilul, dar nu suficient de bun pentru că mi-am petrecut trecerea dintre ani în spital.

Desigur că și anul în care m-am căsătorit a fost unul minunat, mai ales că luasem și casă la înălțimea etajului zece, dar mă îndatorasem la bancă pentru o viață de om.

Bineînțeles că ani buni au fost și cei în care mi-am luat examenele, sau diplomele, ori cele în care am reușit să îmi văd în concerte aproape toate trupele preferate, ori anul în care am făcut un semi tur de europă. Toți acei ani au fost buni, dar nu suficienți. Tot timpul a fost cu da, dar. Dar a fost greu, dar a fost rău, dar s-a întâmplat aia și ailaltă.  Dar…

Niciodată suficient. Niciodată mulțumită.

Anul acesta a fost un an bun, chiar foarte bun. Evident că sunt lipsuri și dorințe neacoperite și tot timpul vreau mai mult. Dar a fost un an atât de bun, după atât de mulți ani în care nu a fost suficient.

Sfârșitul de 2021 mi-a adus prima oară în viață lipsa mantrei pe care o aveam la absolut fiecare sfârșit de an: sper ca anul viitor să fie mai bine! Ce mă bucur că se încheie un an absolut oribil. Să vină unul mai bun. Și cum nu știu, dar se făcea că la final de an aveam un bilanț tot oribil, tot îngrozitor, tot cu speranța că următorul îmi va aduce ceva ce nici eu nu știam ce să îmi aducă. Dar, bun să fie.

Da, m-am îmbolnăvit anul trecut, da, mi-a fost greu, da, am tras după mine o epuizare greu de pus în cuvinte, dar am depășit o frică cu care m-am luptat din greu. Am trecut peste o etapă. Mi-am demonstrat mie că pot. Că negrul altora nu este negru pentru toată lumea. Că nuanțele sunt atât de diferite.

Anul trecut am râs mai mult, am zâmbit mai des, am socializat mai bine, am călătorit mai mult, am cunoscut oameni noi care au adus plus valoare, au venit în viața mea schimbări atât de intense încât am fost de nenumărate ori uimită. Cum se poate să se poată!? Exact ca în Cum a furat Grinch Crăciunul mă mai întreb și eu câteodată.

În viață este atât de greu, încât uitasem să văd și cât este de ușor, ori de frumos, ori de confortabil. Ori de normal. Că în viață este normal să fie și greu.

Anul 2021 nu a fost anul meu perfect, dar a fost anul meu foarte bun, iar pentru 2022 nu îmi doresc un an perfect, îmi doresc anul meu foarte bun.

Un an foarte bun să aveți fiecare dintre voi.

Rex Johnson Quotes | QuoteHD
Featured

Am citit: Ea și el – George Sand

Mi-a stat pe raft în bibliotecă această carte ani de zile. Mai mult de cinci ani. Și ca ea mai am și altele care mă așteaptă liniștite să le iau la răsfoit. Unele mă atrag greu tare, altele nu îmi sună interesante, pe altele le mut în spate pentru că în față vin mereu cărți care mă interesează mai mult. Însă asemenea unui soldat pe câmpul de luptă, așa și eu cu cărțile: nicio carte nu rămâne necitită.

George Sand este pseudonimul sub care a publicat nenumeroase cărți autoarea de origine franceză Amantine Lucille Aurore Dupin. Scriind sub pseudonim, la vremea respectivă i s-au atribuit mai multe nume, printre care cel mai popular fiind Marie Aurore de Saxa marchiză de Dudevant, însă a infirmat acest nume printr-o explicație publicată în acel timp.

Cartea cu care a pășit în lumea scriitorilor a fost Rose et Blanche care a fost publicată în 1931, fiind scrisă împreună cu romancierul Jules Sandeau, de aici plecând și ideea pseudonimului.

George Sand a fost o scriitoare extrem de populară a vremurilor sale, fiind foarte apreciată de scriitori celebri precum Hugo sau Dostoievski, însă în România nu a fost la fel de cunoscută opera sa de către publicul larg.

Recunosc că mi-a fost dificil ca după atâtea cărți moderne și după un ritm de scriitură dinamic și alert să mă întorc la un stil așezat, lin, domol. Pe toată durat cărții mi-a lipsit cumva stilul modern, însă m-am adaptat destul de repede pentru că am eu această puetere de a fi adaptabilă din punct de vedere literar, așa cum nu sunt din atât de multe alte puncte de vedere.

Ea și el a fost publicată în 1859 fiind un roman romantic, autoarea transpunând în paginile cărții propria-i istorie de iubire cu artistul Alfred Musette, o poveste romanțată și nuanțată de dragul scrisului care a stârnit proteste din partea celor care susțineau adevărul istoric. Așadar un roman controversat. Da, dar pentru acele vremuri, pentru vremurile de astăzi când avem tabloide care se ocupă de o astfel de parte literară, acest roman ar trece sub unul insignifiant.

Este totuși necesar ca din când în când să luăm o pauză de la cotidian, de la alergat, de la ritmul rapid, de la cărțile foarte moderne și să mai aruncăm un ochi și spre literarura altor secole pentru că fără reperele de atunci, cu greu ar fi existat literatura de astăzi.

În niciun caz nu este un roman insipid. Departe de mine aceste insinuări. Are romantism, are mister, are intrigă, are urcușuri și coborâșuri într-o relație romantică, are deznădejde, are ambiție, are toate ingredientele unui roman care oferă o pauză în alergătura cotidiană.

Pe alocuri am recunoscut în paginile aceste cărți povestea lui Oscar Wilde din Portretul lui Dorian Gray, dar doar ca o notă subtilă, ca un parfum de poveste, ceva ce m-a dus pe mine cu gândul la Oscar Wilde. Poate este un semn că ar trebui să recitesc acele cărți.

Aceasta este recomandarea mea de început de an: o Ea și un El într-o romantică și asezată carte.

Lectură plăcută să aveți!

Featured

De mână cu Timiduța

Când a auzit vocea stridentă care încerca să îi smulgă un salut, micuța Carolina s-a ascuns repede printre picioarele mamei. Acolo se simțea în siguranță. Îi plăcea că mama nu o forța niciodată să iasă, să dea piept cu oamenii pe care nu îi înțelegea. Mama o lăsa să stea strâns lipită de piciorul ei și o mângâia liniștitor pe păr și pe spate. Când Carolina era pregătită ieșea din ascunzătoarea în care se simțea în siguranță și socializa. Era chiar plăcut să socializeze și ei îi plăcea mult să vorbească, dar din nu știa care motive, uneori sau mai bine zis frecvent, Timiduța o ținea de mână.

Timiduța era personificarea pe care o dăduse unei emoții care o făcea adesea pe Carolina să pară neprietenoasă. Împreună cu mama a reușit să identifice ce o neliniștea, au concluzionat că este timiditatea și Carolina care are mulți prieteni imaginari, unii chiar permanenți, s-a gândit că i-ar fi mai ușor să se împrietenească cu timiditatea. De aceea Timiduța are un nume și o prezență constantă în viața Carolinei.

Într-o zi în parc când alerga de colo-colo sub atenția mamei, o fetiță prietenoasă și simpatică a întrebat-o pe Carolina dacă vrea să se joace împreună. Deși își dorea foarte tare să aibă partener de joacă și tot dădea târcoale copiilor în speranța că va fi băgată în seamă, când a auzit întrebarea fetiței, Carolina a pus bărbia în piept și ochii în pământ și dusă a fost după picioarele mamei.Ce s-a întâmplat rândunela mea? Întreabă mama. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?  Continuă ea cu vocea-i caldă care o caracterizează.

– Mnu, soptește Carolina .

-Cum? Mai tare, o încurajează mama care de la înălțimea ei nu auzise ce spusese fetița.

-Nu, nu vreau, întărește micuța.

-Atunci ce s-a întâmplat? Insistă mama.

Carolina se fâstâcește puțin și răspunde pe un ton șoptit cu ochii în pământ:

-O fetiță m-a întrebat dacă vreau să mă joc.

-Îmhî, întărește mama dându-i de înțeles că poate să continue.

-Și eu am fugit. De ce am fugit mami? Că eu chiar voiam să mă joc, spune Carolina începând să suspine.

-O! Înțeleg. Dacă voiai să te joci, cred că ai putea să mergi să te joci, încearcă mama să o încurajeze.

-Nu mai vreau! Decretează Carolina. Vreau să mergem acasă.

-Oo ești sigură? Abia am ajuns în parc.

Carolina nu mai spune nimic în timp ce o trage pe mama de mână încercând să o urnească din loc.

-Iubita mea, uite leagănul păianjen este liber, cel în care îți place ție atât de mult să te dai, mai face mama o încercare în timp ce se lasă trasă de fetiță spre ieșirea din parc.

Însă pare că nici nu aude, Carolina fiind hotărâtă să plece. Se îndreaptă în liniște spre casă însă mama vede că micuța este îmbufnată. Și nici liniștea nu este ceva obișnuit.

Seara la culcare mama și copila stăteau întinse pe pat cap lângă cap și umăr lângă umăr, era momentul lor în care reglau tensiuni de peste zi, își aminteau să fie recunoscătoare pentru bucuriile care le făceau viața mai plăcută sau chiar discutau serios aspecte care le preocupau. Tot timpul ora de culcare trebuia să înceapă foarte devreme pentru a avea timp să treacă împreună prin suita de emoții. Era momentul din zi în care până și Timiduța mergea să se odihnească lăsând o imagine mai clară în căpșorul micuței.

Mama vrând să revină asupra momentului din parc, căută o modalitate de abordare. Mai încercase în timpul zilei după ce ajunseseră acasă să abordeze subiectul, însă Carolina îl blocase de fiecare dată, așa că dădu răgaz subiectului până la momentul lor special de seară.

Așa că după ce fiecare și-a exprimat recunoștința zilei ce tocmai avea să se încheie și după ce dezbătuseră toate subiectele de interes pentru Carolina, mama mută subiectul spre momentul din parc.

-Iubita mea îți amintești astăzi în parc? Deja simte rezistența fetiței ei dragi și înțelege cât de greu îi este. Spune-mi draga mea, ce te-a făcut să pleci din parc atât de repede? Ție îți place în parc și de fiecare dată abia reușim să plecăm, iar acum cred că nici cinci minute nu am stat.

-M-am rușinat de fetița aceea spune Carolina jucându-se cu marginea păturii care îi ținea de cald noaptea.

-Am văzut asta, însă până acum nu s-a întâmplat să vrei să pleci din acel loc, spune mama îngândurată.

-Da, așa este, dar nu mai puteam rămâne, așa am simțit.

-Ce crezi că ai putea să faci data viitoare ca să îți fie mai ușor când întâlnești o situație asemănătoare?

Carolina se gândește, se frământă, însă nu găsește o soluție.

-Un somn bun poate te va ajuta să vezi lucrurile într-o altă lumină, spuse mama în timp ce o sărută pe frunte și o învelește până sub bărbie.

A doua zi de dimineață Carolina se trezește odihnită și pare că a uitat de situația din parc sau de discuția din seara trecută. Mama o urmărește discret însă nu insistă. Așteaptă să vadă cum vor decurge lucrurile la următoarele interacțiuni ale fetei cu oamenii necunoscuți.

Ocazia nu a întârziat să apară când mama și Carolina au mers în vizită la o prietenă a mamei care locuia într-o casă drăguță cu pereții turcoaz și care avea doi copii ceva mai mari decât ea, însă nu cu mult. Copii interacționau, se jucau împreună, ba se mai și supărau iar relația lor o intimida pe Carolina care nu voia să se mai desprindă de mâna mamei. Stătea ușor pitită după fusta înfoiată a mamei și privea cum cei doi copii se jucau reușind să o ignore ca și când nici nu ar fi fost acolo.  Atunci mamei i-a venit o idee. S-a aplecat la nivelul Carolinei, i-a luat ambele mâini mici în mâinile ei mari, a privit-o în ochi și i-a spus ceea ce avea să îi schimbe fetei modul de interacțiune cu oameni mari sau mici, străini sau cunoscuți.

-Iubita mea, ce ar fi să o iei pe Timiduța de mână și să mergi cu ea la Alexandru si Andreea și să le faci cunoștință și lor cu prietena ta?

Carolinei I s-a luminat fața, i s-a părut că a găsit răspunsul la frământările ei și a ieșit de după fusta înfoiată a mamei. S-a îndreptat spre cei doi copii ținându-și o mână ușor depărtată de corp ca și când ar fi strâns tare de mână pe cineva.

-Bună! Eu sunt Carolina, iar ea este prietena mea Timiduța. Vreți să vă jucați și cu ea? A auzit mama în timp ce stătea cu inima mică cât o ghindă gata să îi iasă din corp.

Copii au fost încântați de prietena imaginară a Carolinei, ba chiar Andreea s-a așezat lângă Carolina și a luat-o pe Timiduța de mâna rămasă liberă. Au pus-o să sară coarda, să stea de pază în jocurile lor, au alergat-o și prins-o pe rând până când Timiduța a oboist și a luat o pauză lungă pentru odihnă.

De atunci Carolina a fost vizitată din ce în ce mai rar de Timiduța. Acceptarea celor doi copii au ajutat-o să își depășească temerile.

Featured

Frig, întuneric, lună plină, miros de lemn ars.

Îmi place ca atunci când ajung printr-un sat să mă plimb pe ulițele lui. Să admir casele, să văd tradiția, să mă uit la garduri, să privesc copacii, să mă bucur de priveliște. Cel mai mult îmi place să fac aceste plimbări primăvara când sunt grădinile pline cu flori colorate care fac concurență în ale miresmelor și iarna când casele sunt pline de luminițe și podoabe de sărbătoare.

Am ieșit serile trecute pe afară într-o plimbare în aerul rece, am mers încet pe lângă garduri și am privit cu nesaț în intimitatea oamenilor. Frigul are un mod al lui de a crea intimitate. Oamenii singuri și bătrâni stau cu televizorul deschis și par mai puțin în singurătate. Familiile numeroase stau în aceeși cameră pe lângă o sursă de căldură, la povești, la amintiri din vacanțe, la experiențe trăite, cel puțin în capul meu așa ar fi o seară într-o familie numeroasă.

Nu am nicio jenă că mă uit în casele oamenilor, acolo unde draperiile nu sunt trase peste geamuri. Mă uit să văd ce au pe pereți, cât de intime par camerele, cum strălucesc globurile care atârnă din lustră. Merg mai departe și îmi strecor mâna mică în mâna călduroasă care mă primește și mă acceptă de fiecare dată, îmi încălzește degetele înghețate. Mă uit la brazii care care își coboară crengile grele peste gardul înalt, cum stau maestuoși și drepți privind spre Univers și veghind lumea de la înălțimea lor.

Miroase a lemn ars în aer, fumul gros de pe coșuri se împrăștie în aerul rece, casele sunt învăluite ca de ceață de fumul zburătăcit de vântul aspru care îmi face ochii să lăcrimeze. Deschid fermoarul hainei călduroase să intre fumul ăsta în mine, în haine să îl miros și mai târziu, să îl simt la încheietura mâinii ca pe un parfum scump ce îmi trezește simțurile și mă întoarce de fiecare dată la simplu, la natură, la viața fără griji. În depărtare un câine latră simțindu-mi prezența, ațâță și alți câini din sat lansându-se un concert din lătraturi pe diferite voci. Mă opresc o vreme să se obișnuiască cu prezența mea și să nu tulbure liniștea pe care o așteptam atât de mult.

Mai târziu, intrată în casă, îmi trag și eu o blană de oaie pe care mă așez în fața căldurii. Mă uit la flăcările care se unduiesc în sus pe pereți în timp ce aruncă un vălătuc de fum pe gura deschisă a șemineului. În lume sunt lucruri grele, copii desculți, oameni care se culcă flămânzi, pierderi de suflete dragi, însă azi nu sunt cu gândul la ele. Astăzi n-am melancolie, nici supărări, astăzi m-am înfundat în bula mea îndestulătoare. Am căldură în șemineu, o blană îmi ține de cald pe podeaua tare. Un îngeraș luminează pe perete, o lumânare arde pe-aproape făcând o umbră înaltă pe peretele alb. Astăzi sunt în liniște și în momentul acesta care este doar acum. Doar acum focul vălătucește așa și nicicând la fel.

Featured

Am primit anul acesta ceva recomandări de filme și seriale, las aici ce mi-a plăcut.

Deși am zis că mă las de filme și mai ales că mă las de seriale, anul acesta am picat în mreaja lor mai mult decât ar fi trebuit. Vorba celor de la Paraziții : jur că nu se mai întâmplă până data viitoare, exact așa și la mine. Nu, nu, nu s-a transformat în mult da și m-a ținut cu ochii lipiți de ecran sacrificând de multe ori somnul pe care nu mi-l dă nimeni înapoi. Despre unele filme și seriale am scris deja mai pe larg, astăzi doar încropesc o listă scurtă cu ce mi-a plăcut mie și nu cu tot ce am văzut. Așa că ce să o mai lungesc, iată:

  • Lucifer. De departe cel mai drag serial mie de anul acesta. Are umor, ironie, anchete polițienești și mult mister. Unde să mai pun că o întreagă suită de îngeri coboară pe Pământ și încearcă să se integreze lumii noastre. Actorul principal care îl interpretează pe Lucifer Morningstar este frumușel, cu pectorali bine lucrați, ce să mai, un deliciu să te tot uiți. Merge de văzut în maraton pentru că nu este de lăsat.
  • Lucy. Ca să rămânem în zona aceasta a Universului recomand așa cum și eu am primit recomandarea, acest film care ridică niște semne de întrebare. Unele sunt lămurite în film, altele nu. Orice film în care joacă Morgan Freeman este unul de văzut. Lucy este interpretată de actrița Scarlett Johansson.
  • Bucătăreasa din Castamar. Un serial simpatic, de epocă, cu rochii grandioase și coafuri complicate. Cam prea mult romantism pentru gustul meu și mult prea multe intrigi, însă măcar pentru rochiile acelea și tot merită văzut.
  • Frumoasă venețiană. Mai rămânem puțin în zona aceasta a rochiilor de epocă pentru a readuce în discuție acest film care mie îmi place tare mult. Este pe aceeași undă cu Memoriile unei gheișe, Curtezana în care joacă Michelle Pfeiffer, filme care aduc în prim plan puterea de seducție, de decizie, puterea politică a unor femei care s-au folosit de atuurile fizice pentru a schimba istoria.
  • Umbra spionului. Schimbăm registrul, virăm puțin către Rusia. Dacă vreți puțină istorie aplicată, acest film este ecranizat după o întâmplare reală din vremea războiului rece care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze, după ce un britanic și un rus au colaborat pentru a furniza informații Marii Britanii.
  • Complet necunoscuți. Am văzut că este și pe Netflix dacă în cinematografe presupun că nu se mai găsește. Recomand varianta noastră autohtonă deși îmi place finalul mai mult de la varianta originală. Este cel mai bun film produs în România din ultimii ani.
  • Armata hoților. Încă un film despre jafuri, spargeri, urmăriri și tot tacâmul, doar că acesta este o continuare a filmului Armata morților. Eu nu sunt fană zombie și filme prea sângeroase, de aceea Armata hoților este mai mult pe placul meu. Mai ales că actorul principal masculin joacă un rol de naiv ceea ce îl face adorabil cu zulufii lui blonzi.
  • Filme de Crăciun: Un castel de Crăciun, Un cavaler de Crăciun, Un tată de Crăciun, Crăciun în California. Toate sunt filme de sezon via Netflix, unele cu ceva umor, altele doar romantice și cam atât, însă când simți nevoia să vezi ceva care nu este nici istoric, nici realist, nici sângeros, oricare dintre acestea este bun pentru o pauză de relaxare. Se vizualizează musai cu un vin fiert în cană de pământ și bine înfofoliți în pătură.

Cam atât cu lista mea pe care am scurtat-o ca să nu ne prindă revelionul tot cu nasul în ecrane. Dacă nu aveți altceva de făcut, nu aveți zăpadă de dat și toate cărțile au fost citite, dar nu aveți chef de scos sarmaua la plimbare, atunci niște filme la casa omului sunt exact ce trebuie. Dacă aveți recomandări pe care ar fi bine să nu le ratez, vă rog împărtășiți și cu mine.

Spor la vizionat!

For the film industry popcorn reel film Royalty Free Vector
Featured

Am descoperit avantajul de a nu avea căldură.

Nu o să vă vină să credeți, dar chiar există și avantaje în faptul că ne lipsește căldura din calorifere. Nu mă credeți!? Stați că vă zic acum.

Am intrat aseară într-o casă unde am simțit că mă ia cu leșin de la căldura de acolo. Eram gros îmbrăcată fiind pregătită pentru stat afară ceva vreme. Așa că gros îmbrăcată cum eram, n-am avut ce să dau jos de pe mine când m-am văzut la căldură.

Casă serioasă care nu are nicio treabă cu căldura din Capitală. Și nici eu nu mai am nicio treabă cu căldura.

Mie de vreo 2 zile nu îmi mai urcă termometrul de la 19 grade. Și asta în cea mai animată cameră a apartamentului, adică sufrageria care nu are niciun perete exterior, unde este televizorul pornit, calculatorul, căldura noastră sufletească (da, da, avem și din aceasta) mai urcă măcar cu 1 grad mercurul în termometru. Pesemne că la capitolul suflețel scârțâim, că altfel televizorul își face bine treaba.

Ieri am folosit cuptorul jumătate de zi și n-a ajuns pic de căldură în sufrageria care este lipită de bucătărie pentru că termometrul ăla se încăpățânează să rămână la 19 grade. O fi cedat și el psihic de la atâta disconfort. Refuz să am termometru în celelalte camere care au pereți exteriori și unde se simte mult mai rece decât în sufragerie ca să nu mă apuce nervii ăi mari. Așa mai bine să nu știu. Seara când merg în dormitor mă așez pe un pat rece pe care trebuie mai întâi să îl încălzesc pentru a mă putea relaxa, iar fața și nasul îmi îngheață instant.

Dar, gata cu văicăreala. Bate Crăciunul la ușă și eu tot o țin pe-a mea cu caloriferul în brațe.

Să vedeți avantajele că ziceam de ele.

Pai mai am puțin și fac luna de când am brad în casă. Este verde, frumos, se pare că face față cu bine condițiilor meteo din Drumul Taberei. Nici nu se scutură, mai cad câteva ace când îl redecorează copilul zilnic. Avantaj? Avantaj, zic.

Dorm lipită de soț mai ceva ca timbrul de scrisoare. Înainte când mă lăfăiam în căldură mă dădeam pe marginea patului ca să am spațiu și să nu simt salteaua mișcată. Acum de când e ger în casă, nu mai simt nimic decât căldura celuilalt trup. Nu vă gândiți la alte cele că la cât e de frig, nimic nu zboară de pe mine, poate doar să mai pun niște șosete flaușate în picioare, am auzit că sunt bune la circulație. Avantaj? Eu zic că-i avantaj.

Fac mai multă mișcare. Pentru că este tot timpul frig ca să mă încălzesc mă mișc mai mult prin casă sau ies afară să mă încălzesc. Dacă merg suficient de mult sau repede, când intru în casă mi se pare chiar cald. Cel puțin 10 minute. Păi dacă nici ăsta nu e avantaj, care să mai fie?

Când încă mai aveam termometrul la 20 de grade, mi se părea foarte cald după un duș fierbinte, însă acum la 19, după un duș mi se pare și mai frig. 1 grad face diferența. Avantaj? Categoric! Mă mai spăl când o să mă întorc la 20 de grade. Economie și la apă.

Se pare că nu mai pot sta în căldură prea mare, mi-a demonstrat-o interacțiunea de aseară cu o casă călduroasă, așa că mă înscriu perfect în propunerea lui Nicușor când a zis că în alte țări oamenii stau iarna pe la 20-21 de grade. Eu probabil mă pretez mai mult pe Laponia, posibil ca ăia să mai aibă 19 grade în casă la sfârșitul lui decembrie. Cică 22-23 de grade cum ne lăfăim de regulă noi românii, ar fi cam mult. Așa la 19 nici nu ne mai supărăm, ce rost să mai aibă?

Îmi mențin pielea proaspătă. La 80 de ani o să arăt de 35, cu pielea fină și întinsă. Păi ce riduri să fac la frigul ăsta? Avantaj clar. Condiția fiind să nu îngheț de tot.

Acestea fiind spuse, eu merg să mai pun de un ceai, să scot mănușile din dulap și să îmi pun fularul în jurul gâtului. Vă las cu ale voastre de sărbători și considerați că v-am urat aici de toate cele mai bune și mai frumoase lucruri să vi se întâmple. Iar dacă sub brad nu mai aveți loc de cadouri, măcar să vă bucurați de zâmbetele celor dragi vouă. Eu trimit un gând cu zâmbet și celor care sunt singuri din diverse motive.

În speranța că textul meu de astăzi v-a distrat măcar puțin, mă-înclin deși nu mă vedeți și vă mulțumesc vouă tuturor celor care treceți cu un ochi pe aici.

Cum afecteaza frigul sanatatea | Reginamaria.ro
Featured

Chiar dacă nu știți, chiar dacă nu vreți să știți, vă spun eu: astăzi este ziua mea de nume.

Când eram copil eram tare amărâtă că ziua mea de naștere este vara și mie nu îmi spune nimeni la mulți ani când mai toți colegii mei de clasă se serbau  în timpul anului, aduceau bomboane, li se cânta la mulți ani. Când îmi aminteam și de zilele de nume mă lua amăreala și mai tare că nu știu cum s-a brodit că fix la mine s-au terminat numele de sfinți. Am un frate cu nume de sfânt și o soră cu nume de sfânt –  nu îi face neapărat sfinți –  ceea ce înseamnă că fiecare primea de câte două ori pe an un la mulți ani. Pe când eu unul și ăla leșinat de vară.

În clasa a opta când mă pregăteam pentru primele examene din existența mea, am făcut meditații la română cu un profesor care a binevoit să mă accepte în pregătire după ce m-a testat temeinic și a văzut că nu-s așa praf la materia ce urma să fie la examen, ori că sunt tare praf și mai bine mă acceptă să mă învețe. Nu știu care a fost motivul exact pentru care am început pregătirea cu Dn. Manea, dar nici nu mai contează pentru că eu îi mulțumesc acestui om chiar și după atâția ani de când el a decis că nu-i mai ajunge lumea aceasta de aici.

În viața mea am întâlnit 3 oameni, toți bărbați, care mi-au schimbat existența în mod vizibil, pe unul dintre ei l-am și luat de soț că prea îmi dăduse lumea peste cap și nu doar o dată. Un altul dintre acești bărbați a fost acest profesor cu care eu am făcut meditații, pentru care nutream în secret afecțiune paternă, pentru care mă străduiam în fel și chip să vadă că știu, că învăț, că-s bună la materia aia. Omul acesta mi-a insuflat dragostea pentru a vorbi corect, de la el l-am învățat pe trebuie și tot de la el l-am învățat și pe voiam. Mi-au rămas în minte ca niște legi ce nu trebuie nicicând încălcate și am ținut de ele ca și când viața mea ar fi depins  de cuvintele rostite corect. Lui nu îi datorez doar ce m-a învățat la materia pe care a predat-o ani de zile în școli și mai târziu pe la militari și diplomați pe care îi pregătea, ci și-a dat silința să îmi ofere un crâmpei din experiența lui de viață, din a-mi da o șansă în lumea mare prin ceea ce dobândise el în urma anilor trăiți, în urma celor două facultăți absolvite, în urma anilor de profesorat și a celor în care fusese director de școală. Mi-a deschis ușa familiei sale și m-a acceptat împreuna cu soția sa ca pe un al treilea copil al lor.

Acolo, pe holul acela înalt, din casa naționalizată dintr-un cartier bucureștean am făcut cunoștință cu validarea, cu încurajarea, cu acceptarea. Mi-aș fi dorit să mai fie și astăzi în aceeași casă, să citească ce scriu eu, să îmi corecteze textele. Să merg cu copilul meu în vizită și să se joace cu el jocuri cu omonime și antonime așa cum se juca și cu proprii săi copii înainte ca aceștia să meargă la școală, așa cum și eu mă joc cu al meu copil după ce ani de zile am ținut vie această informație ca să o pot aplica la rândul meu. Aș fi vrut să mă vadă astăzi, să vadă că sunt bine, să știe că a avut dreptate, că și tocilarii au un drum în viață. Aș fi vrut să îmi mai sune telefonul și astăzi și să mă întrebe ce zi este fix azi și să îmi spună la mulți ani așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată de atunci și nici până atunci.

Dn. Manea a fost singurul om din existența mea pentru care am fost atât de importantă încât a răscolit calendarul până a găsit data potrivită cu ziua mea de nume. În fiecare an pe 21 decembrie mă suna să îmi spună la mulți ani. Până în ziua în care telefonul nu a mai sunat.

-Iulia tu ai calendar?

-Sigur că am, răspundeam eu hotărâtă așa cum numai el știuse să mă învețe să fiu.

-Atunci uită-te pe calendar. Ce dată este astăzi?

-Ăăă…21…decembrie…?

-Astăzi este ziua ta! La mulți ani!

-Da!? Este ziua mea? Nu îmi venea să cred că am și eu zi de nume.

-Auzi dragă că nu știa că azi este Sf. Iuliana, îi relata soției frânturi din discuția noastră.

De 20 de ani îmi spun la mulți ani pe 21 decembrie, nu este o zi importantă în calendar, nu este marcată în vreun fel, este o zi obișnuită de lucru. Nici pentru mine nu este importantă, am avut timp să cresc și între timp la mulți ani-ul nu mai ocupă vreun loc special nici vara, nici iarna, orgoliile copilăriei s-au dus și ele, însă de dragul lui și în memoria lui, îmi spun în fiecare an la mulți ani pentru că voit sau nu omul acesta m-a învățat încă de pe cnd aveam 14 ani un lucru pe care l-am înțeles târziu tare: eu pentru mine sunt importantă!

Vă urez să fiți importanți în viețile voastre indiferent de ce nume purtați.

De ce suflăm în lumânări la ziua de naștere | Divertisment, Inedit |  Unica.ro
Featured

Ce aș citi în vacanța de Crăciun dacă nu aș fi citit deja.

Am încropit mai jos o listă cu ce cărți de beletristică au rămas în topul preferințelor mele anul acesta, după ce am citit mult mai multe decât am menționat astăzi. Deși toate mi-au plăcut foarte mult, nu toate s-au lipit de mine. Despre toate am scris deja la vremea lor, las hyperlink pe fiecare recomandare. Am să scriu scurt doar de ce mi-au plăcut atât de mult acestea alese. Poate vă inspiră și vă faceți cadou o carte în pauza dintre două sarmale și un pahar de vin bun și neapărat sec.

Deși este o carte scrisă acum foarte mult timp, este la fel de actuală în orice etapă a vieții în care o citești și indiferent de anul în care te afli. Este cartea care nu moare niciodată. Cine ar fi crezut că poți beneficia de dezvoltare personală doar citit un roman care are menirea de a te destinde.

Categoric cel mai surprinzător roman de anul acesta. A intrat în topul preferințelor mele. Este genul de carte care mi-a stârnit invidia aceea de genul de ce nu am avut eu această idee genială. M-a făcut să mă gândesc la posibilitățile pe care le am în viață atunci când aleg ceva și m-a făcut totuși să îmi reconsider poziția față de propria-mi viață: chiar nu este atât de rău, is all in your head.

Pauza de la grijile cotidiene așa am numit acest roman ușor ca o zi de primăvară, mai degrabă pentru adolescenți, dar cine a zis că sunt interzise cărțile targetate pe publicul tânăr!?

Dup ce am văzut și filmul cu Matthew McConaughey care este unul dintre actorii mei preferați (asta așa ca să nu mai creadă lumea că eu urmăresc doar filme cu Jasonică și atât), mi-a plăcut povestea și mai tare. Eu oricum sunt atrasă de partea aceasta de investigație, povești cu avocați, filme polițiste, ați înțeles ideea sunt convinsă.

Când vreau să bocesc este simplu: mă întorc la orice scrie Kristin Hannah. Tratează în cărțile sale subiecte care reprezintă răni, cea mai întâlnită este rana de abandon cu care mă identific foarte bine. Până când rana aceasta va fi vindecata, bocitul este asigurat. Dincolo de acest aspect, poveștile sunt foarte bine scrise și cu puternic impact emoțional.

