Featured

Am fost la muzeul trenulețelor din Sinaia

Muzeul trenulețelor cum este cunoscut se află chiar în gara din Sinaia pe partea stângă cum te îndrepți spre peron. Este o clădire mică cu câteva machete minuțios executate. Din păcate expoziția nu este semnalizată în oraș, așa că trebuie să te documentezi înainte și să mergi la sigur în gara din Sinaia.

Este un loc minunat de mers cu copiii pasionați de trenuri, copiii cu răbdare și copiii atenți la detalii. Pentru că aceste machete au extraordinar de multe detalii. De la oile și păstorii așezați pe dealuri, la pisica din fața casei, caprele de pe munte, telecabina care se plimbă pe deasupra orașului și bineînțeles trenulețele care dau viață locului.

Am spus deja că locul nu este mare, însă dioramele având atât de multe amănunte, credeți-mă nu ieși de acolo în 5 minute. Sunt foarte multe de observat atât în gări cât și în afara lor. Este o întreagă lume miniaturală. Aș vrea să spun atât de multe fără să dau totuși toate detaliile ca să nu stric senzația de la fața locului. De aceea nici nu am pozat detalii, doar în ansamblu. Au scăunele pe care se pot urca cei mici care nu ajung să vadă prea bine. Deci nu există limită de vârstă nici în jos și nici în sus.

Expoziția are și o cafenea care nu era deschisă la interior pentru că încă nu se dăduse drumul, dar aveau afară 2 mese unde puteai să adimiri peisajul exterior sau poate chiar aveai noroc de un tren sosit în gara regală.

Muzeul găzduiește și o expoziție de mini mașini vechi. La plecare puteți achiziționa mici obiecte din ceramică pe care le pot picta copiii după bunul plac.

Programul este până la ora 18, însă nu se închide atunci. Fiind foarte afectați de pandemia și de numărul scăzut de vizitatori, programul se prelungește și după ora închiderii în multe zile. Și se poate lua și cafea la pachet.

Știu că toată lumea oferă alternative de evitat Valea Prahovei care este îngrozitor de aglomerată, însă eu tot spun că dacă știi când să mergi, nu stai nici în trafic 5 ore, nici nu ți se fac nervii piftie și nici nu găsești aglomerație.

Featured

Când este prea mult?

Când stai într-un bloc cu 10 etaje ai mulți vecini care își tot repară, schimbă, mută câte ceva. Nu reiau acum discuții pe care le știe toată lumea legat de bormașina din weekend de cu noaptea-n cap sau de ciocănitul de la miezul nopții. Acestea sunt doar câteva dintre motivele care fac oamenii să se mute la casă pe pământ. Restul care nu își permit stau și rabdă. Nici despre vecinul meu care a trecut de mult de adolscență, dar tot ca un adolescent se comportă când nu sunt părinții acasă, nu vreau să scriu astăzi. Astăzi vreau să îmi vărs oful legat de lucrurile lăsate de izbeliște pe holurile blocului. Dacă o iau pe scări de la 10 până la parter nu există etaj care să nu aibă pe lângă uși orice poate exista într-o casă și orice își poate imagina cineva că poți lăsa la ușă pe afară.

Așa se face că avem biciclete legate de balustradă, frigidere la care s-a renunțat, dulapuri mai mici sau mai mari, mese, trotinete/triciclete/biciclete de copil. Ba chiar la un moment dat cineva și-a scos un scaun și o scrumieră și fuma pe scara scării de mirosea de parcă zilnic cineva mort intra în putrefacție.

Vecinul de lângă mine are veșnic la ușă câte ceva. Nu mult, nu mare, dar stă cu lunile. Celălalt vecin, cel care stă ușă-n ușă cu ghena, își scoate gunoiul la ușă. De la ușa lui și până la ghenă sunt fix 2 pași. Adică unul dus și unul întors. Tot același vecin renovează de vreo 3 luni. Așa se face că am avut pe palier paturi, dulapuri, șifoniere și fel de fel de placaje. Când au umplut holul au venit să anunțe că mai scot și ei una alta pe acolo, însă nu mă așteptam ca să trec cu tricicleta trebuie să o ridic deasupra capului. Din fericire situația a durat doar câteva zile. Conform zgomotului lipsă presupun că modernizarea apartamentului s-a finalizat de mai bine de o lună, însă mare parte din mobilă tot pe hol tronează. Inclusiv un pat rezemat de perete. Acum pot trece cu tricicleta, dar cam cu atât pot trece pentru că pe palier sunt legate 3 biciclete ale altui vecin. Biciclete care nu s-au mișcat de acolo de 9 ani de când locuiesc eu aici, dar păstrăm. Păstrăm că cine știe când ne trebuie. Și acum vine întrebarea mea: când este prea mult? Când devine prea mult să faci slalom printre mobilele abandonate pe holul blocului?

Nu mai întreb dacă știți că este ilegală depozitarea lucrurilor pe scara blocului și nici că ești pasibil de amendă pentru depozitare, că sunt convinsă că asta știți deja. Nu, nu le face nimeni reclamație că suntem oameni, doar. Nici eu nu fac reclamație pentru că înțeleg și nu prea. Vecinii aceștia de care vorbesc eu locuiesc în apartamente cu 3 sau chiar 4 camere, ceea ce înseamnă că au la activ 2 balcoane. Dacă nici balconul nu este ca să depozitezi biciclete, trotinete și ce mai ai de depozitat, chiar nu știu pentru ce altceva ar fi destinat. Oricum într-o lume ideală eu îmi doresc ca oamenii să fie conștienți de ce se întâmplă în jur și mai ales să reușim să funcționăm fără reclamații, bătăi în ușă ori în țeavă.

floor plan on table
Photo by JESHOOTS.com on Pexels.com
Featured

Lumea nevăzută a ștecherelor

Dacă ștecherele ar putea vorbi, acum ar râde de noi. De mine cu siguranță. La cât timp petrec eu în fața prizelor ca să tot scot ștecherele înfipte acolo, clar e o lucrătură la mijloc.

Cel mai tare și mai tare râde ținându-se cu mâinile de burtă (plecăm de la premiza că are și mâni și burtă) ștecherul plăcii de păr. Acel instrument de tortură care se presupune că face dintr-un păr bucle aurii, nu un păr mătura din casă, ci un păr drept și mătăsos a la Ileana Cosânzeana. Atunci când nu posezi de la mama natură două mâini cu amplasament preponderent pe partea stângă.

Acest ștecher al plăcii de păr a fost de la bun început o sursă de nervi, stres, frustrare și neputință în fața prizei. Că de intrat intră toate fără probleme. Chiar și cele care se opintesc și refuză la început, puțin forțate tot cedează. Ăăă vorbim tot despre ștechere și prize, încă sunteți în filmul meu, da?

Ei, nu știu ce se poate întâmpla odată ajuns în inima prizei că ștecherul brusc se sucește și nu mai vrea să iasă. Măi, dar nu mai vrea neam. Nici rugat, nici înjurat, nici incantat. Nici cu hâțâit, nici cu zgâlțâit. O dată am scos priza din perete, dar ștecherul nu. Noo, el tot contra. Bine că priza aia este prinsă în perete de rigips și nu am luptat până la ultima suflare J.

Văzându-mă în plină disperare și la începutul depresiei cauzate de placa de păr (mă declar studiu de caz pentru psihoterapeuți) al meu soț s-a gândit să îmi facă un pustiu de bine și mi-a propus să schimbe la placa de păr ștecherul clasic cu unul cu sistem de ejecție. Cum s-o numi, ei iată că nici nu îmi pasă. Și mi-a dat așa o rază de speranță, mi-a întins o mână și m-a ridicat de jos, m-a scos din disperare când mi-a zis suav: doar apeși pe un buton și iese ștecherul singur. Mvai, cum a sunat asta. Am auzit toaca de la mănăstirea din Bârsana, fix aici în apartamentul de la etajul 10 din București. A fost divin, divină rămânea ștechera, așa, am feminizat-o de supărare.

Am așteptat cu nerăbdare acest ștecher care avea să îngenucheze placa de păr și să mă scoată pe mine învingătoare. Clar stau bine la capitolul stimă de sine dacă îmi măsor puterile cu obiectele din casă. Așa că atunci când am văzut minunea înfăptuită și în mâini se odihnea un ștecher alb ca neaua cu un bont evidențiat, promisiunea supremă care avea să îmi schimbe viața.

Am băgat ștecherul în priză, a tors ușor ca o pisică docilă. Aici trebuia să nu fi căzut în capcană, că pisică docilă unde s-a văzut? Ei bine, am mai zis eu pe aici că-s cam naivă. Placa a funcționat la fel, adică tot ca o mătură îmi arăta părul, nimic nou, doar m-am obișnuit. Și a venit momentul în care am stat față în față cu adevărul, cu momentul acela care avea să îmi schimbe viața pentru totdeauna. Am apăsat cu un singur deget pe ceva ce am considerat că ar trebui să fie butonul care să mă facă stăpâna prizelor din casă și surpriză: nu s-a întâmplat nimic. Dar nimic. Ștecherul a rămas la locul lui, priza neclintită, eu uimită. Pfff asta sigur este ceva consiprație. M-am plecat, chiar m-am așezat turcește și am început să examinez ștecherul cu sistem de ejecție. Între timp placa se încisese atât de tare că puteam îndrepta părul făcut permanent al tuturor babelor din cartier. Și ștecherul tot nu se lăsa scos.

Când aproape să cedez psihic am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe cel care a venit cu ideea inovativă. Da, da, exact: soțul. Care m-a liniștit. Cică trebuia să țin totuși cu o mână de priză și cu un deget să împing așa zisul buton, timp în care împing puțin și de ștecher. Cum? Stai așa. Adică butonul ăla pe care apăs și sare stecherul din priză mai ceva ca Nadia Comăneci de pe paralele este de fapt un sistem în care țin, împing și trag? Păi nu de la asta plecasem? Și tot aici am ajuns doar că pe altă cale? Nuuu.

Ei ba da, cam așa stăteau lucrurile, ștecherul râdea iar de mine și de data asta diabolic. Învinsese. M-am chinuit ani de zile cu acel sistem de ejecție care nu ejecta nimic. Bine, pe lângă soț se dădea bine, cum îl atingea cum îi cădea la picioare, dar la mine ținea rangul sus. Și l-a ținut până într-o zi în care am reușit cumva și l-am spart. Nu știu cum, eu tot cred că el a pocnit singur ca să scape de mine. Așa că în final am revenit la ștecherul normal pe care îl manevrez mai gentil iar el se opintește mai rar.

Placa tot nu știu să folosesc.

people wall blur inside
Photo by Markus Spiske on Pexels.com
Featured

Trenul galben fără cai

S-a vorbit atunci de el

Ca despre lucrul cel mai cel

Deci e firesc, la rândul meu,

Cu un metrou să mă mândresc și eu

Așa cânta Angelea Similea în 1998. Metroul în România a fost ceva atât de wow că i-au dedicat și cântece. Artiștii l-au ridicat în slăvi. Știrile au curs gârlă. Trâmbițele nu s-au mai oprit luni întregi.

În 2020, 22 de ani mai târziu, când capitala acestei țări ar fi trebuit să fie împânzită de metrou de-a lungul și de-a latul ei, la noi e tot wow. A fost ieri inaugurat cu prea multe surle și mult prea multe trâmbițe mult prea așteptatul metrou din Drumul Taberei. Pentru o întârziere de doar 6 ani, au mers la tăiat de panglică și Prim-minstrul și Președintele. În loc de fălirea asta că uite ce am făcut noi, mai degrabă ar fi trebuit să își ceară scuze, să deschidă porțile și să îi dea drumul pe linie.

Acum 9 ani când m-am mutat în acest cartier se instalau grilajele care delimitau zonele unde aveau să înceapă forările. Au împânzit toate aceste grilaje pe toată distanța lucrărilor cu afișe mari pe care scria: aici va fi metroul dumneavoastră peste 3 ani. Cineva inspirat pusese cu markerul un 0 lângă 3 și în sfârșit suna realist. Acest șantier ne-a adus nu doar un metrou 9 ani mai târziu, ci și timp de 9 ani o tonă de praf. A mai venit și cu un munte de gunoaie de la muncitori (și nu numai de la ei, nu e ca și cum restul locuitorilor din 6 sunt de un simț civic extraordinar, doar că muncitorii au mărit muntele). De disconfortul deplasării ce să mai zic. Au lăsat pentru pietoni alei atât de înguste încât de multe ori trebuia să ieși bine pe carosabil dacă mai venea cineva din sesn opus sau dacă împingeai la căruț. Nimic grav, doar scoteai copilul puțin în fața mașinii. Doar se știe că în București șoferii sunt disciplinați și nici nu te șterg puțin cu oglinda când trec prin spatele tău pe trecerea de pieton. Cred că bucureștenii (sau mai bine zis, cei care locuiesc în București) sunt cei mai grăbiți oameni de pe planetă. Că, să te ocolească mașinile pe trecerea de pieton, una prin spate și una prin față nu mi s-a mai întâmplat în altă țară. Dar, este foarte adevărat că nici eu nu le-am vizitat chiar pe toate. Cine știe, poate prin Spania așa se face. Sau prin Papua cumva. Da, aici prea am generalizat de parcă aș fi văzut eu cum e în toate țările. Desigur știu și eu că întru progres mai închizi ochii, mai înghiți și praf, te mai lași călcat de câte o mașină. Tot e bine și așa, în alte vremuri oamenii își pierdeau viața întru progres. Totuși, să ai o întârziere a unei lucrări de 6 ani, este nu doar de toată jena, ci de tot plânsul, că de râs nu știu cui îi mai arde. Să mai vii și să te bați cu pumnul în piept precum gorila în călduri arătând cu mândrie așa o realizare, este afront la inteligența mea, cel puțin. Dar eu fiind una, probabil sunt cantitate neglijabilă.

Șantierele nu s-au încheiat că au mai rămas lucrări de suprafață și disconfort în trafic, dar dom’ne asta e, e metroul gata? E! Deși nu m-ar mira să îl bage în reparații imediat ce ni l-au fluturat pe la nas. Că doar duminică în timp ce veneam din parc și treceam pe lângă una dintre gurile de metrou, 4 oameni se chinuiau să coboare grilajul și să închidă intrarea la metrou. Poate așa o fi sistemul, cu acționare manuală, dar în forță. Pe viitor vor angaja culturiști care să închidă grilajul. Ah, dar atunci încă nu era inaugurat, acum sigur funcționează toate cele.

Nu, nu m-am plimbat cu metroul că nu am de ce momentan. Încă mă deplasez pe distanțe scurte și tot pe jos. Nu mă deranjează mijloacele de transport, dar mă deranjează nesimțirea oamenilor care își țin masca sub bărbie sau consideră că nici acolo nu are rost să stea o mască.

man standing beside train
Photo by Trace Hudson on Pexels.com
Featured

Poliția și școala. Poliția în școală.

S-a înființat departamentul poliției și anume poliția școlară. S-a tot vorbit prin presă de treaba asta. Cică MAI ar fi promis că nu vor mai exista în școli situații de genul încălcării regulilor cum ar fi bullying, droguri, alcool. Un lucru bun. Și sper să nu fie doar în teorie. Suntem un popor care nu mai are încredere în autorități pentru că în punctul acesta ne-au adus aceste autorități. În ultimii ani mai mult au fost arătați cu degetul negativ, decât pozitiv. Sper doar ca acești oamenii ai legii care se vor ocupa de școli și de școlari, adică minori să nu facă abuz de putere.

Totodată, vor ajuta la combaterea traficului de minori, adică le vor proteja drepturile și se vor ocupa exclusiv de școlari, școli și proximitatea școlilor. Se pot ocupa și de violența domestică atâta timp cât cazul este semnalat de personalul didactic. Adică profesorul anunță că un elev a venit vânăt la școală. Eu nu știu câți copiii merg cu vânătăi vizibile la școală, dar am cunoscut o grămadă de părinți în viața mea de până acum care știu să lovească fără să lase vânătăi vizibile. Și am mai cunoscut de-a lungul timpului și copiii care stăpâniți de un puternic sentiment de rușine nu-și dau hainele jos ca să arate vânătăi.

Poliția Siguranță Școlară se numește ramura înființată special pentru școli și activează începând de ieri. Aștept cu mare interes să văd că această ramură chiar este eficientă și că nu mai avem cazuri de agresivitate între elevi, ca cel foarte mediatizat în ultima vreme. Și se mai trezesc din somn și adulții care fac abuz de putere și se erijează în ceva ce nu sunt, justițiari. Unii care culmea instigă la ură și violență în spațiul public fără să se gândească ce mesaj transmit copiilor în cazul în care mesajul acesta ajunge la urechile lor. Că este absolut ok să îți faci singur dreptate și să răspunzi la violență tot prin violență. Că nu-i așa ca să ne putem educa copiii, trebuie să fim niște adulți educați? Lucru la care nu excelăm și lucru care se vede în copiii noștri.