Chirovici este autorul meu preferat de thrillere din spațiul autohton. Îmi place latura aceasta macabră pe care o transpune în romane. Pulbere neagră dansează la limita dintre SF și thriller însă o poveste echilibrată în final.

Nu am cum să trec peste Inimă de cerneală, poate anul viitor voi reuși să citesc și continuarea. Este o lume de basm atât de incitantă încât îmi este greu să îmi dau seama dacă vizează publicul tânăr sau orice public. Este o carte pentru orice vârstă chiar dacă personajul principal este o puștoaică de școală care trăiește aventura vieții ei.

Tibi Ușeriu reprezintă modelul de așa da, de aceea am și lăsat aici recomandarea. După o viață de nelegiuiri și jafuri, după evadări, după o încarcerare de 10 ani a devenit un om nu doar acceptat de societate, ci chiar îndrăgit de societate și susținut în proiectele sale. Este adevărat că fără susținere, oricât de puternic ai fi, nu te poți ține pe picioare când viața ta n-a făcut parte din autohtonul mioritic.

Acestea fiind spuse și mai ales scrise, eu intru pe modulul de hibernare, ne mai auzim pe aici din când în când până anul viitor, nu am încheiat încă, însă răresc puțin ritmul pentru a-mi îndrepta atenția și către alte lucruri. Până atunci luați de citiți, este relaxarea supremă pe lângă vizionatul filmelor în maraton, însă cele două activități sunt de necomparat.

15 Citate celebre despre citit carti
Featured

Generațiile viitoare sunt doar fata Morgana când părinții nu sunt în stare să le ofere informații corecte.

Mă îndreptam spre stația de autobuz, în drumul meu trec pe lângă stația unde cobor când mă întorc acasă. Această stație are acoperitoare de ploaie și panouri publicitare pe lateralul ei. De data aceasta este un panou de informare legat de consumul de stupefiante și alcool. Pe afiș în relief este o fetiță frumoasă, dar tristă. Genul acela de publicitate dură care are menirea de a face click în mintea oamenilor și să schimbe comportamente.

Poliția încă nu a aflat ceea ce am învățat eu în școală că genul acesta de informare are efect pe termen scurt, niciodată pe termen lung pentru că legislația nu îți permite să afișezi ceva real înfricoșător care să nu se mai șteargă de pe retină, care să te bântuie și să îți creeze coșmaruri noaptea, care să te trezească din somn nădușit până la piele și să respiri greu ca și când aia ar fi ultima ta suflare. Abia atunci publicitatea ar avea impact și ar rămâne în memoria publicului. Toate celelalte câte au fost, nu am reținut nimic până acum. Nici de fumat nu m-am lăsat pentru că pe pachet îmi arăta cum îmi sufoc copilul în pântece, exagerau ei.

O fată de școală gimnazială, nici prea mare, nici prea mică, însă suficient de mare cât să citească pe afiș se oprește și silabisește cuvintele. Poate a atras-o și pe ea ochii triști ai copilei de pe afiș. Mama extrem de tânără și foarte frumoasă o strigă insistent în încercarea de a o îndepărta de panou. Nu vrea să vadă, să audă, să citească fiica ei despre ororile lumii. Pe acestea le punem după ușă, ele nu există. Consumul de droguri nu pândește de după fiecare decizie de a nu ne informa copii în ideea ca îi păzim dacă nu știu. Fata nu se lasă impresionată, ea vrea să citească.

Mama ce înseamnă victime? Întreabă când își dezlipește ochii de panou.

Atunci când te fură de pe stradă, asta e victima, cei furați sunt victime. Răspunde mama.

Aștept cu urechile ciulite la semafor să aud și continuarea, o explicație de Doamne-ajută, dacă nu una completă și complexă. Vine și urmarea de Doamne-ferește:

Dacă nu asculți de părinți devii victimă, te fură ăștia, trebuie să asculți.

Dacă nu mă grăbeam cred că plângeam, așa mai bine că nu mi-a înghețat fața degeaba.

Mereu am spus că generațiile copiilor pe care îi creștem vor face diferența, vor fi mai umani, mai educați. Vor ști ce este empatia și o vor aplica. Nu vor fi priviți ca fiind diferiți, ci ca fiind normali și vor fi luați de exemplu. Tot insist să trăiesc în bula aceasta a idealului ca să mă simt ca lovită în moalele capului atunci când fac un pas în lateral în realitatea care există.

Absolut orice întrebare pusă de copil trebuie tratată serios și trebuie să primească răspunsuri clare, serioase, reale și complete. Este ghidul meu pe care îl aplic atunci când al meu copil mă întreabă ceva. Orice. De la cum a apărut la mine în burtă la cum se arde un bec. De la cine face globurile de iarnă la cine conduce tramvaiul.

A fi victimă, mai ales în România, necesită o discuție amplă. Avem victime oriunde întorci capul. De la victime domestice, la victimele propriei gândiri. De la victimele accidentelor, la victimele propriului trecut. De la victimele sistemului medical, la victimele sistemului social. Este plină țara de victime. Ne definim prin a fi victime, respirăm aer de victime.

Sunt prea puțini cei care sunt deasupra acestui statut de a fi victimă. Și oricât ai sta pe un norișor roz și pufos este invariabil să nu simți frigul din casă care îți intră până în oase, este imposibil să nu îți facă ovarele țurțuri de la atâta spălat cu apă rece, este de neconceput să nu vezi jegul de pe stradă sau șobolanii care au dimensiuni de pisică gestantă. Ele sunt, există și uneori sau de multe ori te destabilizează de pe norul bulei personale.

Și m-aș fi mulțumit în sinea mea cu această explicație scindată și frântă pe care a primit-o fata care citea afișul dacă nu mi-ar fi zgâriat urechile insinuarea că victima este vinovată. Dacă te fură ăștia de pe stradă se va întâmpla pentru că tu victima nu ai ascultat de părinți și ai ajuns să te răpească niște degenerați. Ăia de fură oameni sunt ok, acceptabili că așa sunt ei și ăsta este jobul lor de la 8 la 5 după amiaza. Pentru că victimele și-o caută, și-o cer și merită. De aceea noi în această țară nu empatizăm cu victimele care suferă. De aceea trăiesc singure și în suferință atâtea victime ale violului, ale abuzului, ale incestului, ale pedofiliei. Pentru că se învinovățesc pentru cele întâmplate.

Îmi doresc să scoatem capul din nisip, să trăim în vremurile acestea, să nu ne mai ferim de explicații, să ne creștem pruncii conștienți că ei vor trăi în prezentul lor viitor și nu în trecutul nostru, să renunțăm la explicații puerile, să nu mai considerăm copii ca fiind proști ori că nu înțeleg. Sunt atâtea studii care spun că atunci când considerăm noi că ei ar avea vârsta potrivită pentru a primi anumite informații este deja prea târziu, au intrat deja în contact cu ele din alte surse mai mult sau mai puțin credibile.

Featured

Nu accesați fișiere necunoscute, nu dați click, verificați chiar dacă primiți e-mail-uri de la bancă.

Acum ceva vreme am primit un e-mail de informare de la bancă în care era menționat că instituția aceasta care are grijă de banii mei nu trimite și nu solicită prin sms sau e-mail informații confidențiale. Știam lucrul acesta, oricum multe nu sunt străine de mine, am muncit ceva ani prin bănci și instituții financiare, știu cum funcționează lucrurile, chiar dacă unele se schimbă sau pe altele le-am uitat. În tot cazul, am reținut informația, am tot împărțit-o prin jurul meu celor care nu au acces la astfel de informații, vârstnicii mi se par cei mai vulnerabili.

Aseară când scrolam prin e-mailuri în încercare de a curăța inbox-ul de atâtea gunoaie virtuale mi-a atras atenția un e-mail de la bancă pentru că suna diferit de obișnuitele reclame și informări. Din titlu se vedea că voi avea contul închis. Accesasem mai devreme aplicația on-line a băncii, funcționa, nu avea cum să fie credibil acel mail. În primele secunde creierul s-a blocat și inima a început să tropăie puțin doar de la cuvintele ‘cont blocat’. Apoi am citit și restul mesajului ca să mă asigur că nu are nicio treabă cu banca și că dacă accesez ce îmi cer ei cu siguranță îmi golesc contul.

Instituțiile care lucrează cu un flux mare de clienți, cum sunt băncile, au mesaje predefinite, corecte gramatical și cu semnele de punctuație la locul lor. Este primul semnal de alarmă când citesc ceva ce nu sună bine.

Mesajul primit de mine avea în structura lui greșeli de formulare și de vocabular, cacofonie, schimbarea de la singular la plural și o repetiție care nu își avea rostul.

Apoi nicio bancă nu te anunță prin e-mail că nu ai trecut de verificări și că îți vor închide contul dacă nu apeși pe un buton. Eventual te cheamă în sucursală să te identifice, te sună să îți comunice diverse și cer mai multe date de autentificare. Asta e ca mesajul care circula acum ceva vreme că te vor exclude din whatsapp dacă nu redistribui mesajul la 10 persoane din listă. Cam așa și cu mesajul meu de la bancă.

Nu vă lăsați duși de val, deschideți ochii când citiți, mai bine sunați la bancă și verificați decât să apăsați pe cine știe ce și să vedeți în cont 0 lei. Informați-vă vârstnicii din familie și persoanele vulnerabile care nu au avut acces la infomații sau la educare financiară, bancară, nu sunt puși în temă cu escrocherii care sunt din ce în ce mai creative.

Altfel mail-ul avea logo-ul băncii și cam atât. Infomațiile din semnătură lipseau cu desăvârșire. Toate instituțiile care se respectă trimit mail-uri oficiale cu semnătură presetată. Am șters mail-ul respectiv să nu care cumva să îl accesez din neatenție, contul meu este bine și sănătos, chiar astăzi de dimineață am efectuat o tranzacție și sunt convinsă că va mai fi încă multă vreme de acum încolo. Las mai jos o poză făcută în grabă de pe ecranul laptop-ului, îmi cer scuze, nu este foarte clară, nu intenționam să scriu un text pe acest subiect.

Dacă aș fi un cetățean model aș merge cu mail-ul la poliție, dar pe asta se bazează și cei care se ocupă cu astfel de fraude că oamenii nu iau în serios și nu merg la poliție până nu sunt păgubiți. Din păcate lucrurile de genul acesta se tărăgănează mult iar eu capăt mult timp pierdut pe la secția de poliție și cu declarații și explicații date. Asta în timp ce ei vor căuta acul în carul cu fân, fără prea multe șanse de izbândă.

Însă printr-o simplă căutare pe google afli cum se poate raporta un e-mail de tip phishing astfel încât să fie analizat de google. Și mutarea lui în Spam duce la o analiză din partea google.

  1. Pe computer, deschide Gmail
  2. Deschide mesajul.
  3. Lângă opțiunea Răspunde Răspunde, dă clic pe Mai multe Mai multe.
  4. Dă clic pe Raportează tentativă de phishing.

În cazul băncii unde mi-am plasat eu avuția, au chiar o pagină dedicată phishing-ului cu toate informațiile necesare și ce să nu faci în cazul în care primești un astfel de e-mail sau poate chiar sms pentru că banca nu solicită niciodată informații confidențiale în modul acesta. Mai multe găsiți aici https://www.bancatransilvania.ro/securitatea-informatiilor/despre-phishing, dar sunt convinsă că toate băncile au astfel de informații și sunt convinsă că toate băncile procedează la fel. Prin urmare nu contează unde v-ați pus zestrea, important este să nu dați crezare unor astfel de mesaje.

Featured

Am fost la West Side Christmas Market în Parcul Drumul Taberei

Toată zona aceasta a parcului, a pieței s-a numit atât de multă vreme Moghioroș încât este greu de schimbat denumirea în mentalul colectiv, însă de dragul istoriei corecte, cred că este necesar să facem un efort și să lăsăm trecutul în spate. Pentru cei care vor să afle mai multe despre motivele pentru care astăzi zona Moghioroș nu mai poartă acest nume, o poate face de aici.

De altfel, nu știu nici de ce târgul de Crăciun se numește West Side Christmas Market, dar bine că este un târg. Am așteptat cu mare interes să văd ce se va întâmpla anul acesta în materie de decorațiuni deoarece anul trecut, abia numit în funcție, primarul Ciucu a decretat că decorațiunile sunt urâte (părere personală) și excesiv de scumpe (tot ce se poate) și că sare un an peste luminițe ca anul următor (adică acesta) să vină cu ceva spectaculos.

Da, pentru un târg de sector, pentru un parc de sector, este într-adevăr altceva. Eu aș fi vrut luminițe și anul trecut că era totul așa trist și gri și pandemic, măcar în parc să fi văzut luminița de la capătul tunelului și m-am cam amărât de cât de ponosit arăta parcul. Însă anul acesta și-a luat revanșa administrația în domeniul luminozității.

Bradul și cele mai multe decorațiuni se află în interiorul lacului unde s-a organizat târgul, se intră doar pe bază de certificat verde, nu intru în polemici de genul este un eveniment public, dar nu chiar atât de public.

Sunt amenajate și pentru copii două elemente, un carusel și un trenuleț cu cost de câte 7 lei fiecare. Patinoarul mi s-a părut mie a fi atracția principală. În weekend intrarea la patinoar costă 25 lei și închirierea patinelor 15 lei de persoană, însă nu este limită de timp, poți sta pe patinoar cât te țin articulațiile.

Căsuțele nu sunt numeroase, însă au încercat să acopere diversitatea. Se găsesc produse tradiționale, dulciuri, vin fiert, decorațiuni, rulote cu mâncare. Dacă o felie de plăcintă la o patiserie de la orice colț de bloc costă 4 lei, la târg costă 12 lei. Un kurtos costă 20 de lei, iar vinul fiert oscilează între 8 și 10 lei. Pentru gustul meu, ca să fiu cârcotașă pentru că altfel nu aș fi eu, aș fi preferat mai puține căsuțe cu vin fiert care sunt chiar multe pentru un târg atât de mic și le-aș fi înlocuit cu mai multe căsuțe cu decorațiuni, hand-made și artizani autohtoni. Poate că s-or fi risipit pe la celelalte târguri, posibil, posibil.

Nu intru nici în discuția kitsch-ului și a lui se putea mai bine domnule, nu sunt chiar atât de cârcotașă. Este totuși bine să ai unde să vezi ceva în aer liber și nu doar în centre comerciale, este bine că avem târguri când Europa s-a tot închis acum înainte de sărbători.

Să nu aveți așteptări prea mari legat de distanțare. La târg lumea se bulucește și se formează cozi pe la mâncare sau băutură. Cei mai mulți nu poartă masca, nici măcar comercianții. Când suntem „între noi” cred că ne simțim mai în siguranță. Sau poate virusul rămâne la intrare unde se scanează certificatele. Posibil și asta.

Eu am mers duminică după amiaza când se întunecase ca să fie luminile aprinse, era destul de aglomerat, însă nu irespirabil. Am să încerc și în cursul săptămânii pentru că mă gândesc că ar fi mai puțină lume dispusă să caște ochii pe la târguri într-o zi lucrătoare. Mai ales dacă este și frig.

Mai jos aveți doar 3 poze din interiorul lacului, mai multe poze nu s-au putut realiza pentru că în mare parte pozam oamenii și nu cred că vor toți să fie faimoși și recognoscibili.

Featured

Am citit: Fată, femeie, alta – Bernardine Evaristo

Viața este o aventură care trebuie îmbrățișată cu o minte deschisă și o inimă iubitoare.

M-a răvășit romanul acesta în moduri în care cred că îmi va fi greu să descriu în cuvinte clare astfel încât să mă fac înțeleasă fără a-i diminua valoarea. Este de departe cea mai profundă carte citită anul acesta în materie de belestristică. Cea mai duioasă rămâne Alchimistul, iar cea mai surprinzătoare – Biblioteca de la miezul nopții.

Bernardine Evaristo reușește să unească într-o carte destinele mai multor femei de culoare sau cu origini africane, chiar dacă pielea lor este albă. Lupta lor pentru mai bine, uneori pentru supraviețuire, tumultul fiecăreia, truda lor pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce reprezintă, toate au fost surprinse între paginile romanului Fată, femeie, alta.

Categoric nu este o carte pentru pudibonzi. Să promovezi pe piața literară din România o carte în care se află o întreagă cultură gay sau personaje non-binare este ceva îndrăzneț. Cu toate că în ultimii ani ne-am mai modernizat și noi, ne-am mai cizelat, în marile orașe cât de cât, tot mai întâlnim oameni care au impresia că a fi gay este ceva care se ia.

Cu certitudine cartea este francă fără a fi vulgară. Este sinceră fără a fi intruzivă.

La început m-a încurcat puțin scriitura fără punctul care încheie o propoziție și orice început de rând cu lietră mică, n-am știut dacă să oscilez între proză și poezie fără rimă. M-am obișnuit destul de repede scriiturii, sunt adaptabilă din acest punct de vedere și până la finalul cărții nu am mai văzut aspectul ca pe un inconvenient. Pentru o carte atât de deosebită, nu se putea altfel decât o scriitură deosebită.

În prima parte a cărții am crezut că este un alt fel de marș susținător al comunității gay, poate că și este, cine știe, însă în carte personajele nu sunt doar femei care sunt atrase de alte femei, ci și bărbați atrași de alți bărbați, persoane atrase de sexul opus, copii straight născuți din părinți gay, transsexuali, persoane care se declară non-binare. Toți, absolut toți sunt oameni care suefră, care au gânduri, dureri, care își doresc mai bine, care luptă, unii imigranți, cei de culoare luptându-se cu preconcepțiile oamenilor albi.

Scriitoarea reușește într-o manieră elegantă să atragă atenția fără a arăta cu degetul spre cineva anume, asupra sclaviei, drepturile femeilor, dreptul de vot, inegalitatea de șanse, tot ce a avut de-a lungult timpul societatea mai vicios.

M-a trecut acest roman prin mai multe stări, așa cum face orice carte bine scrisă pe care ajung să o trăiesc dincolo de pagini. Am simțit tristețe profundă pentru femeia care a pierdut mai mulți copii până a putut să îl aibă pe al ei, am simțit depresia ei în care s-a cufundat ani de zile de frica de a se atașa de un copil ce putea să nu mai fie. Am simțit furie când femeia de culoare ajunsă în zone în care populația nu văzuseră vreodată o persoană cu pielea închisă la culoare a primit pietre în ușă în încercarea de o intimida. Am simțit confuzie pentru femeia confuză care a decis că este non-binară și că sânii mai tare o încurcă până s-a hotărât să îi taie. Am simțit durere nemărginită pentru copila de 13 ani care fusese violată în grup și care n-a suflat o vorbă nimănui trăind cu durerea și cu nedreptatea toată viața. Un amalgam de sentimente.

Deși este la a noua carte scrisă, Bernardine Evaristo abia acum a fost tradusă la noi, deh, țară mică pretenții culturale pe măsură, însă poate că de aici vom mai vedea și alte cărți ale sale prin librării, eu categoric le aștept.

Las în final un fragment care se aplică și în viață, nu doar în carte:

astăzi se va strădui să proiecteze o abordare pozitivă asupra întâlnirii, în definitiv rafturile ei sunt ticsite de cărți motivaționale comandate din America în care ți se spune să-ți vizualizezi viitorul pe care dorești să-l creezi, să crezi că poți face acest lucru și că ai parcurs deja o jumătate din drum, iar dacă proiectezi în exterior imaginea unei persoane puternice, vei atrage spre tine respectul celorlalți

Featured

Ce am mai citit cu copilul în ultima vreme. O listă de cărți frumoase și interesante.

În ultima vreme am tot reluat din cărțile vechi în detrimentul celor noi. Recitim acum cărți pe care le tot citim de 2-3 ani, însă acum este foarte posibil ca unele să fie mai potrivite vârstei de acum, decât a celei de atunci, iar pe altele pur și simplu le citim pentru că dorul de copil mic sau de bebeluș nu lasă acest copil care crește să accepte realitatea: crește. Las mai jos o listă cu ce cărți au intrat în casa noastră în ultima perioadă, poate ajută de inspirație pe cineva.

Bufnița și animalele nocturne ȘI Puiul de vulpe și animalele din pădure – Freiderun Reichenstetter & Hans-Gunther Doring

Sunt 2 cărți de la Litera Mică, este o întreagă serie din ce am văzut, noi momentan le avem doar pe acestea. Sunt extrem de interesante, cu informații ce țin de cultura generală, inclusiv pentru mine adultul care habar nu aveam că ariciul are în jur de 7000 de țepi sau că fluturele cap de mort nu este considerat de albine un intrus deoarece are același miros ca și ele. Ori că vulpile femele rămân în cuibul părinților atunci când masculii pleacă să își formeze propria locuință, însă în apropiere de vizuina în care s-au născut pentru protecția teritoriului. Cărțile cu animale sunt foarte interesante și scrise într-o manieră prietenoasă sub formă de poveste cu informații cât mai diverse și imagini colorate.

Eduard în căutarea unei noi case ȘI Noaptea prin pădure cu vulpea Timmi

Sunt două dintre cărțile apărute la Lidl în preajma Halloween-ului. Au fost patru în total, le avem și pe celelalte două, însă nu le pot arăta pentru că reprezintă un viitor cadou și nu le pot face poză. Ce le face interesante pe aceste cărți sunt lanternele UV care dezvăluie imagini și informații ascunse. Este un fel de căutare de comori. Eduard este o mică fantomă care își caută o nouă locuință și în drumul său descoperă vampiri, vrăjitoare și monștri prietenoși. Ar fi potrivită cartea mai degraba de pe la 4 ani dacă este copilul mai temător. În schimb Timmi este un pui de vulpe care descoperă pădurea cu ajutorul unei bufnițe prietenoase pe nume Amalia. Aceasta este o carte potrivită și copiilor de 3 ani, are informații despre animalele nocturne și habitatul lor. La finalul cărților sunt întrebări care ajută copilul să își însușească informațiile din carte, să se deprindă cu căutarea și să se obișnuiască să răspundă la întrebări, mai ales să înțeleagă întrebările.

Conni primește bani de buzunar – Liane Schneider & Annette Steinhauer

Este o carte potrivită copiilor de la 3 ani, însă aș zice că mai potrivită celor de 4 ani în sus până pe la 8 ani. Este nevoie ca cel mic să înțeleagă informațiile primite, chiar dacă nu cunoaște banii cum este în cazul copilului propriu. Cartea învață despre economisire, despre buget, despre răbdare și despre planificare. Este o carte pe baza căreia am avut multe discuții legate de bani și pușculiță. Este un început în educația financiară care generației mele i-a lipsit cu desăvârșire.

Max spune Stop! – Christian Tielmann & Sabine Kraushaar

Este lecția pe care i-o predau copilului de multă vreme și sper din toți porii mei ca pe viitor să văd diferența în urma acestei insistențe. Este o carte despre limite personale, despre ce acceptăm și ce nu, despre a avea curajul să spunem Stop! nu îmi place, despre a accepta limitele celorlalți. Este o carte importantă mai ales în societatea noastră unde multe ni se cuvin și mai ales în interacțiunea cu copii care sunt considerați mai fără drepturi.

Mel și sportul – Aleix Cabrera & Rosa M. Curto

Mel este o fetiță spiriduș căreia îi place mai mult să coloreze decât să participe la competiții sportive, însă află cu această ocazie că o competiție sportivă înseamnă mult mai mult decât abilități fizice. Înseamnă și strategie, plănuire, inteligență, muncă în echipă și ceva mișcare ca bonus. Cartea face parte din colecția obiceiuri sănătoase și este de la DPH.

Povestea cortului mare și negru – Urania Cremene

Este povestea unui băiețel pe nume Zahir care are curajul de a gândi diferit decât ceilalți. Dacă toți spun că cineva este rău și nu merită atenție, el se convinge că acel cineva este bun și că merită atenția sa. Este un copil care își probează curajul chiar dacă simte frică și și-o recunoaște. Este o poveste despre bunătatea și încredere în forțele proprii – să încerci până în momentul în care chiar reușești și să nu abandonezi doar pentru că din prima nu a mers cum sperai. Este o carte și despre răbdare, să ai răbdare cu tine și cu cei de lângă tine și să ai propriul tău adevăr chiar și când ceilalți spun altceva.

La revedere, prietene! Bun găsit, prietene! – Cori Doerrfeld

Este o carte simpatică și colorată pe care aș încadra-o la categoria de vârsta 4-7 ani. Reprezintă o lecție despre despărțiri de cineva drag sau de o jucărie preferată și acceptarea faptului că uneori trebuie să lăsăm ceva să plece din viața noastră ca altceva să vină. La noi în casă persistă această situație în care renunțarea la o jucărie preferată sau la o hăinuță iubită devine de neconceput și atunci această carte a venit în întâmpinarea nevoii de a renunța și că orice tristețe lasă locul unei bucurii ce se arată la orizont atâta timp cât îi facem loc.

Toate de mai sus sunt cărți care ajută la deprinderea unor obiceiuri sănătoase sau vin in sprijinul unor informații deja dobândite, toate cele pe lângă faptul că oferă distracție și imagini colorate, numai bune de citit și răsfoit.

COPIII CITESC. Dacă le dăm libertate. Dacă îi susţinem. Dacă... | Educaţie  cu dragoste
Featured

Primul zbor cu avionul al unui copil de nici cinci ani și o mamă deloc entuziasmată de păsări zburătoare

Am zburat pentru prima și singura dată cu avionul acum foarte mulți ani pe o rută internă. Bine, mult spus zburat, eu doar am stat liptă de scaun și avionul și-a văzut de treaba lui. Soțul meu care nici măcar nu îmi era soț pe vremea aceea a auzit timp de o oră întreagă toate glumele cu și despre prăbușiri. Am excelat în ale companiei, știu. Era pe vremea când la bordul aeronavei se servea un orice chiar și pe rute foarte scurte. Adică demult tare maică.

De atunci încoace am ales drumul mașinii. În lung și-n lat cu mașina. Îmi place confortul mașinii, îmi place că pot alege unde să mă opresc, cât să stau, să mă abat de la traseu, să admir munți, să mă bucur de apă, să mă topească anticiparea cu fiecare km consumat. În tot cazul, eu sunt doar pasager. Unele drumuri au fost lungi tare, pe altele le-am făcut dintr-o bucată, pe altele le-am spart în mai multe nopți dormite prin diverse localități. Uneori mi se pare și mie lung drumul și parcă aș vrea să ajung mai repede, însă nu m-am gândit niciodată ca avionul ar fi o opțiune pentru mine.

Mă omoară așteptarea.

Pentru a prinde un zbor de la 7 și jumătate dimineața, că altă opțiune nu era, s-a dat trezirea la ora 4 și jumătate. Nu știam cum avea să fie cu trezirea aceasta atât de matinală și nici cum ne vom mișca în aeroport. Primul zbor cu copilul. Am avut inima pe sistem de tobe turbo că nici de dormit n-am apucat să dorm cine știe ce.

Copilul s-a trezit ok, am încercat să asigur un mic dejun rapid ca să aibă energie și să reziste timpului de așteptare. Spălat pe dinți, un pipi, o reasigurare că avem tot ce ne trebuie și am ieșit pe ușă. Am mers cu mașina până în parcarea din apropierea aeroportului unde am și lăsat-o pe toată durata deplasării noastre.

Parcarea pe zi costă 20 lei, compania asigură transport către și dinspre aeroport cu mașinile lor. Pentru noi a fost opțiunea cea mai bună mai ales că uneori un singur drum cu uber-ul din Dr Taberei și până la aeroport a costat și 95 lei.

În aeroport nu am prins aglomerație prea mare, pe la unele puncte am avut prioritate fiind cu copilul, am avut toate actele pregătite din vreme așa că nu am pierdut timp cu căutatul lor. La ora 6 și jumătate deja așteptam îmbarcare, iar jumătate de oră mai târziu eram în avion. După un zbor zdruncinat de 2 ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Bergamo.

Ne-a încurcat foarte tare ora aceasta matinală. Nu spun că niciodată nu voi mai proceda așa pentru că  nu am de unde să știu. A fost unicul zbor disponibil, la altă oră nu era avion către Bergamo, ci către alte regiuni ale Italiei. Această trezire a debusolat copilul. Cu ocazia aceasta am testat și eu cam care îi este rezistența. Oboseala amestecată cu entuziasmul, cu plictiseala așteptării, cu nerăbdarea au scos la suprafață niște agitație. Nu grav și de necontrolat, dar a fost suficient cât să mă deturneze pe mine care nu sunt fană zbor, mai ales într-un avion cu turbulențe. Și oboseala și-a spus cuvântul în momentul în care am urcat în mașină la destinație că al meu copil a lăsat în urma-i un nor de somnic.

Am încercat să ușurez timpul de stat pe scaun. Cu toate că în mașină petrecem mult mai mult timp decât pe scaunul din avion, avem totuși mai multă autonomie. Copilul are în juru-i mai multe jucării, creioane colorate, cărți, plușuri, o gamă variată de distracție, cântăm, jucăm jocuri, ascultăm muzică, urlăm dacă asta ajută. Aici fiind cu audiență am încercat să ne desfășurăm cât mai în liniște posibil și să nu deranjăm oamenii care nu au nicio vină că în avion sunt și copii mai mici sau mai mari.

Așa că am avut elementul supriză, o revistă cu stikere care în cazul nostru se bucură de fiecare dată de mare succes, noutatea constând în însăși stikerele care pot fi lipte în fel și chip. Am completat meniul cu o carte de colorat și creioane gata ascuțite și o tabletă cu creion magnetic pe care desenăm tot ce ne trece prin cap și apoi ștergem și iar desenăm.

Când toate cele de mai sus au dus la plictiseală, ne-am jucat Cireșica, iar în final ne-am făcut de lucru cu eșarfa mea. Noroc că este mare și putem face de la turban, la a convinge plușul să dispară. Magie curată, vă spun.

Am trecut cu bine peste zbor. Aveam mari emoții, mai ales pentru că nu știam cam cât de prezentă voi putea eu să fiu. Nu am rău de înălțime, însă am rău de mișcare și claustrofobie (dar nu ceva grav). Zborul a fost unul cu multiple turbulențe, dar nu ceva de luat în seamă, nodul din stomac a fost la locul lui, însă amețeala și durerea de cap m-au însoțit până la aterizare.

Noroc cu copilul care a moștenit umorul macabru al mamei și ne-a povestit cum pică avioanele din cer atunci când rămân fără motorină. Eram prea amețită să lămuresc treaba cu motorina, dar m-am răzbunat pentru imaginea cu un avion în picaj pe care am vizualizat-o în urma povestirii.

La întoarcere a fost ceva mai ușor pentru că știam cam la ce să ne așteptăm. Trezirea de data aceasta a fost la ora 7 dimineața, mult mai bine la întoarcere decât la plecare din punct de vedere al somnului. Turbulențele au fost chiar serioase, mai ales că vremea a fost cam capricioasă. Nu de căzut masca de oxigen, însă suficient încât să se ceară cuplarea centurii de siguranță și întreruperea servirii cu băuturi calde. Zguduiala nu a durat mult, însă am așteptat să pun piciorul pe pământ mai ceva de cum așteaptă copii pe Moș Crăciun.

Mă simt mai obosită după un zbor de 2 ore plus cele pre si apre îmbarcare decât după un drum de 10 ore cu mașina până în Thassos. Aglomerația, cozile, oamenii needucați, turbulențele, toate contribuie la oboseală și surescitare. Nu vorbesc aici doar despre copil, cât și despre mine. Oricare 2 ore de zbor înseamnă în total 5-6 ore din momentul în care ai ieșit pe ușă și până în momentul în care ai ajuns la destinație. Este adevărat, m-am bucurat mult mai mult de destinație, decât de drum.

Ziceți, la voi cum a fost primul zbor?

Un avion din București a ajuns în Cluj-Napoca după 10 ORE! Nu a putut  ateriza pe Aeroportul Cluj din cauza furtunii
Featured

Ce am vizitat eu în Milano și cum m-am organizat cu un copil mic.

Am petrecut aceste câteva zile la Milano unde m-am împărțit în așa fel încât să avem somn de prânz și să nu ne culcăm seara chiar la miezul nopții. Scopul nu era să mă întorc cu un copil extrem de obosit care și așa se pare că acumularea de cunoștințe îi aduce un disconfort în primă fază și are momente în care refuză să părăsească camera și preferă să ia pauză de la agitația orașului. Adaptarea copiilor la stimuli noi vine la pachet cu reticență, le este greu să facă față noului mediu. Or fi unii adaptabili fără probleme, nu este cazul nostru.