Îmi pun mare încredere în această poliție astfel încât să cred și eu că școala începe un drum pe o direcție bună, că este sigură și că îmi pot trimite cu încredere copilul la școală. Că prin jigniri, injurii și bătăi între colegi am trecut și eu pe durata școlii. Și pare că între timp treaba asta s-a agravat, cu toate că în acum avem atâtea ustensile care ne pot ajuta să ne creștem copiii în armonie. Numai câte cărți sunt în toate librăriile care ne ajută în interacțiunea cu copiii, dar și cărți care ne ajută pe fiecare dintre noi. Nu mai vorbesc de diferite tipuri de terapie, bloguri cu și despre parenting.

man wearing black officer uniform
Photo by Rosemary Ketchum on Pexels.com
Featured

Acolo unde cântă racii- Delia Owens

Astăzi a început un nou an școlar. În incertitudine și în plină pandemie. Știu că mulți sunt cu gândul doar acolo, la școală sau la grădiniță, ceea ce nu face neapărat bine la căpuț. Așa că citiți mai jos despre o carte sensibilă care ajunge până hăt departe în baierele sufletului și mai mutați puțin gândul de la prima zi de an școlar. Atipic.

Recunosc, am luat cartea inspirată de titlu, așa cum de altfel am făcut cu atât de multe cărți. Nu puteam rata să nu aflu unde cântă frații mei racii. Am mai zis eu pe aici că un titlu este o poveste în sine. Parcă mă așteptam cumva la o poveste în care sunt implicați racii. Sau marea și ceva nisip. Cartea este mai mult de atât. Este un omagiu discret adus naturii unde autoarea a reușit să însăileze informații din bilogie într-un roman beletristic unde iubirea și natura se împletesc în mod firesc.

Cartea începe trist cu o fetiță de 6 ani care rămâne singură cu un tată alcoolic și dezinteresat pentru că frații mai mari și inclusiv mama s-au săturat de traiul de până atunci și și-au văzut de drum. Și rămâne fetița aceasta mică și în grija nimănui. Învață să supraviețuiască, să nu stea în calea unui tată abuziv, să drămuiască puținii bani primiți pentru mâncare până în momentul în care și tatăl o părăsește. Un cumplit sentiment de abandon o însoțește întreaga-i existență.

O lecție de supraviețuire, tânjirea după apartenență, dorința de integrare fac din personajul principal o luptătoare într-o lume crudă unde diferit înseamnă ciudat și de neacceptat. Nici societatea noastră de astăzi nu este prea departe dacă stăm bine să ne gândim.

Romanul este scris în două planuri temporale. Acțiunile se desfășoară atât în prezent în încercarea de a rezolva o crimă, cât și în trecut unde ne este prezentată viața Kayei și tot ce o inconjoară. Stilul scriiturii este puțin greoi ținând cont de multele informații din natură, însă subiectele tratate atrag: crimă, mister, iubire, abandon, rasism, discriminare. După cum spuneam, exact ca în societatea modernă, doar că puțin mai cizelat.

O carte de citit în perioada pe care o traversăm pentru că vorbește despre singurătate și despre izolare și eu știu destui oameni care trăiesc astfel chiar dacă trăiesc în civilizație. Cred că ar fi mers și mai bine de citit în perioada de izolare pe care am trăit-o, însă nu se știe ce ne mai așteaptă.

Las în final un pasaj de la sfârșitul cărții. Mi se pare că explică cel mai bine că unde cântă racii înseamnă de fapt un loc nedefinit unde mergi mai mult cu sufletul și cu gândul, decât fizic:

“….Venea fluxul; un val îi ajunse la picioare și o luă înapoi cu el în mare, împreună cu alte sute de cochilii. Kaya aparținuse acestor ape și acestor țărmuri; acum aveau s-o ia înapoi. Să-i țină secretele ascunse bine.

Apoi veniră pescărușii. Văzându-l, planară pe deasupra capului său, țipând. Chemând.

Se lăsase noaptea. Tate se întoarse către baracă. Însă când ajunse lângă lagună, se opri sub rămurișul des și privi sute de licurici scânteind, răsfirați până în ungherele întunecate ale bălții. Până hăt departe, acolo unde cântă racii.”

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Trei cărți de buzunar pentru copiii potrivite pentru călătorie

Din punctul meu de vedere toate cărțile sunt potrivite pentru călătorii, atâta timp cât nu cari vreo carte de 5 kg sau vreun atlas de jumătate de metru care nici nu încape în valiză, altfel toate își fac loc prin bagaj. Dar, aceste cărți au special faptul că sunt mici și subțiri, încap și în buzunar. Spun povești suficient de lungi pentru o zi plină și obositoare când Moș Ene abia așteaptă să își facă simțită prezența. Așa că deși încep școala și grădinița poate mai dați vreo fugă de weekend pe undeva prin vreun loc izolat care a mai rămas ne-explorat în toată vara asta și vă trebuie o mini carte cu o mini poveste de pus în bagaj.

Norișor un pisoiaș picat din cer

Este povestea unui pisoi care a căzut din înaltul cerului când s-au spart baloanele. A fost adaptat de o familie cu copiii, îngrijit și hrănit. Iar când famialia se aștepta ca pisoiul să își facă treaba lui de pisoi, acesta s-a lăsat păcălit de șoricei. Până la urmă lucrurile se finalizează favorabil pentru pisoi.

Bulgăraș un iepuraș curajos

Este povestea unui iepure nevoit să își părăsească culcușul matern și să se descurce pe cont propriu în lumea mare întâmpinând pericole și peripeții. Bulgăraș învață să se descurce și să se ferească de pericole.

Cara o țestoasă cu totul specială

Cara visează că are posibilitatea să renunțe șa carapacea ei care îi este casă, apărătoare și refugiu și să trăiască liberă în ciuda intemperiilor apărute. Din fericire se trezește la timp ca să își dea seama că a fost doar un vis și că unele lucruri este bine să rămână doar în vis.

Cărțile sunt colorate, au desene simpatice și se găsesc pe youtube dacă vreți și să vizionați. Se găsesc în toate librăriile on-line de la editura DPH. Spor la citit!

Featured

Vine frigul. Eu mă pregătesc deja: nu mă mai spăl.

Exact! Strâng jegul pe piele ca să îmi țină de cald la iarnă când nu voi avea căldură în calorifere.

Nu e ca și cum ar fi fost o decizie a mea. Nu e ca și cum mi-ar plăcea jegul sau să stau nespălată. Doar că este inevitabil atâta timp cât am apă caldă o zi da și una nu. Sau apă caldă cât să mi se răcească bine pielea încinsă de căldură când vin de afară.

Ori poate oamenii ăștia consideră că sunt mai jegoasă când mă dau jos din pat dimineața că îmi dau apă clocotită, dar seara când intru în casă plină de praf și de microbi, nu am nevoie de o baie caldă. Doar nu degeaba se zice peste tot să te speli pe mâini cu apă caldă și cu săpun timp de 20 de secunde. Ăăăăă de fapt cam se zice degeaba. De unde apă caldă?

Cum de unde? Cred că de la punctul termic. Că apă curge pe țeava aia de caldă, doar că este rece. Iar eu o plătesc surpriză, cu preț de apă caldă. Ei, detalii, ne luăm de la o factură când noi în țară avem probleme mai grave.

Cum ar fi începerea anului școlar într-o totală contradicție. În ceață și în beznă. Uite avizul, nu-i avizul, nu trebuie aviz, aduceți aviz. Uite tableta, nu-i tableta. Suntem on-line, suntem off-line. Știu, alte detalii.

Sau cum ar fi că cei care au nevoie de o informație de la DSP sună în disperare la un număr de telefon la care probabil doar există intenția de a se răspunde. Eeei, ce-i atâta grabă?

Între timp ar trebui să fiu recunoscătoare situației, ieri am fost și m-am spălat la soră-mea că ea are centrală și nu depinde de niciun punct termic, cu ocazia asta ne-am și văzut, copiii s-au jucat. Nu contează că îmi fac programul în funcție de apa caldă, este bine că ne-am văzut totuși. Partea mai puțin plăcută este că nu am foarte multe rude în Capitală lucru care mă obligă să îi vizitez mai des pe cei existenți, pff așa abundență vizuală nu s-a mai pomenit.

Vă las că parcă dă apa semne să se încălzească și zic să profit că cine știe când mai primesc.

photo of woman on bathtub
Photo by Ekaterina Bolovtsova on Pexels.com
Featured

Ambrozia vieții mele și dezinteresul general

Este perioada prolifică a acestei plante numită atât de plăcut ambrozie. Eu o simt în casa mea an de an. Îi simt prezența în nopți nedormite, nas înfundat, răgușeală, tuse, muci, oboseală și strănut din fundul plămânilor. Mda, nu este covid, este ambrozia.

Acum câteva zile am tranzitat centura Bucureștiului și am avut ocazia să observ vegetația neîngrijită de pe marginea șoselei. Vegetație abundentă în ambrozie. Răsărea mândră și sfidătoare în lumina soarelui și se lăfăia nestingherită.

Dacă mi-ar crește mie în curtea casei (să presuspunem că am o curte a casei în oraș – mai visez și eu uneori) aș fi pasibilă de amendă. Este ilegal să cultiv sau să păstrez o plantă care afectează atâta lume. Asta nu este valabil și pentru stat sau pentru ce știu ce firme se ocupă de întreținerea spațiușui public, că e el șoseaua de centură, că e șantier funțional în mijlocul orașului.

Șantierul vestitului metrou din Dr Taberei mustește de ambrozie și asta doar la doi pași de muncitori. Dar presupun că sunt atât de absorbiți de munca pe care o depun încât nu văd tufele de ambrozie. Știți că planta asta are aspect de tufă și poate crește până pe la 1m înălțime. Dar, îi înțeleg pe oamenii aceștia care muncesc cu atâta sârg pentru finalizarea la termen a metroului. La…ăăă…care termen? Al câtelea termen? Când voi avea nepoți legenda va spune lucrul la metrou a fost început încă din paleolitic, adică epoca pietrei cioplite. Știați normal, eu doar am reamintit discret.

Care-i rostul unei legi întru stârpirea ambroziei când fix tu statul care ai în grijă atâtea spații, te doare-n stat?

Acum vreo 2 ani am interacționat cu un om prin Vălenii de Munte Prahova. Omul ăsta behăia la fiecare 2 guri de aer. Trăia într-o localitate, asta Vălenii de Munte care era inundată de ambrozie. De unde se terminau casele începea vegetația de răudătătoare de tuse și de muci. Întreb și eu naivă și cu stupoare ce măsură a luat primăria pentru tot terenul viran din localitate care geme de ambrozie. Drept răspuns mi-a fost arătată primăria. Primărie care avea un mic spațiu verde neîngrijit în fața clădirii și care stupoare, avea numai tufe de ambrozie. Și tot tufe erau pe toată strada care se presupune că ar fi zilnic vizitată de primar. Și atitudinea asta este general valabilă în ce ne privește. Ca țară, ca oameni, ca tot.

Dezinteres și nepăsare.

șantier din Dr Taberei
Featured

S-au deschis locurile de joacă!

În cel mai mare parc din cartier și anume fostul Moghioroș actualmente parcul Drumul Taberei se pare că s-au deschis locurile de joacă. Cum și în ce fel îmi scapă. Mă tot gândesc dacă are treabă cu alegerile. Că doar locurile de joacă dintre blocuri nu sunt deschise. Alea care au gard și poartă că altfel banda este ruptă de multă vreme. Așa și locurile astea din parcul mare, aveau bandă. Și au banda aia de când s-au închis toate cele. Locurile de joacă au rămas goale cât a fost vacanță, cât a fost vară, cât a fost lumea pe afară. Acum sunt deschise, pline, copiii și mari și mici buluciți sub atenta supraveghere a adulților fie ei părinți, fie ei bunici. Vorbim despre un parc cu pază zi și noapte. Cu  agenți de la poliția comunitară care patrulează în tot parcul. Îmi este extrem de greu să cred că locurile alea au fost deschise accidental. Doar că acum nu mai era niciun agent pe lângă locul respectiv.

Am oprit un copil de nici 4 ani (al meu normal, că nu-mi permit să intervin în viața altora) să nu dea năvală într-un loc foarte aglomerat. Moment în care m-am gândit cum va fi de săptămâna viitoare când vor merge la grădiniță/școală copiii aceștia care acum se bulucesc cot la cot cu părinții. Dacă așa sunt sub supravegherea lor, cum va fi când ei nu vor fi de față? Vom asista live la gluma care circulă acum pe net, aia în care copiii fac schimb de măști pentru că a altora este mai altfel?

Altfel, noi suntem un popor în continuare relaxat și dacă numărul infectărilor este real atunci suntem un popor extrem de norocos. Serios, numărul de infectări pe zi chiar nu este mare dacă doar rotești ochii pe stradă, în zone aglomerate, în magazine. Toate sunt aglomerate, oamenii țin măștile sub nas sau sub bărbie sau chiar deloc. Își țin mâinile pe față chiar imediat ce și-au dat măștile jos, apucate cu degetele fix din față. Nu toți normal, dar nu vorbesc despre cei responsabili, ci despre cei neglijenți. Și aceștia sunt foarte mulți.

Dacă și marea redeschidere a anului școlar ne lasă ca acum, înseamnă că putem face față la orice situație în țara asta. Că la ce amețeală este în sistemul educațional (mă rog, sistem ca să fiu în trend, că aici nu e niciun sistem) și cum noi nu suntem niciodată pregătiți și totul ne ia prin surprindere, vă spun, ori noroc chior, ori știință pură (aham).

gray scale photo of children dancing on street
Photo by Suzy Hazelwood on Pexels.com
Featured

Deși pare greu de crezut, există o asemănare între tineri și bătrâni.

Cine vine frecvent pe aici, știe că am scris despre bătrâni în fel și chip și cerneala încă nu s-a scurs. Și nu admirativ până acum. Dar nu îi vânez, cu siguranță nu îi vânez. De câte ori voi avea exemple pozitive cu și despre cei ce sunt la vârsta bunicilor, promit că scriu despre aceste exemple pozitive. Până acum nimic demn de luat în seamă, dar speranța moare ultima, conform vorbei popularo-carpato-danubiano-pontice.

Așa cum am scris în titlu, pare greu de crezut, mai ales în ceea ce mă privește, dar chiar există o asemănare între cele două categorii, cea de tineri și cea de vârstnici și anume sentimentul de inutilitate.

Asta este marea problemă a bătrânilor. Mai ales când ies la pensie. Nu mai sunt utili societății, de multe ori nu sunt utili nici familiilor din cauza credințelor personale la care nu vor să renunțe. Nu au învățat să se adapteze. Așa că cei care trăiesc suficient să se pensioneze și nu mor imediat ce s-au pensionat (știu și eu cazuri), trăiesc sau mai bine zis supraviețuiesc cu acest sentiment. Pe unii îi mai salvează nepoții. Au copiii acest dar de a fi înlocuitori de psiholog într-o oarecare măsură. Însă unii nu au parte nici de așa ceva. Și au destul de mult timp să se gândească la boli și la ce îi mai macină pe ei.

Poate o fi fost dintotdeauna însă de ceva ani buni, să tot fie vreo zece de când exodul tinerilor nu se mai oprește. Nici pandemia nu i-a ținut în loc. Nici să se întoarcă, nici să plece. A da, nu discut aici despre cozile interminabile de la graniță de la începutul pandemiei, aceia erau oameni care nu munceau legal, sau care aveau orice alte activități care nu aveau nicio legătură cu munca.

Atunci când oamenii nu se simt apreciați în propria lor țară, caută aprecierea în altă țară. Simplu. Nimic filosofic. Și avem, chiar avem oameni buni, competenți, pricepuți care nu se simt apreciați și nu doar că nu se simt, chiar nu sunt, au preferat să îi aprecieze alții și să câștige alții de pe urma lor.

Știți povestea aia cu statul român în care s-a dat un camion de bani pe o mașină de la chinezi ca să facem măști la noi în țară și să nu mai importăm o tonă de măști și să nu mai dăm o tonă de bani pe măști? Ei bine, mșinăria aia stă degeaba. Ei, stă. Nu stă, zace. Pentru că ai noștri n-au știut că chinezii au vândut un utilaj nereglat. Așa ceva este inadmisibil și ar trebui chiar să le fie rușine. Chinezilor zic. Chiar credeți că în toată țara asta nu se găsește unul care să regleze mașinăria vieții? Există! Dar pe cei care lucrează la stat nu îi interesează, n-au dat niciun anunț, n-au întrebat, nimic. Statul doar așteaptă să primească. Să vină omul la poarta lor și să le spună că îi rezolvă. Altfel, ei niciun anunț, nimic. Iar oamenii de genul acesta sunt mulți. Cei care pot și știu, dar încep să nu aibă unde pentru că la noi totul moare încet și sigur. Acestei tipologii de oameni într-o zi le va rămâne țara mult prea mică. Pentru că atunci când te simți inutil în țara ta, cauți alta.

Dacă pe bătrână îi mai putem integra în familie, cu maxime compromisuri, ca să simtă cât mai puțin acest sentiment de inutilitate, cu generațiile tinere ce facem? Unde îi integrăm?

Trist este că în scurt timp vom ieși iar să punem ștampila pe vot. În țara lui ‘nu ne pasă’ am ajuns pur și simplu în stadiul: pleacă ai lor, vin ai lor. O demonstrează și afișele electorale, unde nu există nicio evoluție din punct de vedere al campaniei, de 30 de ani. Afișe inutile zac pe strazi. Transmit mesaje puerile cu lucruri absolut firești. Dar pentru că au impresia că ne prostesc campanie de campanie, evoluția aceasta de stând pe loc este ceva ordinar.

Atât că altfel m-aș lungi cât un roman.

door green closed lock
Photo by Life Of Pix on Pexels.com
Featured

Un weekend cu gheișele – doar cărți, nu povești de salon

Am văzut zilele acestea într-o librărie on-line la vânzare Memoriile unei gheișe de Arthur Golden și mi-am reamintit de perioada în care am citit eu această carte, acum multă vreme. Dar, pentru că între timp am mai uitat detalii (nu sunt bătrână și nici senilă, doar fac loc amintirilor noi :)), am reluat-o și probabil că o voi reciti și peste douăzeci de ani. Atât de mult îmi place cartea aceasta. Mi-a plăcut și ecranizarea foarte mult și da ar merge și o sesiune de filme de revăzut.

Între timp pentru că am zis deja că mi-a plăcut povestea gheișelor, mi-au plăcut gheișele, am mai citit și altceva pe aceeași temă. O carte nu la fel de cunoscută ca celebra Memoriile unei gheișe, nici la fel de captivantă, însă interesantă – Gheișele de Liza Dalby.

Mă așteptam cumva la o poveste sau mai multe în genul Memoriilor, însă ce am citit a fost diferit. O călătorie în tradiția niponă, o experiență personală a unei americance devenită gheișă într-o comunitate din Kyoto – de altfel, singurul oraș care păstrează intactă cultura și cultul gheișelor din perioada de înflorire a Japoniei, acum în epoca modernă.

Autoarea a fost consultant pentru producătorii filmului Memoriile unei gheișe, fiind un antopolog veritabil cunoscător al culturii gheișelor și prima gheișă americancă, dacă și singura, asta chiar nu mai știu.

Trăiesc o contradicție citind cărți de genul acesta. Pe de o parte mă fascinează poveștile, arta lor, modul în care își trăiesc viața, complet dedicate în ceea ce fac. Pe de altă parte îmi este greu să accept tocmai această dedicare a lor. Gheișa este însăși definiția artei și a frumosului, însă mie îmi este tare greu să mă pun fix în papucii cuiva – n-aș spune chiar supus sau umil, însă extrem de agreabil și antrenat mulți ani în arta frumosului.

Din afară privind lumea restrânsă a gheișelor pare fascinantă, însă din interior altfel stăteau lucrurile, cel puțin în perioada lor de glorie. A fi gheișă nu însemna doar artă, frumos, conversație, însemna și multă muncă, disciplină, sacrificiu. Și totul întru bucurarea bărbaților salvatori de industrie japoneză. Asta normal din momentul în care femeile au preluat puterea în lumea gheișelor, deoarece primele gheișe au fost bărbați costumați, femeilor fiindu-le interzis să joace teatru, iar de travesti nici nu se punea problema în cazul femeilor. Însă ușor ușor au câștigat și acaparat domeniul și lumea ce părea că li se cuvine de drept. Așa cum s-a întâmplat în lume în toate domeniile în care femeile au fost vitregite, nu!?

Nu am insistat și nu am scris astăzi despre Memoriile unei gheișe pentru că este o carte extrem de populară, foarte vândută și cu o ecranizare care s-a bucurat de mare succes. Sunt convinsă că mare parte din lumea de pe aici a făcut cunoștință fie cu cartea fie cu filmul. Astăzi a fost pur și simplu despre gheișe în general. Ambele cărți arată detalii fascinante, unele mai puțin cunoscute publicului larg din culisele acestei comunități a gheișelor. Și cum cărțile asiatice, cu scriitori asiatici sau doar cu povești din lumea lor au început să aibă și la noi tot mai mulți adepți, ar fi un start bun cu Gheișele de Liza Dalby.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Ați citit Gașca Zurli de Mirela Retegan?

Toată lumea știe sau a auzit măcar de Gașca Zurli. De cântecele lor, de jocurile care ne țin în priză sau de dansurile antrenante. Al meu copil cu siguranță a auzit. A auzit atât de bine de ei că în mașină dintr-o magazie de 5 discuri, toate sunt ale ei și deja nu mai știu câte exact cu Gașca Zurli pe care le ascultăm pe repeat de am ajuns să le spun pe de rost și dacă aș fi trezită la două noaptea din somn. Slavă Providenței că nu are nimeni această pretenție de la mine.

Ei bine, pe lângă spectacole și tot ce mai face echipa Zurli, Mirela Retegan s-a gândit că ar fi bine să publice și cărți. Voi reveni pe viitor la cărțile scrise de Mirela Retegan și gândite atât pentru copiii cât și pentru părinți, însă astăzi vă arăt cartea pentru cei mici, Zboară Zboară Vrăjimăturică.

Cartea este foarte colorată, așa cum sunt și costumele zurliilor și între paginile cărții o regăsim pe Fetița Zurli, dar și pe Tanti Prezentatoarea, pe Truli sau pe Clopoțel.

Însă pe lângă aceste personaje foarte cunoscute, descoperim și o poveste cu și despre curățenie. Acest călcâi al lui Achile în multe familii, temuta curățenie care să îi includă și pe copiii. Zău așa, cine a mai pomenit?

Ei bine, din carte aflăm că Tura Vura o vrăjitoare cam neprietenoasă a răpit-o pe Vrăjimăturica, astfel că măturile s-au lenevit și gunoaiele s-au adunat. Dar cum totul se termină cu bine, lucrurile revin la normal și măturicile își reiau activitatea.

Acum vine și partea neplăcută. Ei da, există și așa ceva. Dragi părinți fiți atenți, la finalul cărții trebuie să cântați. Da, chiar așa. La finalul cărții sunt două cântece pe care copilul mă pune cu entuziasm specific vârstei să le fredonez. Eu, care aș putea să sperii ursul din pădure și cu o acută lipsă a urechii muzicale, trebuie să cânt. Și nu, nu scap de niciun fel. Uneori mai plusez cu CD-ul care vine împreună cu această carte și mai ascultăm a infinita oară cântecele cunoscute atât de bine.

Totuși, delectați-vă cu cartea, este veselă, colorată și deschide cutia pandorei despre discuțiile legate de responsabilitate și curățenie.

Featured

Fructele copilăriei mele. Întâlnire douăzeci și de ani mai târziu.

Știu, știu o să spuneți că deja exagerez cu atâtea povești despre și din copilărie. Doar că unele lucruri s-au întâmplat atunci și de atunci deloc. Altele îmi amintesc de acea perioadă lipsită de griji și de pandemii atunci când dau întâmplător peste ele.

La noi acasă fructele au fost mereu importante și au reprezentat o sursă de dulce, în lipsă de altceva care să satisfacă această poftă. La țară bunicii aveau fructe de toate felurile așa că atâta timp cât nu voiam excentricități, în rest aveam orice fruct autohton puteam dori.

Îmi amintesc cum pe la început de toamnă sau chiar mai devreme, tăiam fructele felii și le puneam la uscat în lădițe la soare timp de câteva zile. Ele se deshidratau și rezultau ceea ce se numeau poame. Poamele acestea erau din mere, pere, prune, gutui. Astăzi s-ar numi modern chipsuri. Atunci erau poame și erau tare bune. Strugurii nu intrau în aceeași categorie pentru că ei nu erau uscați la soare, ci depozitați în lădițe și apoi în pod la păstrare, se stafideau puțin, dar nu se uscau. Între timp bunicii nu mai sunt, poame nu am mai făcut, de mâncat nici atât. Și nici nu mi-a mai deschis nimeni ușa cu o geantă de voiaj maro în mână în care să găsesc câțiva ciorchini de struguri stafidiți în luna noiembrie.

Astăzi umblând pe niște coclauri am dat peste un corn. Nici nu speram, nici nu mă asteptam să găsesc așa ceva și aproape că uitasem de existența coarnelor.

Cornul este copacul care face coarne. Niște fructe ovale, roșii și extrem de acre. Când se coc, au o culoare grena și sunt acrișor-dulcege. Bunica le folosea la acrit ciorbele când erau așa roșii. Când se coceau le punea la uscat pentru iarnă și nu mai știu la ce le folosea peste iarnă. Sunt convinsă că mulți nu ați auzit și nici nu ati văzut fructele astea de care spun eu aici, sunt specifice dealurilor. Eu am dat peste ele absolut întâmplător și am mai cerut câteva păreri că nu eram convinsă ca sunt ce știam eu din copilărie. Când m-am lămurit, am și gustat și până acum încă respir, deci clar am gustat ce trebuie. Gustul m-a transportat instantaneu în copilărie când senzația de ‘gură pungă’ nu mă deranja deloc.

Moment în care mi-am dat seama că nu m-am mai întâlnit cu unele fructe din copilărie. Poate că or fi specifice zonei respective, poate că n-am mai umblat eu pe dealurile potrivite, dar iată că timpul mi le mai aduce uneori în atenție.

Un alt fruct întâlnit adesea în copilărie este rugul.

Se aseamănă cu murele. Noi le spuneam mure sălbatice, de parcă murele erau domestice. Diferența este că rugul nu crește în tufe așa mari ca murul, nu are țepi și nu face prea multe fructe la un loc. Gustul este acrișor și la fel, când se coc se mai îndulcesc. Pe acestea încă le întâlnesc în zonele deluroase prin preajma râurilor sau prin fânețe. Partea bună este că a învățat și copilul să le recunoască și acum le culege fără să mai întrebe dacă poate mânca.

Porumbacul pun pariu că trei sferturi dintre cei care ajungeți pe aici nu știți ce este. Și nu mă refer la Porumbacul de Sus, care a început să fie din ce în ce mai cunoscut, ci despre niște fructe sferice.

Ca să le culegi te lupți cu mărăcinii pentru că arbustul este spinos și își apără bine fructele, iar ca să le mănânci trebuie să îți amorțești puțin simțurile pentru că porumbacul este definiția acrelii. Dacă reușesc coarnele să îți lase ‘gura pungă’, porumbacul cred că îți amorțește pur și simplu gura la cât de acru este. Când se coc devin mai pritenoase și anume mai dulci, noi le mâncam în stadiul ăsta de acru intens, nu întrebați de ce. Nici eu nu știu. Însă cu aceste fructe chiar nu m-am mai întâlnit din copilărie. Nu le-am mai găsit nici ocazional și nici nu sunt convinsă că le-aș mai recunoaște dacă doar le-aș zări pe alocuri.

Altfel spus, spor la umblat pe coclauri că cine știe peste ce dați.

Featured

Sfârșit de vară târzie. Început de toamnă.

Stă să plouă. O simt în aer. O văd în norii cenușii care se vântură pe cer. În aerul care s-a răcorit deodată. În capul meu care simte presiunea și se încăpățânează să-mi trimită o durere sâcâitoare în tâmple.

Aștept o ploaie cu bulbuci cum îmi place mie să spun. O ploaie din aceea puternică. O răpăială zgomotoasă. Să nu îmi mai aud gândurile. Să nu mai aud nimic altceva decât ploaia care cade pe acoperiș.

Să văd stropii grei cum formează mici bălți în jurul lor. Să întind mâna și să mă cutremur când simt apa rece în palma caldă de după atâtea zile de căldură puternică.

Nu aștept o ploaie care să spele tot răul din lume, nu sunt poetă deși aș putea să fiu. Dar aștept această ploaie să îmi curețe gândurile. Să mă rup pentru câteva minute de gânduri și de realitatea lumii. Să fiu aici să văd ploaia, să aud tunetele puternice care lasă impresia că se rupe cerul sub gretutatea lor. Să văd că deși este prânz și ar trebui să fie o lumină puternică de zi, de fapt este atât de întunecat că parcă m-aș pregăti de culcare.

Să stau întinsă pe pat cu mâna sub cap să mă uit la tavan în timp ce ploaia se aude pe acoperiș. Atât de puternică, dar atât de liniștitoare pentru mine. Apoi mă mut lângă un geam, mă așez pe podea cu spatele lipit de perete și privesc afară pe un geam mic. Văd cum se leagănă pomii sub rafalele de vânt și cum se apleacă frunzele sub greutatea picăturilor de apă. Mă uit în stânga, este un deal și apa curge la vale în șuvoaie repezi spre râul care așteaptă să o poarte mai departe până nu se va mai ști de unde a plecat și unde s-a mai oprit pe drum.

Stă să plouă. Să plouă puternic, repede și mult. Să se oprească la timp. Să ajungă și să fie suficientă această ploaie de început de toamnă pe care o aștept.

dark clouds in the sky
Photo by Alex Conchillos on Pexels.com
Featured

Când e bine să mergi pe Valea Prahovei?

În cursul săptămânii, normal. Și când deja nu se mai înghesuie lumea în concediu. Eventual și pe la o oră care devine neinteresantă pentru cei mai mulți. Știu, pare complicat.

Am fost la Grădina Zoologică atunci când ploua mărunt și lumea nu se înghesuia, a fost liber și extrem de multă distanțare socială. Am fost la Sinaia la cota 2000 când era ceață și era atât de liber că puteam urca la alegere în orice telegondolă voiam. Am fost pe Doftana după amiaza în timpul săptămânii și nu a fost nevoie să mă mai minunez de cât de aglomerat poate fi. Dacă voiam, puteam să fac grătar lângă trei mese în același timp, dar nu voiam. Pentru mine locul acesta înseamnă și altceva decât grătar.

Surprinzător este că atunci când este lume puțină spre deloc este și mai curat, sau cel puțin așa pare. Se aude și liniștea. Se aude apa cum curge, se aud și păsările. Se aude exact ceea ce trebuie atunci când mergi la munte pentru relaxare.

Îmi place zona Văii Prahovei, o tot redescopăr de ani de zile și nu mă refer doar la partea turistică. Nu îmi place coada care se formează pe șoseaua națională, nu îmi place să stau în trafic ore întregi absolut degeaba. Nu îmi place înghesuiala doar pentru că așa se face în locuri și așa supramediatizate. Și pentru toate acestea încerc să merg în locuri care nu sunt populare sau să merg în perioade care nu sunt căutate.

Featured

De ce nu cred eu că strânsul gunoaielor de pe jos ajută.

Sau mai bine zis, că nu ajută suficient.Sau și mai bine zis, nu ajută oamenii. Da, strângem gunoaie de pe jos, din păduri, din parcuri, din ape ca să mai ajutăm puțin locul ăsta în care trăim numit planetă să respire și altceva decât gunoaie. Dar, pentru majoritatea oamenilor tot nu cred că ajută. Degeaba cineva strânge un muc de țigară din parc dacă imediat altcineva aruncă altul.

piles of garbage by the shore
Photo by Lucien Wanda on Pexels.com

Ce cred că ajută este ceva ce ne lipsește cu desăvârșire: educația.

Educația stă la baza acestui obicei nociv. Această educație lipsește cu desăvârșire din școli și nu poate fi suplinită acasă pentru că ce să vezi mulți adulți sunt și ei needucați la rândul lor. Ce să le ofere și copiilor dacă nu au ce oferi?

Acum foarte mulți ani am fost cu vaporașul pe lacul Bicaz. Era mare, frumos, curat, înconjurat de dealuri. După alți mulți ani, mai recent spre vremurile noastre am fost iarăși cu vaporașul pe lacul Bicaz și aproape că mi-au căzut ochelarii de pe nas când am văzut câte gunoaie pluteau pe apă. Ce? Cum? Ce s-a întâmplat în câțiva ani de așa o transformare a avut loc și un loc frumos a devenit o groapă de gunoi? Educație, inconștiență, imaturitate.

Oriunde te duci în țara asta de la un capăt la altul și indiferent în ce direcție o iei, este plin de gunoaie. Traseele montane au gunoaie. Nu vorbesc aici doar despre turiști. Și localnicii aruncă în râpe orice fel de gunoi, de la gunoi menajer, la cel din grajduri și crengi care nu le mai trebuie. Cu toate că acum și satele au contracte cu firme de salubrizare. Doar că un astfel de abonament costă, iar oamenii nu sunt obișnuiți să plătească un serviciu pe care nu îl consideră necesar. Ar fi un prim pas important ca primăriile să îi scutească de plata abonamentului la gunoi și să îi ajute pe oameni să înțeleagă importanța colectării deșeurilor.

Și dacă aveam impresia că s-a atins limita aruncării gunoaielor pe stradă și nu mai au ce noutăți în materie de gunoaie să apară, m-am înșelat. Masca de protecție și-a făcut apariția în peisaj. Străzile au început să se umple cu și de măști.

Eu nu arunc gunoi. Nicăieri. Pe niciunde. Niciodată. Și de niciun fel. Mi se pare extrem de necivilizat. Și dacă nu am unde să îmi arunc gunoiul, mi-l strâng în pungă și îl iau cu mine până la pubelă. Sau până acasă la tomberon. Că doar am cărat acasă o groază de gunoi în viața asta.

Până acum ceva ani trăiam într-un soi de ignoranță. Refuzam să strând gunoaie după alții. Mă deranja să văd gunoie când mergeam să vizitez câte un obiectiv turistic, dar doar întorceam capul în altă parte să nu mai văd. Dar nu strângeam. În primul rând pentru că îmi era silă să pun mâna pe gunoaie, apoi nu aveam cu ce să mă spăl pe mâini și mereu spuneam sus și tare că atâta timp cât eu nu fac gunoi, nu văd de ce ar trebui să strâng gunoiul altora.

Între timp gunoiul s-a înmulțit peste tot, nu m-a mai ajutat să întorc capul și să rezolv problema pentru că oriunde aș fi întors capul tot gunoi era. Apoi a început copilul să adune de pe jos gunoaie din parc gunoaie și am început să strâng și să pun la coș: mucuri de țigară, sticle de suc, ambalaje de tot felul, pungi, punguțe, pungulițe, șervețele umede și uscate și chiar mâncare căzută pe jos și lăsată acolo să zacă. Flegma a fost limita mea și am refuzat să fac ceva în privința ei. Și ce să fac? Să o curăț cu șervețelul? Nu. Mulțumesc, dar nu.