Cu toate acestea am reușit să vedem împreună câte ceva care să ne placă, să nu stresez copilul prea tare și să nu trăiesc nici eu cu impresia că am zburat cu avionul doar ca să stau lipită de canapea într-o cameră amenajată în scop turistic.

Prima oprire a fost la Doumo și la târgul de Crăciun. Pe lângă toate cele menționate deja aici, am mai văzut și altele care m-au bucurat. Cred că unele iluminări au fost sponsorizate de marile firme care au magazine în zona respectivă pentru că pe lângă iluminare și-au pus și brand-urile la expoziție. Așa se face că am văzut bradul împodobit cu firma Swarovski, arcada luminoasă cu Dior de strajă la intrare, lux și opulență, clar.

O vitrină întreagă formată din 4-5 ferestre găzduiesc o dioramă cu specific montan, în cinstea evenimentelor culturale care sunt în perioada aceasta în Decembrie. 

Nu mai vorbesc de lumini diverse și diferite și căsuțele împodobite cât mai divers. Totul de basm.

Ca să menținem atmosfera de poveste și să aibă și copilul senzația de vacanță am vizitat parcul de distracții de la Porta Venezia unde totul este amenajat cu specific de iarnă, brăduți, zăpadă artificială, căsuțe din basm. Fel și fel de activități care să țină copii în priză și activi.

O zonă foarte interesantă o reprezintă cele două canale, unul dintre le fiind navigabil, iar celălalt cu apa mai scăzută, plin cu pești mai mari și mici, cu o zonă pietonală plină cu terase, vin fiert și tarabe cu suveniruri. Un fel de Dâmbovița însă mult mai boemă, bogată cultural, cu clădiri placate cu piatră sau cu cărămidă. Canalele au fost formate de oameni. Primul a fost săpat ca să scoată piatră și marmură pentru construirea Doumo-ului, când s-a umplut cu apă au mai săpat încă un canal ca să echilibreze situația, în timp ajungând atracție turistică.

Pentru că atunci când am trecut pe lângă gară era deja întuneric și nu oferă ochiului noaptea ce oferă ziua, ne-am întors să admir în voie o gară imensă. De regulă omenirea a construit gări impetuoase, trenurile fiind printre primele mijloace de transport pe distanțe lungi, însă într-adevăr gara din Milano este o construcție maiestuoasă atât pe exterior cât și pe interior. Cum am primit recomandare că în Milano se găsește cea mai bună ciocolată caldă – asta aflasem deja pentru că o testasem la Porta Venezia – și cel mai bun croissant cu fistic, am zis să rămânem în zona boemă și să ne tratăm regește în gara de poveste. Un bun moment de a face copilul atent arătând diverse sculpturi. Copii nu sunt interesați de așa ceva, însă puțină stimulare a atenției sau a curiozității nu a omorât pe nimeni.

Cu nicio legătură cu copilul și implicit nici cu noi, am luat la pas Montenapoleone, zona exclusivistă, luxuriantă, curată din cale-afară, înțesată cu toate firmele pământului. Cu mașini și limuzine parcate la trotuar, curate, strălucind în întuneric, așteptându-și probabil mușterii care au lăsat într-un magazin echivalentul costului unui rinichi pe piața neagră. Am zis să aflăm dacă simțim luxul și mirosim opulența doar mergând pe o stradă cu potențială cifră de afaceri pe care eu n-aș putea să o exprim în zerouri. Eu nu sunt fană cumpărături, de haine nici atât, de firme cu atât mai puțin, norocul meu că Diavolul s-a îmbrăcat de la Prada și așa am mai aflat și eu 5 firme numărate pe degete, însă mi-a plăcut să casc ochii pe la vitrinele luxoase și să văd mașini care emană opulență în jurul lor.

Intră la domeniul utilității, însă deplasarea spre zonele necesare cu tramvaiul cu un singur vagon, de epocă, cu băncuțe din lemn, construite în ani diferiți de pe la 1680 și ceva și până dupa 1900 a reprezentat o experiență în sine. Tot la experiență intră și deplasarea cu metroul. Milano are o rețea acoperitoare cu metrou, extins chiar și în afara metropolei, magistralele sunt marcate prin culori diferite, foarte ramificat în subteran. Mi-a plăcut magistrala care ne aducea pe noi la cazare că avea montate panouri în stații, așa cum discutau și la noi că vor face. Mi se pare o idee excelentă, zgomotul este redus, siguranța este asigurată, ușile panourilor sunt foarte largi și se deschid după ce se deschid ușile metroului. Noi am avut un abonament pe 3 zile în valoare de 12 euro fiecare cu care am putut călători cu mijloacele de transport în comun atât cele de suprafață, cât și cele din subteran. O călătorie cu metroul costă 2 euro.

În ultima zi am mers în parcul Sempione unde mai întîi a trebuit să trecem de toate tarabele expuse, un fel de bâlci, nu știu dacă aveau legătură cu perioada aceasta din an sau cu sărbătoarea lor. Apoi am mers să vedem acvariul care este găzduit într-o clădire cam degradată pe exterior, însă foarte bine întreținută în interior. Nu este mare acvariul, însă pentru copii mici este exact ce trebuie, sunt pești de diverse dimensiuni. Pisici de mare, stea de mare, meduze mari și mici și pietre cât se poate, exact pe placul meu. Același parc găzduiește și celebrul castel Sforzesco, o cetate de dimensiuni impresionante care găzduiește mai multe muzee. Noi am vizitat doar exteriorul și grădina pentru că al meu copil deja obosit nu ar fi apreciat nicicum atât de multă culturalizare. Am încheiat ziua înapoi pe canale, cu ochii după pești și după pietre negre pe aleile pietruite.

Ciao Milano!

Featured

Cea mai tare experiență culinară la Milano

Am venit cu un plan bine conceput în minte în țara aceasta a artei și culturii, un plan care are legătură cu gastronomia. Mi-a propus să mă lămuresc legat de câteva preparate și să le degust cu maturitatea papilelor gustative de acum, când am mai căpătat și eu ceva experiență în acest domeniu.

Am început cu pizza. Am mai mâncat eu pizza pe via Italia și nu mi-a plăcut sub nicio formă, atât de diferită de a noastră, nu am știut ce să apreciez. Singura pizza care mi-a plăcut acum ani de zile a fost cea din San Marino, știu că este independentă de Italia, însă este doar de domeniul politic, a fost o pizza cu carciofi pe care și acum o țin minte.

Acum Universul m-a auzit și mi-a trimis în cale oamenii potriviți care au spus hai să mergem la girropizza, poate nu este cea mai bună pizza, însă conceptul este inedit. Bine domnule, am zis, haide, să vedem cum e pizza asta la felie. Am aflat între timp că pot mânca atât cât vreau eu, important să las localul intact, cică mai au nevoie să funcționeze.

Când am ajuns la pizzeria Tropi, am descoperit un local foarte mare și foarte aglomerat. Se intra doar pe bază de rezervare în prealabil și doar cu certificat verde la purtător. Cu toate acestea nu ducea lipsă de clientelă, abia aveau unde să arunce o pizza fără să aterizeze în farfuria cuiva.

Conceptul este tare interesant. Ospătarii mulți la număr, merg cu câte o tavă cu o pizza întreagă și feliată pe la fiecare masă. Prezintă ce specimen au în tavă și mesenii decid dacă vor sau nu. Pe masă se află un cartonaș care pe o parte este roșu și scrie mare stop, când acel cartonaș este cu stop în sus atunci ospătarii ocolesc masa respectivă, altfel, absolut fiecare pizza este prezentată.

Modelele sunt multe că nu le poți ține pasul și în niciun caz nu pot fi testate și încercate toate de la prima vizită. Partea interesantă este că bucătarul este foarte creativ și schimbă frecvent combinațiile astfel încât să fie diversitate.

Blatul este unul aproape subțire și crocant, este bun și același pentru toate sortimentele de pizza, se schimbă doar compoziția.

Am mâncat pizza cu ceapă caramelizată, pizza cu zuchini și prosciuto, pizza cu brânză și pară, pizza cu spanac și cârnați. Bineînțeles că toate aveau și brânză pe blat, însă nu știu să spun ce fel de brânză. De departe preferata mea a fost pizza cu panceta afumată, brânză și cartofi. Pancetta a răspândit un gust de afumat întregului preparat, cartofii erau tăiați în cubulețe foarte mici și ușor arși pe margini, aveau gust de cartofi copți în jar de lemn pe pat de brânză afumată. A fost atât de bună încât am decis că mă opresc din mâncatul de foame și rămân la selecție în așteptarea a încă unei felii din pizza mea preferată. Felie care tare s-a lăsat așteptată pentru că bucătarul nu mai repeta rețeta în seara aceea. Noroc de oamenii cu italiana la ei și cunoscători de local care au dat comandă specială la bucătărie, că doar nu-i așa, nu au în fiecare zi oaspeți din București și așa am mai primit nu una, ci două felii din pizza afumată. Miam, miam. Și acum când mă gândesc îmi aplaudă urechile de poftă.

Experiența în sine nu este specială doar datorită acestor pizze rotitoare, ci și a localului. Acesta este amenajat cu accente industriale, care amintesc de foc, sudură, fier ruginit. Chiar și la baie chiuvetele au gresie cu aspect de fier înroșit de rugină. Totul se completează și arată foarte bine. Tropi se află lângă fabrica de bere locală Poretti, din câte am înțeles au același proprietar, însă când am fost noi, aveau doar halbele inscripționate cu numele berii Poretti, pentru că berea era una internațională. Asta mi s-a părut chiar ciudat și mi-e greu să cred că se termină berea când fabrica este fix lângă și mai este și afacerea comună. Dar cine știe, au și eu dubioșeniile lor.

Mi-a plăcut conceptul acesta cum altul nu, o experiență nou și inedită în materie de gastronomie cum aș vrea să văd și la noi și sunt convinsă că s-ar bucura de succes ca la italieni.

Imagini preluate de pe http://tropi-co.com
Featured

Milano- orașul cosmpolit, modern, vechi, impozant, cu aglomerație și agitație.

Poate că Milano nu este un loc mai aglomerat decât Bucureștiul în mod normal, însă această perioadă din an îl face aproape greu de respirat în zonele cu atracție turistică. Am auzit în cele câteva zile petrecute aici diverse limbi ale diverselor popoare dornice de vacanțe. Franceza mi-a susurat pe lângă ureche, greaca mi-a amintit de nisip și mare caldă, engleza m-a făcut să mă simt adaptată într-o țară certată cu limbile străine, iar româna evident m-a readus  în realitatea frustă: nicăieri în lumea asta nu ești singur române, dar mai ales în Italia, unde mai lipsește puțin și îi cotropim.

De vreo doi ani tot încearcă Universul să-mi reclădească drum spre Italia. M-am împotrivit cât am putut, până am zis gata, acum este momentul. Bifăm și-un târg de Craciun. Că n-am mai fost la un târg în afara țării de pe vremea când Germania devenise un loc familiar în care ajungeam cu drag și nerăbdare, des.

Când am aflat că în perioada aleasă de noi au și ceva sărbătoare națională cu libere și evenimente culturale, mi-am zis că am tras lozul cel mare și o să fie interesant. Cum eu se pare că sufăr de naivitate cronică, am omis să mă gândesc și la aspectul aglomerație. Ei, ce spun eu aglomerație este un eufemism. Mai țineți minte când s-a inaugurat bradul gigant de la Unirii și oamenii s-au călcat în picioare la propriu în ziua inaugurării ca să vadă nemaivăzutul? Când erau atât de mulți oameni încât nu s-au mai putut mișca și au rămas pe loc toți blocați ca peștii în plasele pescarilor? Bine, peștii mai au loc să se zbată…atunci nu se mișca un deget. Ei cam așa și cu târgul de la Milano. Noroc că aici au bulevarde largi, ramificații multe și oamenii se mișcă, chiar dacă anevoios pe alocuri.

Ori unde pandemia asta ne-a izolat atât de tare încât ne-a obișnuit prea mult cu liniștea și simplitatea, iar când am auzit de un târg am scapat ca din pușcă – nu doar eu, vorbesc de lumea întreagă – ori nu îmi explic de ce mi-a dat cu epuizare când am văzut o mare de oameni. Și eu aș fi preferat să văd o mare de apă, dar până la urmă bună orice mare, mai ales la tendința mea de autoizolare.

Frumos la oamenii ăștia la târg. Căsuțe din lemn cochete pline cu bunătăți locale. Am văzut atât de multă brânză expusă că am simțit nevoia să mă asigur dacă nu cumva am ajuns la Paris în loc de Milano. Am văzut decorațiuni foarte frumoase, unele atent lucrate, altele incredibil de migăloase, unele mi-au aburit ochelarii când am văzut prețul, pe altele le-aș fi luat instant acasă să le agăț în bradul meu.

La prima vizită la târg am plecat în trăistuță cu macarons și ceva biscuiți crocanți. Eu nu eram fană macarons, am întâlnit pe la noi unele bucăți care am crezut că mă vor lăsa fără dantură. Și se mai și lipea zahărul de măsele. Însă aici altfel a stat treaba. Macarons fragezi, se topeau, trebuiau manevrați cu grijă că imediat se rupeau, unii mai dulci, alții mai puțin dulci, buni per total, deși tot nu intră la desertul meu preferat pentru că sunt prea dulci pentru gustul meu.

Este adevărat că mai animat mi s-a părut acum ani de zile târgul de Crăciun de la Aachen, aici mi s-a părut doar foarte gălăgios și extrem de aglomerat, parcă am mai zis asta, nu?

Târgul acesta împrejumuiște Dom-ul care este atât de renumit că nici nu știu ce aș mai putea spune eu în plus despre el. Este mare, impunător, are o structură arhitecturală atât de complexă că aș putea să stau o săptămână întreagă să mă uit la el și să găsesc elemente noi, să număr țurțurii care străjuiesc atât de frumos construcția, să ating piatra care se ondulează sub buricele degetelor mele, să deslușesc vitraliile care se oglindesc în soare.

Italienii au făcut din sculptură un cult și din artă o religie, iar Milano nu duce lipsă nici de una, nici de alta. Oriunde întorc capul pe stradă văd clădiri vechi, în stil ghotic, piatră masivă în relief sau bine șlefuită, dar poroasă. Cu toate că orașul este unul modern și cosmopolit cu clădiri din sticlă și zone moderne sau futuriste, privirea mea a alunecat spre construcțiile istorice, vechi, cu patina timpului în loc de emblemă.

Cam atât pentru astăzi, mai am puțin de vizitat și mă mai întorc cu impresii.

Featured

Am citit: Alchimistul – Paulo Coelho.

Am fugit în viața aceasta de Paulo Coelho aproape-aproape cu viteza luminii, în egală măsură cum am fugit de Dan Brown. Mi-a scăpat totuși printre degete Codul lui DaVinci pe care l-am citit, devorat și apoi am văzut și filmul în care joacă Tom Hanks. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut stilul realxat de scriitură, lejeritatea cu care introduce noțiuni ca numărul lui Fibonacci, sau coduri secrete și puzzle-uri de descifrat. M-am lăsat dusă de filmul din capul meu și am trăit cartea prin toți porii.

Apoi am renunțat la Brown, așa cum am renunțat la Coelho fără ca măcar să fi deschis o filă. Am renunțat pentru că mi se părea prea comercial și prea de marketing. Toată lumea pe toate drumurile putea citi Coelho. Era prea pe înțelesul tuturor, fără însă ca toată lumea să și înțeleagă valoarea cărților sale.

Cum spuneam aici că voi scrie despre două dintre cărțile recomandate de Irina, aceasta este cea de-a doua.

Când iți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.

Este primul citat care mi-a rămas în minte și mi se tot rotește de atunci, din Alchimistul, care este aparent o carte ușor de citit. Atât de fluidă în scriitură încât în câteva ore este citită din scoarță-n scoarță.

Da, m-a dus și această carte în filmul ei. Am simțit nisipul sub tălpi și mi-a făcut un dor nebun de a răsfira printre degete puțin nisip încins de soare. Să mă joc cu mâna prin mici dune de nisip în timp ce stau pe un șezlong și privesc în zare cum se vălătucește marea sub soarele dogoritor.

M-a dus în filmul celo 1001 de nopți cu baldachine și corturi, cu foc de tabără și curmali ce străjuiesc de umbrar în deșertul nemilos.

M-a făcut să îmi doresc ca Universul să lucreze și în favoarea mea și să îmi împlinesc și eu Legenda Personală întocmai ca flăcăul păstor de oi. M-a făcut să îmi doresc să am tenacitatea, curajul, calmul, liniștea și inteligența acestui tânăr.

M-a făcut să înțeleg că-i în regulă să am îndoieli, dar drumul meu este tot acolo. El mă așteaptă indiferent de câte cărări îi adaug eu.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eșec.

Am citit cartea aceasta cu ochii larg deschiși, lucru care nu a fost ușor tocmai pentru că m-a furat ușurința cu care am dat pagină după pagină. Însă aproape fiecare pagină a avut câte o propoziție care mi-a mai deschis puțin mintea. Sau m-a facut să mă opresc și să contemplu profunzimea din spatele cuvintelor.

În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi din învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.

Și deși pare atât de simplu când citesc și îmi pare că și eu pot urma niște exemple înscrise într-o poveste atât de duioasă, în realitate este mult mai simplu să mă bălăcesc în propriul sine cunoscut decât să fac un efort și să creez o realitate în care să îmi fie și mie drag să trăiesc.

Totul în viață este numai semne. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înțelege, dar acum a uitat-o.

Și pentru că atât mi-am imaginat oază, nisip, apă, în ultima vreme imaginea de pe laptop îmi oferă întocmai ca să nu mă dezamăgească.
Featured

O masă plină cu de toate și mulți copii în jurul ei – cum să nu îți dorești așa ceva?

Cum arată o masă în care sunt mai mulți copii de diferite vârste, fiecare cu nevoia lui, cu dorința lui, cu preluarea de comportament? Da, exact așa arată. Nu v-ați lămurit? Nu-i bai, aveți un întreg text ca să vă faceți o idee.

Să luăm un scenariu probabil, unul în care inserăm un grup de copilași drăgălași cu vârste care pornesc de la aproape 5 ani și care merg până la puțin peste 13 ani. În mod normal, pentru că am capul îmbuibat cu filme idilice aș fi tentată să spun că este casa plină de râsete cristaline și veselia se zbenguie la fiecare colț. În realitate acolo unde sunt copii, mai sunt și mulți și de vârste diferite intră în scenă competiția, reglarea emoțională, frustrarea, oboseala și entuziasmul peste limite suportabile.

Acum pentru că am lămurit toate aceste aspecte să vedem un scenariu de masă de prânz. Puneți-vă centura și nu beți nimic ca să nu vă iasă pe nas.

Așez masa frumos, mâncare pentru toate gusturile, diversă pentru toată lumea, suficientă să ajungă. Chem copii la masă, își alege fiecare locul, cine unde vrea să șadă, cine lângă cine vrea să fie lipit. Organizarea merge șnur, nicio ripostă și nicio mârâială, încep ușor să mă felicit în gând și dau să mă așez și eu pe scaun când aud prima solicitare dintr-un șir lung și nesfârșit de alte solicitări:

Maaami eu vreau linguriță, nu lingură mare.

Așa este, greșeala mea, cum de am uitat, bine că nu am reușit să mă așez așa că am sprintat până la linguriță. Calmez sufletul doritor de linguriță, zâmbesc că m-am mișcat repede și mă îndrept spre locul meu unde mă așteaptă un bol aburind. Un sfert de bucă șterge scaunul în treacăt când aud din dreapta:

Eu am nevoie de furculiță, nu îmi trebuie lingură.

Bine că nu m-a lăsat să mă așez, să mă bucur că în sfârșit stau și eu pe un scaun, să bag lingura în castron și să rămân cu ea în aer când să aud solicitarea. Măcar așa am sărit imediat, m-am executat. Am adus mai multe furculițe, am mai adus câteva lingurițe că cine știe, am adus și extra linguri să fie. Aș fi adus și un polonic, trei castroane și o oală mare ca să acopăr întreaga gamă. Când sunt copii mulți la masă nu știi niciodată ce se poate cere și cine ce nevoie mai are.

Toată lumea mulțumită. În sfârșit!

Mă uit cu jind la mâncarea mea să nu se fi răcit. Ăștia micii basculează de zor, hămesiți mai ceva ca după o zi de foamete. Îmi propun în gând să mă așez și să nu mai vrea nimeni nimic așa că mă mișc repede să nu mai vină vreo idee vreunuia. Să mă vadă cu lingura în aer ca să știe că gata, acum mâncăm.

Mami vreau apă.

Și eu vreau apă.

Și mie îmi este sete.

Cum s-au aliniat așa planetele astăzi de m-au prins cu garda jos? La următoarea masă trebuie să mă organizez mai bine, să pun pe masă toate scenariile posibile și să îi văd atunci ce mai cer. Soarele nu pot pune pe masă, dar cine știe ce iese dacă mă forțez puțin.

Merg iau apă, distribui pahare, torn, unii beau bine, alții doar își udă puțin buzele, alții renunță după o guriță mică.

Mă așez și eu în sfârșit pe tot scaunul, iau lingura, bag în blid, abur nu mai iese, gust, este rece.

Eu nu mai pot să mănânc.

Eu am terminat.

Și eu am terminat.

Se ridică toți de la masă ca soldățeii încolonați și o zbughesc la joacă. Eu beau un pahar cu apă că nu sunt hotărâtă dacă să mai mănânc sau nu, când unul dintre soldați își face drum până la mine ca să îmi comunice că dorește desert. Eu nici ciorbă nu am mâncat. Și mai am și o întreagă masă de strâns. Așa că până mă lămuresc, desert nu există că doar ce s-au ridicat de la masă și se presupune că sunt sătui și cu burțile pline.

Aceasta este o poveste și trebuie tratată ca atare. În realitate, copii nu au atât de multe solicitări, iar eu nu-s mamă eroină, ci doar mama unui singur copil.

Nu vă faceți griji, vin imediat sărbătorile, o altă ocazie numai bună să fie masa plină cu copii. Poate de data aceasta îi și gustăm :).

Successful housewife. multitasking woman. perfect wife. young mother.  vector illustration. | CanStock
Featured

Fasolea cu ciolan este delicioasă la masă cu prietenii.

Este bună perioada aceasta a zilelor libere, nu pentru a consemna la istorie și lucruri întâmplate, ci pentru a fi cu oameni care mă fac să mă simt bine.

De 1 decembrie sunt o snoabă. Nu mă gândesc la istorie, mă gândesc că am reușit să strâng în jurul mesei o mână de oameni, că ne hrănim cu mâncare bună. Ei, dar ce spun eu bună, de-a dreptul delicioasă și nu o spun eu, ci o spun blidele goale.

Mi-am dorit această tradiție și o țin și singură dacă este nevoie, ceea ce s-a și întâmplat anul trecut când am gătit doar pentru mine și ai mei și am mâncat doar eu și ai mei și am râs mai fără tragere de inimă doar eu și cu ai mei. Scârba asta de pandemie m-a ținut și anul acesta pe loc, însă am reușit să strâng o mână de oameni în jurul mesei. Scăpăm de pandemie și fac 1 decembrie în iulie și întind farfuriile pe trei mese. Așa să fie!

Nu ne-am urnit noi chiar de la prima oră că de la o vârstă motoarele se turează mai greu, însă și când am pornit focul, nimic nu ne-a mai stat în cale.

Nu ne-a mai stat în cale nici platoul câmpenesc ce ne-a ținut de foame până a fost fasolea gata, spre amiază. Nu ne-a stat în cale nici țuica fiartă ce ne-a încălzit oasele zguduite de frig. Nu ne-a stat în cale nici pâinea aceea pufoasă, cu coaja crocantă și gust sățios.

Nu, nu am uitat de fasole. După ce am schimbat apă, am spălat, repus la foc, am invitat legumele să se lăfăie împreună cu suratele lor, boabele de fasole. Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, am adus în horă și niște roșii mărunțite care au îmbujorat tot preparatul. La final am îmbăiat bine bucăți generoase de ciolan fiert înainte și separat și am încheiat întreg procesul cu o mână zdravănă de pătrunjel proaspăt.

Ajutoarele mele de nădejde au gustat și degustat, au amestecat, suflat, inspirat și înfăptuit ce se vede și în poze mai jos.

Să vă fie cu poftă de mâncare și chef de viață bună să aveți.

Featured

Dar de ce ești așa nervoasă? Deturnare emoțională de la un copil de nici cinci ani.

De-a lungul vieții de până acum mi-a fost greu să îmi identific sentimentele. Să evaluez corect emoțiile. Nu am beneficiat în niciun fel de niciun fel de educație emoțională. Cine să o facă într-un sistem șchiop, surd și orb?

Atunci când am început să mă informez despre cum să fac mai bine pentru a fi un părinte corect, am tot întâlnit informații despre importanța educației emoționale.

Așa se face că am investit de foarte devreme în acest aspect.  Am validat emoții, am acceptat răbufniri, am cumpărat cărți, cartonașe, puzzle-uri, reviste și orice ne-a ajutat pe toți în a ne recunoaște și valida emoțiile.

Nu am bagatelizat furia, nu am băgat sub preș revolta, le-am lăsat pe toate să curgă cu toate că uneori îmi venea să mă teleportez.

Am învățat alături de propriul copil abcedarul emoțional chiar dacă eu eram adultul din relație, eram novice în astfel de treburi îndelung invalidate.

Așa am ajuns în momentul în care am un ajutor real în acest om mic ce încă nu a împlinit 5 ani. Care cunoaște emoțiile pe chip, care știe cum se simte furia, care cunoaște nervozitatea. Care mă deturnează emoțional atunci când mă cuprind toate cele.

De ce ești așa nervoasă? M-a întrebat într-o seară când eu pendulam de pe un picior pe altul și băteam mărunt din buze. Nu sunt nervoasă am zis eu rapid fără măcar să gândesc vreo secundă. Eram pe pilot automat pesemne. Dar atunci de ce vorbești așa, ca și când ai fi nervoasă? Aici m-am oprit din orice făceam, am analizat situația, copilul avea dreptate și tocmai îmi oferise o deturnare emoțională ca la carte. Niciun copil nu vrea să se simtă în pericol sau vizat de o posibilă furie parentală, însă nu toți copii știu a discerne astfel emoțiile. Mulți dintre ei se feresc din calea unui taifun, alții care știu cum sunt emoțiile și cum se simt și că toată lumea le are, le acceptă și le privesc în față. Au curaj să spună și să întrebe, să tragă părintele de mânecă, uite nu ești pe panta cea bună, fă ceva și revino.

Îmi place de această echipă care suntem noi, de momentele în care ne dăm voie să răbufnim, chiar dacă mie încă îmi este greu să aud atât de multă supărare. Mă felicit în gând pentru investiția făcută în atât de multe ore de joacă cu și despre emoții, în atât de multe scenete și jocuri de rol cu plușuri pe post de echipă participantă, în atât de multe cărți citite din copertă-n copertă despre reguli, limite, dorințe, emoții și tot ce presupune acest pachet. Și mă mai felicit că nu m-am oprit aici și în continuare ne frustrăm și învățăm, plângem și ne refacem, strigăm și ne iertăm.

În drumul meu până acum m-au ajutat cărțile despre care am scris succint aici, le las cu liniuță mai jos în caz că nu mai știți ce să citiți zilele acestea libere.

  • Nu există părinte perfect – Isabelle Filiozat
  • Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham
  • Nu există copii răi – Janet Landsbury
  • Copilul tău competent – Jesper Juul
Featured

Eu pot nu mai este mantra mea de zi cu zi.

M-am născut într-o familie de oameni simpli strămutați din mediul rural din dorința lor de mai bine pentru ei și pentru familia ce aveau să și-o întemeieze. Însă nu toți oamenii au capacitatea de a se muta, de a imigra, de a se rupe de trecut. Așa se face că am crescut în spiritul sacrificiului uman.

Eu pot!

Eu pot să cresc trei copii, să merg la serviciu, să îngrijesc de un soț bolnav și alintat, să mă ocup de ale casei, să gătesc pentru cinci oameni, să văruiesc de două ori pe an măcar jumătate din casă, să îmi pun un ruj pe buze și să ies pe poartă cu un zâmbet arborat care spune că viața este minunată deși eu mă aflu în rahat până peste cap. Aceasta a fost mantra mamei mele. Am văzut-o zi de zi chiar dacă nu mi-a predat-o verbal ad-litteram. A fost suficient să văd.

Am preluat mantra lui eu pot cu subiect și predicat.

Mai ales de când am devenit mamă m-am umplut de eu pot. Eu pot să fiu o mamă extraordinară. Vedeți-mă! Ce mamă grozavă sunt eu!

Nu mi-a fost suficient să fiu o mamă grozavă pentru copilul meu și atât, voiam să fiu validată de oamenii care mă știu, voiam de fapt să fiu validată de mama, să vadă că sunt o mamă grozavă pentru că în ochii mei nu eram o mamă chiar atât de grozavă. Nu puteam suficient deși puteam foarte mult.

M-am dezumanizat trăgând de mine până la ultima fărâmă.

De aceea bolile se și lipesc de mine ca eticheta de o sticlă uscată pentru că mereu mă prind cu garda jos, epuizată și emoțional deturnată. Normal că le fac loc pe căile mele respiratorii ori de câte ori se întâmplă să ne intersectăm.

Așa am devenit mama care iubește, crește, hrănește, iese afară, se joacă, distrează, citește, liniștește, alină, adoarme, fără pauză și fără întrerupere. Și cum copilul nu a fost făcut doar din mamă, are și tată care face foarte multe atunci când este în perimetru. Așa că pe lângă mama multifuncțională am păstrat și statutul pe care îl aveam deja și la care nu renunțam, exact așa cum am văzut că se face: călcat, gătit, spălat, desprăfuit. Mai pusesem peste și curățatul jucăriilor că toate trebuiau să lucească. Adăugasem la călcat și haine de bebeluș, apoi de copil mic, că doar cine a mai pomenit bebeluș șifonat la pantaloni.

Au trecut ani ca să pot demonta toată această mantră. Cu greu am recunoscut față de mine că eu nu pot. Că nu mai pot să mă joc non-stop, că nu mai pot să țin casa mai ceva ca-n spital când în spital oamenii iau infecții cum iau eu apă de la robinet. Că nu mai pot să ies afară, să mă joc în parc, să fac cumpărături și să și gătesc, toate într-o înlănțuire perfectă. Că este uman să nu mai vreau și că sunt om atunci când pur și simplu nu am chef.

Însă cel mai tare a căzut stratul acela în care am deschis gura și am cerut. Pentru că acest eu pot a avut un frate mai aprig, acela în care să nu cer ajutor. Asta a însemnat o înfrângere totală. Adică cum? Nu mă mai descurc eu singură întru totul și întru toate? Nu, nu mă mai descurc.

Și când am recunoscut că îmi este greu sau că nu pot și că nu leșină nimeni dacă eu merg pe stradă cu tricoul necălcat (deși am o prietenă care îmi oferă lecția aceasta de ani de zile, dar nu eram pregătită să o accept), că nu suferă nimeni dacă stratul de praf se adună pe mobilă. La drept vorbind, este praf pe mobilă și dacă l-aș șterge în fiecare zi. Și că jucăriile pot sta împrăștiate mai multe zile la rând chiar dacă pe alocuri mi se mai scurtcircuitează creierul când văd ce haos se construiește în jurul meu.

Da, accept această caserolă cu mâncare. Chiar dacă nu este pe gustul meu, este pe gustul celor din casă și mă scutește pe mine de gătit o masă. Da, primesc acest borcan cu murături dacă tu m-ai întrebat dacă să-mi dai. Dă-mi! Așa a mai căzut un văr de-al lui eu pot.

În continuare pot și fac și vreau și nu am nevoie, și mă descurc, însă mai puțin decât ieri și cu siguranță mult mai puțin decât mâine.

Eu pot acesta are multe rude și sunt convinsă că fiecare dintre noi are câteva din rudele lui eu pot. Când cade eu pot, se betegesc și rudele lui. Oamenii își arată vulnerabilitatea, sensibilitatea, bărbații plâng ca să elibereze emoții, femeile stau pe canapea cu picioarele pe pereți ca să își îmbunătățească circulația sanguină.

Pentru că vine acum o perioadă în care ne apucă vria mai ceva ca pe avioanele de pe cer, vă doresc să puteți atât cât se poate și să stați cu picioarele ridicate cât mai sus pe un perete pentru a facilita circulația sanguină. Picioarele vă vor oferi o îmbrățișare cu două mânuțe mici și călduroase.

Eu merg să șterg praful :).

Horoscop. Cât de gospodină eşti, în funcţie de zodia ta
Featured

Statul are grijă de noi, prinde și condamnă infractori pe care îi ajută să se perfecționeze în închisoare. Nu program de rabilitare, nu program de reintegrare socială, nu terapie.

Mi-au venit în cap imagini din filmul Închisoarea Îngerilor (The Shawshank Redemption). Un film foarte bun, dar foarte trist pentru mine. Agresivitate, reguli încălcate, nedreptate duc toate la un terci în capul meu. Trecând de aceste aspecte nu vreau să analizez acest film, simbolistica și toate cele. Altceva se leagă de acest film.

De când am citit cartea lui Tibi Ușeriu am considerat că el este unul, extrem de rar, care s-a putut reabilita după anii de penitență. A avut unde să se întoarcă, a avut la ce să se întoarcă, a avut un mediu creat în care să se integreze, familie care să îl accepte. A reușit astfel să își găsească motivația în viață, să își schimbe destinul și să devină un guru al sportului în condiții extreme.

Și asta nu au ceilalți care trec prin închisori și care ies de acolo mai bine antrenați și mai bine pregătiți pentru viitoare infracțiuni: mediul. Statul ii prinde (cumva se întâmplă și asta), îi judecă, îi condamnă, le asigură locul într-o închisoare. După x ani îi aliberează și se spală pe mâini fiind convins că ce treabă bună a făcut. A prins, condamnat și eliberat un om care a trecut printr-un proces de reabilitare din răufăcător în om model. Redat societății ca un prunc nou născut, curat mai ceva ca lacrima.

Doar că nu este așa. Sunt și cei care nu mai vor să fie închiși, care au unde să se întoarcă și la ce, dar și cei care nu știu să facă altfel și care pentru a supraviețui se perfecționează în ceea ce au învățat să facă, fiecare după greșeala proprie.

Asta mi-a plăcut la filmul acela cu Morgan Freeman ce care aminteam mai sus, că oamenii care erau eliberați din închisoare, erau sub un program de reabilitare, li se dădeau job-uri la care era musai să fie prezenți, erau verificați și urmăriți până când chiar prezentau încredere.

Ori la noi statul nu are niciun fel de insituții abilitate și pregătite să angajeze prin rotație foști condamnați. Iar ei nu prezintă suficientă încredere pentru a fi angajați oricum și oricând de către companiile private. Aici și pentru că percepția majoritară este că odată închiși oamenii nu beneficiază de toate resursele de reabilitare. Mediul din închisori este unul divers din punct de vedere al infracțiunilor, este o școală a criminalității. Din ce să te reabilitezi?

Să nu pară cumva că disculp întemnițații pentru fărădelegile lor, făceam o comparație între o scenă dintr-un film și realitatea în care ne învârtim noi toți.

Dacă vreti să știți de la ce m-am luat, de la textul ăsta al lui George Bonea.

Închisoarea îngerilor - Wikipedia
Featured

Ultimele noutăți via sector 6.

Am mai spus eu pe aici că la sectorul 6 unde îmi fac și eu veacul avem un primar care a înțeles sensul comunicării și pune pe FB, atât cel personal, cât și cel al primăriei de sector tot ce se întâmplă în areal cu bune și cu rele. Tot ce poate realiza, dar și ce nu poate realiza. Toate bețele de-a curmezișul pe care le întâmpină, dar și pe cele pe care le poate înlătura. Dacă își menține ritmul va lua panta ascendentă de Primăria Capitalei apoi Cotroceni sau cine știe, poate va sări direct la Cotroceni. Nu intru acum în detalii cum un bun gospodar de sector sau de oraș nu este echivalent cu un bun păstor al țării. Până acum nu am văzut Președintele cu abilități de funcția pe care o deține în țara în care oamenii oricum au impresia că un președinte le mărește pensiile.

Mbun, revenind la păstorul sectorului 6, dl. Ciucu pentru că așa se numește, la început de mandat m-am poziționat împotriva domniei sale din cauza unei declarații care îi ieșise și care îmi deranjase buclele într-un an și așa demotivant la nivel mondial pe motiv de pandemie. Între timp și-a redresat poziția prin multiplele proiecte și dări de seamă.

Și cum n-am mai scris de ceva vreme ce mai e nou prin 6 am zis să vă pun azi la curent. La curent cu noutățile, nu la priză că și-așa ia foc factura (am să revin cu un text detaliat legat de acest aspect al facturilor la curent după ce se rezolvă situația și nu mai vin concomitent facturi de la două firme diferite).

În primul și-n primul rând pentru doritorii de defrișări controlate, începând cu data de 25 noiembrie vor fi 4 târguri pentru pomii de iarnă. Pe mine mă interesează cel din parcarea pieței Moghioroș, dar vor fi și deasupra Pasajului Lujerului, în vecinătatea Pieței Gorjului și pe Șos. Virtuții. Preturile se situează între 50 lei și maximum 350 lei, conform Primăriei Sectorului 6.

Dacă nu vă plac cei din târguri să știți că și la Leroy prețurile pleacă tot de la 50 lei. Restul magazinelor chiar nu știu ce prețuri practică, nu m-am documentat suficient.

În altă ordine de idei sau în al doilea rând ca să păstrăm linia pe care am pornit, pentru că problema asta arzătoare a brazilor a fost lămurită, Primăria a lansat o aplicație de mobil prin intermediul căreia se pot face sesizări, se pot plăti impozite și se pot primi informații actualizate legat de aspecte ce țin de sector. Acum, toate sunt cu titlul de se pot deoarece nu am ajuns încă să văd cu toți ochii mei cum funcționează această aplicație deoarece încă nu o pot folosi. Am descărcat-o aseară destul de târziu, am completat datele cu caracter personal, inclusiv am fotografiat buletinul, însă am nevoie de o validare care încă nu a venit. Mai trebuia să vină și un cod prin sms, dar este pe fir cu siguranță. Altfel, ideea este bună, avem nevoie de metode simplificate pentru a ocoli ghișeele supra-aglomerate.

Tot la noi în sector se ridică de zor mașini abandonate și se amendează pentru cele parcate pe spații verzi, ceea ce este normal. Este normal să nu parchezi pe un spațiu verde. Eu tot mai cred că educația prin frica de amendă funcționează doar dacă amenda este suficient de mare, altfel rămân la ceea ce scriu aici de am făcut rană la buricele degetelor: doar și numai educația schimbă mentalități și transformă mârlănismul în bun simț. Când vom înțelege în țara asta că educația este singura care ne scoate din mocirlă, atunci vom avea și schimbări palpabile. Degeaba aducem o școală la standarde moderne, deși este un demers foarte bun, dacă profesorii au aceeași mentalitate ca acum 30-40 de ani. Degeaba școlim și profesorii, ceea ce ar fi un vis devenit realitate, dacă nu ne implicăm și în școlirea părinților. Totul este un cerc continuu, iar noi suntem la mii de ani lumină de a închide acest cerc.

Hai că m-a luat valul. Din sectorul 6 vești numai de bine. Luați modelul sectorului 6, nu vă mai gândiți că 1 este ăl mai bogat sector al Capitalei, că na, acum 1 e ăl mai deplorabil. Am plecat eu din 1, dar tot mai trag câte un drum-două pe acolo. Cică poți scoate omul din sectorul 1, dar nu poți scoate sectorul 1 din om :).

Featured

Singura carte care a reușit să mă adoarmă.

Am participat recent la un curs la succestraining.ro unde am primit o bibliografie. Deși pe cele mai multe le-am citit deja, voi vorbi doar despre două dintre ele, deși ele merită toate suficientă atenție, însă am decis să nu expun întreaga listă.

Până la acest curs nu am auzit de Puterea prezentului de Eckhart Tolle. În tot cazul, dacă mi-a răsărit vreodată prin fața ochilor, nu mi-a atras nicicum atenția.

Cumva m-am apucat să o citesc deși concomitent mai citeam încă 3 cărți, i-am făcut și acesteia loc. Este singura carte căreia n-aș putea să îi fac un rezumat oricât de scurt dacă m-aș apuca. Mi-ar fi greu să extrag și câteva idei principale. M-am întors și am recitit fragmente întregi pentru că nu înțelegeam ce a vrut autorul să spună. Sau nu eram atentă. Iar aceasta este o carte care se citește cu ochii larg deschiși. Nu îți permite să o citești fiind cu mintea în alte șapte părți.

Este unica și singura carte pentru care m-am luptat să rămân trează indiferent de momentul zile în care o citeam. Citeam și simțeam cum mi se închid ochii, cum m-aș fi rezemat puțin de un perete și aș fi tras un pui de somn. Am citit-o seara, dimineața abia trezită, în timpul zilei, la prânz, la diferite ore, am dus un fel de experiment al meu cu mine și cu cartea. Rezultatul de fiecare dată același. Cu greu reușeam să citesc un capitol întreg. Atâta efort pentru o carte n-am mai depus niciodată.

Eckhart Tolle prezintă lucruri pe care le știam în linii mari grație neuroștiinței, subiect pe care îl urmăresc de ceva vreme. Dacă nu-ți păzești mintea ea tinde să fugă fie în trecut pentru a rezolva situații aparent rămase fără finalitate sau pentru a prezenta perspective diferite, fie în viitor unde creează scenarii posibile, așteptări și alte cele. Este extrem de dificil pentru mine cel puțin să îmi țin mintea în prezent când viteza cu care zboară poate întrece un supersonic. Zeci de mii de gânduri rulează în capul unui om într-o zi și nici măcar nu suntem conștineți de toate, aspect ce face treaba și mai dificilă. Să trăiești aici și acum este mult mai complicat decât pare atunci când citești. Când aplici și pui în practică începe o luptă de putere între minte și conștiință. O minte neantrenată câștigă întotdeauna.

Puterea prezentului cred că este cea mai însemnată carte în care în toate cele 262 de pagini autorul pledează pentru a trăi în prezent, în ce este acum și ce se întâmplă acum. Să mergem în trecut doar dacă este absolut necesar și pentru scurtă vreme, să ne lăsăm purtați de viitor doar pentru a planifica ceva și să revenim în acest moment. Mă iau exemplu pe mine, nici măcar nu mă raportez la întreaga rasă umană deși sunt convinsă că cei mai mulți dintre noi trăim după un tipar. Nu mai vorbesc de cât de mult trăiesc în trecut și câte scenarii diferite pentru o singură situație reușesc să creez, mă refer aici la cât de mult trăiesc în viitor. Mă gândesc deja la anii de pensie, la viața de atunci, la sănătatea mea viitoare, la finanțe, la educația copilului și la ce îi voi putea oferi pentru a mă asigura că în societate merge un om care o va spijini și nu unul care o va distruge. Mă gândesc și planific minivacanța de la sfârșitul săptămânii, apoi la cea care îi va urma, la sfârșitul de an, cum să mă împart de Crăciun. Merg mai departe pentru anul viitor, gânduri pentru următorii ani mai apropiați, pentru bătrânețe, întrebări mai mult sau mai puțin existențiale. Nu fac doar asta 24 de ore, însă de când sunt conștientă de gândurile mele mă surprind adesea că sunt hăt departe. Uneori îmi imaginez o viață frumoasă, alteori îmi imaginez scenarii apocaliptice pe principiul lui dar dacă…Și de prezent am uitat.

Faceți exercițiul de a vă analiza gândurile, unde trăiți cel mai mult, în trecut sau în viitor? Faceți exercițiul de a trăi acum, cât este de greu?

Featured

Eu de ce n@iba nu am învățat asta?

Am reușit să fac niște ordine în prioritizări pentru că sunt atât de multe cele pe care vreau să le văd, să le aud, să le citesc, să le asimilez, să le conțin că uneori nu știu cum să le mai așez în listă.

Am reluat parțial podcast-urile și pentru că am primit mai multe recomandări pentru a-l urmări pe Dr. Constantin Dulcan în postura de invitat al lui Morar (căutați pe youtube podcast-ul dacă v-am stârnit interesul) am zis să încep cu Fain&Simplu.

N-am apucat să urmăresc prea mult că m-a pălit un flashback de toată frumusețea. Spune Dr. Dulcan chiar de la începutul emisiunii că atunci când vrei să înveți ceva să faci asocieri. Să asociezi ce vrei să înveți cu ceva frumos, ceva ce îți place, asocieri pe culori. Să nu înveți mecanic.

Și acum tobele…tadaaam…ei bine, doamnelor și domnilor care mai atuncați câte un ochi pe aici, vă spun că eu dețin informația asta de vreo 20 de ani. Asta mi-a spus mie soțul meu de pe vremea când nu era soțul meu, pe vremea când nici nu știam că îmi va fi soț și partener de cursă lungă.

Eu care am știut a învăța doar mecanic toată viața mea școlară, care am fost un mic papagal care n-a știut cum să facă altfel. Am vrut să știu să învăț, să îmi fie ușor să rețin informații, să nu fiu nevoită să muncesc atât de mult pentru nenorocitele alea de note, însă n-am știut cum.

Soțul meu își cunoaște CNP-ul pe de rost. Și nu doar pe al lui, ci și pe al meu și pe cel al copilului nostru. Eu nu îl rețin nici măcar pe al meu. El învață prin asociere (probabil și repetiție, funcțiile de bază ale creierului inclusiv în schimbarea paradigmelor), eu învăț doar prin repetiție sau memorie vizuală, însă atunci când poți reproduce cu fidelitate numărul paginii și imaginea asociată textului intră tot la învățare mecanică.

Mie de ce naiba nu mi-a oferit nimeni în școală informația asta? Sau poate chiar am avut și profesori dedicați care au fost mai mult decât simpli profesori plictisiți și mi-au oferit alternative și variante iar eu am ales cu bună-știință să le ignor învățămintele? Pe undeva tind să am dubii. De acasă nu am primit această informație pentru că ai mei dacră ar fi avut această logică, mi-ar fi oferit-o cu siguranță.

Problema aceasta nu m-a părăsit odataă ce am terminat școala. Se pare că o retrăiesc acum cu propriul copil. Că de aia soțul știe a-i explica prin asociere cum se face 8 sau 3 sau 2, pe când eu am o explicație mai mult tehnică și mecanică.

Hai că se poate și așa.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com
Featured

Melancolie de toamnă.

Abia acum simt că este toamnă și că ne apropiem de iarnă.

Este vânt exact cât trebuie, este mohorât, se întunecă devreme, soare abia se zărește printre nori.

Frigul îmi intră până în oase. Mă îmbrac bine și ies afară să mă încălzesc. Am diverse motive să fac asta: merg să iau copilul de la grădiniță, merg în parc, merg să iau pâine. Când mă întorc în casă mi se pare chiar cald în primele zece minute. Mai fac un duș și deja am impresia că m-am întors la cele 25 de grade pe care le lăudam deunăzi.

Afară admir natura. Pomii sunt atât de goi pe cât erau oamenii astă vară pe plajă. Mi s-a făcut dor să îmi simt picioarele în nisip ud și cald. Cu toate că au trecut puțin peste două luni de când am simțit briza mării, dorul de apa vălătucită nu se stinge niciodată. Un crustaceu ca mine doar își ostoiește dorul o data pe an și asta atunci când se poate.

Fac eforturi să mă întorc în prezent, să fiu aici printre oameni triști. Masca pusă strâmb le schimonosește fața în grimase stupide. Ceilalți, care sunt în război cu masca sunt crispați în încercarea de a se convinge că ei nu vor fi prinși. Ne separăm în deștepți și proști ca întotdeauna.

Aleg să calc pe frunze, pe covor cât mai gros, le caut cu privirea înainte să le strivesc sub talpa încălțărilor. Sunt firave și se frâng rapid, unele sunt zburate de vânt și așezate pe alt caldarâm spart și găurit de diverse lucrări care au lăsat cicatrice ca rănile după război.

Zona aceasta este tristă, blocurile sunt atât de urâte, niște scheleți ai unei epoci trecute, dar ne-apuse. Prea puține au beneficiat de reabilitare termică, poate de aia nici termometrul nu mai sare de 21 de grade în zilele bune.

Mă întorc în casă, este bine, m-am încălzit de afară. Mă vâr totuși sub pătura pufoasă cu un ceai cald lângă mine ca să păstrez căldura corpului cât mai mult în stare intactă. Mă cufund în pozele de astă vară, retrăiesc drumul prin cariera de marmură, mă minunez de stâncile care ies din apă, admir spuma care se formează la suprafața apei când valurile se risipesc în mare.

Încă puțin și începe iarna.

Featured

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix
Imagine preluată de pe netflix
Featured

De unde vina frica pentru păr? De ce ne deranjează când copilul își ține părul pe față?

De când sunt mamă am luptat cu multe methne înrădăcinate adânc în psihicul nostru colectiv. Unora le-am declarat război fățiș, pe altele le-am ignorat fiind prea obosită să mai explic, intervin, arăt, dau exemple.

Deși am zis de atât de multe ori că nu este treaba mea să educ oameni mari, tot de atât de multe ori uit și mă lansez în explicații. Că doar eu dețin adevărul suprem, pentru că știu, că am citit în cărți și dacă eu am putut schimba, înseamnă că toți pot, trebuie doar să încerce puțin. Doar că nu-i așa și pare a fi o lecție care îmi intră greu în cap. Cică îs oleacă și intelginetă. Aham!

De când e copilul la mine-n viață l-am lăsat să-și gestioneze podoaba capilară. A vrut păr lung, lung a fost. A vrut breton, breton s-a făcut. A vrut tunsoarea aia, aia a fost. Nu-i place părul prins și îi place cu pletele în vânt, este în regulă că și mie îmi place să mi-l țin desfăcut. De fapt îmi plăcea și când eram mică, dar mama mă obliga să îl am mereu prins, dar mie îmi plăcea să îmi simt părul că îmi încadrează fața.

Tot de când este copilul în viața mea aud constant că trebuie să aibă părul prins, bretonul îi intră în ochi, părul îi intră-n ciorbă, că părul lung se ține în elastic, că fața trebuie să fie liberă, că de ce am decis să îi fac breton, de parcă copilul e prea cretin pentru a-și dori lucruri.

De unde oare teama aceasta pentru păr? E deja clar că părul nu strică vederea așa cum se vehicula pe vremuri, ochiul se adaptează. Și oricum atârnă peste ploape câte șuvițe de păr, nu o placă betonată de să nu mai vezi nimic. Și totuși există această frică de păr.

Părul care în unele culturi este tratat regește, nu se taie, se afumă, are anumite semnificații, la noi este ceva de speriat.

Probabil că tot din trecutul ăsta care nu ne dă pace ni se trage. Pare că ce a existat de dinainte de comunism a fost șters cu buretele din memoria colectivă și a rămas tot haosul creat de perioada comunistă. Că acolo trebuia să ai cordeluță pe cap, să șezi frumos, să ți se vadă fața, să faci impresie bună, aparențe cum ar veni. Acum aparențele sunt pe FB, atunci erau live.

Nu vă imaginați că mă iau iar de vârstinci cu gândirea lor învechită și neadaptabilă, am întâlnit mulți oameni tineri care încă trăiesc în aceleași concepții.

Na, că eram gata să închei fără să menționez diferențele dintre băieți și fete. Ați observat că băieții trebuie tunși pentru că altfel le este cald cu părul lung, pe când fetelor nu le este cald cu părul până la șale? Important este să fie strâns legat în coadă. Băieții au scalpul mai sensibil și li se face cald mai repede? Poate că de aia îi și părăsește părul la maturitate, numai zic.

Dacă ne este atât de frică de păr că ne orbește, oare ce alte frici mai avem că propriul corp ne vrea răul?

Cele mai paroase animale din lume
Featured

Cartea mea preferată

Am fost întrebată recent care este cartea pe care eu o prefer. Acea carte pe care o iubesc din interiorul ființei mele. Acea carte la care mă întorc cu drag și pe care o citesc iar și iar și iar.

Și am avut un blocaj.

Pentru că eu ador atât de multe cărți.

Iubesc atât de multe scrieri încât îmi este greu să aleg.

Însă până acum nu a venit acea carte pe care să vreau să o citesc și să o recitesc iar și iar.

Am citit, am aflat, am descoperit, am primit și am trecut la urmatoarea care îmi poate oferi ceva nou.

Noutatea este termenul care definește relația mea cu cărțile.

Și cum să o aleg pe ea, unica, dintre atât de multe frumuseți literare?

Kristin Hannah îmi oferă de fiecare dată acel prag pishologic care mă pune în scenariul lui da, chiar cum ar fi dacă?

Agnes Martin-Lugand mă transpune în lumea perfectă și decăzută a unor vieți cu final fericit.

Petronela Rotar mi-a oferit prin Orbi o vastă lecție psihologică îmbracată într-o poveste de iubire cu multă suferință și rupturi din adâncurile ființei.

Atât de multe thrillere foarte bine documentate mi-au încântat retina și câteva Sf-uri foarte bine imaginate mi-au bucurat timpul dedicat lecturii.

Cum să aleg cea mai bună carte dintre toate citite și care au avut menirea de a mă descoperi pe mine cea ascunsă în unghere întunecate? Fiecare a schimbat câte ceva. A lăsat câte ceva diferit. A oferit câte ceva care m-a scos la lumină.

Dintre ce să aleg? Cum să le împart?

Așa că am decretat: cartea mea preferată va fi cartea pe care o voi citi de mai multe ori în această viață. Până atunci, iubesc toate cărțile.

Aveți vreo astfel de carte pe care să o puteți pune pe piedestalul preferinței?

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Tu ai încredere în cei din jurul tău?

Ce este încrederea?

Pe lângă încrederea în tine, în forțele proprii care vine din stimă și din respect de sine, mai este și încrederea în ceilalți.

Am încredere că soțul meu mă va face fericită.

Am încredere că al meu copil va mânca ciocolată doar atât cât trebuie și nu va exagera.

Am încredere că prietenii nu mă vor dezamăgi.

Am încredere că fiecare își va face rolul foarte bine și eu nu voi avea de suferit.

De fapt nu este așa.

Fericirea mea nu trebuie să depindă de nimeni. Iar copilul va mânca exact câtă ciocolată îi va dori sufletul dacă va avea la liber. Iar treaba prietenilor mei nu este aceea de a merge pe sârmă pe lângă mine ca să nu mă deranjeze.

Încrederea în ceilalți este de fapt capacitatea de a ceda controlul, de a renunța la acel control care mă face scorțoasă, rigidă, atotștiutoare, cunoscătoare, cu un băț înfipt în fund în concluzie.

Încrederea în ceilalți constă în a-mi arăta vulnerabilitatea, sensibilitatea și a le oferi lor puterea de a decide ce să facă cu ele. Pot alege să mă rănească sau pot alege să mă accepte.

Nu le cedau celorlalți puterea mea când îmi arăt vulnerabilitatea. Îmi păstrez puterea pentru că deja am ajuns în punctul în care știu cum să mă ridic atunci când cad.

În final ajung să am încredere în acei oameni în care știu că atunci când eu sunt vulnerabilă și ei au puterea de a mă răni, nu o vor face, tocmai pentru că am investit în aceste relații și tocmai pentru că am ales să mă arăt așa cum sunt.

Am încredere în oameni că iau deciziile corecte atunci când sunt lăsați să o facă.

Am încredere că sunt fericită în preajma oamenilor pentru că am ales să fiu.

Nu stransfer puterea nimănui, este a mea și pentru mine.

De la ce m-am luat când azi toată lumea este cu black-ul în brațe? Cred că de la ce tot citesc în ultima vreme și de la o discuție care a rămas într-un ungher al minții mele.

Cum sunt eu?

În control. Vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune. Sunt puternică pentru că nu cedez nimic, dar poate ar fi cazul să învăț să o fac.

Tu cum ești?

Featured

Cât de mare este o salată mică?

Mă tot învârt într-un picior și mă tot gândesc dacă și cum să mai scriu texte cu aspect negativ. Dar parcă prea mă duc într-o bulă în care mă tot regăsesc ca apoi să mă sperie realitatea când dau jos ochelarii de cal.

Eu știu că sunt multe restaurante și cafenele, baruri și cum s-or mai numi care funcționează stas. Care pentru administratori sunt importante acele aspecte în care ei nu fac rabat de la curățenie, bun simț, responsabilitate.

Însă sunt și atât de mulți cei care sunt altfel. Unde pânzele de păianjen sunt clienți mai fideli decât clienții pe două picioare și unde interesul față de client scade pe măsură ce localul devine din ce în ce mai aglomerat.

După ce atât s-a plâns industria aceasta a ospitalității cum că autoritățile îi lasă pe drumuri, că pandemia îi lasă muritori de foame, mă așteptam să își dea real interesul în interacțiunea cu clientul.

După ce pe interneți atât de mulți oameni s-au plân de servicii, de interacțiune, de curățenie, de lipsa de respect, mă așteptam să găsesc la fața locului și altceva în afară de contra replică și scuze din on-line.

Am fost recent la un restaurant. În Sinaia. Am fost cu familia, m-am simțit bine indiferent de condițiile oferite. Aveam opțiunea de a ne ridica și a pleca. Am ales să rămânem, ospătarul a fost extrem de drăguț deși lipsurile erau multe. Am ales să mă simt bine și să nu mă las copleșită de aoleu pe ce am dat banii pentru că am mai fost acolo și cu alte ocazii și singurul pejudiciu adus, a fost către mine. Însă asta nu înseamnă că nu pot semnala ce se întâmplă acolo în industria extrem de afectată în ultimii ani și care totuși nu își schimbă metehnele.

Mă surprinde din ce în ce mai des ce înțeleg locarurile prin salată atunci când este inclusă în meniu, dar și atunci când este comandată separat. Care este conceptul salatei? Care este rostul ei? Nu mă aștept să primesc chiar un castron plin cu salată așa cum îmi place mie că deja devine un fel în sine, iar eu aici vorbesc de salata de însoțire a unui fel de mâncare. Însă categoric nu mă aștept nici ca atunci când cer o salată asortată de murături să alerg în castron după un vârf de morcov cât buricul degetului mic, completat cu o fâșie de gogoșar, trei rondele mici de castravete murat cât moneda de 1 ban și o unică felie de varză murată tăiată fășii frumos cât să salveze situația și să nu pară prea gol un castron prea mare pentru o salată atât de mică. Un produs ce a costat 10 lei și care cu tot cu apa și sarea și munca depuse pentru conservare ar duce la un cost de 2 lei cu indulgență.

La fel nu înțeleg nici de ce atunci când există în meniu salata deja inclusă la preparatul pe care îl doresc, primesc de fapt 2 jumătăți de felii. De când o salată de castraveți se transformă într-o singură felie de castravete și aia dată pe din două ca să aducă o completare, se numește tot salată?

Ori așteptările mele au crescut prea mult, ori unii caută să își numere profitul la final de program cu orice chip.

Nu zic eu că am dreptate, poate fix așa înseamnă salată în limbaj de local și nu știu eu. Dar, parcă tot aș vrea să știu ca să aleg să îmi mănânc salata acasă și să îmi satisfac pofta dacă altfel nu se poate.

Altfel, zona montană este frumoasă în orice anotimp.

Ca să îmi ajungă și să nu mai am motive să mă vaiet.
Featured

Șocul din casa mea. Sau șocul din termometru mai bine zis.

Iarna trecută când erau gerurile alea mari, așa cam după sărbătorile de iarnă, aveam în termometru 18 grade, ba chiar în momentele cele mai fericite din zi, chiar 17, dar aceste momente erau rare. Eram blindată bine, flaușată și plușată toată și aproape că îmi lipisem pătura de mine în pauzele de la aerul condiționat care avea menirea să mai urce gradele în aerul inspirat.

Cam în același ton optimist am început și actualul sezon rece. Noroc până acum de temperaturile blânde și cu faptul că au fost doar câteva excepții în care am lipit pătura de mine, altfel a fost rezonabil.

Nu vă puteți imagina ce uimire a fost pe fața mea când am intrat duminică seara în casă și am văzut în termometru aproape 25 de grade. N-am mai văzut gradele acestea de astă vară când le scădeam de la 40 cu aerul condiționat. Pe răcire de data aceasta.

Acum stau în casă în tricou cu mânecă scurtă, nu mă grăbesc noaptea să îmi pun pătura peste cap și nu îmi mai clănțăne dinții. Adică normalitatea pentru care sunt recunoscătoare și pe care am ajuns să o ridic la rang de slăvire.

Nu aceeași părere am și despre apa caldă care când e când nu e. Nici acum nu am deconectat boilerul și nu folosim apa caldă de pe țeavă pentru că nu prezintă încredere. Îmi dau seama dacă este apă caldă dacă seara se aude pe undeva pe conductă apa care curge. Când este liniște pe țeavă este clar că nu este apă. Nu știu cum de toți vecinii știu exact când este sau nu apa caldă pentru că doar eu probam apa și o lăsam să curgă în speranța că se încălzește. Acum când la ei este liniște, la mine curge apa. Caldă. O soluție de compromis.

Și apa caldă intră tot la normalitate, dar încerc să mă adaptez la azi. Gata, nu va mai fi niciun text cu văicăreală că tremur de frig în casă pentru că gata, frigul fuse și se duse.

24.5 grade tronează pe termometrul meu, mărturie că lucrurile funcționează chiar dacă temperaturile sunt în scădere.

woman in grey jacket
Photo by Matt Hardy on Pexels.com
Featured

Casele expres au sosit în România! Sau cum să tragem de oameni în magazine.

Nu știu dacă se vrea a se renunța la casele de marcat clasice în marile magazine, dar ar fi bine ca înainte să facă asta să se asigure că acele case expres chiar funcționează.

Am avut câteva experiente și în Auchan, dar mai ales în Kaufland cu casele expres unde s-au blocat cântarul, aplicația, mama răniților și tot arsenalul. Am așteptat de a venit X, apoi Y, apoi iar X, ca Z să fie autorizat să deblocheze ce se blocase din motive necunoscute. A durat totul atât de mult că mai bine stăteam la coadă și eram gata mai repede. Așa că eu ocolesc casele expres. Pentru că nu am răbdare și nervi să stau să mă holbez la ceva ce nu funcționează.

Doar că aceste case nu vor să mă ocolească pe mine. Angajații care supervizează aceste case efectiv trag de tine prin magazin să mergi să îți scanezi produsele acolo. În Auchan chiar te ceartă că sunt casele libere și tu cetățeanul care ai vărsat sutele de lei în magazin ești prost și stai la coada de la casa clasică.

În Kaufland sunt mai diplomați, vin la coadă și încearcă insistent să te convingă. Dar haideți că e liber. Am picat într-o plasă din asta cu haide-ți că e liber de am plecat de la coada de la casa clasică și am ajuns să stau la coada la casele expres, că nu era chiar liber. Și nu mergea nici chiar atât de repede pe cât speram.

De unde vine această insistență? De ce trag de oameni prin magazine să utilizeze casele expres? Pentru familiarizare? De ce trebuie să îmi fac eu nervi cu ceva care nu funcționează cum trebuie doar pentru că ei sunt în teste? Mă depășește situația. Aaa merge stas, nu se blochează, îmi recunoaște toate produsele, ok, poate fi timp câștigat, dar în acest moment nu prea este.

Pe lângă faptul că mă simt agasată și sâcâită, mai trebuie să fac și conversație, haideți veniți, nu merg, e liber, mulțumesc, eu aici în 2 min am și ieșit.

Este o practică ceva cam agresivă pentru gustul meu.

Pățirăți?

Featured

Schimbarea orei – un rău atât de necesar. Oare?

Stau turcește pe pat cu spatele sprijinit de o pernă și privesc pe geam. E mohorât și umed, din când în când mai aud câte o răpăială  de apă pe acoperișul casei. O ceață difuză învăluie atmosfera. Era bună ceața asta mai acu câteva zile când sculptam dovleci.

Ce surpinzătoare este natura! O ciocănitoare hotărâtă se agită-n sus și-n jos pe copacul din fața geamului. Cât admir pasărea sârguincioasă care-și face de lucru cu copacul bătrân, mai apare o ciocănitoare. Mă gândesc că e tare bolnav acel copac de două păsări își fac de lucuru cu el. Sau poate e doar preventiv ca să îl țină sănătos? Nu știu. Așa o fi și la oameni? Oare ce facem noi preventiv ne ține sănătatea în parametrii buni? Nici asta nu știu.