Ieșind cu copilul afară am tot timpul cu mine șervețele antibacteriene și am mai rezolvat cu spălatul pe mâini cât de cât pentru că eu tot murdară mă simt atâta timp cât nu simt jetul de apă că-mi curge peste mâini.

În continuare nu strâng gunoaie pentru oameni, pentru alți oameni, strâng pentru copilul meu. Încerc să fac eu ceva în dreptul meu pentru o planetă mai curată. Știu mulți vor spune că nu contează ce face un om, dar contează pentru mine. Și sunt convină că ușor-ușor se trezesc cin ce în ce mai mulți oameni, așa cum și eu m-am trezit și la un moment dat va face diferența. Până la urmă trebuie să conștientizăm că așa cum am găsit o planetă venind aici pe lume, tot așa trebuie să și lăsăm una pentru viitor.

Hai că se poate!

Featured

Ceea ce nu poate fi ascuns – Agnes Martin Lugand

Cartea asta ca nicio altă carte scrisă de Agnes Martin Lugand mi-a făcut așa un dor de Franța. Mi-am și imaginat un oraș mic, vechi, încărcat de clădiri istorice, la malul mării mirosind a briză. Nu de Paris mi s-a făcut dor, mie nu îmi plac locurile aglomerate, însă provinciile mici din Franța fie că-s la munte, fie că-s la mare, sunt cochete, curate și pline de flori.

O carte despre maturizarea emoțională. Despre legătura dintre mamă și copil, despre când este momentul să te dai un pas în spate. Când este timpul să vezi adultul din bebelușul care nu mai este bebeluș de zeci de ani.

O carte emoționantă despre iubire. Despre iubirea de părinte, despre iubirea de copil, despre iubirea dintre doi oameni.

Citind atât de multe cărți de gen și mai ales pe cele ale autoarei, am reușit să anticipez multe momente din carte, însă nu și finalul. Final care m-a dat puțin peste cap, m-a făcut să îmi intre și ceva nisip în ochi, cu toate că nu credeam că va fi posibil și cu toate că eram în casă. Chiar nu știu de unde a venit rafala aia de nisip de mi-a împăienjenit ochii.

Cumva cred că un titlu mai potrivit ar fi fost minciuna are picioare scurte, dar ar fi fost prea previzibil și extrem de ușor de anticipat povestea. Nu în întregime, dar pe alocuri cu siguranță.

Ceea ce nu poate fi ascuns, este un roman sensibil și emoționant, scris în stilul caracteristic al autoarei care știe exact cum să așeze cuvintele în pagină și să arate esența în propoziții.

Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri făcând intriga să captiveze de la început și până la ultima pagină. Planul familial este cel care oferă refugiu și siguranță. Relația dintre mamă și copil într-o perioadă adolscentină critică pentru cel care este la răscruce între copil și bărbat. Planul prieteniei care se întinde pe decenii și care oferă forță și acceptare. Și toate pentru personajul principal, o femeie de 40 de ani zugrăvită imperfect, care toată viața și-a zugrăvit existența pe baza omiterii adevărului, chiar a minciunii pentru a rămâne puternică și pentru a rezista pentru ea, pentru copil, pentru familie și pentru prieteni.

În final las un fragment care mi-a plăcut mie. Este un fragment care surprinde puțin din relația mamă-copil. Un fragment care arată angoasele părintelui care a fost atât de mult timp părinte încât cu greu își găsește drumul la a fi și altceva. Mi se pare că ilustrează foarte bine frământările specifice fiecărui părinte implicat și care își trage forța de zi cu zi exact din această relație. Iar când vine momentul separării, prea puțini reușesc să facă acel pas în spate atât de vital. Îmi doresc să păstrez fragmentul acesta în minte pentru relația mea cu propriul copil. Să nu uit de acel pas și când prea mult devine insuportabil de la un punct. Eu în calitate de copil nu am avut această înțelegere, nici aceast respiro și atunci vreau să trăiesc conștientă și prezentă pentru ca al meu copil să poată beneficia de lucrurile acestea.

Totuși, înainte de a mă trânti în pat, nu m-am putut împiedica să dau o raită prin camera lui Noé. Mă grozăvisem eu în fața surorii mele mai devreme, dar nu eram mai brează ca ea. Nu-mi plăcea când el nu dormea acasă, nu-mi plăcea să-l știu departe de mine, în ciuda celor șaptesprezece ani ai lui, în ciuda faptului că mă întrecea cu aproape două capete. Nu-mi plăcea casa goală, fără el, fără zgomotele făcute de el, fără pocnetul ușii de la camera sa, fără sunetul chitarei lui. Și totuși, asta se întâmpla tot mai des. Normal. Logic. Noé creștea, peste câteva luni urma să-și ia bacalaureatul și permisul auto. Îmi aduceam aminte cum eram la vârsta lui; aveam o singură idee în minte, să-mi  iau zborul, să mă îndepărtez de părinții mei – pe care totuși îi adoram -, să-mi petrec timpul cu prietenii, să mă simt liberă. Noé se afla în această etapă a vieții și mă străduiam să-l las în pace, era rolul meu, în ciuda vidului pe care mi-l provoca. Asta înseamnă să fii părinte.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Aventurile lui Habarnam – Nikolai Nosov

O carte cu o copertă veselă și colorată în zilele noastre este surprinzător publicată în 1954. Nu multe cărți se pot lăuda cu testul timpului. Însă este cumva trist că aflăm de ele ca și când ar fi ceva nou și proaspăt publicat. Cam așa cum am crezut și despre Apolodor despre care am scris aici și aici.

Scriitura cărților moderne este diferită astăzi, au desene ample, multe culori și de multe ori text moralizator sau care are menirea de a modifica din comportamente. Pe când în Habarnam găsim lene, prichinduți care trag prichinduțe de codițe, băieței care se iau la bătaie, ușurința cu care reușesc ei să se împace atunci când se supără unii pe ceilalți, un personaj principal lăudăros și care dorește să știe tot fără să depună nici cel mai mic efort.

Poate că unii știu această carte rusească de pe vremea când erau ei copiii, nu este cazul meu și sunt convinsă că nu este cazul multora pentru că nu mulți își permiteau să achiziționeze cărți de povești dacă nu aveau nicio legătură cu școala, doar pentru amuzamentul celor mici. Cam ca în cazul mini seriei Dora Minodora și Luna Betiluna, mulți care și-au avut copilăria în perioada comunistă și inclusiv părinții lor, nu au auzit de această mini serie de povești, cel puțin cei cu care am discutat eu.

Revenind la Habarnam și la ale lui aventuri alături de prietenii săi, cartea a fost reeditată de librăria Humanitas și se găsește în mai toate librăriile online, dar și offline, în cele mari cu siguranță. Probabil la vremea ei publicația s-a bucurat de succes, pentru Habarnam se întinde cu aventurile și în alte apariții, traduse și ele în limba noastră de baștină.

Dacă vreți aventură, amuzament, să ieșiți din rutina cotidiană, citiți cartea asta fie pentru cei mici, fie pentru propriul amuzament. Și dacă aveți nevoie de o carte nouă de citit la somn pentru că v-ați plictisit de ce aveți, atunci nu o ratați. De când cu pandemia s-au suspendat târgurile internaționale de carte și asta se simte pe piața cărților pentru copiii, pentru că nu avem prea mulți autori autohtoni de carte pentru cei mici.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Pricepere, iscusință și creativitate sub o singură emblemă: Flori Alese

Inițial titlul textului suna așa: Prietena mea încearcă să își țină afacerea în viață. Pentru că da, am spus bine în viață, pentru că atunci când pui pe picioare un business, unde tu conduci, tu decizi, tu execuți și tot tu te frămânți, practic pui viață acolo.

Aida mi-a fost colegă de serviciu și la un moment dat si-a schimbat total perspectiva și a început o afacere, mai exact o florărie în Bragadiru care funcționează sub umbrela unui nume frumos: Flori Alese.

Mi-a plăcut să cred că sunt creativă, îmi plăcea să văd cum din mâinile mele iese ceva.

Știu tot procesul emoțional prin care a trecut, toate frământările avute, toate grijile și toate barierele pe care și le-a ridicat din momentul în care s-a gândit să acționeze. Nu-i greu să pleci la drum nou, o spun și eu din experiența mea unde am schimbat macazul de câteva ori până în acest moment. Este nevoie de determinare, curaj, dorință și o doză de nebunie. Normal că îți trebuie nebunie ca să vrei să ai o afacere legală în România. Mai ales una pe care să o deschizi din buzunarul familiei și să te rogi la Providență ca să se alinieze planetele corect.

Am crescut, am ajuns adolescentă și la fel ca în multe cazuri , părinții m-au împins spre școală, ceea ce nu e rău, nu le reproșez, ci din contră , le mulțumesc. Își doreau să mă vadă la un birou, să lucrez ”curat”, cu acte. Eram ferm convinsă că și eu îmi doream același lucru, drept urmare am învățat și am absolvit 2 facultăți: Drept și Marketing. Au urmat niște ani în 2 corporații, printre ”acte”, dar nu era tocmai ceea ce eu vizualizasem despre munca la birou și despre colectiv.

Nu este ușor să ieși din starea de confort și din siguranța unui loc de muncă stabil. Chiar dacă urăști ceea ce faci și chiar dacă te stoarce picătură cu picătură. Chiar dacă tu știi că poți mai mult de atât, dar nu ai curaj și nici încredere și nici oameni dispuși să te asculte, să te vadă sau să te descopere. Însă atunci când dorința de a conta devine mai puternică decât raționamentul de zi cu zi, lucrurile se pun în mișcare.

În timpul concediilor pentru creșterea copiilor (că am fost harnică și au fost unul după celălalt) mi-am dat seama că nu îmi doresc deloc să stau închisă până la pensie într-un birou , că nu îmi doresc să primesc directive și nici nu îmi place. În tot acest timp am început să ma joc cu florile, îmi plăcea ceea ce ieșea din mâinile mele (deși dacă mă uit acum la poze râd singură) și dintr-o dată mi-am dat seama că îmi doresc ceva micuț, numai al meu, de care să mă ocup . A urmat o perioadă de cercetare și de documentare. Ușor, ușor comenzile au început să apară, la început pentru cunoștințe care au acceptat să le fac aranjamentele, după care mi-am dat seama că spațiul locativ este insuficient și nu este profesional. Astfel a apărut florăria în viața mea, exact ceea ce mi-am dorit: să creez și să fiu apreciată pentru ceea ce fac, (deși la început oamenii mă subestimau că doar așa e românul și eu eram ”florăreasă”, în timp au dispărut aceste stereotipuri), să am o mică afacere pe care să o cresc, să îmi placă ceea ce fac și să nu mă plictisesc.

Florăria Aidei este situată în Bragadiru pe strada Mărgelelor, Nr 14. Tot în Bragadiru și locuiește de ceva ani. Dacă muncea în București puteam spune că trăiește visul bucureșteanului, să lucreze în oraș și să locuiască la casă în afara lui, făcând 2 ore pe drum ca să ajungă acasă după program. Așa că atunci când ai job-ul la 2 minute de casă, nu știu ce vis mai trăiești, zău.

Atunci când ne-am mutat în Bragadiru, mi-am imaginat că ne vom muta într-un fel de comunitate, asa cum vedem în filmele americane. Nu este chiar ca la tv , dar este liniște, mult mai liniște decât în București, nu e nimic rău că Bucureștiul e aglomerat și dinamic, din contră, doar că eu, care vin din Sibiu, mă simt mult mai ”acasă” aici. La început majoritatea nu îmi dădea șanse de reușită cu o florărie deschisă în ”câmp”, unde nu este trafic, dar ușor, ușor oamenii au început să apeleze la serviciile noastre, să le placă, să revină iar noi am învățat ceea ce le place. 

Florăria este micuță, cochetă, vizibilă din stradă și ca orice florărie care se respectă este plină de flori.

Cred că oamenii vin la mine în primul rând pentru produs, creație și pentru raportul calitate – preț. Am încercat și încerc să aduc flori proaspete de care oamenii să se poată bucura acasă o perioadă îndelungată, fie că vorbim despre flori tăiate (buchete, aranjamente) cât și de plante și flori la ghiveci. Oamenii s-au convins în timp de acest lucru. Sunt multe de spus aici. Dar îmi place să cred că oamenii vin aici și pentru mine ca om, pentru informația oferită de mine, pentru modul în care le înțeleg dorințele și mă adaptez cerințelor și pentru timpul acordat fiecăruia, ca socializare, că doar suntem o comunitate.

Eu știu cum lucrează Aida, cum arată aranjamentele, am apelat de câteva ori la serviciile ei pentru diverse ocazii. Pe lângă buchete frumos aranjate și asortate am mai primit și o groază de sfaturi despre ce pot face pentru ca florile să reziste cât mai mult în vaza mea și să nu se ofilească în câteva ore. Ori asta este ceva ce nu am mai primit de la niciun alt artist floral până acum. Las mai jos câteva poze întru edificare, iar mai multe aranjamente se găsesc pe pagina de facebook a florăriei.

Featured

De ce eu nu pot fi niciodată educatoare sau învățătoare. Un text despre recunoașterea limitelor personale.

Eu am mers la grădiniță o perioadă extrem de scurtă undeva  la țară în Vrancea. Aveam în jur de 3 ani și eram cea mai mică din grupă, cei mai mari fiind cei care se pregăteau să meargă la școală. Îmi amintesc doar cum nu știam să desenez cireșe și cum băieții aruncau cu goldane în ușa wc-ului din curtea grădiniței. Altceva nu îmi amintesc.

Când copilul meu urma să înceapă grădinița am trecut printr-un fel de purgatoriu al sentimentelor și al deciziilor. E bine, nu e bine, va fi bine, nu va fi bine, e corect, nu este corect. Părerile extrem de împărțite și de personale după experiența fiecăruia nu ajută. Pe mine nu m-au ajutat, nu m-au liniștit. Aveam încredere în copil, dar nu aveam încredere în mine, nu aveam încerdere în sistem și nu aveam încredere în educatoare. Nu le cunoșteam, nu știam ce încredere să port.

Mulți cred că treaba aceasta de educator/învățător este una destul de ușoară. În fond nu stai chiar așa multe ore la serviciu și mai ai și concediu ohoo ho. Nici nu faci ore suplimentare, nici nu îți cere șeful să stai peste program până se termină nu știu ce. Floare la ureche. Doar că nu este chiar așa. Lucrezi cu suflete mici și în formare pe care poți și ai puterea să le schingiuești pe viață. Treaba unui educator este extrem de importantă, este primul contact al copilului cu lumea exterioară, cu colectivitatea, cu societatea, cu regulile din afara casei.

Eu nu aș putea să am vreodată meseria aceasta din varii motive. În primul rând nu am răbdare. În general nu am răbdare, în particular nici atât. Eu am căutat adânc în mine și am găsit răbdarea pe care nu o am și am oferit-o pe toată propriului copil. Dar pe toată, că nu se mai găsește pe acolo nici măcar o fărâmă pentru alții. Prima categorie defavorizată de pe urma acestei dăruiri complete de răbdare au fost bătrânii. Știți, cealaltă categorie de copiii, dar mai mari și cu un mare deficit de atenție.

Și cum răbdarea ar trebui să fie cap de listă în interacțiunea cu cei mici, alături de dăruiure, empatie și o imensă dragoste, consider că munca unui educator este extrem de dificilă.

În al doilea rând, ca educator ar trebui să își placă teribil să te joci. Pentru copiii joaca este vitală. Al meu copil se joacă și când mănâncă. Se joacă cu lingurița, cu degetele, cu fața de masă. Ori eu și joaca suntem într-o relație nu foarte prietenoasă. Nu îmi place să mă joc. Nu știu dacă nu îmi place pentru că nu mai știu să fiu copil. Doar că nu mi-a plăcut foarte tare nici când eram copil. Joaca la mine s-a cam încheiat la 7 ani când am abandonat toate jucăriile pentru că eram prea mare ca să mă mai joc cu păpuși, doar mergeam la școală. După ce am învățat să scriu și să citesc am trecut la jocuri pe hârtie ca ȚOMANAP, spânzurătoarea sau avioane. Sunt genul de persoană care se plictisește repede de jucării și jocuri, pe când copiii mici fac pasiuni pentru anumite jucării sau jocuri.

A fi educator înseamnă a fi dăruit pentru jobul acesta care nu este un simplu job. Este mai mult un job al sufletului, al zâmbetului, al empatiei. Educatoarea este completarea mamei pentru copiii mici. În lumea reală nu toți educatorii au menirea aceasta, ca în orice profesie de altfel, diferența este că în această meserie lucrezi direct cu viitorul om mare și stă în puterea ta de profesionist să nu faci rău și să faci bine.

pexels-photo-1148998.jpeg
Photo by Sharon McCutcheon on Pexels.com
Featured

Un pipi ușurător în plină stradă, revigorare totală.

Care este asemănarea dintre un bărbat și un câine? Amândoi fac pipi exact unde îi apucă.

Pe drumurile naționale, pe străzi, pe blocuri, pe copaci, pe garduri. Wow câte asemănări cu cățeii! Că și ei se pare că nu își pot ține vezica în frâu, exact ca și bărbații.

Iar pentru acesti bărbați se pare că nu contează că pe lângă ei trec alți bărbați, femei, copii, oameni bătrâni, femei însărcinate, nimic. Nimic nu poate opri un astfel de personaj să se ușureze în plină stradă.

Măi și dacă era așa unul răzleț mai ziceam. Aia e, are o vârstă, clar nu îl țin balamalele vezicii urinare sau poate are o afecțiune, se mai întâmplă, oameni suntem. Dar nuuu. Nu e nici unul și nici nu e răzleț. Sunt cu duzina. Și nici măcar nu vorbesc aici despre vârstnici. Ci despre bărbați tineri sau în floarea vârstei care se presupune că știu să folosească o toaleta și mai ales că nu ar trebui să aibă așa probleme cu vezica urinară astfel încât să se ușureze la primul copac ieșit în drum. Ce, e cumva vreo moștenire ancestrală de pe vremea când bărbații mergeau la vânătoare și se ușurau pe copaci?

Știu, știu, râdem, glumim și facem mișto de fetele care merg turmă la toaletă. Normal că barbații nu se țin de mână până la toaletă că ei fac pipi pe stradă, nu le trebuie lor toaletă. O toaletă este sub demnitatea unui bărbat.

Nu toaleta a inventat bărbatul, ci bărbatul a inventat toaleta. Pentru femei, evident.

Ca să nu avem acuze, nu generalizez, normal că nu toți fac așa. Unii mai folosesc toalete publice, pe cele din benzinării ori așteaptă până acasă. Dar sunt atât de mulți cei care îmi apar în raza vizuală încât mă și întreb uneori care sunt domnule cei care mai merg și la toaletă? Merg, merg, sigur merg, doar că probabil în sectorul 6 mai rar. O fi mai scumpă apa aici, cine știe.

Dacă al meu copil de 3 ani a înțeles că nu facem pipi pe stradă, pe iarbă, precum cățeii, de ce nu ar înțelege un bărbat de 20 de ani, de 35 de ani, de 40 de ani, chiar de peste 60 de ani?

Că eu femei cu poalele în cap la colț de bloc nu am văzut. Nu spun că nu or fi. Or fi, dar eu nu am văzut, ceea ce înseamnă că o fi vreuna când și când, nu la tot pasul și la fiecare întoarcere de cap. Și chiar așa, ce ar fi ca și bărbații de ori de câte ori se uită undeva să vadă o femeie cu pantalonii în vine? Ori cu fusta strâns ținută după șale? Cum ar fi? Le-ar considera lipsite de bun simț? Sau ar înțelege că este în regulă ca într-o zi să vezi așa vreo 10 femei sprijinite de câte un gard, sau lângă un pom?

Refuz să cred că bărbații ar fi câini. Pe câine îl scoți din casă să se ușureze pe unde apucă. Iar bărbații care au astfel de apucături ar trebui să poarte și ei lesă și stăpân atașat la celălalt capăt.

No more pis on the street.

a man walking in the street with his dog
Photo by Snapwire on Pexels.com
Featured

În moldova autohtonă oamenii sunt mari amatori de tiroliană.

Sigur asta trebuie să fie. Pasiunea pentru tiroliană și pentru cățăratul în copac. Că altfel nu înțeleg de ce s-ar aduna într-o pădure oameni ca scoși din cutie.

Știi, eu de fapt m-am pregătit pentru o plimbare la bulevard prin oraș. Uite, sunt îmbrăcată adecvat, am toculeț sau sanda cu platformă de 25 de cm, rochie mulată sau fusta scurtă, dar am trecut pe lângă locul ăsta unde este un parc de aventură și pur și simplu nu am mai rezistat. Îmi curgeau balele de poftă pentru o tiroliană. Muream să simt colbul ridicat în vălătuci în jurul meu când frânam cu platformele astea de pe care mă pot sinucide cu ușurință când coboram cu tiroliana. Fată crede-mă, nu mai puteam (cam așa îmi imaginez eu că se desfășoară această discuție în capul lor).

Să ne înțelegem, vorbesc despre un parc de aventură de langă Iași amplasat într-o pădure. Pe jos pământ, praf și o alee din pietre. Nu, nu piatră din aceea plată asezată frumos bucată cu bucată, ci pietre multe care îți îngreunează mersul. Tot în pădurea asta sunt și 4 trasee în copaci și bineînțeles, mult râvnita tiroliană. De fapt sunt mai multe tiroliene, dar panta de cădere este dată de dificultatea traseului.

Și să nu credeți că am eu ceva cu doamnele care se gândesc să se aventureze în pădure îmbrăcate de promenadă. Nuuu. Nicidecum. Nici domnii nu fac excepție. Diferența constând în faptul că ei nu aveau tocuri, lucru care cu siguranță făcea deplasarea mai ușoară. Și clar una e să te cațări în copaci în pantaloni de stofă și cu totul alta în rochie strâmtă. Numa’ zîc și io…

Featured

La porțile moscheii – Kader Abdolah

Am citit cartea aceasta într-o vreme în care aveam o predilecție către cărțile din paginile cărora curg corupție, sânge, cad victime umane. Mi-a plăcut atunci tare mult însă, acum trec prin altă perioadă a vieții mele și nu aș reciti-o. Poate este un dintre cărțile la care voi reveni peste ani.

Dar, o recomand. Este o carte despre schimbare, despre tradiție și despre nou. Despre cum tradiționaliștii se luptă cu tot ce au și cu tot ce pot pentru a păstra pe loc lumea așa cum este ea. Despre cum cei ce îmbrățișează noutatea se bucură când aceasta mai are puțin și îi cotropește. Despre cum ce este extrem nu este și de folos neapărat. Și cum de regulă tinerii sunt cei care își doresc schimbarea, iar vârstnicii sunt cei care se opun cu toată puterea lor. Despre cum mirajul de cum e la alții atrage de fiecare dată. Așa cum și pe noi ne atrăgea pe vremuri mirajul occidentului și țara tuturor posibilităților.

La porțile moscheii ne spune despre istoria și transformarea personală a unei familii din care fac parte generații diferite. O poveste plasată într-o casă de lângă moschee, poate părea idilic, dar este doar pe alocuri. Este pragmatic și conturează foarte bine discrepanțele dintre generații. Și divergențele. Din fericire în carte se creionează câte ceva și despre istoria Iranului, nu știu sigur cât este de autentică povestirea din acest punct de vedere, atâta timp cât autorul nu a scris la cald din mijlocul evenimentelor, ci este o carte scrisă de un autor plecat în lume din țara sa conservatoare.

Prin transformări am trecut și noi ca țară. Ba chiar încă ne luptăm pentru ele, că unele lucruri tare se mai lasă greu de schimbat. Așa că unii s-ar putea să regăsească în paginile cărții mentalități pe care le recunosc în proximitatea lor. Iar dacă acesta nu este un motiv suficient care să vă convingă, atunci poate fanatismul religios este un plus pentru a citi cartea. Știți că se spune că despre politică și despre religie nu trebuie duse dezbateri pentru că toți au dreptate și toți se simt jigniți. Dacă nu știați sau ați uitat, cartea aceasta vă va reaminti din plin. Asta dacă nu cumva veți fi absorbiți de paginile cărții și vă veți vedea purtând burka sau dorindu-vă să fiți contra curentului.

Este o carte interesantă, bine scrisă. Are toate ingredientele unei cărți pe care să nu o mai lași din mână până nu o termini. Chiar dacă în partea a doua devine o luptă sângeroasă, despre putere, asuprire și până la urmă schimbare, tot este de citit. Acum, nu o luați chiar în vacanță dacă nu vă plac subiectele despre corupți sau în care mai curge sânge, dar nu o ocoliți, chiar merită.

Featured

Sportul pentru copiii. Cum, de ce și de la ce vârstă cu o mamă de băiat.

Am vorbit recent cu Elena mama de băiat. S are 6 ani împliniți și se pare că mai are și o mare pasiune pentru kart, sport pe care îl practică de 1 an. Este un sport care se pretează acestei perioade pe care o traversăm pentru că este în aer liber, este un sport individual și mai este și echipat din cap până-n picioare.

Ochelarii cu Vedere: Hai să o luăm cu începutul, cine a avut ideea acestui sport?

Elena: Totul a început cu o plimbare făcută cu Kartul verișorului său mai mic. A fost prima dată când a  urcat singur într-un  kart și noi am fost foarte impresionați de cât de bine merge și cât de mult îi place. Momentul cel mai simpatic a fost acela când s-a arătat foarte supărat de faptul ca tatăl său încerca să îi țină Kartul sub control. Copilul fiind foarte dezamăgit de această intervenție. Bucuria a revenit pe chipul său doar în momentul în care s-a putut mișca liber pe pistă, el deținând controlul total. 

Kartingul nu este o noutate pentru familia Elenei, fratele soțului său fiind campion la acest sport. 

Elena: Iar pentru S, pe el îl plimbam cu kart-urile de agrement, cu două locuri. Deci și el era familiarizat cu sportul de foarte mic.

OcV: Ce urmarește în dezvoltarea copilului?

Elena: Nu cred ca urmărește cât ajută la dezvoltarea mai multor abilități:

– atenția

– concentrarea

-dexteritate, în sensul de condus kart. Adică învață să poată urmări traseul, sa frâneze în momentul optim și să accelereze la maxim în punctele cheie, toate în același timp. 

-il ajută să poată lua decizii în doar câteva fracțiuni de secundă. 

-spirit de competitivitate

-forță fizică, este un sport ce epuizează fizic. 

-în timp va începe sa dobândească și cunoștințe tehnice

Acestea îmi vin acum în minte, cu siguranță sunt mai multe. 

Activitatea are loc pe piste special amenajate pentru karting. În România sunt doar câteva piste autorizate pentru acest sport, ele fiind și locațiile unde au loc competițiile. 

Elena: Antrenamentele sunt recomandate cât mai des posibil. Însă în cazul nostru, media este de 1 pe săptămână

OcV: Până unde vreți să ajungeți cu sportul ales?

Elena: Nu avem un target, îl vom susține până în momentul în care va spune el stop. 

OcV: Intenționați să practice copilul și alte sporturi?

Elena: Dacă găsim unul care sa îl atragă, desigur. 

OcV: Este un sport periculos? Cam așa pare, mai ales pentru mame extrem de protective.

Elena: Orice sport este periculos 🙂 

Măsurile de siguranță sunt sporite, casca, costum special construit pt kartıng, mănuși,suport gât și protecții coaste. Dar  se poate întâmpla să se accidenteze, dar la acest nivel accidentele nu sunt foarte periculoase. 

La grupa lui, viteza maximă este de 50km/ora vs cea mai mare grupa unde ajung la 110-120km pe oră.  

Este un sport potrivit și pentru fete, nu doar pentru băieți. Să nu ne gândim că fetele pot face doar sporturi feminine, unele chiar sunt atrase de box, important este să fim atenți la valeitățile copiilor.

OcV: Care este vârsta minimă pentru începere și care este vârsta maximă până la care poate participa la activitatea sportivă? Spune-ne și despre costuri, ce includ și ce presupun.

Elena: 5 ani este minim, maxim nu cred ca există 🙂 

Care sunt costurile și ce presupun ele? Ce includ costurile?

Costurile variază de la grupă la grupă,investițiile mărindu-se de la o grupă la alta. 

Costurile pot fi între 2000-5000euro pe an, pentru grupa mini, cei mici. 

În acești bani intră costul kartului, echipament de protecție(casca, combinezon, mănuși etc), cursuri, licență anuală de pilot, deplasări etc.

OcV: Cui ai recomanda acest tip de activitate? Cărei tipologii de copiii?

Elena: Eu îl recomand tuturor. Important este sa îi placă copilului, să se simtă bine conducând sa fie fun pentru copil, restul se invață. 

Le-aș spune și părinților să îl încerce, nu Kartul de competiții ci cel de agrement. Este adevărat că este la un preț poate cam piperat pentru cât timp ți se oferă, dar  merită fiecare minut. Te distrezi, te întreci, te amuzi și te simți liber. 

Despre sport găsești mai multe detalii pe site ul federației de karting  http://frk.com.ro/kartingul-in-romania .

Acum câțiva ani era pistă de karting într-un mol din București unde mergeam frecvent. Erau acolo persoane de diverse vârste de la copiii până la adulți trecuți de prima tinerțe. Într-adevăr este o activitate care îți oferă  o anume libertate, te pune în competiție cu tine, dar și cu cei din jur. Partea deloc amuzantă pentru mine era atunci când nimereau pe pistă și teribiliști care se distrau împingându-te din spate sau din lateral în parapeți. Ori ăsta nu în asta constă amuzamentul kartingului, iar din păcate acest timp de comportament mai tărziu se vede în trafic.

În altă ordine de idei, dacă aveți de prezentat un sport potrivit și sigur în perioada aceasta de pandemie, doar să îmi spuneți și îl prezentăm lumii.

Mai jos las câteva poze de la antrenamentele lui S, iar eu promit că îl voi readuce în atenția publică atunci când își va dori să ia pulsul competițiilor.

Featured

Haida vino câ am o surprizâ pientru tini. Bunica manipulatoare, copilul naiv și situația mirositoare.

Îmi place tare mult în țara asta, este o sursă inepuizabilă de uimire, amuzament, revoltă, plâns și ce mai vreți. Sunt convinsă că nu suntem noi buricul pământului, clar sunt ‘minuni’ peste tot, dar aici trăiesc încă și de aici îmi iau știrile la cald.

Copilul: mamaie, adu-mi olița aici afară, fac pipi.

Mamaia: Vai, Duamni fierești cum sâ aduc acilea olița, hai sâ miergem în camieră.

Copilul: nuuu, nuuu, nuuu, eu mă dau pe tobogan.

Mamaia: pâi ti dai, dar hai sâ faci la olițâ câ ni întoarciem.

Copilul: nuuuuu

Mamaia: haida câ doar nu faci ci vriei tu.

Copilul: nuuu nuuu

Mamaia: haida câ s-a triezit X, haida ca sâ luăm și jucăria aia, haida, haida.

Copilul nu și nu.

Mamaia: haida câ am o surprizâ pientru tine.

În secunda doi când a auzit de surpriză copilul a uitat de joacă și a plecat cu mamaia. Iar eu am rămas pe loc nelămurită. Care era domnule surpiza aia care aduce copilul fața-n față cu olița?

collage photo of woman
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Unde s-au dus pepenii buni?

Pepenele, acest fruct considerat emblema lunilor de vară a ajuns să fie tare greu de digerat.

Când eram eu copil, acasă la noi se cumpărau de la piață pepeni mari rotunzi sau din aceia lunguieți cărora le spuneam pepenoaice. Erau dulci și zemoși de șiroia zeama până la coate, dar erau buni. Rar întâlneai vreun pepene care nu era bun. Poate așa unul-doi pe vară.

Pe când acum, abia nimeresc unul-doi pe vară care să fie buni, mâncabili, gustoși, zemoși, dulci. Wow câte condiții trebuie să îndeplinească un pepene…

Ce s-a întâmplat cu pepenii aceia? Mâncăm doar import? Adică vreți să spuneți că străinii mănâncă prost și fără gust? Sau ei mănâncă bine dar exportă prost?

Și dacă mâncăm local  de la noi, producție autohtonă, de ce nu mai sunt gustoși? Ce-i ăla pepene acru? Acru este sinonim cu pepene, măcar?

Vreau un pepene care să pârâie zgomotos când bag cuțitul în el, să țâșnească zeama pe farfurie până să apuc să tai felia până jos. Să rămână miezul atașat de restul fructului ridicat ca o movilă așteptând, știind că este cea mai bună parte la care tânjește toată lumea, partea aia pentru care se bosumflă copiii când nu o primesc, regina din pepene. Să îmi danseze balerine pe cerul gurii când mușc din miez și simt dulceața de vară într-o felie de pepene. Să înflorească magnolia în iulie de ciudă că vedeta este pepenele și nu se mai gândește nimeni la ea de când și-a lepădat veșmintele.

Unde sunt pepenii aceștia? Că m-am săturat să tot văd cum îi cumpăr și iau drumul compostului bio degradabil.

food healthy red summer
Photo by Jill Wellington on Pexels.com
Featured

Afișele electorale- comedia din stradă

De când a început umbra aceasta de campanie electorală, am trecut prin mai multe orașe, sate și comune din țară și am avut ocazia să citesc afișele care împodobesc localitățile respective mai ceva ca ghirlandele de Crăciun. Mintea mea s-a apucat să le analizeze și s-au dovedit o foarte bună sursă de amuzament. Dacă aș fi fost comediant, mi-aș fi construit categoric un număr doar pe baza acestor sloganuri politice. Ne-am fi distrat în grup. Dar cum eu comediant nu sunt, nu mi-am propus să fac pe nimeni să râdă, dar o să trec aici în pagină ce a analizat mintea mea din goana nebună cu care mergea mașina pe drumul cu o bandă. European drumul.

Ce se întâmplă în campanii electorale, categoric nu se întâmplă campanie, asta este așa o denumire ca să știe oamenii că urmează alegeri. Fie candidații nu au bani de sfătuitori cu patalama, fie sfătuitorii sunt de fapt unul care face campanie pentru toată lumea. Cu reducere, parcă și văd. Ori, mai există și varianta în care candidații sunt obtuzi și nu acceptă ceva, altceva.