Îmi pun căștile să ascult ceva să îmi liniștesc mintea, însă renunț repede când aud iar ploaia pe acoperiș. Iubesc zgomotul acesta, muzica naturii. Aș sta așa nemișcată să tot aud cum picură sau cum răpăie apa, să văd cum se prelinge pe frunze ce se mai țin pe creangă printr-o membrană slăbită.

Astăzi sunt și eu învăluită în ceață cum sunt copacii de afară. Sunt confuză, dereglată, mă preling pe lângă mine. Dorm prost de vreo 2 nopți. Ori puțin și insuficient, ori mult și întrerupt.

Nu înțeleg schimbatul orei. Nu înțeleg nici când trecem la ora de vară, nici când trecem la ora de iarnă. Se schimbă ora pe ceas, uneori automat, alteori manual. Am ceasuri care au rămas cu ora veche, în alt timp, am ceas care ține pasul cu schimbarea. Numai eu nu mă mai adaptez. Mă sfărâm în bucățele până mă așez la loc în noul timp. Sunt obosită, fără energie, melancolică și debusolată.

La absolut fiecare trecere din aceasta în care timpul se dilată și se compactă simultan mă întreb retoric, ce naiba a fost în capul ăluia de a făcut această trecere?

Înainte să înceapă pandemia se hotărâseră că nu se mai schimbă nimic, că se decide o oră și aia e. A venit pandemia și treaba s-a suspendat. Până când?

 Sper că asta a fost ultima rotiță întoarsă.

gold and white analog watch
Photo by Tima Miroshnichenko on Pexels.com
Featured

Am citit: Biblioteca de la miezul nopții – Matt Haig

Cum a picat ea cartea aceasta în mâinile mele fix și exact în perioada în care eu citesc destul de tematic treburi ce țin de univers și de tărâmul magic. Și ce este și mai curios este că totuși acest roman este unul beletristic. Și tot se leagă cu cele ce ține de magie. Curios tare.

Biblioteca de la miezul nopții este o carte captivantă, nu plictisește, pe mine cel puțin nu m-a plictisit, extraordinar de creativă, am admirat cu toată ființa mea autorul care a livrat un produs atât de bun.

O să dau din casă așa pe scurt: o doamnă decedează sau semi-decedează și i se dă șansa să probeze mai multe vieți, posibile universuri paralele ca să decidă în care se simte cel mai bine și care este universul care i se potrivește ținând cont că în viața sa originală era tare dezamăgită. Și aici vine frumusețea acestei cărți, autorul a reușit să prezinte în capitole scurte mai multe vieți paralele, mai multe universuri, mai multe posibilități ale aceleiași persoane. Mână de aur Matt Haig vă spun!

Și am stat eu așa ș-am cugetat în timp ce mă uitam cum pâlpâia un foc și eu ședeam pe-o blană de oaie, măi dar cum ar fi? Cum ar fi să ai posibilitatea chiar așa să alegi alt drum, ăla care îți convine ție. Deși pare dificil să te insinuezi într-o viață deja formată pentru că ești tu și nu prea, ai alte decizii luate, alți prieteni, cunoști alți oameni și ție îți lipsesc piese esențiale din informații. Dar chiar și așa. Cum ar fi să ai ocazia să te duci pe alt drum? Cum ar fi viața mea dacă la 19 ani aș fi mers la Facultatea de Drept și nu la Jurnalism Relații Publice și Publicitate? Acum aș fi fost într-o sală de judecată în loc să stau să bat la tastatură?

Cum ar fi viața mea dacă aș fi bătut cu pumnul în masă acum hăt ani când lucram la Curierul Național și aș fi zis colegului reporter că este idiot chiar dacă are experiență de muncă, nu este profesionist și nu m-aș fi dat înapoi cu coada între picioare, ba chiar fugind de greul care îmi apăruse în față? Acum aș fi fost un jurnalist mediocru sau de succes în loc să bat la tastatură pe un blog anonim?

Nu m-am gânsit prea mult la aceste persepctive, în realitate nu pot schimba trecutul și dacă aș putea aș alege să nu o fac. Deși au fost multe dăți în care mi-a fost greu și am fost rătăcită pe drumul acesta al vieții, îmi place unde sunt acum. Plus că în această perioadă a vieții mele încerc să trăiesc mult mai mult în prezent și spre deloc în trecut și prea puțin în viitor. Am zis că încerc, nu și că reușesc cu succes. Prin urmare nu mă întorc în trecut și nu mă întreb ce ar fi dacă și cum ar fi fost dacă. M-aș lăsa să alunec pe o pantă mult prea alunecoasă fără să știu dacă drumul înapoi îmi mai este la îndemână.

În plus, undeva de pe la jumătatea cărții am intuit corect cam care este viața pe care și-o alege în final și personajul din carte. Și m-am bucurat că a ales să îndrepte lucrurile în propria-i viață decât să fugă de ea.

Tu în ce viață ai fi vrut să trăiești?

Featured

Nu ai voie să te încălzești de la aragaz

Nu e bine să urmărești știrile că te umpli de panici, frici și alte cele de la știrile transmise pe un ton atât de alarmist că ai impresia că vine sfârșitul lumii chiar acum. Și mai ales că nici nu mai ai scăpare. Cu toate acestea tot e bine să te uiți la știri că te mai umpli de niște indignare și îți mai vine să te duci să le dai câte una la 00 celor care ne conduc, dar bine că nu ai cui că și așa ce nevoie să avem noi de guvern și stabilitate politică și uite așa mai scapi și de vreo pedeapsă capitală că ai zdrobit ouăle celor care sunt incompetenți.

Urmăream aseară știrile despre o familie de la noi din țară care au murit intoxicați pentru că oamenii au dat drumul la aragaz să se încălzească, au închis toate geamurile și s-au dus la culcare. S-a dus tot oxigenul, emanațiile de gaz au fost fatale. Oamenii voiau căldură, voiau confort, voiau să le fie bine. Cam cum vrem toți care trăim în țara asta și nu avem.

Un ofițer de poliție a declarat, ca să se încheie știrea că au și un punct de vedere de la un oficial, cum că este interzisă prin lege încălzirea de la aragaz.

Dacă până în acest moment îmi era milă de oameni și îmi părea rău pentru ce au pățit pentru că și-au dorit normalitate, în acest moment mi-a venit să sparg televizorul. Nu am făcut-o pentru că televizorul nu mi-a făcut nimic și eu nici nu sunt genul agresiv, doar în mintea mea mai devin uneori un luptător feroce.

Dacă acolo în blocul acela se producea vreo explozie de la acumularea de gaz, vina era a acelor oameni care au vrut să le fie și lor cald. Vina celor care au adus țara în mizeria asta nu este niciodată. Nimeni nu plătește și nu răspunde pentru halul în care trăim noi în anul 2021, adică cel mai avansat din istoria noastră recentă, cel mai modern, cel mai avantajos și noi trăim ca în epoca de piatră.

Nimeni nu este tras de mânecă pentru că am ajuns în 2021 să ne spălăm la lighean în timp ce râdem de cei care au wc-ul în fundul curții și îi tragem de mânecă pentru că nu sunt moderni și europeni. Nimeni nu dă o explicație pentru cum am ajuns ca în 2021 să ne înghețe respirația în casă de frig pentru că asta este situația și trebuie să înțelegem. Că de ce am ajuns aici?

De-a lungul timpului a tot trebuit să înțelegem. Să înțelegem și să acceptăm. Că nu s-a făcut de 30 și de ani și acum suntem unde suntem. Cine nu a făcut de 30 și de ani? Hai să îi luăm pe degete, să îi numărăm. Cine trebuia să se ocupe până acum? Ce primar? Care ministru? Hai la raport.

Nu avem justiție, nu există nicio autoritate care să lupte pentru interesele poporului.

Aș vrea să nu vină nimeni acum cu ieșiți în stradă dacă nu vă convine pentru că aceste evenimente ne-au arătat că nu rezolvă nimic ieșitul în stradă. Și oricum nici nu avem cui să cerem socoteală mai exact că guvernul are pretenții de jocuri politice în plină pandemie.

Și aș mai vrea să nu vină nimeni nici cu aveți grijă pe cine votați că din cauza votanților suntem unde suntem. M-am săturat de placa asta uzată. Nu! Suntem aici și în această situație tocmai pentru că nu avem aleși demni de aceste funcții. Este acolo o mare cloacă ce nu face altceva decât să se schimbe între ei și să instruiască oameni noi tot in stilul caracatiței. Pur și simplu nu ai pe cine să votezi ca să fii sigur că este pentru popor.

Știu și eu că se fac jocuri politice peste tot în lume însă nu știu câte alte țări își lasă oamenii să moară la propriu din cauza frigului în case.

Nu, nu merg eu să îmi depun candidatura pe undeva ca să fac din rahat brici, eu nu sunt om politic și nici nu îmi doresc să fiu. Însă avem o clasă politică, oameni care își doresc să fie acolo, oameni care se pregătesc să fie politicieni. Atunci eu mă aștept să văd cum fac ceva și schimbă țara în bine și nu în răul în care am ajuns acum.

Știu: bla bla bla!

person wearing gray and white socks near brown fireplace
Photo by Taryn Elliott on Pexels.com
Featured

Cine a inventat jucatul pe podea sigur-sigur nu avea copii

Ca orice părinte responsabil am citit și eu dacă nu toate cărțile de parenting, măcar pe cele mai multe dintre ele. Și tot nu m-am oprit. Copilul tot crește… cine s-ar fi gândit că odată ce mi-am făcut treaba și am am creat, purtat, crescut în mine, treaba mea nu se termină la naștere.

Am înțeles eu din toate cărțile astea cum că joaca este esențială. Ei, esențială, de-a dreptul vitală.

Eu care sunt atât de dornică de joacă încât m-ar lua instant somnul dacă nu mi-aș ascunde căscatul și lispa de entuziasm, am înțeles importanța jocului și am procedat întocmai. Păi nu sunt eu părinte model? Model nu, dar părinte sunt, vă spun cu mâna pe inimă.

Prin urmare eu am luat ad-literam ce au zis oamenii ăștia prin cărțile lor de specialitate și mai ales ce au cules și reprodus toate blogurile care promovează parenting-ul corect în țara noastră. Măi și toți, dar toți au zis: așază-te pe podea și joacă-te cu copilul.

Unul n-a fost să spună să mă așez la masă, ori pe canapea în timp ce stau sprijinită comod de o pernă pufoasă. Nuuu, toți au dat-o cu podeaua.

Și m-am așezat ce să fac, doar nu era să nenorocesc pe viață copilul și să nu îi ofer dezvoltarea optimă obținută prin joacă.

Măi oameni buni, recent părinți, voi mai aveți o șansă să scăpați întregi la șale. Vă spun sincer că oamenii ăia de scriseră cărți deștepte nu s-au gândit o secundă că ai o vârstă când naști copilul și o cu totul altă vârstă când are copilul 3 ani sau 5 sau mai adunați și singuri.

Că în cazul meu care mă joc pe podea de aproape cinci ani de nu mai conving copilul că avem și masă în casă și canapea, suntem oameni serioși, avem pe ce să șadem, tot la podea ajung. La proriu. Noi tot pe jos ne jucăm fie vremea cât de rea, vorba cântecului. Că așa a citit mumă-sa copilului în n-șpe cărți și atât a dus-o capul ca acum să bocească pe interneți că o dor șalele și ar vrea să se mai joace și la o masă stând pe scaun că tare mai amorțesc toate cele. Cum zicea cineva recent că noi nu mai știm să stăm jos. Eu clar nu!

Se revoltă coloana din mine care este strâmbă în multe feluri, arcuită și curbată, se revoltă gleznele care îmi amorțesc, urlă fundul care se bătătorește de la podeaua tare. Declar război jucatului pe podea. Mă duc să întind un covor pufos, o pătură și trei perne că mă așteaptă un joc de echilibru.

Și nu uitați, podeaua este tare, indiferent de ce spun specialiștii.

an elderly man playing chess with his granddaughter
Photo by SHVETS production on Pexels.com
Featured

Timpul trece prea repede pentru că nu trăim în prezent

Tot zicem noi de ceva vreme cum că timpul zboară foarte repede. Că azi e luni, ai clipit și mâine este vineri. Că anul se duce mai rapid decât se duc colăceii din jurul burții. Că mai că nu-ți vine să mai închizi ochii pentru că nu știi în ce zi te mai trezești. Timpul și-a grăbit ritmul. Oare unde s-o grăbi așa tare?

După ce am ascultat destul de multe podcast-uri ale celor de la mind architect și am și citit ceva cărți pe subiectul minții, mi-am dat seama că timpul trece foarte greu când ești prezent. Și când trăiești în prezent. Noi trăim în mare parte în trecut și în viitor, mai deloc în prezent și atunci timpul zboară imediat. Pentru că așa este mintea construită, să meargă în trecut să caute probleme care au rămas nerezolvate și să încerce să găsească soluții.

 Ohoo de câte ori nu m-am trezit eu înapoi la acea discuție rămasă nelămurită încercând să îi dau alte nuanțe, să o duc în altă direcție. Și de câte ori nu m-am proiectat în viitor creând alte scenarii, creând așteptări, punând bazele dezamăgirii. Și trăind tot timpul între trecut și viitor nu am mai știut când a trecut clipa de acum, unde s-a dus. Unde se grăbește timpul ăsta? Pai acolo, ori în trecut, ori în viitor.

Mintea trebuie păzită. Ținută pe loc, aici. Ceea ce este teribil de dificil.

Eckhart Tolle spune că nu putem schimba nici trecutul, nici viitorul și atunci de ce să nu trăim în prezent. Viitorul poate fi influențat prin acțiunile din prezent, dar în trecut cu siguranță nu mai poți interveni.

 Și atunci de ce ne tot întoarcem la trecut?

Pentru că sunt acolo lucruri care ne dor, care ne râcâie, care au rămas nerezolvate. Care își cer dreptul să iasă la suprafață. Și putem face și așa. Putem merge în terapie, scurmăm în tot gunoiul, devenim pentru o vreme ne-oameni și sperăm că înțelegem trecutul ca să putem trăi în prezent. Sau putem să acceptăm că nu îl putem schimba, să îl acceptam cu tot ce ne-a adus fără să îl mai zgândărim și să trăim în prezent.

Cum este mai ușor?

Nici cum. Este dificil pe orice drum o apuci, însă varinta în care îți accepți pur și simplu trecutul este mai puțin dureroasă.

Paul Olteanu spune că mintea face toate aceste lucruri pentru că asta face ea de peste două sute cincizeci de milioane de ani, ne păzește și ne ține în viață, este scopul ei principal. Nu a înțeles că lumea modernă nu mai este atât de periculoasă ca în preistorie. De fapt asta nu este adevărat. Lumea modernă este periculoasă, dar nu ca în preistorie. Sunt șanse spre zero ca într-o metropolă să te atace leul, însă sunt șanse spre aproape sută la sută să te atace un virus. Mintea nu are când să iasă din starea de alertă. Doar ținând-o în prezent o mai lăsăm să se odihnească. Iar asta dragii și dragele mele este al naibii de dificil.

Să fiți prezenți!

man people woman art
Photo by Nadezhda Moryak on Pexels.com
Featured

Mi-am dat seama că rosteam rugile greșit

În ultimii ani, dar mai ales și mai ales de iarna trecută mă tot rog.

 Te rog Universule, dă să am apă caldă să mă mai spăl și eu ca lumea și nu doar să mă înmoi oleacă în apa aia încălzită pe aragaz.

Dă Doamne să vină căldura în calorifere că anunță ăștia în fiecare an geruri mari de prin ianuarie și n-aș vrea să fac țurțuri stând în casă.

Dă, dă, te rog, te rog și tot așa.

Mi-am dat seama că Doamne are treburi mai importante decât căldura mea din calorifer și că Universul se ocupă cu altfel de cereri.

Acum sunt puțin răuță, dar doar așa de amorul artei că sezonul trecut iernatic, din luna februarie am avut și căldură în calorifere și apă caldă la robinet. Ce bine că se încălzise și afară de ajunsesem să sărim de 24 de grade în casă. Știu, nici așa n-a fost bine. Tare nemulțumit românul ăsta, cine să îl mai înțeleagă.

Zilele acestea când în sfârșit am simțit și eu că este toamnă, când afară a fost cald și plăcut exact așa cum este toamna, cu frunze atât de colorate ce îmi bucură ochii, când nu mai scade temperatura la 18 grade doar pentru că am deschis două geamuri, când am 21 de grade în termometru fără nicio ajustare din partea mea, mi-am dat seama că m-am rugat greșit.

Dă Doamne să nu vină geruri mari și nici troiene de netrecut, să fie afară ca acum, cu zile calde și însorite, să devină tricoul uniforma mea de zi cu zi ca să am cald și în casă. Lasă Doamne, nu te ocupa și de apă că mai scot niște oale pe balcon să se încălzească de la soarele acesta cald și darnic. Și nu îți face griji dacă de la ruga mea se topește de tot calota glaciară, am auzit că se iau măsuri anti-poluare.

Mulțumesc!

silhouette of person riding skateboard during sunset
Photo by Liam Bolduc on Pexels.com
Featured

În așteptarea restricțiilor

Îmi vine acum să scriu o satiră, să mai fac muțin mișto, să mai râdem, să mai destind niște frunți….doar că nu îmi vine.

A ieșit aseară Președintele acestei țări și ne-a anunțat în linii mari ce au discutat o oră și jumătate în ședință cu fostul/demisul/actualul Prim-Ministru și restul Miniștrilor în aceeași situație dintr-un guvern existent-inexistent. Adică așa parcă e ca să nu fie.

Nu mai spun și eu că prin primăvară-început de vară toți dădeau pandemia dusă și cu bagajele făcute și ne asigurau că putem sta cu burta la soare înghesuiți ca sardinele, dar pe plajă și pe faleză, că au tot spus atâția.

Ceea ce nu prea înțeleg eu este de ce a anunțat niște măsuri care deja există. Aa sau o fi fost reamintire până vin restricțiile alea mari?

Pe lângă vacanța care începe de luni din data de 25 oct. și este pentru toți școlarii și durează două săptămâni, restul, cam erau. Masca era obligatorie peste tot și pentru toată lumea, la evenimente și cinematografe intrau doar cei cu certificate. Nimic nou. Aștept deciziile ălea mari.

Părerea mea, știți aia necerută, dar pe care eu o las aici oricum, ar trebui o carantină generală acum pentru toată lumea. Aia e, economie, ne-economie, până acum se pare că nu ne-a păsat prea tare de economie ca acum să ne amintim de ea. Și cu toată starea de urgență dacă ar fi să fie, dar nu cred că au atâta curaj aleșii noștri, nu cred că ar avea succes, poate doar dacă fiecare ușă de bloc ar fi păzită cu câte un tanc, altfel nu cred.

În starea de urgență trecută, la mine aici în fața blocului o adunătură de oameni beau alcool și stăteau la povești în absolut fiecare seară. Dacă ieși acum pe stradă masca este ceva extrem de opțional chiar dacă este aglomerat. În locurile de joacă nu ne pasă nici de alți adulți, nici de copii ai altora pentru că nu ne pasă nici de noi și nici de propriul copil. Așa văd eu lucrurile, dacă îți este greu să porți mască, nu îți pasă nici de mine, nici de tine. Nici de copilul tău, nici de al meu. Nu îți pasă.

Parcă mă văd că iau iar drumul munților de data următoare când mai întrebați de mine o să aflați că am învățat să vorbesc cu ursul. Fără să îmi dea o labă peste ochi.

Știți vorba aia cum că niciodată nu este prea târziu? Să sperăm că se aplică.

view of city street
Photo by IKRAM shaari on Pexels.com
Featured

Bucătarul meu personal a trecut la un alt nivel

Am scris pe blog despre oameni pe care îi cunosc și care au și-au început afaceri sau au talente care le suplimentează veniturile. Am scris aici pe blog despre prietena mea care croșetează frumos. Am scris aici pe bșog despre prietena mea care este artist floral. Acum scriu despre sora mea care bucătărește.

Soră-mea, Mihaela, a început să gătească dacă îmi aduc eu bine aminte, cred că de pe la 7 ani. Pe vremea noastră era încurajată munca de orice fel, iar gătitul nu făcea excepție. Când aveam de ales ce treabă prin casă să facem, ea alegea mereu bucătăria și eu curățenia. Ani mai târziu se vede cine bucătărește și cine este obsedat de curățenie.

Acum a venit timpul să se îndrepte spre drumul care probabil îi era predestinat: gătitul!

Și-a deschis o pagină de Facebook unde postează poze cu preparatele pe care le gătește. Colaborează deja cu o firmă de catering pentru prăjituri de casă, iar de ani de zile de sărbătorile de iarnă gătește preparate tradiționale la cerere. O întreagă forfotă la ea în bucătărie.

Preparatele sunt de casă, au gust proaspăt, nu se simte gustul de artificial și nici de chimicale. Ceea ce pentru mine este exact ce trebuie pentru că din punctul meu de vedere așa ar trebui să fie toată mâncarea, cu un gust natural și nu spre plasticul spre care ne îndreptăm cu atâta viteză.

Nu încerc acum să vă conving să cumpărați ceva de la ea. Pur și simplu este un text în care mă laud cu sora mea care a decis și a reușit să iasă din propria-i bulă și să se îndrepte într-o direcție și spre ceva ce îi place. Îi apreciez curajul și determinarea. Mai ales că știu și cât este de dificil să schimbi paradigme, să ieși din papucii confortului, să te expui și să faci schimbări radicale.

Îmi place foarte mult la ea că este diferită de mine. Eu dacă mă uit la o rețetă și doar mi se pare că ar fi complicat de realizat, o fac uitată. Pe când ea se uită pe ingrediente și zice da, fac și eu. Așa a pus murături în stil grecesc doar pentru că i-am adus din Grecia un borcan mic cu murăturile lor care mie mi-au plăcut tare mult. Așa am mâncat papanași delicioși doar pentru că am cerut. Așa am reconstruit împreună (dar mai mult ea cu gătitul eu cu mâncatul) o masă grecească pentru că încă nu mă puteam desprinde de vacanță când am revenit în țară. Așa avem pentru clătite dulcețuri delicioase din nuci verzi ori din frăguțe de pe dealuri pe care nu ajunge orice picior de om. Așa multe altele. Las mai jos câteva poze, nu ca să vă curgă balele, ci ca să mă credeți pe cuvânt că eu sunt om serios aici.

Featured

Cum să vezi frumos într-o mare de urât

Suntem atât de obișnuiți să vedem urâtul din jurul nostru încât uităm să vedem că mai este și frumos pe lângă el. Urâtul, critica, autocritica au crescut în noi și au fost dezvoltate pe măsură ce am trecut prin viață. Atât de mult că au ocupat și locurile ce nu le reveneau.

Nu vă speriați, nu fumez nimic de calitate care să mă facă să nu văd că spitalele gem de pacienți care nu pot respira, ori că firmele de pompe funebre au acum o afacere înfloritoare, ceea ce este bine pentru afacere, chiar dacă atâția alți oameni sunt îndoliați. Simt și frigul din casă. Îl am și eu și trăiesc cu el zi de zi. Mă învârt în pătură atât de mult că mai am puțin și mi-o lipesc pe piele ca parte integrantă din mine. Văd jegul de pe stradă și mizeria care le cade oamenilor din mâini. Văd atât de multe lucruri rele și urâte, nu doar pentru că având o sticlă în fața retinei ar trebui să văd mai bine, ci pentru că așa am muncit cu sârg toată viața la a fi cu critica în ascensiune.

Critica îți întoarce critică!

Așa se pare, că Universul îți întoarce exact ceea ce trimiți spre el. Așa oamenii au ajuns să ducă extremul la negativism, să fie îmbolnăviți înainte de vreme, să nu vadă lumina dintr-un tunel care îi înghite. Nu mai știm să vedem frumos.

Am mers ieri în parc cu copilul și am observat împreună culorile din copaci. Am văzut cum unii pomi aveau toate frunzele galbenele, cum erau nuanțe diferite de verde, cum roșcatul se vălătucea în aer. Ne-am uitat la 5 copaci, fiecare cu câte o culoare și toți împreună formau un peisaj îmbucurător. De pus pe pânză și păstrat întru frumusețe. Cum arată frumosul? Exact așa, ca niște copaci toamna.

Apoi am inspirat adânc un val de aer rece pe care l-am simțit cum se încălzește în interiorul meu. A fost un imbold de energie că mă cam luase somnul și am descoperit eu că încă nu pot dormi pe bancă în parc.

Bucuria mea față de natură a scăzut numărul de infectări într-o zi? Nu!

Dar dacă ieșeam afară și mă plângeam de cât este de frig că și așa tot de la frig ieșisem și mă deranja că pe jos era un covor de frunze, iar ca să traversez trebuie să fac un sprint peste un lac și totul doar mă deranja, ajuta în vreun fel situația curentă din țara noastră? Nu!

Ceea ce înseamnă că și dacă mă bucur și dacă sunt în depresie nu schimb cu nimic mersul lucrurilor pentru că eu sunt doar una. În tot cazul este mai util pentru mine și pentru cei apropiați mie să fiu veselă și zâmbitoare decât să mă vadă în depresie și plină de critică.

În fond, mai spun și specialiștii din multe domenii că o atitudine pozitivă crește barometrul sănătății organismului.

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, încercați să vă analizați o situație care vă demoralizează și de care vă plângeți foarte tare. Când vă veți opri din lamentare și situația respectivă se schimbă.

O zi cu frumos!

red leaf trees near the road
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Dacă mai ține mult valul 4 o să ajungem să ne decapităm pe străzi pentru o mască

Am ieșit ieri din casă după o săptămână. Mai aveam puțin și îmi creșteau crengi prin urechi dacă mai stăteam mult. Așa este când una bucată copil reintră în colectivitate și adună cu multă sârguință tot ce se împarte pe acolo, iar mamă-sa este și mai sârguincioasă și nu lasă copilul să se chinuie singur. Nu am făcut covid, am făcut viroză din asta urâtă de anotimp rece. Dar la cum behăiam și ne curgeau mucii, am ales să stăm în casă la căldură (ya right) să ne facem bine.

Așa se face că ieri am dat cu nasul de frigul de afară. Puțin că a început ploaia și nu eram pregătită că în aer liber mai și plouă, eu mă așteptam ca dincolo de zidurile blocului să găsesc soare blând de toamnă și frunze ruginii în copaci. Nu fu să fie.

Mergând eu așa pe stradă cu masca asamblată bine pe față că așa am înțeles că toată lumea poartă masca pe peste tot, iar eu sunt dintre cei care respectă regulile, încă nici eu nu am aflat de ce țin atât de tare să respect regulile, dar o fac. Însă dacă mai vin multe valuri în pandemia asta o să rămân cam singura care mai respectă ceva.

Mulți, foarte mulți oameni care nu aveau nici măcar urmă de mască pe undeva pe la vedere. Nu mai vorbesc de cei care încă o țin pe sub nas prin magazine. Tot mă nedumerește cum de atâția oameni cum pun piciorul afară din România respectă tot ce impun alte țări, dar nu reușesc să facă treaba asta și în țara în care trăiesc zi de zi. Ciudat, tare ciudat.

Astăzi totuși nu pe oamenii care nu respectă regulile vreau să îi aduc în discuție, ci pe cei care ne conduc și guvernează și orice înseamnă autoritate a statului. Pentru că din cauza unei gestionări defectuase de zeci de ani de zile, oamenii sunt extrem de neîncrezători în tot ce înseamnă stat în țara aceasta. Nu o spun eu, o spun statisticile, dați o căutare pe google dacă chiar vreți să aflați.

Degeaba avem reguli, legi, ordonanțe de urgență și monitor oficial dacă toți au contribuit la o imagine delăsătoare și de neîncredere în instituții.

Ca polițiștii să fie luați în serios vor mai trece încă zeci de ani de spălare a imaginii pentru ca oamenii să își schimbe părerea despre ei.

Ca guvernul să fie beneficieze de încrederea poporului va mai…ei aici nu știu ce va trebui să se întâmple că este așa o negură totală peste tot ce înseamnă guvernanți.

Pentru ca Primarul General să beneficieze de susținere ar trebui ca oamenii să nu mai dârdâie de frig in case, să aibă apă caldă și să nu îi mai devoreze țânțarii. Și nu, nu se rezolvă toată treaba, doar că acestea țin de civilizație și nici nu ar trebui să le mai aducem în discuție, să fie normalitate. Cum să discutăm de progres când noi ne tot împotmolim în țânțari și apă caldă.

Pentru ca Președintele să beneficieze de credibilitate ar trebui chiar să îi pese de populație și să lase naibii deoparte pedagogia politică pentru că a renuțat de mult să mai fie profesor, prin urmare ar trebui să nu se mai poarte ca un profesor răzbunător pe elevii care consideră el că merită o lecție.

Acestea sunt doar câteva aspecte succint radiografiate despre neîncredere, ne-transparență, ne-asumare care au adus oamenii în stadiul în care își bagă picioarele.

Degeaba îi tot arătăm pe oameni cu degetul că nu fac, nu vor, nu acceptă. Degeaba facem glume că știu una, dar nu știu alta. Degeaba râdem de neștiința lor când nimeni nu s-a obosit să investească real în educație. Să investească în comunicare, în transparență, în combaterea știrilor false care împânzesc on-line-ul.

Pentru că la noi în țară este vorba doar despre putere și nu despre oameni. Niciodată despre oameni.

Atât pentru astăzi, de aici din patria mucilor trecuți și a gâtului des-roșit.

competition dispute goats
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

De ce sloganul spălați-vă pe mâini cu apă caldă și săpun mi se pare de o mare ipocrizie.

Pe la începutul anilor 2000 a fost o problemă cu gazele în partea aceea de Capitală numită generic Șoseaua Chitilei, situată în sectorul 1, ăl mai de top sector al nostru.

Problema a fost la modul că nu erau gaze deloc. Niente. Nada. Nichte. Deloc. Dacă lăsam cana cu apă pe masă în bucătărie, la următoarea sorbire era gheață. Oricum, pe gerurile alea nu se putea bea decât apă ușor călduță ca să nu se facă țurțuri până trecea de gât. Era în plină iarnă, ianuarie, iar acum 20 de ani încă nu stăteam în tricou de Crăciun, ceea ce înseamnă că era frig, ger chiar. Nu  mai țin minte care a fost atunci problema, până la urmă nici nu trebuia eu să îmi bat prea tare capul că eram copil. Măi dar așa tare îmi amintesc gerul îndurat de nu vă puteți imagina.

Când mergeam la culcare, mă echipam ca de mers pe pârtie și ne băgam toți sub un teanc de pilote și pături de abia puteam respira de greutatea lor. Aveam în pat sticle cu apă caldă (curent aveam) ca să mai dezmorțească puțin gerul de sub pături.

Evident toată lumea spera că va dura puțin, 1 zi-2 și nu a luat nimeni măsuri de genul un foc mare de tabără în mijlocul casei sau achiziționarea de aeroterme care nu erau chiar așa pe toate drumurile atunci, ca acum. În tot cazul nu exista niciun fel de informare și nimeni nu știa nimic. Pentru a avea mâncare gătită mama gătea noaptea când oamenii nu mai foloseau nicicum gazul și avea la argaz măcar 2 ochiuri funcționale. Pe timp de zi era atâta presiune că puteai ține un ochi pornit pe minimum și în jumătate de oră se încălzea și mâncarea.

Toată treaba asta a durat undeva în jur de o lună. Poate mai puțin, poate mai mult, nu îmi amintesc chiar toate detaliile. Însă îmi amintesc că dimineața ieșeam de sub stratul de pături și mă pregăteam să merg la școală. Adică dădeam jos de pe mine tot echipamentul menit să îmi țină de cald și luam hainele de școală. Că așa era pe vremea aia, nu te duceai la școală în pijamale și nu păsa nimănui că tot cartierul este într-un ger siberian, regulile se respectau.

Mi-am zis atunci că așa frig eu sper să nu mai trăiesc nicicum.

Tocmai de aceea mă găsesc 20 de ani mai târziu, în alt sector al nostru, nu la fel de prosper ca 1, dar promițător, unde de câțiva ani fac frigul în casă la propriu. Nu fac frigul atunci când mă încălzesc cu surse externe care n-au nicio treabă cu căldura furnizată de mult-iubitul stat. Evit să spun cum îi cheamă pe ăia de se ocupă acum cu agentul termic de încălzire pentru că pur și simplu nu mai știu și nici nu îmi mai pasă.

De mai bine de o săptămână am maximum 20 de grade în sufragerie că aici măsor, aici e mai animată treaba. Că dacă intru prin dormitoare care au și pereți exteriori mă ia plânsul. Am reușit să cresc în sufragerie temperatura la 22 de grade când am călcat și de la abur s-a făcut și călduț. Tot e bine că n-am făcut igrasie în casă. Mai reușesc să urc temperatura la 21 de grade când sunt mai multe gadget-uri în funcțiune și mai prestează și ele puțin la confortul termic. Dar cam atât. Când a scăzut temperatura sub acele 20 de grade ce se mențin în mare parte din timp, am mers și am făcut o baie fiartă ca să mă încălzesc. Nu, nu am apă caldă la dispoziția mea când vreau eu, când am nevoie ori chef, nu mă înjurați degeaba. Am pus un boiler mic unde mă pot opări în voie pentru câteva momente.

Vedeți voi diferența pentru mine dintre acum 20 de ani și prezentul pe care îl trăiesc nu există. Nu este niciun fel de evoluție. Acum 20 de ani dârdâiam de frig în casă și îmi îngheța apa în cană, astăzi se întâmplă exact același lucru.

Se fac 2 ani de zile de când ne luptăm cu mizeria asta de pandemie. În aproape 2 ani de zile am auzit îndemnul de a ne spăla pe mâini cu apă caldă și săpun pentru a ne păstra sănătoși, că aproape mă ia cu leșin când aud. În aproape 2 ani de zile am reușit să mă înfurii atât de tare că îmi venea să iau o găleată cu „apa asta caldă” și să o arunc peste toți, dar absolut toți aleșii țării de la primar la președinte ca să vadă și ei cam cât de caldă este apa care face țurțuri când afară este frig.

Dar, nu disper, este în regulă, doar a zis el Nicușor că în alte țări oamenii trăiesc la 20-21 de grade și că este ceva normal, iată s-a rezolvat nu am de ce să mă plâng. Mă mai plâng când or să scoată subvenția de la gigacalorie și costul cu întreținerea o să sară în aer la propriu. Că doar într-o țară civilizată în care zeci de ani nu s-a mișcat niciun tub și nicio țeavă și sunt pierderi imense, să te decizi să scoți subvenția pentru că nu-i așa, populația este bună de plată tot timpul pentru toate eșecurile celor aleși și votați, estea calea cea mai simplă. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva reglementărilor chiar dacă îmi vor afecta bugetul și încă bine, însă sunt împotriva hoției și a incorectitudinii.

Până una alta, pentru pături plușate, pufoase, moi și călduroase lăsați-mi un comentariu și vă spun de unde le puteți cumpăra.

hands coffee hand laptop
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Perfecționistele – Sara Shepard

Că tot am zis să schimb autorul și să mai aduc în prim plan și autori noi. Adică ceva ce nu am mai citit eu ca să nu zic că mă învârt printre un număr limitat de scriitori.

Și nu știu cum se face că în ultima vreme îmi tot pică în mână cărți care au legătură cu adolescența, dacă nu cumva sunt destinate în totalitate adolescenților. Poate că Providența se joacă cu gândurile mele și îmi trimite semnale despre cum va fi când îmi va ajunge copilul adolescent. Ce să zic, să fie bine ca să nu fie rău.

Am citit această carte micuță, drăguță destul de ușor. N-am mai citit de multă vreme o carte sub 500 de pagini, ceea ce este bine că mă ajută să îmi mai destind creierul între cărțile care mă consumă cumva emoțional.

Doar că dacă de obicei mă bucur când am puține pagini de citit, acum am simțit nevoia de mai multe totuși. Povestea m-a lăsat în coadă de pește pentru că este cap de serie, însă eu nu sunt interesată să continui, mă opresc la acest volum, oi afla eu până la urmă cum se termină povestea. Drama a fost suficient cât să îmi stârnească curiozitatea și prin urmare aveam nevoie de mai multe informații.

Romanul se înscrie în categoria Young Adult cu ceva Mistery pe acolo, deși în realitate are mai multă drama și mai puțin mister.

Perfecționistele sunt 5 fete cucuiete care își construiesc o viață aparent perfectă fără ca ele să fie perfecte. Doh! De parcă există perfecțiune pe lume. Cel puțin nu în cea umană. Dacă nu vă pare nimic cunoscut, să știți că mie îmi sună a viața de pe rețelele de socializare unde totul este frumos, perfect, genele stau la locul lor mereu și coafura rezistă orice ar fi.

Personajele sunt multe și planurile se succed, este destul de greu să construiești în jurul a 5 personaje principale plus altele secundare. Istoriile personale ale fetelor sunt suculente și am simțit nevoia să aflu mai multe, mai din straturi, dar cine știe, poate a păstrat câte ceva și pentru celelalte cărți.

Recomand cartea pentru că: are intrigă, are mister, are dramă, creează așteptare, induce către anticipare și mai ales poate duce către subiecte de discuție cu adolescenții din dotare pentru că în roman povestea se duce la suicid, bullying, orientare sexuală.

Spor la descusut limbile adolescenților.

Featured

Deșeurile noastre afectează lumea înconjurătoare în moduri pe care nici măcar nu mi le imaginam.

Mă uitam în după amiaza aceasta cu copilul pe Animal World la ceva emisiune cu animale de prin zone tare îndepărtate. Pe acolo pe unde își cresc puii pinguinii, focile elefant și albatroșii, pe la Antarctica. Adică departe tare. Și sincer spun că era ultimul loc în care m-aș fi gândit că ar fi putut ajunge pet-uri și pungi din plastic.

În locul acesta îndepărtat era o echipă care de ani de zile mergea pe la cuiburile de albatroși când aceștia zburau mii de km pentru a pescui mâncare pentru puii lor și strângea de pe lângă cuiburi ce reușeau păsările să regurgiteze. Sau în cel mai rău caz, cercetau ce le perforase stomacul.

Și avea doamna aceasta o cutie plină cu deșeuri de pe lângă cuiburi. Plină cu sticle din plastic, pungi de diverse dimensiuni, plastice mai tari, dar care plutesc pe apă, scobitori, mănuși tip chirurgicale și am pierdut numărul a ce avea acolo în cutie.

Cum au ajuns toate gunoaiele acestea în oceane nu este greu de imaginat ținând cont că apele se varsă din unele în altele și așa gunoaiele se deplasează cu o viteză greu de urmărit. Că toate aceste gunoaie afectează ecosistemul și viața în general, este iar lesne de închipuit. Dar, că nu există o barieră și că totul se deplasează cu o viteză atât de mare până în cele mai sălbatice colțuri ale lumii, abia asta este greu de imaginat. Cel puțin pentru mine.

Mi-am amintit cum acum aproximativ 10 ani fiind în Bicaz am mers cu vaporașul pe lac. Era curat, priveliștea frumoasă. Vreo 7 ani mai târziu am reluat experiența în același loc și mi-a picat fața când am văzut o apă plină cu gunoi. Nu era vorba că era gunoi doar acolo la mal puțin până te mai îndepărtai în larg. Nu! Era peste tot plin de gunoi, de pet-uri, de ambalaje. Priveliștea aceea frumoasă pălea când te uitai în apă și nu vedeai apă.

Din păcate acolo se îndreaptă lucrurile și din ce în ce mai repede. Contaminăm ape, dezgolim păduri, otrăvim vietăți care se luptă să trăiască în mediul pe care noi îl oferim nu doar lor, cât și urmașilor noștri. Cum și de ce am ajuns în acest punct? Cel mai probabil de la globalizare și industrializare și consumerism. Toate acestea vin la pachet cu lipsa educației. Educația aceea care în loc să evolueze și să înflorească, din păcate a involuat atât de tare că mai avem puțin și ne întoarcem la omul cavernelor. Măcar el nu avea plastic.  Și nici doze.

Evident că ce spun eu aici este prea puțin într-o lume prea mare. Și că dacă n-au reușit să ia măsuri concrete și sustenabile nici mai marii lumii, eu cu siguranță nu răstorn niciun car. Însă fiecare câte puțin prin aportul propriu poate contribui cât de puțin la lumea înconjurătoare.

Am mai spus aici, eu niciodată nu arunc gunoi pe jos, absolut niciodată. Dacă nu am coș, îmi țin gunoiul până îl pot arunca unde este amenajat. În locurile de joacă strâng de pe jos deși îmi produce foarte multă silă, dar mai degrabă eu cu silă decât copil atras de gunoaie. Acum lucrez la partea cu chimicalele care mi-au acaparat dulapul cu detergenți. Și ușor încerc să schimb multe dintre obiceiurile pe care le-am dobândit pe parcursul trecerii timpului.

Nu schimb lumea, sunt conștientă de treaba aceasta, însă pun umărul la o lume mai bună și pot doar să sper că urma mea va aduce puțin mai bine măcar pentru descendenții mei.

Vă invit la responsabilitate.

two pink flamingos
Photo by Simon Berger on Pexels.com
Featured

De-a șoarecele și pisica

Suntem în acest scenariu al valului 4 al pandemiei. Tot e bine că încă mai putem număra în ce val suntem. Rata de infectare a sărit de zece la o mie numai în Capitală. Paturi la ATI nu mai sunt, dar bine că au promis că vor suplimenta în zilele următoare. S-au interzis iar operațiile care nu sunt urgente. Că altfel omul se mai operează și de distracție că e sadic și îi place să se simtă tăiat, apoi infectat cu stafilococi din spital, apoi să își vândă și un rinichi ca să își cumpere medicamente. Când ajungi la operație nu-i chiar sigur că e și necesar, urgent, vital. Este ceva ce poate fi amânat pe termen nedeterminat.

Toate acestea fiind spuse, făcând o radiografie succintă și subiectivă a lucrurilor care se întâmplă acum în țara în care trăim, guvernul Câțu a fost demis. Merita? Nici nu mai contează. Că ineficienți au fost oricum toți de până acum. Dar eu consider că era un moment în care toți ar fi trebuit să fie umani, să nu le pese de putere, ci de oameni, să pună umărul în a gândi strategii care să salveze vieți și să reducă efectele pandemiei, fără să îngroape economia care și așa necesită tub de oxigen, fără să ne simțim ca și când am fi fiecare pe cont propriu.

Dar nu, nu se poate. Fiecare vrea să arate cât este de tare-n brand, cât de puternic este când ține frâiele în mâini, cât de nepăsător este când oamenii mor.

Și s-au aliat ei așa ca niște salvatori ai țării și au făcut o treabă pentru care ar trebui să le mulțumim, nu? Doar ne-au salvat.

N-am zis niciodată că nu mai votez, mereu am zis mergeți și votați, chiar dacă nu aveți pe cine, mergeți și alegeți pe cel care poate mișca măcar o unghie. Chiar și să alegem răul cel mai mic, a fost un crez util la un moment dat, însă tura asta nu mai. Nu mai îndemn pe nimeni să aleagaă niciun rău mic în detrimentul unuia mare. Ba chiar la viitoarele alegeri de orice fel așa mi-aș dori să nu iasă nimeni, dar nimeni la vot. Să se dea naibii un reset total la clasa politică pentru că atâta aroganță, infatuare, nesimțire și prostie mai rar să vezi ca în fruntea țării noastre.

Nu că ne omoram noi după fonduri europene, însă acum cu răsturnarea asta, cu noul guvern care va fi interimar a la long pentru că pandemie, avem toate șansele să pierdem finanțări europene și să blocăm proiecte. Pentru că ce să vezi nimănui nu-i place instabilitatea politică și nici fâțâiala de genul eu sunt mai bun, tu ești mai prost.

De fapt pe mine mă enervează teribil că nimic din ce înseamnă politic nu are legătură cu grija față de populație. Totul, absolut totul este despre putere și despre bani.

Și să ne ferească Providența de aurul care o să vină peste noi….

short fur black orange and gray cat
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

De ce întârzie oamenii atunci când sunt invitați undeva?

Am fost recent la un eveniment privat în calitate de invitată. Eu sunt punctuală oriunde merg, indiferent că merg la un interviu, la un restaurant cu rezervare, la o nuntă sau în orice fel de loc în care știu că trebuie să ajung la o oră prestabilită. Când ajung prea devreme că se mai întâmplă și așa, mă mai plimb aiurea până se face ora la care trebuie să fiu prezentă, încerc să nu coplșesc gazda cu super punctualitatea mea. Mai nasol pentru mine când gazda este nepregătită și luată prin suprindere de punctualitatea mea pentru că se pare pe lume sunt foarte mulți oameni care nu au noțiunea timpului. Ba se întâmplă în ultima vreme când știu că urmează să interacționez cu oameni care au ei o problemă cu a fi punctuali să mă forțez să mai întârzii și eu măcar 5-10 minute (ceea ce este un efort imens din partea mea) și tot prin suprindere îi iau chiar și așa.

N-am înțeles niciodată de ce la un eveniment organizat când ți se comunică la ce oră este bine să fii acolo că atunci începe evenimentul/ petrecerea, se face primirea, sunt oameni și încă mulți care ajung la locație dupa mai bine de o oră, chiar două. Nu a fost eveniment la care eu să fiu invitată și să nu văd aperitive pe masă când se servea un alt fel de mâncare, al doilea sau chiar al treilea.

Sunt convinsă că unii pățesc diverse lucruri care îi întârzie. Care lucruri, ei știu, habar nu am, doar le ofer prezumția de nevinovăție. Însă îmi este greu să cred că 5-10 oameni de la fiecare eveniment pățesc câte ceva în același timp încât ajung la locație la ora 22 în loc de ora 19.

Eu mă gândesc că oamenii aceștia pur și simplu stau pe canapea, acasă la ei, se relaxează la un film și la ora la care ar fi trebuit să fie deja acolo la eveniment, își amintesc că parcă-parcă ar trebui să fie în altă parte. Și na, până se dușează (ăia care au apă caldă), până se aranjează, până se îmbracă, până găsesc un mijloc de transport, ajung cu 1-2-3 ore întârziere. Se mai întâmplă.

După cum ziceam, la absolut fiecare eveniment am văzut astfel de oameni.

O să scriu în alt text și despre cei care confirmă că sunt prezenți și nu mai ajung, nici măcar cu întârziere.

Tu din ce categorie faci parte? Punctualitate sau întârziere?

photo of man in blue blazer and striped shirt standing by stairs while on the phone and looking at his watch
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Featured

Aniversare

Ana se uită cu drag la Dan care încă doarme. Pe sub ploapele subțiri globul ocular se mișcă făcând vinișoarele subțiri să se vadă cum se umflă. Oare Dan visează? O fi în somn profund? În tot cazul nu mai poate amâna. Pune o mână peste mâna lui și îl strânge ferm de braț. Dan tresare. Nu apucă să deschidă ochii și nici să realizeze că este deja dimineață, dar aude.

– La mulți ani, spune Ana.

Panică, panică, panică. La mulți ani?

Dan nu s-a trezit de tot din somn, însă nimic nu îl înviorează mai rapid ca un la mulți ani. Niciodată nu știe pentru ce este acel la mulți ani, ce zi a uitat, ce cadou nu a luat. Fiecare aniversare îl ia prin surprindere de parcă ar fi de fiecare dată prima oară când sărbătoresc acel ceva.

– A mu ți ni!? Bolboresește Dan înainte ca Ana să își dea seama că iar nu știe despre ce vorbește.

– Ce??

– Mmm la mulți ani, spune evaziv chinuindu-se să se obișnuiască cu lumina din cameră.

Ana zâmbește mulțumită și fiecare își vede de ale lui. Ea merge spre bucătărie să pregătească micul dejun, în timp ce Dan merge spre baie să se învioreze. Și poate reușește să își amintească și ce sărbătoresc.

Sigur e vreun sfânt azi. Ana ține toți sfinții ăștia, îi știe pe toți pe dinafară de parcă ar trăi cu noi în casă. Dar stai, nu mi-ar zice mie la mulți ani că eu nu sunt nici Vasile, nici Ion, nici Georgel, nici Valentin….ăsta e sfânt măcar? Mi-a zis mie la mulți ani, deci are legătură cu mine. Să recapitulez. Astăzi este 1 octombrie, nu știu să fie vreun sfânt azi. Or fi băgat ăștia ceva recent în calendar. Nu este ziua Anei, asta știu sigur, ziua ei este in iulie. A mea măcar atât să știu și eu că doar am fost prezent la nașterea mea și nu era toamnă. O fi ziua în care ne-am mutat în casă? Ziua în care am pus murături prima dată? Ziua în care a scos pata aia de pe tricou?

-E gata masa dragule. O bătaie discretă se aude în ușă și îl readuce în prezent pe Dan.

-Da, da imediat.

În drum spre bucătărie se tot gândește cum să o scoată la capăt. Dacă trebuia sau nu să cumpere cadou, dacă iar s-a făcut de rahat și de ce naiba sunt atât de importante toate aniversările astea? Doar sunt zile ca toate zilele, nu?

-Dan ești bine?

-Hmmm?

-Ești bine? Ești roșu la față și încordat tot. Faci infarct? Am văzut eu în Dr House că dacă te doare în capul pieptului faci infarct. Te doare?

-Nu fac infarct!

-Ești…constipat…?

-Ce? Nuu! De ce să fiu constipat?

-Aaaa ce bine! Atunci înseamnă că poți mânca tort la mic dejun.

-Tort?

-Pai da, tort. Aniversare fără tort? Serios, cât îți ia să te trezești?

Aaaam sfeclit-oooo

Dacă este și tort înseamnă că este ceva important și serios. Parcă sunt în iad și mă învârt în aceeași buclă. Ce zi e azi? Ce aniversăm azi? Ce sărbătoare este? Sigur așa ar arăta iadul meu.Hmmm da…tort…că doooar astăăăzi este…ah da, desigur, ziua în care ne-am cunoscut, încearcă Dan să se lămurească.

-Ăăăă nu! Noi nu ne-am cunoscut pe 1 octombrie….

-Că să torie!???? Mai face Dan o încercare.

-Dragule nu este ziua căsătoriei noastre, spune Ana uimită. Astăzi este 1 octombrie, noi ne-am căsătorit în februarie.

-Februarie? Uimirea lui Dan poate atinge cerul cu siguranță.

-Da. Ai uitat? Era atât de cald că eram toți în mânecă scurtă. Era așa cam ca azi, o zi caldă de toamnă.

-Deci era toamnă, totuși.

-Nu, am zis ca era februarie, doar că părea ca o zi caldă de toamnă. Ai tu o treabă cu aniversările astea de nu îți amintești nimic niciodată.

-Bine și ce sărbătorim azi?? Întreabă Dan deja exaperat de efortul de a-și da seama ce este atât de important pentru soția lui pe care își dorește să o mulțumească, dar zău că nu înțelege ce e așa important la aniversări.

-Aaaa azi…nimic.

-Cum nimic??????

-Mnu este nicio aniversare astăzi, zice Ana ușor fâstâcită.

-Pai și la mulți ani-ul și tortul și discuția?

-Aaaa am vrut așa pur și simplu să îți spun la mulți ani pentru că este o nouă zi și să o trăim ca și când ar fi sărbătoare.

-Cu tort?

-De fapt tort nu am făcut, dar mi s-a părut interesant să îl aduc în discuție.

Stupoarea lui Dan se poate citi din Rusia, la fel și faptul că nu înțelegea o iotă. Mda, nevastă-mea și noua gândire budhistă sau ce naiba o mai citi. Sau visez? Încă dorm, nu m-am trezit și atunci….îi vine o idee.

-Păi în cazul acesta, își joacă și Dan o carte murdară, înseamnă că trebuie să vedem cum anulăm vacanța.

-Ce vacanță?

-Vacanța pe care am comandat-o acum de dimineață pe post de cadou pentru că nu am știut ce sărbătorim, m-am gândit că este ceva important, mai ales că aveam și tort la 7 dimineața. Și am comandat o vacanță.

-Vacanță? Noi abia ne-am întors din concediu, zile libere nu mai avem, bani nici atât…

–Da, știu, dar m-am panicat și nu am mai gândit bine. Știi cum fac sub stres, iau decizii pripite și de multe ori greșite. Am accesat un credit din acela de ți-l dau online fără să te întrebe prea multe și am plătit o vacanță în Dubai.

-Dubai? Credit? Ana deja începuse să transpire.

-Da, a costat cam mult ce-i drept, dar m-am gândit că merită cei 3000 euro investiți când sărbătorim ceva atât de important.

-Ce sărbătorim? Întreabă Ana deja cu vocea gâtuită gândindu-se ce înseamnă pentru ei un astfel de împrumut.

-Ei, nimic, doar că așa trăim noi ca și când ar fi o sărbătoare în fiecare zi!

-Aaaa….Ana…din acest moment nu mai sărbătorim nimic niciodată. Și așa nu reușesc să țin minte.

Dan a plecat închizând ușa în urma lui. Ana a rămas blocată în uimirea ei. Dar astăzi chiar sărbătorim ceva. A fost o zi superbă de toamnă acum zece ani. Covor de frunze arămii erau pe jos și în copaci adia un vânt ușor ce făcea frunzele să pară curcubee. Era răcoare, dar suficient de cald încât eram  în mânecă scurtă. A fost ziua de întâi octombrie….

The end!

Featured

Uite complimentul, nu e complimetul.

Așa sunt eu de dau o dau de gard exact atunci când nu este cazul. De mă ia gura pe dinaintea creierului și mă trezesc scoțând pe gură ce nu ar fi momentul să iasă, sau vorbesc exact atunci când nu trebuie.

Nu vi s-a întâmplat niciodataă? Nu vi se întâmplă de regulă?

Mie da!

Să vedeți, în încercarea de a oferi un compliment unei persoane care a scris o carte și pe care carte am cumpărat-o, am dat bani, am comandat-o, așteptat-o, citit-o din scoarță în scoarță și am apreciat teribil ideea din care s-a născut cartea respectivă, am ajuns să depreciez verbal munca omului.

I-am spus că am citit cartea, că m-a ajutat, a făcut diferența în viața mea într-un anume moment când mi se roteau ideile în cap și îmi lipsea curajul, cartea asta mi-a dat hint-ul necesar să ies de sub pătură și să acționez. După care am ținut să adaug că nici măcar nu o am acasă, că este împrumutată, ca multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat de altfel. Și abia atunci mi-a picat fisa, atunci când închideam gura mulțumită de complimentul meu că practic în momentul în care împrumuți o carte, aduci un mare deserviciu autorului. Orice carte împrumutată este o carte mai puțin cumpărată și este o contribuție în minus adusă scriitorului. Omului care a muncit, s-a documentat, și-a pus ideile în parctică, a stat ore întregi înțepenit cu degetele pe tastatură ca să scoată un produs. Omul care a sperat că va ajunge la cât mai mulți oameni, omul care și-a stors creierul pentru paginile acelea.

Da, este un compliment frumos să știi că îți este cartea apreciată, cerută și citită, însă nu cred că mai este compliment să știi că este trecută din mână în mână, în mână, frunzărită, citită, poate mai și ajută, dar este cumpărată doar o dată.

Numai zic nimic…

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com
Featured

Locul crimei din mall

Nu veți citi în cele ce urmează o nouă poveste. Va veni și rândul poveștilor, dar în alte dăți.

Este realitatea de la fața locului sau din teren, sau de zi cu zi, sau ce se vede cu ochiul liber.

Mai avem puțin și facem doi ani de când stăm în această pandemie, ne învârtim puțin câteva luni, mai vine câte un val, se mai închide una alta, mai restricționăm câte ceva.

Haideți să vă spun cum e prin centrele acestea comerciale care au de toate de la food court la cinema.

Pai la intrarea în mall nu te întreabă nimeni nimic, nici la cumpărături, nici la magazine de fashion. Lucrurile se schimbă atunci când vrei să intri să vezi un film și poți face asta doar prezentând codul QR tu adultul și copilul peste 12 ani, atunci când vrei să accesezi un loc de joacă si atunci când vrei să mănânci.

Dacă iei mâncare la pachet, este în regulă nu te întreabă nimeni nimic de sănătate.

Dacă vrei să mănânci în mall la food court, ei atunci să vă povestesc eu cum stau lucrurile.

Aveam poftă de mâncare chinezească. Nu mai mâncasem de mult și apoi am așa o pasiune pentru ciupercile alea negre numite urechi de lemn. Nu știu cum le prepară oamenii ăia, dar mie acasă nu îmi ies așa nici dacă le fac incantații. În tot cazul, în ultima vreme mi s-au tot schimbat gusturile, apreciez altfel mâncarea, asta ca să nu zic din prima că am mîncat ceva rău și că acum câțiva ani mâncarea de la firma asta mi se părea ceva delicios.

Am stat la coadă destul de departe de persoana din fața mea, destul de înghesuită de persoana din spatele meu, se păstrează în continuare obiceiul de a comanda și plăti cot la cot cu cel din spate. Nimic nu ne poate lua acest obicei, este al nostru împământenit aici de strămoșii noștri.

Am ajuns la casă, comandasem între timp ce pachețele de primăvară aș vrea să mănânc, încă mai vreau că eu le-am nimerit pe cele mai mult de iarnă. Vreau și ceva de băut? Vreau, desigur, că o să mi se facă sete după ce mă înfrupt din această mâncare delicioasă după care mi se scurg ochii mai ceva ca vițelului după ugerul mă-sii când o zărește prin ușa grajdului. Plătesc cash sau card? Card, normal că doar nu degeaba trâmbițeză ăștia că banii au microbi și sunt ptiu-ptiu. Mă gândesc între timp să mă dezinfectez cu dezinfectantul aflat pe tejgheaua de unde am luat mâncare, dar mă răzgândesc repede că sigur au dezinfectant pe toate mesele. Am certificat verde? Am, da, îl și arăt, mi-l și scanează. Zic oo ce bine ca să nu fac asta cu tava în brațe. Îmi iau tava și mă îndrept către zona amenajată pentru mese.

Zona amenajată pentru mese și pentru loc de servit masa arată exact ca orice zona a crimei din absolut orice film sau serial în care apare o zonă a crimei și câte un polițist la fața locului. Doar că în cazul meu polițistul era un agent de securitate care mi-a scanat și el codul QR în timp ce oscilam între tavă, telefon, mâini libere și cele de genul acesta. Apoi m-am întrebat fugitiv la care masă să mă așez mai exact ca să nu par prea suspectă. Dacă nu ați fost recent în mall-uri vă spun eu toată zona este înconjurată cu o bandă alb cu roșu și se intră și se iese printr-un singur loc lăsat liber, acela unde este și agentul de pază, astfel încât nimic să nu scape ochiului vigilent al aplicătorului de lege.

Eram noi cei din năuntru și ei, cei din afară. QR-iștii și ne-qr-iștii, scindații, divizații, ăia și ăștia.

Așteptam doar ca din moment în moment să apară Bones ca să scuture de praf un cadavru pe care nu îl vedeam încă sau Gibs care să examineze cu fața lui complet inexpresivă obiectele din jur.

Filmul a rămas în cinematografe, la food court zona de servit masa este încercuită cu bandă astfel încât intrușii care umblă liberi prin mall să nu adere la integritatea celor vaccinați și să nu îi îmbolnăvească.

Atmosfera abundă de o normalitate absolut firească.

Dezinfectant pe mese lipsește cu desăvârșire și nici pe tavă nu am primit vreun șervețel dezinfectant. Bine că am avut eu în geantă că altfel dacă există o delimitare, este totul sigur, nici dezinfectant, șervețele ori spălat pe mâini nu îți mai trebuie dacă ai QR code.

La terasă, în aer liber am fost întrebată dacă am cod qr. Am! Dar de ce să am, că doar e în aer liber. Ei, doar așa dacă aveți, nu trebuie să îmi arătați. Aaa făceam conversație…?

Și la final ceva practic, că vă interesează probabil să mai faceți și una alta cu kinderii. Până nu se schimbă schimbarea și nu rămânem iar cu gura ca la dentist, am găsit o știre din data de 23 septembrie în care este menționat că pentru activități care implică copii până la 12 ani la interior (piscină, cafenea, cinema, teatru) nu mai au nevoie de testare și implicit nici de cod QR. Aveți știrea integral mai sus pentru lămuriri suplimentare.

Să vă fie cu folos dacă aveți de gând să rupeți mall-urile în toamna-iarna acestui val 4.

muslim couple eating in restaurant
Photo by Jack Sparrow on Pexels.com
Featured

Cine a inventat curățenia?

Cine a decretat că nu putem trăi cu jeg?

Cine a decis că prea mult praf strică?

Cine a hotărât că geamurile trebuie musai șterse și pe interior, dar mai ales pe exterior?

Cine s-a apucat să așeze lucrurile la locul lor și de atunci a rămas ca literă de lege?

Și mai ales cine a adus în viața mamelor obsesia curățeniei?

Dacă îl cunoașteți pe responsabil, am și eu câteva a-i spune.

Că nu știu de ce nu se leagă lucrurile în capul meu când este haos în casă, când pe jos este labirint de jucării, când geamurile sunt pictate pe exterior de stropi de apă și praf, iar pe interior de degete mici și lipicioase.

Ceva tot s-a elucidat în capul meu: am prea multe lucruri și nu știu cum să scap de ele.

Ce să arunc, ce să las, ce să opresc, ce să mai țin, ce să donez, ce să mut, cum să mut ca să creez mai mult spațiu?

Și de ce am atât de multe lucruri în casă? Când s-au strâns? Cum s-au strecurat ele pe ușă și eu nu mi-am dat seama?

Sau poate casa este prea mică de fapt?

woman cleaning a glass window
Photo by Gantas Vaičiulėnas on Pexels.com
Featured

Sunt dependentă! Cum mă tratez?

Am cu filmele așa o relație că dacă aș putea să îmi lipesc ecranul de retină ar fi minunat. Mă bălăcesc în ele până la coate și doar mă gândesc fugitiv că ar trebui să mă opresc. Și mă opresc. Cu greu. Și cu regret că m-am despărțit de ceva ce îmi place.

Soluția mea a fost să mă țin departe de seriale. Pentru că nu pot privi ca omul un episod pe zi și gata. Mâine altul și tot așa. Nuuu. Eu când încep, păi încep. Tratez orice fac cu maximum de seriozitate, așa că și la seriale mă uit implicată total și dedicată complet.

Evident că am și eu task-uri pe timpul zilei și nu mă pot lipi de ecran așa cum mi-aș dori, dar nu-i nimic, pentru asta există noapte. Mă privez de somnul care și așa este puțin și de proastă calitate ca să mai văd încă un episod. Încă puțin. Încă ceva. Vai și cum s-a terminat episodul acesta, oare ce se întâmplă mai departe?

Exact! Scuze de dependent.

Așa că după ce supraviețuiesc cât urmăresc câte un serial cu toate sezoanele lui, declar război dependenței și renunț complet. Nu mă mai uit la nimic. Anunț și în casă că gata, am terminat, până aici a fost, nu se mai poate, dependența asta îmi ucide creativitatea. Nu mai scriu cum trebuie, nu mai citesc și tona de cărți nu scade doar dacă mai arunc câte un ochi ocazional, ci din contră crește. Dau chiar și o mică petrecere imaginară în cinstea reabilitării mele.

Toate până când clachez. Până când mă gâdilă pe retină și parcă m-aș uita la un serial. Până când încep să caut cam ce s-ar potrivi atunci. Până când cineva deschide gura și zice vaaai am văzut un serial, m-a prins complet. Atât!

Și industria asta exagerează, zău! Păi au făcut un prim sezon cu undeva pe la 10 episoade, au văzut că prinde, au făcut sezon doi cu 15 episoade, ca în sezonul trei să urce până la 20 și ceva de episoade și tot așa până la sezonul 6. Păi când văd eu 6 sezoane dacă nu fac maraton? Că dacă m-aș uita la câte un episod pe seară, asta în speranța că am și noroc de acel episod pe seară, termin un serial în 2 ani. Hai, fie, 6 luni.

Deci, cum mă tratez? Ăsta este normalul, de un episod pe zi? Sau și maratonul intră tot la normalitate și mă torturez eu degeaba?

man people woman apple
Photo by Stefan Coders on Pexels.com
Featured

Carantinarea cea de toate zilele.