Niciun primar, absolut niciunul nu a ieșit în evidență pe vreun afiș cu ceva propagandă politică. Prin unele zone am avut impresia că sunt ceva lupte puerile între copiii de grădiniță. Nu viziune, nu program pe termen lung, nici măcar pe termen scurt. Nimic măreț, nimic ordinar.

Așa că în țara aceasta avem:

  • Primarul care sfințește locul – mă gândesc că este preot și are ca strategie sfințirea a tot și toate. Poc cu busuiocul, hopa strada asfaltată. Puțină sfințire acolo, apă curentă dincolo și tot așa.
  • Primarul puternic – sigur ceva fost halterofil. Că de altfel, de ce am avea nevoie de un primar puternic? Ridică mașinile parcate aiurea cu mâinile goale? Altfel, la ce i-ar folosi puterea?
  • Primarul om între oameni – ha? Adică? El om, ăilalți oameni, unde e nelămurirea de trebuie menționată?
  • Primarul întâi autostrada – aici trebuie să menționez că este vorba despre candidat la primaria Iașiului și erau afișe de genul acesta prin tot orașul. Acum, autostrada nu intră cumva în portofoliul ministerului transporturilor? Mă gândesc că este vorba despre multdiscutata autostradă a Moldovei. Și chiar și așa, un primar de oraș care începe cu autostrada care ar dura undeva între 10 și 25 de ani și mai consumă și multe resurse financiare, ce șanse să mai facă și altceva mai sunt? De altfel, vorbim de un oraș care este foarte frumos în zona lui turistică, în rest este tot plombat, găurit, denivelat.
  • Primarul demite-i pe hoți, hoție la primărie și tot aici intră și varianta mai de la capitală: rade-i pe corupți – de 30 de ani tot aud și văd genul acesta de mesaje. Adică de 30 de ani din punct de vedere al campaniilor, suntem în același loc. Zero evoluție.

Eu, locuitor de sector 6 ce îmi doresc pentru sufletul meu:

  • Să am apă caldă. În acest moment, în plină pandemie și în plin de mesaje cu îndepărtați virusul cu apă caldă și săpun, din ecuația noastră lipsește cu desăvârșire apa caldă de câteva zile. În fiecare an avem revizie care durează cam o lună și în care rămânem pe rând fără apă. Dacă revizia asta ar însemna o rezolvare reală, da, pot să accept și să înțeleg acest minus, dar când tu mă ții an de an fără apă câte o lună apoi de alte câteva ori pe an pe rând când fără o apă când fără alta, nu mai pot să înțeleg, accept, suport.
  • Să am căldură iarna. De aproximativ 3 ani, iarna mai mult înghețăm decât să ne dezghețăm în case. Caloriferele sunt călduțe, uneori nu sunt nici măcar atât. În fiecare iarnă am avut multe zile cu calorifere bocnă.
  • Să am blocul reabilitat termic. În sectorul 6 reabilitarea s-a realizat cu viteza melcului. Când în alte sectoare se termina reabilitarea blocului, în 6 nici nu începea. Într-adevăr în ultimii 2 ani s-au mișcat lucrurile, însă nu suficient. În ultimii 2 ani s-au mișcat mai multe lucruri în 6. De ce nu s-au făcut de la începutul mandatului?
  • Să am strada asfaltată. Greu de crezut, dar strada pe care este situat blocul în care locuiesc arată ca și când ar fi prins ceva bombardamente la viața ei. S-au asfaltat la un moment dat străzile de jur împrejurul ei, dar nu și aceasta.
  • Să am în cartier iluminare stradală solară, ori panouri solare pe bloc astfel încât nici să nu simt în buget costul întreținerii lunare, să trăiesc într-un cartier eco-friendly și să nu mai cadă copacii la prima rafală de vânt, cred că sunt cerințe mult prea mari.

De fapt am vrut să spun prin textul de astăzi că îmi doresc să văd pe afișe lucruri concrete și să dispară arătatul cu degetul, insinuările și autocaracterizarea pe principiul înalt, frumos, simpatic. Că și eu sunt sufletistă, creață, nas divin, dar toate astea nu spun despre mine că pot să fac un om să-i curgă balele doar citind ce am scris eu. Nici că pot să fac un om să râdă în hohote, doar ascultându-mă pe mine. Nici că pot să fac un om să plângă râuri de lacrimi doar pentru că i-am vorbit într-un fel care i-a atins sufletul.

Puneți pe afișe ce sunteți în stare să faceți, ce puteți să faceți, altfel, lăsați locul liber că nu se supără nimeni. Da, da, știu că a face campanie electorală înseamnă și a înflori pe ici pe colo, că trebuie să pari credibil. Normal că știu că doar se practică prin toate țările, se învață la facultate, doar că la noi în toată treaba asta s-a reținut lăudăroșenia și înfloritul peste tot, mai deloc autenticitatea și respectul pentru cetățeni.

protester holding sign
Photo by Artem Podrez on Pexels.com
Featured

Am înțeles în sfârșit facebook-ul

Am înțeles ce înseamnă să primești like și inimioare la o poză. Că oamenii te apreciază. Pe tine sau talentul tău de fotograf, ori poate chiar filtrele aplicate atât de generos că până și cu coșul umflat și roșu de 3 zile, tot adorabil arăți.

Cam așa și eu. Doar că eu mă refer la aprecierile pentru munca mea. Da, voi numi scrisul o muncă. Este din capul meu, de inspirație proprie, abordare personală, timp destul în miez de noapte, inspirație, transpirație, agitație. Deznădejde, speranță, control, disciplină. Da, muncă. Și da inspir aprecierile ca pe oxigen. Dacă aș fi câine și aș avea coadă, aceasta ar flutura de entuziasm cât să pornească un uragan.

De unde asemănarea? Pai ambele situații au ceva în comun, deși nu pare. Paaamp paaaramp pam pam…tobe, da, să nu avem discuții : încrederea. Sau mai bine zis, lipsa ei.

Nu știu că sunt frumoasă sau nu știu cât de frumoasă sunt. Sau mi s-a speculat atât de mult această latură încât am nevoie să mi se confirme și reconfirme că sunt frumoasă, arăt bine, atrag, plac….facebook, instagram și ce o mai fi și o să mai fie pe fața pământului.

Așa și eu. Știu ce pot, cât pot, îmi dau seama când un text este așa și așa sau când va rupe audiența (da, da, toți cei 2+ cititori ai site-ului). Doar că atunci când auzi confirmarea și reconfirmarea de la cei din proximitate, altfel se rotesc planetele. Știu că pot și pot chiar și atunci când nu știu despre ce să scriu. Și pot și când din 5 texte simt că niciunul nu este pentru azi și azi nu am text. Pentru că este important pentru mine să mă țin de disciplina pe care mi-am setat-o, chiar dacă știu că niciun unicorn alb nu va plânge pe un norișor pufos dacă eu am o zi în care nu am pus niciun text. Dar, creierul meu va face din norișor o furtună.

Da, îmi plac aprecierile. Nu vorbesc de lingușeli, deși nu cred că este cazul să menționez așa ceva, pentru că cine mă cunoaște știe că fața mea nu se pretează la perieri. Vorbesc despre aprecieri sincere și corecte. Cine nu vrea să audă că munca pe care o desfășoare aduce plus valoare? Este cineva care să nu aprecieze când i se spune că ce a creat este frumos? Eu nu cred. Deși ideal ar fi ca activitatea să nu se învârtă în jurul aprecierilor, propria-ți apreciere să-ți fie suficientă, iar restul să fie bonus. Dar, cum mulți dintre noi, scârțâim serios la capitolul încredere în propria persoană, la stima față de noi, la curajul pe care îl avem în forțele noastre, autoapreciere aproape nu există și recunoașterea celorlalți devine vitală.

Iar apreciere nu înseamnă degete ridicate și inimi sau mai știu eu, apreciere înseamnă cuvinte spuse pe gură. Apreciere înseamnă când omul ăla cu care nu ai mai vorbit de 1 an își rupe din timpul lui și îți spune că apreciază ceva ce tu ai făcut. Apreciere este atunci când ai reușit să emoționezi prin ceea ce ai pus pe foaie, fie ea și virtuală. Apreciere este când poți să faci o mână de oameni să saliveze peste un text despre mâncare. Care nici măcar nu e musai să fie despre mâncare, ci poate să fie despre amintiri. Aprecierea este secunda aceea când altcineva își validează efortul.

Și pentru toate aprecierile, mulțumesc. Pentru că altceva nu știu ce să spun, nu știu cum să reacționez și atunci mai bine spun mulțumesc.

man sitting on a green grass field
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

7 mituri despre relație și dragoste – Daniel Cirț

Pentru cei care citim și care ne documentăm, deja nu mai sunt mituri. Mintea noastră le-a spulberat de multă vreme. Dar, da, recunosc și eu contribuția filmelor siropoase în menținerea unor stereotipii. Hollywood și Disney excelează în a se juca cu mințile slabe și depresive ducând Cenușăreasa pe noi și noi culmi ale discrepanțelor și diferențelor sociale.

O carte care disecă cele mai frecvente limitări umane. Este citibilă și ușor scrisă, nu are termeni complicați. Mi se pare de citit și de către adolescenți pentru că ajută la înțelegerea anumitor principii, la analizarea anumitor comportamente.

În primă fază, cică nu diferențele se atrag, ci similitudinile. De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă uitați lung la un cuplu și să vi se pară că nu au nimic, dar nimic în comun? Ea pare o scorpie, pe când el pare pâinea lui Dumnezeu. Ea pare o extrovertită, pe când el un introvertit. Ea pare prietenoasă, pe când el pare un arogant. Și exemplele pot continua. Da, unii chiar par extrem de diferiți și unii chiar sunt și nu au compatibilități, dar cuplurile astea sunt extrem de rare, excepții cum spune literatura de specialitate. În rest oamenii se aseamănă chiar dacă pare că nu în ochii privitorilor. Chiar dacă nu au compatibilități care să se vadă din Dubai, mental ei au foarte multe asemănări. Poate gândesc la fel într-o anume privință, sau au obiective comune, au pasiuni comune etc. Creierul caută familiarul. De aceea se și spune ca fetele caută parteneri care seamănă cu tatăl lor, iar băieții partenere care seamănă cu mamele lor. Pentru că asta știu, asta cunosc, cu asta este creierul obișnuit.

Așa că, dragi mame, când veți fi extrem de nemulțumite de fata cu care s-a încurcat al vostru astru pământean, faceți un pas în spate și uitați-vă-n oglindă. Dacă nu găsiți nicio asemănare fizică, uitați-vă în oglinda sufletului sau a creierului, poate acolo găsiți răspunsul.

De-a lungul timpului am auzit de câteva ori întrebarea dacă eu cred în dragoste la prima vedere. Sau dacă m-am îndrăgostit vreodată la prima vedere. Nu. Raspunsul este nu. Nu era și atunci când eram tânără, naivă și neștiutoare, nu este și acum când sunt semi-pensionară (da, auto-ironie) și mai citită ca Merlin Monroe. Nu spun aici că Merlin nu ar fi fost citită, doar că nu erau pe vremea ei atâtea cărți câte sunt pe vremea mea. Hai că iar divaghez. M-am simțit atrasă fizic de anumite persoane pe care le-am văzut pentru prima oară, dar nu mi-a fugit pământul de sub picioare și nici nu am considerat că nu mai pot respira fără x din secunda în care mi-a tăiat frapant orizontul prin prezența-i fizică. Sau mi-a acoperit priveliștea, că eu sunt mai sarcastică de fel. Cred eu fără să fiu de meserie altceva decât părerolog că aia la prima vedere este atracție și nu dragoste. Dragostea este așezată. Este atunci când dezvolți sentimente pe măsură ce îl descoperi pe celălalt, când îi apeciezi calitățile și îi accepți defectele.

Cred despre mine că după atâția ani de relație, acesta este momentul când dragostea este împlinită, când este cel mai așezată și cel mai echilibrată. Când eu sunt eu și el este el. Când am renuțat să mai vreau să schimb pe altcineva în afară de mine. Când am lăsat din control. Când m-am lăsat să fiu văzută vulnerabilizată. Că eu așa sunt de fapt, din sentimente și nu din oțel.

Și ca să aduc si partea pragmatică în discuție, din carte aflăm că îndrăgosteala, fluturii în stomac sunt dați de o substanță numită feniletilamină. Cică se găsește și în ciocolată. Dar, recunosc că eu de la cicolată niciodată nu am avut fluturi în stomac. Poate nu am mâncat eu ce trebuie… În schimb, de la oxitocină, altă substanță explicată de cercetători și menționată de autor, am auzit și eu de mult. Gata, mai mult nu zic despre substanțe J.

Limitele sunt o responsabilitate care le revine tot părinților. Să își învețe copiii despre limite și despre aplicarea lor. Nu, nu este în regulă să îi dai palme peste fund fetei de care îți place în idee că se prinde ea. Că nu înseamnă nu. Asta este o limită foarte greu de acceptat în societatea noastră. Mai ales că un copil îți poate spune nu și tu să și accepți treaba asta, este ceva de neconceput. Doar părintele știe cel mai bine când copilul îi este frig, foame, că trebuie să îi taie părul, să nu mai sară că îl dor călcâiele și lista este deschisă că nu îmi amintesc chiar tot ce mi-au auzit urechile până acum. Și bărbații tineri sau mai trecuți prin viață trebuie să știe ce înseamnă nu-ul parteneri. Și culmea, da și pentru nu, nu am chef de sex în seara asta. Că nimeni nu este vreo mașinărie  la dispoziția celuilalt. Părinții mei nu m-au învățat despre limite. Nici că aș avea vreunele sau că aș avea dreptul la așa ceva. Bineînțeles, aici intră și integritatea morală și fizică. Dar, nu m-au învățat nici să respect limitele celorlalți sau că oamenii în general ar avea limite. Am aflat despre ele din cărți, citind și informându-mă, asta după ce cu siguranță am încălcat destul neorme sociale și am călcat mulți oameni pe bătături sensibile. Mai mult ca sigur nici ei, părinții mei nu știau nimic despre limite pentru că nici pe ei nu i-a învățat nimeni. Nu au fost nici erudiți ca să fi învățat de la alți oameni integri. Și nu i-a ajutat nici școala, așa cum nu m-a ajutat nici pe mine din punct de vedere al societății. Că din punct de vedere al vieții nici nu mai menționez.

Nu știam nimic despre Daniel Cirț, m-a atras faptul că avea pe copertă o scurtă descriere semnată Gașpar Gyorgy și m-am gândit că trebuie să fie ceva interesant pentru că mie Gașpar îmi place tare mult cum scrie. Informațiile descrise în 7 mituri despre relații și dragoste, sunt regăsite și în alte cărți, nu este ceva nou, însă sunt reluate sub o voce blândă care invită la cugetare. Și eu vă invit să dați o șansă cărții și las mai jos un fragment din carte despre un subiect încă tabu:

Cu cât experiențele sexuale au loc mai devreme, cu atât efectele lor sunt mai devastatoare. Creierul adolescenților este în formare și, datorită acestui fapt, îi este mult mai ușor să învețe. Așadar, compor­tamentele și atitudinile din anii adolescenței vor fi imprimate în cre­ier și vor forma adultul. Lucrul are și implicații bune, și implicații rele. Bune, atâta vreme cât există experiențe sănătoase în anii adolescen­ței, experiențe ghidate de adulți. Rele, în cazul în care experiențele sexuale imprimă atitudini și comportamente nesănătoase cu privire la relația intimă. Sexul în adolescență este doar o umbră a ceea ce va fi în anii vieții adulte, așadar ceea ce experimentează adolescentul este o practică imperfectă, care va conduce la relații sexuale nesatis­făcătoare în viața de adult, inclusiv în căsnicie.

Cu cât o persoană are mai mulți parteneri sexuali înainte de căsă­torie, cu atât sexul își pierde „puterea”. Da, sexul are puterea de a lega două persoane. Cu cât există mai multe legături și rupturi în viața unui individ, cu atât creierul său nu va mai lua în serios substanțele chimice despre care am vorbit anterior. Or, sexul a fost „inventat” ca să întărească legătura căsătoriei; dar dacă au fost mai multe rupturi în trecut, relația sexuală nu va mai putea crea o legătură în căsătorie. Astfel se explică și conexiunea dintre statisticile despre divorțuri și datele cu privire la sexul premarital.

Featured

Pe tine ce te face fericit?

Mâna sus cine și-a pus întrebarea aceasta recent. Cine reușește să nu se lase prins în vâltoarea de emoții și de trăiri și să analizeze ce contează cu adevărat?

Recunosc că eu nu fac treaba asta prea des, poate că nici nu este nevoie să o fac prea des, dar eu sunt genul care trăiește un carusel emoțional și am nevoie să îmi reamintesc time to time, cum zice românul neaoș. În tot cazul, tot este mai bine decât acum câțiva ani când nu îmi analizam nimic și trăiam în suspensie.

Acum, noroc cu o carte pentru copiii scrisă de Alec Blenche, Pe tine ce te face fericit că mai introspectez și eu puțin.

Îmi place foarte mult cum scrie Alec Blenche, iar seria cu Erus a fost foarte interesantă și pentru mine, nu doar pentru copil, așa că și cartea pe care o prezint astăzi m-a captivat imediat.

Este o carte ușoară, cu pagini puține, se citește imediat. Eu aș spune că merge citită de pe la vârsta de 3 ani fără probleme. Și este o carte care ne deschide nouă adulților ochii. Sau măcar ar trebui. Copiii sunt simpli și nu complică lucrurile așa cum o facem noi. Dar, într-adevăr un copil nu are nevoie de ultimul gadget pentru a fi fericit și nici de cea mai scumpă jucărie existentă pe piață. Are nevoie de doi părinți implicați, prezenți și dăruiți pentru ca să fie fericit.