Se dă următorul scenariu: se ia una bucată copil de școală, peste 7 ani, plasat în carantină la domiciliu pentru că are în clasă colegi pozitivi la Covid și este contact direct al unuia dintre cei infectați. Acest copil are și un frate în altă clasă care merge în continuare la școală pentru că este contactul contactului direct. Copilul mai are și doi părinți care merg la serviciu fizic, dacă sunt și vaccinați merg oricum la serviciu indiferent de situație.

Din acest punct scenariul se ramifică. Fie copilul contact direct devine infectat și rămâne în carantină, dar părinții dacă sunt vaccinați merg la serviciu, fie rămâne doar la stadiul de contact direct și tot singur acasă se trezește.

Undeva mie îmi dă cu virgulă, chiar dacă am mai discutat despre faptul că de la vârsta de 7 ani în sus copilul nu mai beneficiază de părinte în medical, însă între timp nu m-am lămurit nicicum. În cazul unui copil infectat cu Covid și care are simptome de febră, diaree, vomă, chit că are 7, 8, 9, chiar 10 ani, aș vrea să văd care este părintele acela care îl lasă singur acasă bolnav și nesupravegheat pe motiv că se descurcă singur?

Pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum se uită – cei care trec drept lege niște inepții – la o vârstă pe care o contorizează în număr și atât și sunt ferm convinși că așa este bine. Că un copil de 7 ani se poate descurca singur acasă în absolut orice condiții.

Pentru că deși încă este pandemie sunt foarte mulți care nu pot lucra de acasă, unora nu le permite jobul, altora nu le permite șeful care este dezinteresat de ce probleme ai tu când trebuie să prestezi la program întreg la birou să te vadă și eventual să îți sufle-n ceafă. Prin mască evident.

Cum apar din ce în ce mai mulți copii pozitivați sunt curioasă să știu ce soluție gasesc părinții care chiar nu au cum să rămână acasă. Își iau concediu fără plată? Expun bunicii punându-i să aibă grijă de nepoți? Cum?

Știți că scenariul acesta de carantinare a unei clase nu se întâmplă o dată și gata. Că nu e musai să se pozitiveze toți în același timp. O clasă plină cu elevi se poate carantina și de 3-4 ori în următoarea perioadă.

Nu este un text cu soluții, este un text de informare ca să știți ce vă așteaptă în cazul în care aveți copii la școală. Atât.

boy in white face mask
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Fugara – Alice Munro

Cu cât citesc mai mult din scriitura lui Munro încep parcă să mă obișnuiesc cu ea. Cu scriitura. E mult spus să îmi placă și nici nu cred că despre plăcut este vorba aici. Dar să mă obișnuiesc da, este necesar și util. Pentru că Alice Munro scrie diferit. Nu scrie pe repede-nainte și nu se citește fluturând din gene, se citește anevoios și reflectând puțin. N-am mai reflectat de ceva vreme la o beletristică ce-i drept.

Cartea are 8 povești și toate se termină în coadă de pește, unele par chiar neterminate de-a dreptul sau poate este doar nevoia mea de a ști mai multe, de a mai stoarce ceva de la personaje. Unele încep atât de în forță că abia după jumătatea ei îmi dau seama cam spre ce deznodământ se îndreaptă. Atunci când nu greșesc că se mai întâmplă și anticipări nefericite. Ceea ce înseamnă doar că autorulnu este anticipabil și că este un scriitor priceput.

Fugara este prima poveste din publicație și este și cea care dă numele cărții pentru că în toate poveștile se află câte o fugă. Fuga de vreun iubit, de familie, de părinți nepotriviți, de sine. Oare câți dintre noi n-am vrea să fugim de sine? De noi? De ce este în noi?

Alice Munro reușește să creeze 8 povești de întindere mică, total diferite, cu subiecte diferite, dar care să aibă în comun această fugă într-un context sau altul, într-un fel sau altul.

Îmi place acest stil în care se acordă o importanță deosebită femeii și trăirilor sale. Cu toate că personajele lui Munro par comune și nu ies cu nimic în evidență, în esență aici este frumusețea călătoriei literare, să transformi în extraordinar ceva ce pare a fi banal.

Cărțile autoarei sunt cărți de film.Pot ajunge cu ușurință și puțină iscusință povești cinematografice, atât de bine este ilustrată natura umană și lucrurile pe care oamenii le fac în numele iubirii. Atât de bine că nici nu își mai dau seama când greșesc.

Luați de citiți!

Featured

Mi-e dor de apa caldă ca de…

… ca de zăpadă în plină iarnă.

… ca de un pahar cu Aperol în care se învârt cuburi din gheață.

… ca de aerul condiționat în plină caniculă.

… ca de o partidă de sex fără să am urechile ciulite.

… ca de… orice.

M-am obișnuit cu confortul, îmi place, îmi este comod și la îndemână, cu toate că apa caldă la robinet nu a făcut parte din viața mea încă de la începuturi. Cunosc foarte bine spălatul la lighean și încălzitul apei pe aragaz chiar dacă sunt născută și crescută în București.

Măi dar mai am oleacă și fac fac 40 de ani și eu tot la lighean mă spăl, tot pe aragaz încălzesc apă. Adicătelea cum s-ar zice nu mai evoluez și eu deloc? Sau orașul ăsta este la fel de degradat ca și acum mai bine de 30 de ani?

Înțeleg, în luna august este ceva revizie și m-am spălat toată luna cu o apă mai mult rece decât caldă, iar presiunea era atât de mare că puteam strânge mai multă apă într-o lingură.

Dar după ce s-a încheiat revizia cea din absolut toți anii, s-a trecut la reparații. Între timp nu mai este luna august, nici 50 de grade în termometru nu mai sunt, iar ovarele mele au început să urle. După apă caldă, evident că de rece sunt sătule dragele de ele.

Care o fi orașul ăla din țara aceasta care este cel mai prietenos cu oamenii? Cel mai modern? Util? Nepoluant? Civilizat? Respectuos cu cetățenii săi? Că acolo mă mut.

water flows from the tap to sink
Photo by Kaboompics .com on Pexels.com
Featured

Ce s-a întâmplat cu botnița?

A devenit o modă la noi ca de câte ori sare un câine pe mine, indiferent că este de mărimea unei jucării de pluș sau are jumătate din dimensiunea unui cal, să aud instant cât este de prietenos și că vrea doar să se joace. Dar oare eu vreau să mă joc?

Purtătorii de animale au ajuns enervant de intruzivi atunci când animalul purtat uneori în lesă că și asta este opțională pe cât de opțională este și botnița, sare mai ceva ca vițelul când o vede pe mă-sa și nu are acces la ea. Este blând nu vă faceți griji, vrea doar să se joace. A devenit un fel de motto. Eu nu vreau să mă joc. Poate sunt alergică la părul de animal. Poate mă grăbesc undeva și un vițel câine din ăsta de categorie mare aproape mă dărâmă. Poate am hainele alea bune de duminică și ăsta reușește să mă umple de noroi.

Este ca și cum aș lăsa la o terasă copilul să se așeze pe la toate mesele pe motiv că este ok, este prietenos, nu mușcă și vrea doar să se joace.

Evident că nu am nimic cu animalele, îmi plac și mie, însă din motive de alergie nu putem deține altceva decât o broască, cel mult pești. Asta nu înseamnă că îmi place ca atunci când merg liniștită pe stradă câte un câine să mă găsească interesantă și să vrea să se joace cu mine.

În zona mea am văzut mai mult stăpâni relaxați, cu lesa lejer ținută atunci când există și nici măcar unul n-am văzut cu botniță. Am văzut câini interesați de alți câini abia stăpâniți de purtătorii de lesă și care ocupau un întreg trotuar în dorința de a se sfâșia doar juca unul cu altul.

Există țarcuri speciale pentru câini. La noi în cartier știu două, poate or fi mai multe, nu m-am interesat. Însă până la botniță și până la țarc, câinele trebuie ținut în lesă, aproape de stăpân, nu la 10m, mai ales când e plin de populație.

Las mai jos un fragment din ordonanța de urgență unde se menționează ce categorii e musai să poarte botniță:

În Monitorul Oficial nr. 146 din 27 februarie 2014 a fost republicată O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.

În cadrul acestui act normative se arată:
Art. 1 Prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) Categoria I: Câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metisii lor;
b) Categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso și metisii lor.
Art. 2 Prin câini agresivi se înțelege:
– orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private
– orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

photography of three dogs looking up
Photo by Nancy Guth on Pexels.com
Featured

Mi-am făcut abonament la feta prăjită

Cunosc de mulți an mâncarea grecească. Unele preparate îmi plac, unele nu. Mă dau mai mult în vânt după unele aperitive care îmi lasă gura apă doar când mă gândesc.

De când m-am întors din Grecia am preparat deja de două ori tzatziki. Am avut grijă să mă întorc și cu niște pita din aceea bună de la ei ca să mă asigur că am cu ce să îmi răsfăț papilele gustative.

Tura aceasta de vacanță însă am încercat un preparat pe care ei îl servesc ca aperitiv și pe care l-am tot ocolit în alte dăți: feta cu miere și susan. Sunt deschisă la gusturi noi, dar parcă nu chiar la toate și de aceea am simțit nevoia să ocolesc acest preparat mai mulți ani. Doar că anul acesta am zis hai să vedem cum este. Și atât am văzut încât l-am comandat în fiecare zi. Și atât de tare ne-a plăcut încât aseară am luat foi de plăcintă să reproduc preparatul.

Însă până să gătesc eu acasă la mine, am fost la soră-mea care ar sta doar în bucătărie dacă ar putea și am reprodus o masă cu câteva aperitive grecești, dar care nu ne sunt străine nici nouă – despre toate în altă postare.

Cele mai multe emoții le-am avut cu această brânză. Ea sărată, mierea dulce, susanul este susan. Nu știam dacă vor aprecia și kinderii din familie și dacă va fi pe placul lor. Emoțiile mele au fost nefondate că a cam fost bătaie pe ea, până și cârcotașii care erau stupefiați de combinația dulce-sărat au uitat să se mai oprească.

Eu o știu prăjită, aș scoate prăjeala din combinație dacă aș ști că iese și preparată altfel. Bucata de brânză am îmbrăcat-o în foaie de plăcintă și soră-mea a prăjit-o în baie de ulei până s-a rumenit pe deasupra. Am scos-o pe șervețel și am tamponat-o pentru a înlătura execusl de ulei și am tăvălit-o prin miere iar deasupra am presărat susan. Brânza rămâne intactă, nu se topește, nu se scurge, iar combinația este delicioasă.

Aici ne apucasem deja de treabă

Din păcate tura aceasta nu am fost inspirată să fac poze înainte, așa că preparatele apar deja înfulecate și ne-editate în niciun fel, este un fel de realitate din teren ca să mă exprim profesional. 🙂

În ordinea numerelor de pe tricou: tzatziki, ardei umpluți cu cremă de brânză, măsline kalamata, murături asortate în stil grecesc, sărmăluțe cu orez grecești
Featured

De-ale orașului neajunsuri

În mod normal aici și acum ar fi fost un obișnuit text de luni cu o recomandare de carte. Întrerupem programul obișnuit pentru o știre de ultimă oră. Nu este nimic nou sau prea recent, este doar lipsa mea de informare ca să leașin la ghișeu. Pesemne așa îmi trebuie dacă plec în concediu toamna și nu mă mai interesează ce se întâmplă în jur.

Până acum am circulat cu tramvaiul plătindu-mi biletul prin SMS și beneficiind de un timp de 90 de minute pentru 3 lei plătiți după ce au intrat în vigoare noile prețuri de la 1 august anul curent, normal. Până astăzi nu m-a interesat și cum stă treaba cu abonamentul. Mă gândeam eu că și acolo crește prețul însă nici prin cap nu îmi trecea că vor pica opțiunile. Că nu-i așa, dormi liniștit, primăria veghează pentru tine și primarul știe cel mai bine ce îți trebuie ție.

Să vedeți, mă duc eu la centru de reîncărcare carduri cu gândul să îmi fac abonament pe 2 linii urbane așa cum era maică pe vremurile mele. Alea în care puteai și aveai dreptul să alegi pe câte linii să îți faci abonamentul. Doar că ce să auză urechile mele, surpiză, că nu se mai poate. Primarul a decis: ori pe toate ori deloc. Că dacă eu circul maică doar cu 41 și 69 adică fix 2 linii urbane, atunci de ce mămică să mă pui să plătesc pentru toate liniile metropolitane? Sau cum era mama când lucra de mergea ea doar până la serviciu și înapoi doar cu tramvaiul 45 și atât cum era acum să plătească 80 de lei pentru tot transportul din București și Ilfov când ea doar urca și cobora în și din 45. Așa se face că a dispărut posibilitatea de a achiziționa abonament pe o linie, pe două și doar pe toate se mai poate.

Să ne înțelegem, nu contest prețul unui abonament pe toate liniile metropolitane, mai ales când ai acces și la liniile expres în aceiași bani. Eu vorbesc aici despre opțiuni. Ce să fac eu cu un acces pe toate liniile orașului și în afara lui când eu circul doar cu un singur mijloc de transport? Sau două? Ce s-a întâmplat cu opțiunea aceasta?

Acum foarte mulți ani, să fie ceva peste 10 am luat la pas Parisul. Am dat un rinichi pe vremea aceea pentru un abonament de o săptămână pentru mijloacele de transport în comun. Nu mai rețin exact cât a costat, era în euro și enorm de mult pentru condiția mea de la acea vreme. Țin minte că am fost atât de uimită de infrastructură că și azi îmi amintesc exact cum coboram eu din autobuz și intram de acolo din stație la metrou. Cum de la metrou traversam un pasaj subteran și ieșeam la tren. Cum din tren traversam și luam autobuzul. Nu mergeam pe 5 străzi adiacente ca să ajung de la una la alta, era totul eficient și accesibil pentru călători.

Așa și astăzi când am urcat în 41 m-a zgâlțâit atât de tare tramvaiul acesta modern pe o linie modern improvizată în zona de lucru Moghioroș că mi-au sărit ochelarii de pe nas la propriu, iar o doamnă care stătea pe scaun și a îndrăznit să nu se mai țină de scaunul din față, adică a luat mâna de pe bara scaunului din față pentru câteva secunde, a venit cu capul de geam. Să vă faceți o idee de zgâlțâială. Iar genul acesta de transport este pe multe linii de tramvai, totul modern într-un oraș modern.

Înțeleg că este nevoie de bani pentru modernizare și investiții, dar mai înțeleg și că din costurile abonamentelor și al biletelor nu se recuperează mare lucru că doar nu degeaba 1 călător din 10 își plătește călătoria, știrea aici. Însă nu de la cei corecți îți recuperezi banii, asta este clar. Eu aștept reintroducerea opțiunilor pentru abonamente pe una linie urbană și pe două linii urbane și pe ce mai era că peste două deja treceam la toate dacă aveam nevoie pentru că mie îmi place să decid singură dacă vreau să circul cu un mijloc de transport în comun sau cu toate și evident să plătesc pe măsura folisirii.

Dacă vă interesează și vreți să știți care este strategia de dezvoltare a STB-ului pe 10 ani, adică până în 2030 că a început deja de anul trecut, aveți aici documentația completă.

Gata, sunt decisă. De mâine iau Rahova la pas de tramvai. Și care sunteți de prin Pantelimon, dăm o tură cu autobuzul? Ce să fac, circul și eu de toți banii maică.

orange and green label airplane ticket
Photo by Torsten Dettlaff on Pexels.com
Featured

Ornitolog de-o zi!

Nu, nu m-am apucat de studiul păsărilor, nici nu m-am făcut ecologistă prin nu știu ce deltă, însă am întâlnit în parc o doamnă specialistă în ale păsărilor.

Știți cum sunt copiii că cei mici vor să se joace cu cei mai mari, iar cei mai mari vor să se joace cu cei și mai mari și îi ignoră pe cei mici și tot așa. Un cerc din acesta continuu în care fiecare vrea câte ceva de la altcineva și acel altcineva este dispus să ofere dar altcuiva și nu cui cere. Hai că v-am amețit destul.

Era acest copil mic care plimba niște sărățele prin tot locul de joacă, ba mai mânca, ba mai o mână pe câte un element de joacă, mama era foarte ocupată cu telefonul. Inițial am zis să dau pe dinafară de corectitudine, din aia political nu oricum și să nu o judec. Este treaba ei ce face cu telefonul, poate chiar avea ceva urgent de făcut, nici acum nu mă interesează daca avea sau nu și oricum nu contează. Și copilul acesta mic tot arunca mâncarea pe jos, ba ca să capteze atenția mamei, ba pentru că așa avea chef pentru că la o vârstă mică faci cam tot ce îți trece prin cap. Se făcuse ceva mizerie în locul de joacă, mama zen, eu… să zicem că ideea aia de la început cu corectitudinea cam plecase în vacanță.

Când pe doamna mamă a apucat-o filozofatul cu copii cei mari care erau mai mari decât al ei, dar totuși mici, că la nici 5 ani nu poți fi prea mare, corectitudinea mea și-a scos colții. I-am spus că ar trebui să vadă că sunt totuși copii mici și că nu ar fi corect să fie obligați să împartă ceva ce nu doresc și nu e cazul de filozofii cu copii de 4 ani. E loc de explicații în schimb. Moment în care a ieșit și râca aia mare din mine și i-am spus că mai întâi de toate ar trebui să strângă gunoiul de pe jos și pe urmă mai discutăm de din astea ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Răspunsul a venit ca o lovitură în moalele capului:

  • Lăsați doamnă, stați liniștită că gunoiul acela de pe jos este hrană pentru păsări.

Și așa am rămas eu liniștită să mă gândesc dacă știa cumva doamna specialistă în păsări că nu este benefic și nici sănătos pentru acele păsări să mănânce sărățele, să aibă o dietă bogată în sare cu iod, praf de copt, E-uri și mai știu ce or mai fi avut sărățelele acelea. Ca să nu mai spun că locul de joacă dintr-un parc nu ar trebui să fie bucătăria unor păsări pentru că nu avem simț civic și nici de răspundere și clar nici bun-simț.

Îmi este din ce în ce mai teamă de generațiile viitoare, cei care sunt crescuți de astfel de părinți pricepuți și cu lehamitea în glandă.

a mother and daughters having fun in feeding the birds
Photo by Los Muertos Crew on Pexels.com
Featured

Cum am supraviețuit unui drum de zece ore cu un copil de nici cinci ani.

Nu mi-a fost niciodata greu cu copilul la drum lung încă de când era bebeluș, condiția fiind să fim doi și nu unul. Prima plecare în afara orașului a fost la vârsta de două luni, atunci m-am simțit pregătită și am considerat că este momentul. O oră și jumătate de mers cu mașin a devenit apoi ceva frecvent. Episoadele de urlat la un astfel de drum au fost extrem de rare din fericire pentru că altfel nu cred că aș fi făcut față. În mare parte la drum lung dormea cât era bebeluș. De aceea m-am și încumetat ca la 4 luni să parcurgem un drum București-Iași fără nicio problemă. La 9 luni deja ieșeam din țară și tot cu mașina. A fost cea mai reușită vacanță la plajă, nisip și mare în formulă de 3. Era suficient de mare încât să nu îi deranjăm obicieurile, însă suficient de mic pentru a nu ne solicita continuu. Pe măsură ce a crescut, au crescut și pretențiile și cine zice că vacanța nu este pentru copil probabil are alt unghi de vedere.

Pentru că anul trecut mi-a fost prea teamă să plec pe undeva și mă speria teribil aglomerația (nu apreciez oricum să fie prea aglomerat) și pentru că am zis că anul acesta avem o vacanță orice ar fi, am zis să luam iar drumul Greciei și să ne încărcăm bateriile. Aș fi fost tentată la o locație ceva mai departe în speranța că poate ar fi mai lejer și liber însă până la urmă am rămas la Thassos pentru că acum copilul este mai mare, teoretic rezistența ar trebui să fie mai crescută. Dar, nu mai doarme cum dormea, iar solicitarea de atenție este pe măsura vârstei. De altfel cu cât sunt mai mari, dar încă mici cu atât se plictisesc mai tare în mașină.

Așa că am luat pregătirile de la punctul de bază și anume mâncarea. Am oscilat între a face pizza la multicooker și a face sandvișuri calde, am optat pentru varianta a doua, așa că am făcut cu ce și-a dorit fiecare. Mâncarea este un element important în drumurile noastre, mai ales că avem tendința să mai mâncăm și de plictiseală. Așa că pe lângă sandvișuri, lada frigorifică mai ține la rece apă multă să ajungă, iaurt de băut, dar și caserole mici cu amestec de fructe uscate, fructe liofilizate caju și fistic, pe gustul piticului în tot cazul. Fructe rezistente la drum lung mai iau cu mine și ceva cronțănele ca să fie.

După ce am rezolvat partea cu mâncarea, a trebuit oricum să mă gândesc din timp la jocuri pentru distracție și anti-plictiseală. De regulă jucăm în mașină jocuri ce țin de partea lingvistică pentru a putea juca toți și a nu ne solicta nici unii.

  • Jocul cu rime: facem rime scurte pe rând fiecare, pe cât posibil și amuzante dacă ne ies. Ceva ușor să nu frustrăm copilul care are un vocabular pe măsura vârstei sale. De ex. : când eu eram la duș / mama a făcut cuș-cuș.
  • Jocul cuvintelor: alegem câte o literă (nu spune nimeni alfabetul la noi din motive de vârstă așa că de regulă aleg eu litere care mi se par a fi ușor de format cuvinte cu ele) și formăm cuvinte care încep cu litera respectivă. De ex.: cal, câmp, curte, copac etc.
  • Jocul celor cinci elemente care ne-a fost arătat de cineva cu mai multă vechime în domeniu, al nostru copil l-a transformat din 5 în 3 că a zis că este prea complicat cu 5. Așa că îi cer să îmi spună 3 legume care se pun în ciorbă, 3 elemente cu care te poți îmbrăca iarna, 3 fructe care se coc toamna etc.
  • Dacă primele 3 ne țin cel mai mult ocupați și au cel mai mare succes, următorul este mai de umplutură când chiar plictiseala este în top, dar nu se bucură de popularitate prea mare, însă îl las aici: număratul mașinilor. Ori pe culori, ori pe cele pe care le depășim, ori pe cele care ne depășesc pe noi. În fucnție de ce alegem pe moment.
  • Când nimic nu mai funționează scot artileria grea și anume jocurile de la the funny brand. Eu le-am luat doar pe cele destinate vârstelor mici și pe unele chiar le adaptez din mers pentru că se potrivesc mai repede de la 6+, dar adaptate merg și de la 4+ .

Pe lângă toate aceste jocuri pe care le jucăm împreună în timp ce fiecare stă în scaunul lui și cu centura aferentă, copilul mai are pe banchetă lângă scaun jucării cu care îi face plăcere să se joace și care la fel mai umplu timpul. Are o tabletă de desenat cu creion magnetic. Uneori desenăm pe rând pe o temă propusă. Noi, mai puțin șoferul că are altă treabă el. Are o carte de colorat cu creioane mici cerate. Are o carte cu stikere pe care să le dezlipească și să le relipească și până de curând avea și carte senzorială dar s-a plictisit de ea.

Plecarea a fost la 6 dimineața în speranța că o trezire atât de matinală va aduce cu sine un somn de prânz, ceea ce s-a și întâmplat. O oră și jumătate de liniște a fost binevenită. Între timp ascultăm până ajungem să detestăm toate cd-urile cu muzică pentru copii, cele dorite evident. Aceleași pe care le-am mai auzit deja de mii de ori cu concesia ca din când în când să ascultăm și muzică pentru oameni mari. Cu câteva excepții muzicale, nu prea mai apreciază cântecele care nu sunt în română pentru că nu înțelege cuvintele. Însă există variante chiar și așa, avem cd-uri pentru toate preferințele și ne-preferințele.

Opriri au fost fix 2 pentru alimentare și toaletă când a fost cazul. 10 ore mai târziu deja îmi îngropam picoarele în nisip și aproape că am uitat cât am cântat, cât m-am maimuțărit, cât am vorbit într-o zi pe drum. Oricum, drumul spre vacanță este tot timpul animat, entuziasmant.

La întoarcere drumul mi se pare mereu ceva mai obositor și parcă orele trec mai greu. Nici cheful nu de maimuțăreală nu mai este așa la cote maxime, mizez mai mult pe muzică și joaca individuală. Am avut o singură oprire pentru toaletă, copilul a dormit sau moțăit mai mult. Iar pe final când am intrat în România, dar parcă nu mai ajungeam acasă, am pus muzică de pe telefon, cântecele din cărțile cu Erus.

La întoarcere am plecat la ora 8 și jumătate dimineața, iar 11 ore mai târziu deschideam ușa casei și ne dezmorțeam picioarele.

Momentan nu apelăm la telefon și nici tabletă în drumurile cu mașina. Știu că ar trece timpul mult mai ușor dacă s-ar uita la desene. Automat și efortul din partea mea de a mă juca ar fi mult diminuat, însă consider că va veni și timpul tehnologiei la liber și atunci cu greu va mai ridica ochii din ecrane.

Așa funcționează lucrurile la noi. Nu am scris experiența noastră pentru a fi un etalon, foarte departe de mine acest gând, însă dacă ajută pe cineva spre a avea o călătorie mai ușoară, orice idee este binevenită.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com
Featured

Dacă mai vreți în Grecia încă mai aveți timp.

Acum mai mulți ani în octombrie eram în Korfu, o altă insulă grecească de care îmi e tare dor. Vremea era absolut superbă, apa era caldă și până și ploaia era încă de vară în octombrie.

Nu vă sfătuiesc totuși să mergeți în vacanțe așa târzii pentru că atunci îmi place și mie să merg și îmi mai place ceva: să nu fie aglomerat. Dar hai fie, mai facem și excepții.

O să las și eu aici impresia mea despre drum și acte în acest an pandemic. Și dacă mai dorește cineva să lase impresia despre călătoria în alte țări vă aștept cu textul și eu îl public. Face bine la informare. Nu vă înghesuiți totuși toți, măcar câțiva.

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar nu am întâmpinat prea multe. În traseul București – Thassos care a fost destinația noastră finală am stat la vama cu Bulgaria jumătate de oră, s-au uitat doar pe actele de identitate. La vama cu Grecia s-au uitat pe actele de identitate și pe certificatele de vaccinare, nu au scanat codul. Noi am avut totul printat pentru a nu trece telefoanele mobile din mână-n mână fără rost și apoi eu să stau să dezinfectez pe toate părțile. De PLF grecii nu s-au arătat interesați. Ferryboat-ul l-am prins pe final, s-au uitat la PLF și la certificatele de vaccinare, la fel nu au scanat nimic. Ne-au dat o foaie de completat cu date despre călătorie pe care conștiincioși am completat-o ca să rămână la noi. Nu s-a interesat nimeni de ea, nu s-a depus niciunde. Am întrebat dacă trebuie să purtăm mască fiind totuși în aer liber, dar cu distanțare pe cont propriu, mi-au zis că da. Așa că am fost ascultători, așa cum respectăm noi toate regulile chiar dacă unele sunt absurde, sunt un bun cetățean în orice țară. Exact, doar noi purtam mască din toată ambarcațiunea aia care era plină ochi.

Drumul a fost fără incidențe, în 10 ore am ajuns la cazare pe un soare dogoritor.

La întoarcere am luat ferry de cum am ajuns, plecam așa că nu a mai fost nimeni interesat de nimic, doar de chitanțele care îi asigurau că am plătit. Drumul a durat 11 ore pentru că în Bulgaria a fost un accident și poliția ne-a deviat de la traseul cunoscut. Ne-au spus scurt „left then right” și de acolo descurcă-te, nu indicatoare pentru vamă pentru că eram încă destul de departe, waze-ul se pierduse cu firea și până și-a revenit din leșin am cam bâjbâit. La vama cu Bulgaria ne-au verificat doar actele de identitate, eram în tranzit, nu îi interesa mai mult. Trecerea a durat aproximativ 5 minute. Pe cei cu numere bulgărești am văzut că îi opreau pentru DSP.

La vama cu România ne-au verificat actele de identitate și certificatele de vaccinare, nu au scanat codul, ne-au întrebat de unde venim și ne-au urat o zi bună. În aproximativ 10 minute am făcut vama. Erau multe mașini trase pe dreapta pentru DSP și probabil carantinare că altfel nu îmi explic de ce să îi fi oprit altfel.

Cam atât cu drumul, actele și timpii din vamă. După cum spuneam nu am întâmpinat probleme, nu am stat cu orele în vamă deși lumea încă pleacă în concedii, poate nu la fel de intens ca în iulie și august, dar se pleacă. Alte experiențe cine ce a mai întâmpinat?

Featured

Drumul de care m-am îndrăgostit

Drumul de care m-am îndrăgostit nu este unul cu asfalt proaspăt turnat, nu este drept mai ceva ca-n palmă și nici nu îți oferă cine știe ce peisaj spectaculos de unde poți vedea culori care tot apar mai des decât se schimbă anotimpurile.

Este drumul care duce către Marble Beach și Porto Vathy și este un drum foarte discutat și blamat. De fapt sunt două drumuri, unul mai lung și cică mai bun pe care am mers acum foarte mulți ani și unul mai scurt și cică mai dificil pe care am mers de data aceasta.

Nu vorbesc aici despre cele două plaje pentru că fiecare își face propria impresie. Sunt de văzut mai ales dacă aveți copil mic și mai este și pasionat de pietre. Altfel pentru mine nu se află în topul preferințelor. Pe Porto Vathy am văzut-o doar în treacăt, Marble a fost cea vizitată. Apa este foarte curată și azurie, poți vedea prin ea peștii care se aventurează până aproape de mal, însă este și adâncă și cu valuri. Dacă nu vă place aglomerația este de mers dimineața cât mai devreme, între 10 și 11 plaja și așa mică devine neîncăpătoare.

Acum că am lămurit cum e cu plajele, să vorbim despre drum. Drumul prin cariera de marmură a fost spectacular. Cariera este în plină exploatare, oamenii muncesc, taie, sparg, cară. Treci exact pe lângă șantiere, te întâlnești cu camioane mari și ruginite care transportă blocuri de marmură. Peste tot în jur este alb.

Dacă ați fost la țară pe uliță și v-ați jucat în colb și cu pietricele atunci acest drum nu ar trebui să surpindă pe nimeni. Este exact așa ca o uliță prăfuită. Este un drum pe alocuri destul de îngust, cu serpentine pentru că este pe interiorul muntelui, pe margine sunt bolovani imenși ori câte un bloc de marmură din loc în loc. În șantierele de exploatare se văd munți din pietricele de marmură, blocuri așezate pe margine care așteaptă să fie ridicate și duse pe continent.

Drumul acesta mi-a plăcut mie atât de mult încât l-aș mai tranzita de 10 ori dacă ar fi timp. M-aș opri să mă urc pe bolovanii imenși și să văd mai bine muncitorii care urcă pe etajele de marmură deja săpate. M-aș juca în praful de pe drum ca atunci când eram mică la țară și mă jucam în praful pe care îl numeam nisip. Atât de mult era.

Acum câteva informații tehnice despre drum. Nu am rupt mașina, nu are gropi, este doar denivelat și vălurit ca un drum de țară. Mașina s-a prăfuit, dar nu ca și când din neagră s-a făcut albă, s-a așezat un strat subțire de praf așa cum se așează dacă nu este spălată de prea multă vreme. Nu știu dacă mașinile cu garda joasă au vreo problemă pe acest drum. Noi chiar am mers cu geamurile deschise, nu zburau vălătuci de praf în jurul nostru, însă se simțea în aer mirosul de praf proaspăt așternut strat cu strat.

Vă spun, este drumul meu preferat din toate câte am văzut. Nu l-aș da nici pe cel mai fin și drept asfalt. Și cât de nebun să fii încât să dedici un întreg text și timp unui drum!?

Am mers și am urcat apoi pe munte pe interior și am văzut cariera aceasta de marmură din mai multe unghiuri, plus alte cariere, Thassos este încă în plină exploatare și a fost o vreme în care marmura de aici era mai apreciată decât cea din Italia.

Ce-i drept atunci, când coboram prin carieră m-am gândit la Michelangelo și la drumul pe care l-a făcut el prin Toscana pentru a-și alege direct din carieră exact blocul perfect pentru el și pentru ce avea să sculpteze. Nu m-am simțit ca el, doar gândul mi-a ajuns la lucrările sale.

Las mai jos câteva poze. Nu spuneți că este o prostie și nimic deosebit, fiecare cu piticii sau cu stolurile proprii.

Featured

Nebunia mea de dinainte de concediu.

Când eram copil la mama acasa mă omora curățenia, mai ales aia generală. Nici nu puneam bine covoarele pe jos că le și scoteam și le puneam iar la bătut, scuturat, periat, de zici că aveam ură pentru covoarele alea. Și asta nici măcar nu era curățenia aia generală-generală, era așa o generală mai light. Cred că așa se distra mama sau ceva că nu îmi explic.

Când începea vacanța ne expediau la țară și în lipsa noastră ei zugrăveau, văruiau și evident făceau curățenie. Și asta se întâmpla în fiecare vară. Când am crescut și nu am mai avut la ce țară să ne ducem că nu mai era nimeni acolo, de cum luam vacanță mama ne făcea o surpriză și ne punea să dăm covoarele afară în prima zi de libertate de la școală. Chiar simțeam vacanța aia nu mă pot plânge.

Atunci am zis că eu în casa mea nu voi face niciodată curat. Nimic și de niciun fel și că nu mă va deranja jegul care se va strânge. De aia am devenit obsedată de curățenie, că am zis că nu fac nimic.

Când m-am mutat în casa noastră nu doar că m-a apucat febra șmotruitului, dar am inaugurat și curățenia de dinainte de concediu. Acum mă apucă râsul uitându-mă prin casă la ce haos este uneori când mă gândesc la perioada în care nu aș fi găsit germeni în casă nici căutați cu lupa și mi se părea că nu este suficient de curat. A venit un copil în viața mea și m-am mai trat de una alta.

Dar la curățenia de dinainte de concediu nu renunț. Acum nu i-aș mai spune chiar curățenie, ci mai degrabă ordine la dezordine.

Și de ce insist să fac asta? Pentru că atunci când mă întorc să mai prelungesc puțin starea de concediu. Haosul îmi dă o stare de neliniște și faptul că încerc să îi fac loc în viața mea, nu înseamnă că îmi este și ușor. Ordinea și curățenia îmi limpezesc gândurile și mă ajută să am o stare bună de spirit.

Așa că zilele acestea mă ocup și de ordine și disciplină cum s-ar zice. Praful rămâne să nu îl deranjăm, nu am timp și pentru el, nu de alta, dar mai trebuie și să ne petrecem înainte de concediu. Dar jucăriile vor fi ascunse care prin câte un colț sau cine știe poate chiar va ajunge fiecare chiar pe la locul său. Hainele spălate și călcate și așezate. Nu vreau să calc imediat ce mă întorc. Vasele spălate, chiuveta goală. Neapărat aspirat. Și musai broasca spălată ca să aibă ce să murdărească până ne întoarcem.

Cam atât mi-am propus pentru azi și mâine pe lângă împachetat, listă să nu uit ceva că deși teoretic orice se poate găsi de cumpărat, nu îmi place să cumpăr când știu că am deja.

Vă las, încep în forță, trebuie să ies în parc :).

brown wooden floor
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Când nu te doare nicăieri pentru că ai prea mulți clienți și afacerea merge oricum.

S-au dus vremurile în care companiile se dădeau peste cap de trei ori ca să ajute clientul și ca să îi rezolve problema, acum se ridică mult mai ușor din umeri și se spune nu se poate. Softul nu ne permite, programul nu ne dă voie.

Care o fi cauza oare, ca să nu zic cine o fi de vină? Cel care a făcut softul că nu s-a gândit la toate variabilele posibile sau cel care l-a achiziționat că merge și așa și să fie mai ieftin?

Am plasat săptămâna trecută o comandă la Decathlon care mi-a ajuns în două zile. Nu mă grăbeam, îmi trebuie începând de luni așa că avea aproape două săptămâni timp să vină. Nici nu i-am dat importanță. Doar că în ziua în care am primit comanda, am mai plasat încă una tot cu ce am nevoie începând de săptămâna viitoare plus un produs care îmi trebuie mai prin toamnă. Cum prima comandă a venit așa repede, nici nu m-am gândit să verific termen de livrare, status comandă sau ceva până azi. Nu mă așteptam să dureze mai mult de o săptămână.

Azi când am văzut termen de livrare 2-3 septembrie, adică mult prea târziu pentru ce îmi trebuie mie, i-am sunat la numărul sugerat pe site. S-a rezolvat repede că nu se poate.

În mail scrie că dacă un produs nu este pe stoc clientul este contactat pentru restabilire termene de livrare. Da, doar că produsul meu nu este pe stocul din țară, dar este pe stocul internațional, ceea ce nu înseamnă că nu este pe stoc și prin urmare nu am de ce să fiu sunată. Tot acest aspect face ca a mea comandă să aibă un termen de livrare de 14 zile.

Am cerut o soluție pentru a rezolva până mâine și nu se poate. Nu se poate nici să scot acel produs din comandă, nici să anulez comanda și să o replasez cu ce este pe stoc, nici să împart comanda în două și să vină mâine o parte și restul când va fi gata. Nicio variantă nu este posibilă până mâine. Varianta posibilă este să mă duc direct în magazin dacă vreau azi sau mâine.

Am anulat comanda de tot și am fost anunțată senin că banii îi primesc înapoi în cont în 14 zile chiar dacă sunt retrași în 3 secunde. Așa este politica de returnare.

Că doar atunci când ai un client nemulțumit este musai să te asiguri că este măcar nemulțumit până la capăt.

Chiar dacă se simte tonul enervat din acest text, este un text de informare legat de comenzile online către Decathlon pentru produsele care se află pe stoc internațional, nu și local și să știți cât de mult vă întârzie o comandă în caz că vă gribiți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Unde se pot ascunde două tăvi pentru brioșe?

M-am trezit într-o dimineață cu un mare chef să fac brioșe. Așa chef se întâmplă rar și trebuie procesat imediat ca nu cumva să dispară.

Brioșe cu mure era destinația finală și deja simțeam în nări mirosul de unt topit și murele ușor caramelizate. Mireasma care iese din cuptor pe măsură ce compoziția se coace. Festin, vă zic.

Mi-am scos tacticos ingredientele, m-am apucat de compoziție, am și făcut-o și mă pregăteam să chem copilul să pună hârtiile în tăvi și să punem împreună compoziția în forme când iau tăvile de unde nu-s.

Tăvile mele pentru brioșe sunt unele cu forme conice de la Ikea, cu ele m-am înțeles cel mai bine, nu ne-am certat nici măcar o dată, asta după ce am încercat mai multe tăvi care nu m-au mulțumit nici cum. De regulă le țin într-o pungă pentru a nu se așeza praful pe ele prea tare și le depozitez în debara pe un raft mai sus. Acolo stau de ani și ani de zile și când sunt puse la loc tot acolo la ajung, niciodată în altă parte.

Acum parcă au făcut picioare. Nu-s și nu-s. Am trecut de la căutare, la căutare frenetică, la iritare, enervare, frustrare, enervare. Am pus scaunul și m-am cocoțat pe sus, am întins gâtul de i-aș fi luat lejer fața girafei, să mă uit pe frigider și pe dulapurile de sus. Am deschis toate sertarele și dulapurile din bucătărie, ba chiar m-am uitat și în balcon că cine știe poate au vrut să se aerisească puțin. Și nimic.

Cum compoziția era deja făcută am schimbat brioșele pe un fel de plăcințică. Am pus în tavă puțin unt și puțin zahăr și murele întinse uniform, le-am dat la cuptor să se rumenească puțin, apoi am pus compoziția deasupra și am așteptat să se coacă. Gust de brioșe în tavă de plăcintă cu mure rumenite. Am scos-o cumva la capăt.

Acum aștept să treacă suficient timp în care să nu am nevoie de tăvi ca ele să apară din senin așa cum au și dispărut.

baking cooking cupcakes dessert
Photo by JÉSHOOTS on Pexels.com
Featured

Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com
Featured

Nu cred că școala va fi un punct de pornire în educația emoțională.

Am tot scris în ultima vreme texte bazate pe cartea Inteligență emoțională scrisă de Daniel Goleman. A fost o carte lungă și stufoasă, însă extrem de interesantă. Am simțit nevoia să să fac o paralelă între lumea  din jurul meu și carte și de aici au rezultat mai multe texte. Cel de astăzi încheie acest capitol.

Am tot  scris (am preluat ce au zis alții mai deștepți) cum că inteligența emoțională aduce multe beneficii. Că a ne ocupa de emoții ne face mai deschiși, mai empatici, mai umani, mai deștepți per total. În cartea aceasta pe care am tot citat-o și din care m-am tot inspirat sunt multe, foarte multe studii întinse pe ani de zile de la copilași de creșă până la adulți în toată regula. Pe ce drum au luat-o cei din cartiere defavorizate, cei din familii defavorizate, cei cu potențial financiar, cei de la școli unde erau în derulare programe care vizau dezvoltarea și înțelegerea emoțiilor. Toate au arătat că cei care au beneficiat de dezvoltare pe parte emoțională au fost mai bine în viață, au avut mai multe șanse de a fi bine cu ei sau în societate. Ba chiar le-au salvat viața pentru că trăiau în medii cu potențial agresiv.

Concluzia din carte este că ar trebui să existe o uniune între familii și școală. Că părinții ar trebui învățați să fie buni arbitri emoționali pentru copiii lor și să fie pe aceeași lungime de undă cu profesorii care să trateze cu seriozitate orice undă emoțională.

Eu nu văd asta din păcate în școala noastră. Nu văd ca la ore, la grădiniță sau chiar la cresă elevii să înceapă orice oră prin a evidenția în ce stare emoțională se află în acel moment iar profesorul să țină cont exact de acest aspect al fiecărui copil. Eu spun SF-uri aici. Cum să faci așa ceva într-o clasă cu +30 de elevi. Cui să dai mai întâi atenție și importanță? Asta presupunând că și știi cu ce se mânâncă treaba asta.

Câți părinți sunt preocupați de emoții? Cum te-ai simțit azi? Cum ai fost de dimineață când ai intrat în clasă? Ce ai simțit când te-ai supărat cu colega ta? Ce ai simțit când ai luat această notă?

Este adevărat că ar trebui să fim mai puțin ancorați în problemele noastre pe care le avem și cu care ne confruntăm și că nu prea îți mai vine să îți întrebi copilul cum s-a simțit că s-a certat pe cine știe ce jucărie când tu nu știi dacă și luna viitoare mai poți plăti rata. Ideea este că dacă există o rutină și dacă lucrurile acestea se învață ele intră în automatism și atunci vin de la sine și când îți este greu. Mai ales când este greu ar trebui să existe.

Eu am crescut într-o casă în care lucrurile erau bune cât totul era în linie. Cum apărea câte o situație pe care adulții o extrapolau și o suceau pe toate părțile și părea gravă, amenințătoare sau fără potențial de rezolvare, cum mergeam în vârful degetelor pentru că nu știam niciodată dacă voi fi victimă colaterală. Dacă adulții erau liniștiți, odihniți și lucrurile ieșeau cum voiau ei, atunci era liniște. Eram cum s-ar zice vigilentă și mereu atentă.

Ori tocmai asta ar trebui să se întâmple și când adultului nu îi este bine. Să nu uite că grijile copilului care deține mult mai puține informații, dar cu o capacitate mare de a-și imagina lucruri poate extrapola cu ușurință.

Cred că până se decide școala cu care educație din multele care lipsesc să înceapă, să facem noi ceva în direcția aceasta pentru copiii noștri pe care i-am adus pe lume în speranța că vor trăi într-un spațiu mai bun. Traiul acesta în lumea bună se învață, nu este de-a gata. Ne preocupăm de emoții, de simțiri, de empatie, de validare, învățăm împreună că evident nici noi nu știm. Ne dăm interesul pentru educația sexuală și nu strâmbăm din nas când auzim cuvinte ce doar în capul nostru par obscene și facem din lumea asta un loc o idee mai suportabil.

Da, da, de la vorbe la fapte cale lungă tare.

man punching gray wall
Photo by Ba Tik on Pexels.com
Featured

Oare de ce avem impresia că absolut orice ni se cuvine?

De ceva vreme a devenit foarte popular să să vorbim la telefon pe video fără căști, să ascultăm filmulețe pe youtube sau chiar să urmărim filme tot fără căști. Nu contează că suntem în vreun mijloc de transport în comun, în vreo sală de așteptare sau în orice alt loc public în care sunt și alți oameni. Cu toate că nimeni nu este stăpân peste mediul terestru, nimic nu ne împiedică în a face zgomot.

Dar cu ce deranjez? Doar ascult încet!

Oricât de încet ar fi încet, este suficient de tare încât să existe deranj. Nu înțeleg de ce oamenii aceștia nu au căști. Când știi că ești fiert pe vizionare îți lipești căștile de tine dacă ți se întâmplă frecvent să le uiți. Le lipești cu un strat multiplu de scoci și așa ești sigur că oricând le poți folosi.

Când nu ai căști, n-ai nici vreo carte (Doamne-ferește) să îți umpli timpul când stai și aștepți atunci doar stai. Pur și simplu stai. Și nu faci nimic. Se pare că tocmai asta a devenit foarte greu de realizat, acest stat pur și simplu când ai telefon performant, internet de mare viteză, platforme care mai de care să te țină ocupat.

Este limpede ca apa aceea rece din izvor de munte că nu mai știm să stăm. Să stăm o oră uitându-ne-n gol, să stăm o oră fără să facem nimic, să stăm o oră încercând să facem conversație cu vecinii de așteptare, să stăm.

Mi s-a întâmplat și mie să mă ia așteptarea prin suprindere și să mă prindă fără nimic în afară de telefon. Că dacă aveam eu căști rupeam pe podcast-uri, așa doar am stat. Mă cam luase somnul la un moment dat de atâta stat, semn că mă cam relaxasem, dar nu am ascultat nimic fără căști. Și nici nu vorbesc pe video sau pe speaker în public fără căști.

Zic și eu ce să fac.

man in blue denim jacket holding a megaphone
Photo by Sora Shimazaki on Pexels.com
Featured

Băutura de lux din vremurile noastre: apa

Nu știu cum se face dar am atâta grijă de mine că reușesc să uit aproape de fiecare dată să îmi iau și eu o sticlă cu apă. Mai ales la orele acelea în care până și asfaltul se topește. Uneori mai cumpăr de pe la câte un magazin câte o sticlă cu apă, alteori mă gândesc că mă întorc repede acasă și nu mai cumpăr nimic.

Este ciudat cum în egală măsură nu uit niciodată de necesitățile copilului. Are în permanență apă, spray antițânțari, protecție solară, pălărie, ochelari de soare și eu mai știu ce mai cară spatele meu zi de zi pe unde ne perindăm.

Ieri așteptând copilul să iasă de la bazin mă cam perpeleam de sete. Mersesem ceva prin căldură, parcă nici nu băusem peste zi câtă apă ar fi trebuit și visam cu ochii deschiși la o sticlă cu apă rece.

Este numai bine că acolo la recepție este un frigider plin cu apă de unde te poți adăpa din plin, contra cost evident. Însă acest contra cost nu îmi trecea prin cap atunci când amușinam eu la o sticlă rece că va rivaliza șampania. Exagerez și eu de amorul artei, dar am dat nici mai mult nici mai puțin de 5 lei pe o sticluță de apă. Plată. Simplă. Fără aur sau îmbunătățită cu ceva.

Dacă nici ăsta nu este jaf la drumul mare, nu mai știu ce este.

Sau vreo forma de educare. Ia să te usture la buzunar ca să nu mai uiți să te adapi corespunzător.

Măi e apă! Nu este adusă din deșert picătură cu picătură. Nici sticla de 2 litri de apă la magazin nu costă 5 lei. Nu eram în vreun club de fițe și nici măcar pe plajă la Mamaia deși nici acolo nu se justifică prețurile, eram într-o sală de sport unde se presupune că apa este principala sursă de hidratre. Dacă e să o gândim corect, sălile de sport ar trebui să pună la dispoziția celor care le calcă pragul apă gratis, nu să ii rupă la buzunare pentru o sticluță cu apă. Sau poate chiar le pune sportivilor(deși nu cred), eu eram în calitate de însoțitor acolo.

Am cumpărat apa, da, îmi era foarte sete, iar ea era foarte rece. Am băut până la ultimul strop toți cei 5 lei.

Azi am apă la ghiozdănel.

adult blur bottle close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Eu nu știu să negociez!

Se dă una situație posibilă, nu zic și reală, dar posibilă. Eu la piață. Merg la o tarabă și întreb cât costă castraveții.

100 lei maică (întotdeauna maică)!

De aici apar două situații. Una prea puțin probabilă și extrem de rar întâlnibilă în care eu mă entuziasmez maximum de acei castraveți și bag mâna în portofel și plătesc prețul cerut chiar dacă știu că este un preț exagerat. Și a doua situație foarte posibilă în care fac stânga împrejur și mă preling spre altă tarabă. Moment în care în urma mea se aude:

Hai domnișoară (întotdeauna domnișoară) că îți dau cu 5 lei.

Ei aici un om normal și cu simț de potențial câștig financiar analizează rapid situația, își dă seama că poate avea și marfa dorită dar și prețul este rezonabil, se întoarce și își finalizează cumpărăturile. Da, un om normal. N-am mai verificat de ceva vreme dacă intru sau nu la normalitate. Eu nu mă întorc. Eu îmi mențin drumul spre altă tarabă. De ce? De neb ne-normală!

Nu îmi place deloc partea aceasta în care încearcă să mă fraierească, oricine ar fi acela. De ce să îmi vinzi ceva la suprapreț ca apoi să mă iei cu lugu-lugu?

Da știu pe undeva în creierul meu că exact asta este negocierea, pleci de la ceva cu plus ca să ajungi la un echlibru acceptat de toate părțile implicate. Mai dar unii chiar exagerează. La magazin nu negociază nimeni. Știu și că unora le place tot acest proces că poate se simt pe picior de superioritate, însă mie nu. Nu mi-a plăcut nici când jobul era de așa natura încât interacționam cu clienții, însă la vremea aceea credeam că atât pot și că acolo este cazul să staționez o vreme.

Îmi plac lucrurile simple și clare și nu merg în piață pentru negociere, ci pentru prospețimea legumelor. Iar asta cu piața este doar un exemplu. O discuție recentă în familia extinsă m-a pus pe gânduri că se pare că toată lumea negociază mai puțin eu. Toată lumea știe să negocieze, mai puțin eu.

Treaba asta cu negocierea nu se opreste la piață după cum spuneam, dar nu mai continui și cu restul că pe urmă poate citește pe aici vreun antreprenor care se gândește să mă contracteze pe vreo sumă prea mică pentru că nu negociez. Uneori când mi se activează niște senzori mai ies și la atac.

Am încercat o dată la un interviu să îmi negociez zilele de concediu. Plecasem de la 24 de zile de concediu, minimul de zile de concediu din toată experiența mea lucrativă era de 23 de zile și mi-am dat seama că nu îmi este ușor să renunț la zilele acestea pentru 20-21 de zile libere într-un an. Așa că m-am trezit la un interviu să întreb în ce condiții pot avea mai multe zile de concediu. Nu vă puteți imagina stupoarea de pe fața intervievatorului. Oamenii de regulă cer bani mai mulți, tikete de masă, sporuri, bonusuri, iar eu ceream concediu. S-o fi gândit că poate scopul meu nu este acela de a munci, doar că chiar era, iar 4-5 zile în plus nu mi s-a părut că ar aduce așa un prejudiciu major firmei. Atâta timp cât ești dispus să plusezi la bani, de ce nu ești dispus să plusezi și la zile libere? Ei iată că nu s-a putut, deci nu se poate negocia chiar orice așa cum îmi spusese cineva la un moment dat, că la un interviu orice se poate negocia. Cred că poți încerca, dar nu cred că se poate orice. Firmele alea multe încă sunt încorsetate în reguli stupide de care țin cu dinții și deși ei cer flexibilitate din partea angajatului, este exact ce nu oferă. Păi unul rigid și unul flexibil, cum vine treaba?

Pe lângă faptul că nu știu să negociez, nici nu știu să primesc orice. Cadou, atenție, degeaba orice. Mă fâstâcesc. Mă pierd și oricum spun NU. Bine unii oameni s-au obișnuit cu mine și fiecare își vede de ale lui, unii cu nu, alții cu ce aveau în minte, dar asta deja este altă discuție.

Cum stați cu negociatul? Vă vine mănușă sau mai degrabă nu?

man in blue top giving box to man in gray top
Photo by Quintin Gellar on Pexels.com
Featured

Un adult bătăuș de cele mai multe ori este un copil bătăuș.

De-a lungul timpului nu am privit agresorii prin prisma agresivității din viața lor, ci prin prisma judecării a lor sau a acțiunilor pe care le întreprindeau. În ultima perioadă o parte a societății (care este din ce în ce mai divizată în fel și fel de păreri) încearcă să găsească o cauză pentru orice interacțiune care apare și care dăunează.

Se tot scrie prin cărți, cel puțin în cele pe care le-am citit eu, că un părinte agresiv este un copil agresat și care nu face altceva decât să repete tiparul bine împământenit în circuitele sale.

Daniel Goleman scrie în Inteligență emoțională despre un studiu efectuat pe copiii de școală și care au fost urmăriți atât cei care erau excesiv de timizi, cât și cei care erau agresivi. Ambele categorii proveneau din familii cu potențial risc agresiv. Unii devenind introvertiți pe când alții au devenit agresivi și agresori de la vârste mici. În plus cei agresivi aveau și o caracteristică nativă, adică aveau agresivitatea în gene și transmisă pe linie genetică iar instinctul agresiv se vedea încă de la creșă în colectivul dintre copii, tot conform unor studii prezentate în această carte.

Cum pandemia asta a scos la suprafață tot ce mocnea prin oameni, agresivitatea plutește în atmosferă ca poluarea. Poate că nu pandemia a scos ceva la suprafață, poate că totul era deja acolo doar că eu nu vedeam. Acum observ exact acest comportament. Călătorii înjură vatmanii că nu dau aer condiționat, șoferii în trafic opresc mașinile în mijlocul carosabilului ca să își împartă injurii sau chiar pumni, polițiștii sunt luați pe capotă pentru că au oprit o mașină pentru control, vaccinații și nevaccinați se consideră pe rând superiori conform deciziei pe care au luat-o și în general orice om care greșește este crucificat verbal, dar sunt convinsă că și fizic dacă oamenii ar avea această putere. Oamenii în general își rezolvă un disconfort prin agresivitate verbală sau fizică. Iar lucruruile nu par să se îndrepte spre un drum mai lin, ci din contră pare că se agravează.

Tot Daniel Goleman spune că această agresivitate poate fi îmbânzită. Eu aș spune chiar educată și vorbesc din prismă personală. Eu sunt din fire o persoană colerică, irascibilă și iritabilă. Evident că am un istoric genetic nu doar cu potențial agresiv, ci chiar cu exemple concrete și clare. Nici nu este foarte greu de anticipat lucurul acesta și fără să îmi cunosc arborele genealogic până la al n-șpe neam ținând cont de faptul că am un tată activ în revoluția din ’89, un bunic activ și prizonier de război în cel de-al doilea război mondial, un străbunic muncitor la ceva canal și activ în primul război mondial. La toate acestea se adaugă și o copilărie proprie scăldată în dezechilibrele vieții de atunci.

Este enorm de greu să schimbi paradigme. Eu am multe momente în care am impresia că voi claca. Am momente în care mă gândesc că tot efortul meu până în acel punct a fost. Însă deși mulți spun că vorba aceea care zice că atunci când nu mai poți, încă mai poți puțin, este nocivă, în acest context este foarte motivantă. Când nu mai pot să rezist încă mai pot puțin, mai trag de mine și mai rezist pe baricade, nu cedez, nu scot balaurul cu 7 capete atunci când scuipă foc, încerc să îl direcționez spre o zonă confortabilă în care să nu rănesc oameni. Uneori îmi iese, alteori nu.

 Înainte ani când nu știam tot ce nu știu acum și când irascibilitatea se citea pe fața mea de la km distanță, mai mult răneam decât nu. Între timp toate cărțile acestea la care fac trimitere și aici pe blog și toate podcast-urile pe care le ascult și care tratează subiecte cu și despre emoții, creier, fapte și acțiuni m-au adus într-un punct mai bun. Nu unul excelent, însă categoric sunt la ani lumină față de acum zece ani.

Și oricum din perspectivă personală și din spațiul personal, fără a cunoaște tot contextul celuilalt, noi toți am face infinit mai bine. Doar teoretic.

human fist
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Cum am combătut eu răul de mișcare.

De fapt nu am rezolvat nimic, doar îl țin sub control cumva și mă asigur că nu mă vizitează atât de mult încât să mă scufund într-o pungă.

Am rău de mișcare de când mă știu, am pictat ceva mașini la viața mea pe vremea când adulții nu se prinseseră că este ceva constant. Eu = mâncare = vehicul de orice tip = serpetine = un frumos spectacol culinar.

Când eram în școală am fost într-o excursie de o zi cu autocarul undeva la munte. Am avut deosebita plăcere să vomit de nu mai puțin de șase ori și singura masă în ziua respectivă a fost doar micul dejun. Altfel a fost frumos, mi-a plăcut, am cumpărat chiar și un fluier. Că na, ce era să fac cu banii de buzunar, doar nu cumpăram merdenele sau cine mai știe ce de mâncare. Atunci am zis că nu îmi mai trebuie munte în viața mea. Doar am zis că de altfel mie îmi place foarte mult să aud foșnetul frunzelor în pădurile de munte. Sau să beau cât vreau din apă de izvor. Dar nu mi-a fost ușor până am găsit un echilibru al corpului meu.

Nu știam ce să fac cu acel rău de mișcare, nimeni nu știa, nici medicii nu aveau soluții pe vremea aceea. Adulții din jur se bazau pe faptul că eram suficient de atentă încât să îi anunț din timp, doar că uneori venea atât de neașteptat că până și eu eram surprinsă.

Pe măsură ce am crescut am început să fiu atentă la corpul meu și la ce îmi transmite. Am învățat că a sta pe bancheta din spate nu îmi face bine, că mă ajută să stau pe scaunul din față și să mă uit înainte. Nu aplec ochii, nu citesc, nu mă uit în jos. Dacă a căzut ceva sub scaun sau pe lângă scaun acolo rămâne până oprim. Nu plec ochii sub nicio formă, este principala cauză de disconfort.

O vreme îndelungată nu mă uitam stânga dreapta, doar în față, atunci când am descoperit că doar în față este bine. Acum în măsura în care stomacul meu este liniștit mai arunc câte o ocheadă scurtă pe geamul din dreapta.

Mulți ani am luat pastile cu ghimbir de la plafar. Acela a fost momentul în care am știut sigur că nu mai vomit chiar dacă simt greață sau vreun fel de disconfort. O fi fost placebo, n-o fi fost, dar eu nu am mai vomat.

Înainte să descopăr pastilele cu ghimbir într-un drum foarte lung cu mașina am apelat la alte trucuri în care mi-am pus speranța că îmi vor ține stomacul liniștit. Zgâriam cu unghia coaja unei lămâi. Uleiul volatil din coaja de lămâie ajuta foarte mult la liniștirea stomacului. La fel și frunzele de mentă presate între degete. O vreme aveam în mașină mai ales lămâi pentru că menta se găsea mai greu. Nu erau la modă ca acum uleiurile esențiale care redau mirosul specific al plantelor și care ajută creierul să liniștească stomacul, dar ar fi fost bine să fi știut de ele.

De când am rămas însărcinată nu am mai luta nimic, niciun fel de pastilă, disconfort simt constant în funcție de cât de anevoios și serpentinos este drumul, însă știu să îmi gestionez situația. Încerc să nu mă mișc în scaun, bălăngănirea capului aduce amețeală și face stomacul să urce vertiginos. Mă țin cu mâna de un punct fix, de mânerul ușii, stau dreaptă în scaun și îmi proptesc și un genunchi în torpedou dacă ajung, astfel evit să mă mișc. Privesc în față și nu vorbesc. Nu sunt supărată deși uneori așa mai pare, doar că sunt momente în care am impresia că dacă deschid gura nu doar cuvintele vor ieși, așa că nu vorbesc. Când drumul îmi permite beau apă de preferat foarte rece și cu înghițituri mici. Și aștept ca totul să se liniștească.

Nu este vreo rețetă minune, este ceva ce am observat eu la mine că ajută. Știu că de răul de mișcare nu scapi niciodată, că uneori o vreme se mai estompează, dar că poate reveni în forță la orice vârstă. Cred că eu sunt într-un moment de estompare sau cel puțin aș vrea să fiu.

Anul acesta mulți oameni au plecat în concedii prin țară sau prin afară cu mașina pentru a evita aglomerația din aeroporturi și am tot citit despre răul de mașină pe care îl cunosc foarte bine. Am scris și eu varianta mea, mai ales că se apropie momentul în care și noi vom avea un drum lung cu mașina și deja mă pregătesc psihic să rezist ca de fiecare dată în ultimii 5 ani de când nu am mai luat pastile pentru răul de mișcare.

Vă doresc să nu aveți rău de mașină și drumurile să vă fie o plăcere.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com
Featured

Cum facem față proastei creșteri, mârlăniei și mitocăniei?

Am dubii că în viitor în țara aceasta va fi mai bine. Că generațiile care vin vor avea habar de ce este aceea empatie ori conștiință de sine. Că vor fi corecți și că vor pune umărul la o societate pe măsura lor.

Da, unii sunt așa și vor fi așa, dar ponderea este atât de mică încât îmi e greu să cred că vor face diferența.

Mă uit la părinți tineri prin locurile de joacă și mă sperie că peste 25 de ani copiii lor vor face diferența în societate. Și îmi este și mai teamă să nu ajung ca babele de astăzi și să spun cu proteza clănțănindu-mi între gingii că pe vremea mea maică era mai bine.

Sau poate doar cartierul acesta în care trăiesc eu este așa mai plin de mitocani și babe intruzive. Poate în altele totuși oamenii sunt educați. Deși ultima experiență dintr-un supermarket din Ploiești îmi demonstrează că toată țara scârțâie și încă rău.

Săptămâna trecută un domn tânăr, am presupus eu că tată în locul de joacă stând pe bancă între un landou plin cu bebeluș proaspăt și  un căruț sport plin cu copil mic și-a aprins țigara. A fumat tacticos toată țigara după care a stins-o jos și a lăsat-o acolo. Simțul meu civic s-a revoltat însă nu am mai apucat să spun nimic pentru că începuse ploaia și toată lumea fugea care încotro. Altfel părinte grijuliu a acoperit copiii cu protecție de ploaie, ploaia știind clar că este nocivă în comparație cu fumul inhalat. Oricum mă tot gândesc dacă să mai deschid gura sau nu pentru că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și totuși îmi este bine în pielea mea și cu toți dinții mei. Măcar până la proteză.

În parcul cel mare de la noi din sector se pare că s-a stricat un elemnt de joacă. Era înfășurat cu bandă galbenă partea din față și cu un mesaj de la Poliția de sector. Dau o bere cui ghicește câți copii au călărit elementul acela care era clar că nu ar fi trebuit să mai fie folosit. Dau două beri cui ghicește câți părinți își susțineau copiii pe acel element. Mulți, foarte mulți. Hai fie dau apă plată ca să nu ziceți că încurajez consumul de alcool.

Nu ne învățăm copiii să aibă bun simț și nici respect pentru ce ne înconjoară. Sunt prea mici la 1 an, prea mici la 2 ani, prea mici la 7 ani, prea mici la 15 ani și tot așa. Nu îi învățăm să aibă răbdare, să își aștepte rândul pentru că nu este civilizat să te bagi în fața altuia indiferent de cât de mic sau de mare ești. Evident că nu am pretenții de la un copil de câțiva ani să își aștepte rândul când probabil cel care îl însoțește este fix cel care sare rândul la magazine. În viață trebuie să fii șmecher ca să reușești. Încă nu am aflat exact ce înseamnă să fii șmecher și nici până unde se întinde reușita.

Tot la capitolul nesimțire intră și peticul de ciment din fața blocului meu unde copiii sunt lăsați să zbiere până la ore târzii în noapte. Iar părinții lor zbiară înzecit mai puternic pentru a le da diverse ordine, ori pentru a-i jigni. Asta când reușesc să lase jos de la gură sticl