Iar eu adultul am nevoie să îmi reamintesc frecvent – pentru că da, se pare că uit – ce mă face fericită. Vacanța aceea la care mă gândesc de 5 ani și pe care nu știu dacă mi-o voi permite în viața asta, chiar m-ar face fericită? Nu știu. Sigur m-ar destinde și relaxa, dar nu știu dacă m-ar face neapărat fericită.

Și deși contează pentru mine destul de mult lucrurile externe care îmi aduc o anume stare de bine, totuși fericită sunt atunci când suntem toți împreună și nu facem nimic decât să stăm unii în sufletele altora ca maimuțele. Doar despăducherea mai lipsește. În rest, se așterne o pace peste mine, o liniște și o siguranță pe care cu greu le găsesc în alte ipostaze.

Dar, pe tine ce te face ferict/ă?

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Arta de a te exprima prin croșetă.

Era o vreme când eu eram tânără și cu probleme existențiale total diferite de cele de astăzi. Și în vremea aceea îmi permiteam luxul de a-mi schimba geanta zilnic, asortând-o la ținută. Luxul nu se referă la valoarea genților pe care le purtam, ci la faptul că aveam timp, energie și chef de a schimba zilnic conținutul genții și de a-l transfera în altă geantă. Și știm cu toții ce înseamnă conținutul genții unei fete. Este ceva indiscutabil, clar. Astăzi nu mai am această energie, deși genți am și îmi mai și doresc și tare îmi mai plac. Ar fi fost frumos să fi fost atâta diversitate ca astăzi și acum 10-15 ani și să fi jonglat cu modele atât de frumoase. Tot pe vremea aceea îmi schimbam și oja aproape zilnic. Ce altceva să fi făcut doar?

Am inserat printre cuvinte imaginile cu aceste genți care arată pur și simplu minunat. Sunt atât de colorate încât îndulcesc situația aceasta incertă în care ne aflăm. Invită la visare și la purtare. Am mai prezentat aici articole croșetate de prietena mea Alina care este foarte pricepută și de-a lungul timpului a dat formă multor materiale colorate care acum înveselesc existența multor oameni, inclusiv pe a mea.

fluturele visător

Și tot în paginile acestui blog i-am apreciat răbdarea pe care reușește să o aibă pentru a finaliza produsele. Treabă care nu este de fiecare dată atât de ușoară pe cât de frumos arată. Că numai cine n-a ținut un ac și o ață în mână nu știe că uneori trebuie să o iei de la 0 de mai multe ori până să ajungi la 10. Și da, să combini culorile încât să arate frumos și să dai forma potrivită, este o artă. Sau poate talentul se moștenește, cine știe. Dar, eu știu sigur că și mama Alinei lucrează goblenuri cu modele foarte frumoase. Dar, astăzi nu este vorba despre mama, ci despre fiica.

bufnița furioasă

Și nu-i de ici de colo să fii femeie, mamă, soție, angajată și să te ții și de un hobby care ocupă mai mult timp și energie în momente în care nu știi că le mai ai. Și nu-i ușor nici să tragi de tine să termini geanta, să pui fermoarul când ție îți pică ochii de somn, dar ai promis că i-o dai omului la timp pentru aniversarea pentru care a cumpărat-o. Pentru că la timp și termen și limită, un lux de care ții cont.

preferata mea: vis exotic

Eu cunosc fiecare geantă în parte. Pe multe dintre ele din stare incipientă și în mai multe etape până la finalizare. Știu și când capsa nu se închide și trebuie alta cumpărată. Și când fermoarul nu se lasă aranjat. Sau când mânerul nu se potrivește pentru că probabil artistul nu a dormit suficient, dar sshh, nu spunem nimic. Nu te poți pune cu piticul artistului.

drumeție colorată

Alina lucrează modele de inspirație proprie, dar și la comandă pe modelul sau viziunea fiecăruia. Prețurile pleacă de la 100 lei în funcție de model, complexitate, dimensiune, cantitatea de material folosită. Cromatica este foarte bine aleasă, iar culorile relaxează ochiul obosit. Și binedispune. Pe mine mă binedispune doar uitându-mă. Toate gențile sunt foarte rezistente și încăpătoare, știm doar cât de important este acest aspect.

Mai jos las alte câteva modele și inspirația mea alături de ele. Dacă nu vă inspiră suficient încât să vă cumpărați ceva frumos, poate vă inspiră cât să vă relaxați puțin la final de săptămână.

PS: Una dintre gențile din imagini are prețul de 50 de lei. Vă spun care doar dacă sunteți interesați lăsând un comentariu la articol. Altfel spus comenzile se dau pe pagina de FB a Alinei unde găsiți poze cu mult mai multe articole pentru că astăzi a fost doar despre genți.

Featured

Iubesc plimbările, urăsc nesimțirea, dezinteresul și nepăsarea unor concetățeni.

De ceva vreme sunt zi de zi afară la plimbare. Am ieșit și de câte două ori pe zi afară fie vară fie iarnă. Și pentru o plimbare în cartierul sectorului 6 nu-i ușor. Nuu, cum ar putea să fie? Ba lucrări începute de 9 ani care trebuiau finalziate acum 6, ba flegme la fiecare pas, ba mucuri de țigară proaspăt fumegânde, ba rahați. Da, exact, rahat de…câine-cel puțin așa sper, deși uneori am dubii că un astfel animal poate lăsa în urma lui atât de multă mizerie.

Iarna dacă avem noroc de zapadă parcă se ascund sub stratul alb sau este mutat în lopată mai…încolo. Vara noroc cu arșița și cu multele grade din termometru care pur și simplu usucă tot, inclusiv rahatul proaspăt strecurat pe trotuar. În schimb toamna și primăvara parcă e invazie. E ca atunci când ești cu mașina pe un drum plin cu gropi și nu știi pe care să o ocolești și pe care să o iei în plin că oricum planetele nu par să se fi aliniat pentru a te ajuta să nu îți faci mașina praf. Cam așa este și pe trotuar.

Avem o lege în acest sens (Potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 120/2010 privind aprobarea Normelor de salubrizare și igienizare ale municipiului București, nerespectarea curățeniei pe domeniul public de către persoanele care posedă animale de companie constituie contraventie și se sancționează cu amendă de la 200 la 500 lei în cazul persoanelor fizice), însă oamenii nu se sperie de legi. Am văzut mulți proprietari de animal care ies la plimbare cu punguțe atașate de lesa câinelui și sunt convinsă că le folosesc. Asta înseamnă că se poate, că există speranță. Cu toate acestea încă sunt munți de rahați peste tot.

Trist este că am văzut polițiști care au avut reacție 0 atunci când la câțiva metri de ei purtătorul de capătul lesei pleca liniștit după ce patrupedul din dotare se răhățise în mijlocul trotuarului..deh, acolo îl apucase. Mă enervează că iau toată mizeria asta în casă. Se lipește pe tălpi de încălțări, pe roți de tricicletă, pe roți de trotinetă, pe orice fel de roți. Mă scurg puțin pe lângă gardul grădinilor de bloc când văd copilul că se apleacă să ia ceva de pe jos. Mă rog să nu fie un rahat de ceva și apoi mă rog să nu bage mâna în gură după ce degetele au explorat cate un trotuar.

Și mai avem parcarea din fața blocului, acest WC public pentru câini. Cred că de fapt locul nostru de parcare este punctul preferat pentru că uneori până ajung cei de la ADP să curețe pe acolo se mai formează câte un mic munte de rahați. Merg toți în același loc. Și normal, când al tău animal își rezolvă nevoile într-un loc deja consacrat, ce rost mai are să strângi ceva? Ce să strângi, că nici nu știi care-i al câinelui tău. Ca să iau ceva din portbagaj cu mașina parcată la locul ei, practic trebuie să fac șpagatul. Ar trebui să mă duc la Van Damme să mă învețe și pe mine cum să mă crăcănez pe două scaune ca să pot descărca mașina în voie fără să cad în rahații respectivi.

Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim mai atenți la cei din jur. Dacă ai un animal de companie, este responsabilitatea ta să cureți după el, așa cum eu care am copil mic este responsabilitatea mea să curăț după el și nu îl las să se răhățească pe unde apucă. Ține de educație, de bun simț și de simț civic să te gândești că nu este nimeni obligat să calce în rahatul câinelui tău. Unde mai pui că este posibil chiar și tu să calci ținând cont de cât de pline sunt trotuarele. Și nu, chiar nu exagerez cu nimic când spun trotuare pline.

close up photo of dog wearing sunglasses
Photo by Ilargian Faus on Pexels.com
Featured

‘Dar lasă dragă că el face altceva’. Despre femeia care se sacrifică, moștenire genetică.

Dacă aș primi un bănuț din cer de câte ori am auzit expresia aceasta de la femei care preiau asupra lor toate treburile casei pentru că bărbatul face altceva, aș avea un castel cu un acoperiș poleit în argint. Atât de bogată aș fi.

Să luăm una bucată scenariu posibil. Nu zic real, doar posibil. Fiecare știe mai bine ce și cum funcționează lucrurile acasă la el. După cum spuneam, un apartament cu două camere, doi copii zglobii și îndatoriri cât casa poporului.

Ea merge la serviciu ca omul sau poate lucrează de acasă sau poate nici măcar nu lucrează că are grijă de doi copii, nici nu are importanță. Șterge pragul, aspiră, spală cu mopul în tot apartamentul cu două camere. În timpul ăsta pune de o ciorbă pe aragaz, se oprește deja de 10 ori ca să interacționeze cu copiii. Pregătește și un felul doi, copiii cer griș cu lapte. Bagă o mașină de rufe la spălat, strânge de la uscat rufele spălate ieri. Între timp pune masa, strânge masa pentru cei doi copii, șterge guri, ascultă plânsete, citește povești, iese afară să se joace copiii la aer. Întoarsă acasă mai gestionează niște supărări, spală vasele adunate în chiuvetă, le distribuie la locul lor pe cele deja uscate, pune masa pentru toată familia, strange masa, spală vasele, pregătește copii de baie, de poveste, de culcare.

Sună cunoscut? Dacă nu, atunci este bine, dar la câte familii în scenariul acesta cunosc eu, este cât se poate de real, cu diverse variațiuni pe temă bineînțeles.

El pleacă dimineața la serviciu, se deconectează de familie pentru că trebuie să fie concentrat la muncă, face ceva cumpărături dupa muncă, vine acasă, agită copiii 15 min și apoi își începe siesta de seara în timp ce copiii merg la culcare.

Atunci vine o voce a rațiunii și spune să mai lași și bărbatul să facă ceva prin casă. Ok, poate are două mâini stângi și poate că acasă nici maică-sa nu l-a învățat ce este respectul pentru parteneră și pentru căminul conjugal, dar lasă-l să pună el vasele la locul lor, sau să aspire, sau să șteargă praful pe unde nu ajungi tu. Lasă-l să facă ceva, dă-i ocazia să facă parte din familie.

Este adevărat că sunt și multe lepre pe lume, da exact așa, lepre se numesc bărbații ăia care au fost educați în spiritul lui e treaba femeii, dar sunt și mulți bărbați care ar face, dacă li s-ar da ocazia. Doar că într-o luptă cot la cot cu partenerea au obosit și au făcut ei pasul în spate. Până la urmă, cui nu îi convine o pauză lungă de la indatoririle casnice?

Și toate astea pentru că femeia se sacrifică. Pentru că a preluat acest rol din familie. Pentru că mama se sacrifica. Pentru că a fost educată că a spăla vase este treabă de femeie. Văleu, de câte ori nu am auzit asta de la femei și mai ales de la câți bărbați. În mediul rural nu mai spun de mentalitatea asta. Măcar acolo există o muncă a câmpului, animale de hrănit și chiar dacă nu este corectă gândirea, cumva lucrurile se împart.

Dar, într-un apartament din București cam ce are de făcut bărbatul altceva zilnic încât nu poate spăla trei vase? Becurile nu se ard zilnic, cuie nu se bat toată ziua bună ziua și nici nu schimbă mobila prin casă săptămânal. Deci, ce altceva face și el dragă!?

Haideți că m-am lungit, m-a luat valul. Se mai întâmplă.

Înțeleg partea cu sacrificiul, am fost acolo ani de zile. Am preluat modelul de acasă, cu o mamă mult prea doborâtă de treburile casnice ca să mai aibă timp și de copiii din ogradă. Așa că eu am pus și mai multă presiune pe mine ca să demonstrez că pot să fac toate treburile casnice și mai ales să petrec mult timp cu copilul. Am reușit. Cu prețul neliniștii mele psihice, dar asta este altă poveste și o exprimare poate ușor exagerată. Știu că mulți își vor închipui că eu sunt în această situație și nu, nu sunt. Am făcut de ceva vreme acel pas în spate și încă îl fac frecvent atunci când uit că modelul pe care l-am urmat pas cu pas nu este despre mine. Este o gândire limitativă pe care mă străduiesc să o reeduc. Că nu este nevoie să am curat în casă mai ceva ca în farmaccie ca să îmi placă acasă la mine. Că nu mă interesează ce zice lumea despre vasele mele din chiuvetă că oricum nu vine nimeni la mine în vizită ca acest aspect să îmi dea bătăi de cap zilnic. Și chiar dacă ar veni și ar strâmba din nas, nu este treaba mea, este situația mea. Nu sunt robot deși uneori uit treab asta și trag de mine până la ultima suflare. Și toate din cauza unor gândiri limitative.

M-am așezat la vorbă eu cu mine, am trecut rapid un ochi peste anumite (multe) aspecte din viața mea trecută și prezentul meu a fost recunoscător când le-am conștinetizat, înțeles, acceptat, schimbat.

Spor la găsit soluții ca să vă fie cât mai bine.

Featured

Iubire amară – Elena Ferrante. O călătorie către sine.

O călătorie prin relația cu mama. Un traseu anevoios prin trecutul greu digerabil. O diagnoză atentă a trăirilor. Un drum către înțelegerea propriilor nevoi. Asta îmi oferă mie scriitoarea sufletului meu.

Cartea reprezintă debutul scriitoricesc al Elenei Ferrante, pseudonimul sub care scrie autoarea tetralogiei napolitane, Prietena mea genială. Îmi amintesc că atunci când căutam febril titlurile autoarei, librăria din cartierul  meu nu prea aducea cărți de la editura PandoraM, dar le-am cerut și probabil au făcut o comandă specială doar pentru mine. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Asta ca să spun drăguț la ce editură se regăsesc volumele scrise de Elena Ferrante.

Temele principale se repetă în cărțile autoarei. Relația cu mama, iubirile dureroase, realitatea dură a străzilor napolitane.

O scriitură de necomparat a Elenei Ferrante, modul în care mă transpune în poveste, dorința care crește în mine de fiecare dată de a vizita Napoli și de a găsi motive să îl urăsc, fiind un oraș care produce atâta durere și atâta frustrare. Ei, asta doar în capul meu, în realitate orașul nu mi-a făcut nimic.

Iubire amară începe cu un deces aflat sub semnul incertitudinii doar din punctul de vedere al fiicei decedatei. Punct din care pornește o călătorie spre aflarea adevărului, dar și o călătorie către sine, către trecut, către vindecarea rănilor acoperite care așteptau să fie găsite și să iasă la suprafață.

Este un roman de dimensiuni reduse, de doar 174 de pagini, însă intens, melancolic și bine scris.

Deși titlul mă duce cu gândul la o decepție în dragoste și mă așteptam la relatarea poveștii  și la sentimentele care însoțesc o astfel de poveste, cartea mă surprinde de fapt cu o relație între mamă și fiică și sentimentele care reies din această relație.

Uneori relația cu părinții lasă urme adânci în noi, trasează tușe care nu pot fi șterse. Avem nevoie de înțelegerea trecutului, să înțelegem de ce anumite acțiuni au fost acelea, să rezolvăm trecutul pentru a trăi prezentul în prezent și pentru a privi viitorul cu alți ochi, cu o privire clară, nu blurată de un trecut îndurerat.

O carte cu o puternică încărcătură emoțională ce stârnește emoții diverse în funcție de unde se situează fiecare ca spectator în teatrul propriei vieți.

Așa cum ne-a obișnuit Elena Ferrante și în Prietena mea genială, finalul este unul deschis, parcă aș mai fi vrut să aflu, să mai continue paginile, să mai cunosc din povestea care m-a captivat. Las aici finalul, poate vă convinge să citiți toată cartea.

Soarele a început să mă încălzească. Am căutat în geantă și am scos cartea mea de identitate. M-am uitat țintă la poză mult timp, încercând să o recunosc pe Amalia în imaginea aceea. Era o fotografie recentă, făcută special pentru înnoirea actului expirat. Cu o cariocă, în timp ce gâtul îmi era ars de soare, am desenat în jurul trăsăturilor mele coafura mamei. Mi-am lungit părul scurt, pornind de la urechi și umflând două benzi ample, care se închideau într-un val foarte negru, ridicat pe frunte. Mi-am schițat un cârlionț rebel deasupra ochiului drept, conturat cu greu între linia părului și sprânceană. M-am privit, mi-am zâmbit. Coafura aceea demodată, folosită în anii ’40, dar deja rară la sfârșitul anilor ’50, îmi venea bine. Amalia fusese. Eu eram Amalia.

Featured

Atlasul ilustrat al lumii

Astăzi vă arăt o carte ilustrată de la editura Aramis care se potrivește foarte bine copiilor peste 7 ani sau copiilor care sunt pasionați de steaguri, demografie, ori țări pur și simplu.

Este un Atlas simpatic, colorat, antrenant, nu te plictisești aflând informații, eu comparând cu ce era când eram eu în școală, iar ilustrațiile erau la început de drum.

Mi se pare interesantă și pentru adulți, nu doar pentru școlari, că și eu am uitat o grămadă de când eram în școală și până acum. Sau pe unele pur și simplu ne le-am știut pentru că nu m-au interesat.

Din Atlas aflăm informații despre sistemul solar și despre cum Terra se rotește în jurul propriei axe și despre cum este formată fiecare planetă și distanța față de soare.

Populația mondială și creșterea demografică este ceva ce ne preocupă de multă vreme că nu degeaba se tot spune că suntem prea mulți pe suprafața Pământului, ceea ce este adevărat. Demografia a crescut în timp, astfel că în 1650 când la numărătoare a ieșit miliardul, până în 2000 când atingeam 5 miliarde de prsoane și unde Asia evident ocupă cea mai mare suprafață a Globului.

Apoi Atlasul se axeazî pe continente în general și pe unele țări în special unde aflăm ce viețuitoare trăiesc pe pământurile teritoriilor respective și în ape. Ce sporturi se practică, care clădiri sunt cele mai înalte, ori cât de dezvoltat este turismul. Toate acestea pe lângă informațiile de bază legate de km, altitudine, vecini teritoriali, tradiții sau ce se cultivă cu precădere în zonele respective.

La final sunt câteva pagini cu steagurile tuturor țărilor din lume. Cu ocazia asta mi-am reamintit că se pare că uitasem cu desăvârșire că atunci când am fost în San Marino, de fapt am ieșit din Italia și am intrat într-o mică țară care mi-a plăcut enorm. Acolo am aflat pentru prima oară de carciofi și tot acolo am primit pentru prima oară un meniu în limba română. Toate acestea acum mai bine de 10 ani.

Deci, dacă mergeți în San Marino, de fapt nu mergeți în Italia 🙂 .

Altfel, răsfoiți Atlasul că este tare interesant. Las mai jos câteva pagini care să vă convingă.

Featured

Mama mea face cele mai bune sarmale din lume!

Să ridice mâna cine nu a spus măcar o dată această propoziție care din punctul meu de vedere ascunde în spatele ei mult mai multe lucruri decât sarmalele care se văd în farfurie.

Să ridice mâna cine nu a auzit această propoziție de la alte 50 de persoane care ridicau pe rând în slăvi sarmalele propriilor mame?

N-am auzit niciodată că mama mea face cea mai bună ciorbă de legume, sau cel mai bun ghiveci călugăresc, ori cel mai bun pește prăjit din univers. Dar, că mama mea face cele mai bune sarmale din lume, am auzit de la fiecare persoană pe care am cunoscut-o eu.

Să lămurim acest mister, zic. Și o să vedeți că până la finalul textului veți fi de acord cu mine: mama mea face de fapt cele mai bune sarmale din lume.

Îmi plac sarmalele, sunt mâncătoare de sarmale, dar nu des. Dacă le mănânc prea des mă transform într-o mâncătoare notorie, ori eu sunt o expertă, să fie clar pentru toată lumea.

Și ca să nu avem discuții, eu nu gătesc sarmale. Asta nu înseamnă că nu pot fi păreroloagă. Normal că pot fi, doar trăiesc în țara lui știe-tot și mai am și blog, deci hai că v-am lămurit că și aici sunt expertă.

Și treaba asta cu sarmalele nu este doar despre sarmale, ci despre gustul de acasă, despre familiar, despre cum creierul caută cunoscutul și despre cum validăm subconștient priceperea mamei: ea face cel mai bine lucrurile, ceea ce înseamnă că și eu fac sau voi face la un moment dat lucrurile la fel de bine. Că dacă mama face cele mai bune sarmale, clar și eu tind să fac și mă străduiesc să fac sarmale la fel de bune, dacă nu chiar mai bune ca să aprecieze că i-am depășit calitățile. Validare, adică (bine, nu eu ca am stabilit deja că eu nu fac sarmale 🙂 ).

Îmi plac sarmalele în frunză de varză, dar iubesc sarmalele în frunză de viță de vie. Iar pe acestea din urmă, dragii babei, prea puțini știu să le nimerească așa ca la mama acasă.

Ce înseamnă pentru mine cele mai bune sarmale:

  • Să fie tari. Nu tari de să spargi faința cu ele dacă vrei să le testezi rezistența în perete, însă să nu fie balegă în farfurie. Nu îmi plac sarmalele moi pe care practic mai ai puțin și le mănânci cu lingura.
  • Să aibă gust. Știți condimentele acelea numite sare și piper care dau gust mâncărurilor? Ei bine, ele lipsesc cu desăvârșire din mai toate sarmalele.
  • Să fie acre. Nu, nu acre ca și cum aș mânca oțet cu lingura și l-aș mesteca încet ca să îi simt cât mai bine acreala pe pereții obrajilor, dar acrișoare. Că de aia sarmalele în frunză de varză se fac cu varză murată. Dacă varza aia e spălată până redevine crudă, unde mai este farmecul sarmalelor? Iar sarmalele în frunză de de viță se acresc și ele cu borș sau bulion de corcodușe dacă frunza de viță este proaspătă.
  • Nu puneți sarmalele în frunză de viță de vie la cuptor. Ce rost are? De fapt, mai bine nu le mai faceți dacă nu vă pricepeți, e mai sigur așa pentru toată lumea.
  • Și mai ales, nu puneți la sarmale și pătrunjel și mărar. Păi ori pătrunjel, ori mărar? Pătrunjel vă zic eu, ca să nu aveți dileme.
  • Îmi plac sarmalele cu o crustă de suc de roșii deasupra.

Dacă mamele tuturor cunoscuților mei nu întrunesc condițiile de mai sus când fac sarmale, atunci vă anunț cu regret că nu, nu fac cele mai bune sarmale din lume.

Și ca să vedeți totuși că mama mea chiar excelează la făcut sarmale, de la ea și doar de la ea am mâncat sarmale în frunză de tei, sarmale în frunză de brusture și sarmale în frunză de ștevie. Eee…aia zic!

Acum, că v-am învățat cum să faceți sarmale, cui dau adresa să îmi trimită o porție? În frunză de viță dacă se poate, vă rog. Mulțumesc!

Da, da, fără ardei iute și fără mămăligă că nu suntem la restaurant aici.
Featured

Promovăm România

Ei, nu chiar noi, alții. Că așa-i la noi. Astăzi nu am să fiu critică și nici nu am să scriu despre lipsurile țării noastre că altfel aș scrie trei zile fără să mă opresc și nu îmi permit așa ceva, plus că cine să aibă timp să citească trei zile continuu?

Sper că știe toată lumea despre Wild Carpathia și despre câtă promovare a adus echipa țării noastre. Despre cum au străbătut – și încă o fac – țara în lung și-n lat oferind publicului larg informații despre țara noastră. Un hint pentru turismul care are are atât de multă nevoie de promovare și de clienți.

Ei bine, echipa oferă un nou filmuleț de promovare cu participarea Prințului de Wales în care vorbește despre frumusețea țării noastre, despre tradiție, despre…ei dar mai bine vă las să-l vedeți.

Featured

Casa de la țară

La aproape 20 de ani de cand buncii mei au murit și casa s-a vândut de 2 ori, o dată în familie și o dată în afara ei, am oprit în fața porții de la țară. Am rugat noul proprietar să mă lase să mai arunc o ultimă privire prin ogradă. Eram convinsă atunci cum sunt și acum că acela chiar a fost ultimul drum la acea țară. Mi-a făcut bine, m-a ajutat să mă desprind și m-a convins că drumul meu este altul. Trecutul este trecut.

Am petrecut multe veri acolo la țară. O casă aflată pe dealul unei ulițe păfuite. Un sat îmbătrânit fără apă curentă și fără perspective. Plecam din București imediat ce intram în vacanța de vară și ne întorceam undeva prin august la sfârșit. Nu aș putea să spun că aveam copiii acolo cu care să ne jucăm și că distracția era în toi, dar toate coclaurile erau ale noastre. Toate văile, toate dealurile, toate murele. Mi-a fost dragă casa aia și mi-au fost dragi bunicii cu toate toanele lor de oameni bătrâni. Toane pe care acum cu greu le mai accept la bătrânii cu care interacționez când și când.

Și vizita asta la casa de la țară a venit în momentul potrivit. Așa îmi era un dor de trecut, de bunici, de casa aia cu prispă și de curtea largă unde mirosea adesea a pâine caldă coaptă pe plita sobei. Îmi doream să fi trăit bunica atât că să mă vadă mamă, dar asta doar în teorie. Bunica a fost o femeie de la țară extrem de conservatoare care nu se adapta la nou și cu siguranță nu ar fi făcut față și nu ar fi înțeles modul în care îmi cresc copilul. Dar, dor tot îmi era.

Vizita asta mi-a oblojit sufletul. Casa era acolo pe jumătate, curtea era atât de modificată încât nu aducea nici măcar o clipă a curtea copilăriei mele. Nu mai erau acolo copacii mari umbroși, nici vița de vie cu frunze mari care formau o pătură în jurul curții. Nu mai era grădina din spate și nici via de acolo. Nu era casa copilăriei mele. Și foarte bine a fost că s-au întâmplt modificări. Evoluția mă ajută să nu trăiesc în trecut așa cum am tendița să o fac.

Atunci când s-a vândut mi-a părut rău, însă acum mă bucur că ai mei nu au tras de o casă goală aflată la 300 de km distanță și au vândut pământurile la momentul potrivit, așa cum au vândut și casa când s-a ivit ocazia. Acum ar fi fost un loc ce ne-ar fi încurcat tare că nimeni nu are disponibilitate să meargă prea des atâtea ore doar ca să întrețină o casă goală. Și consider că nu ajută pe nimeni să știi că ai acolo o casă și o curte care se degradează din ce în ce în timp ce viața ta se desfășoară în altă parte.

Casa de la țară s-a vândut de mult tare și foarte bine că s-a întâmplat așa.

Featured

Am crezut că voi trăi un război, însă niciodată nu m-am gândit că voi trece printr-o pandemie

Pandemia pentru mine era ceva de domeniul extrem de trecutului. Da, am mai auzit și oameni au mai fost afectați direct sau indirect de diverse gripe sau SARS-uri, însă nimic nu a egalat pandemia actuală de SARS-COV2.

Și serios, la cum decurgeau lucrurile, eram convinsă că existând deja în istorie două războaie mondiale, m-am gândit că un al treilea despre care se mai și menționa sporadic, nu ar fi chiar ceva de ne-trăit. Poate sub alt scenariu, nu ca suratele mai vârstnice, dar părea posibil. Nu mi-l doream, evident. Nu înțeleg logica de a omorî oameni doar pentru convingerile a o mână de alți oameni.

Dar, treaba asta cu pandemia mi-a bulversat total scara de valori. Cum măi pandemie în 2020 (sau douăzeci-douăzeci ca să mă exprim în trend)? Adică ciuma, malaria, gripa spaniolă au fost eradicate de mult. Și au fost pe vremea când erau alte condiții de trai. Noi în societatea modernă avem apă, chiar apă caldă și săpun din belșug. În unele case ai putea chiar să pui mâncarea direct pe parchet și nu în farfurie, atât de curat este. Și lumea, omenirea s-a ales cu o pandemie. De la India până la America. De la China până la România. Nu că am fi noi buricul Pământului. Nici ăi mai igienici sau igienizați. Nici cu apa caldă-n palme de la sudul până la nordul țării. Dar suntem și noi pe harta lumii.

Și acum când lumea reușește cumva să respire în acestă pandemie cu număr din ce în ce mai mic de infectări pe zi, noi suntem contra. Lumea scoate restricția obligativității purtării de mască în aer liber, pe stradă, noi abia o impunem. Italia a ajuns la 40 de infectări pe zi pe țară și noi nu scădem sub 1000. Știu că ieri au fost raportate sub 1000, dar vorbim de testările din ziua de duminică unde oricum sunt mai puține decât în restul zilelor. Cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu o zi nu se face diferența.

Și în ultima vreme mi se pare că sunt mai mulți Gică contra decât cei care tratează lucrurile cu responsabilitate. Da, fiecare în ograda lui poate fi cât de contra dorește, însă în momentul în care ai pus piciorul pe stradă te supui regulilor ca orice cetățean cu drepturi și cu obligații în țara lui. Și nici măcar nu îi pot condamna pe acești atât de mulți Gică contra. În țara asta am fost prea mult mințiți, umiliți, furați, duși de nas ca acum când într-adevăr informația să conteze, oamenii, acei oameni care au trecut și au trăit toate cele de mai sus să bagatelizeze orice. Sunt de condamnat? Nu, nu sunt. Unii suferă de prostie acută în stare degradantă, însă mulți nu mai cred. Nu cred în sistem, nu au înceredere în poliție, nu cred că medicii îi pot salva în spitalele insalubre și insuficient dotate, nu cred în politicieni bâlbâiți care se răzgândesc la fiecare ședință, nu cred în diciziile luate în timp de criză când cele luate în vremuri mai limpezi au fost tot împotriva oamenilor. Sunt ei de condamnat? Nu, nu sunt.

Și ce-i de făcut?

La nivel de țară s-au scurs atâtea cuvinte și a curs atât de multă cerneală că lucrurile tot acolo sunt, tot pe loc, tot încet. Cei care ne-au adus în stadiul ăsta, ei ar trebui să redea oamenilor ce le-au luat din bruma pe care o aveau. Bunul simț, încrederea, speranța degeaba sunt acum cerute cu aplomb la televizor dacă ani la rând nu și-a dat nimeni interesul să se gândească la ele în timp ce scoteau pe gură elucubrații având doar un unic scop. Și acela nu avea nicio legătură cu oamenii.

Dar, la nivel de individ putem schimba lucrurile. Puțin și încet, dar se poate. Nu pleacă marea nicăieri încât să mergem în număr atât de mare să ne înghesuim pe plaje. Nici muntele nu se mută încât să avem aceleași cozi lungi și interminabile pe DN ca și când nu am avea nicio pandemie care circulă liberă și nestingherită. Nu zice nimeni să stăm în case ca în starea de urgență, dar cu siguranță nu avem o țară care se limitează doar la mare si la Valea Prahovei.

Să purtăm mască nu ne omoară. Cu siguranță nu ne omoară. Că altfel până acum n-am mai fi avut cadre medicale. Evident că este greu și greu respirabil și nu suntem obișnuiți, dar nu ne omoară. Nu ne cad nici gradele dacă o asezăm corect pe față și nu o ținem sub bărbie. Serios, chiar nu se întâmplă nimic. Eu pot! Pot pentru mine și pot pentru cei din jurul meu.

Featured

Fantoma – Fred Burton

A fost o perioadă destul de lungă în care am devorat cărțile de genul celei despre care scriu astăzi. Săptămâna financiară oferea publicului săptămânal câte o carte. Și nu doar ei. Cred că mai toate ziarele au avut colecții de cărți. Dar, Săptămâna financiară aveau cărți de gen spionaj, terorism, teoria conspirației. Foarte bine scrise toate că de aceea le și citeam cu maximum de interes.

Fantoma- confesiunile unui agent de contraterorism este printre preferatele mele. Am avut mereu o afinitate pentru cărțile de genul acesta și pentru filmele pe aceeași temă. De seriale nu mai spun. Atât am așteptat un sezon nou din SEAL până când n-am mai avut timp să îl văd și am decis că este cazul să mă las (măcar parțial) de seriale.

Fantoma este scrisă de un agent de contraterosim din cadrul Departamentului de Stat al SUA, așa cum am aflat chiar de pe coperta cărții. Și dacă ar fi să tratez coperta ad literam, agentul nu a scris cartea ci s-a confesat. Oferă informații din interior, folosește termeni tehnici, însă nu este o carte greoaie. Și nici plictisitoare, cum poate mulți ați fi tentați să o catalogați.

Este o carte care poate face lumină în modul în care funcționează agenții de profil. Despre cât de atent sunt monitorizate informațiile, știrile, orice apare in media și în mediul on-line în general cu privire la atentate, mesaje criptate, terorism. Desptre cum sunt ținuți sub obseravație indivizi despre care știu că sunt sau pot deveni periculoși pentru siguranța națională. Despre cum se colectează datele care îi ajută în combaterea terorismului. Și despre câtă muncă și luciditate se depune pentru ca lumea să poată dormi fără griji.

Cartea reamintește în caz că am uitat vreo clipă că cine deține informația deține puterea. Acest aspect este valabil din cele mai vechi timpuri. Oamenii au fost controlați de-a lungul timpului prin diverse forme, însă cea mai eficientă cale de manipulare a fost informația. Oferită, reținută, cenzurată, fracționată, informația în orice formă a ei poate salva, poate îngenuchea, poate ține omenirea în bezna minții. În caz de contraspionaj, informația este folosită în a preîntâmpina evenimente nedorite, în a ține sub control această lume obscură a terorismului.

Chiar dacă nu sunteți iubitori de gen, dați o șansă unei cărți cu și despre siguranță națională, contraterorism, contraspionaj, protecție, colectare de date, monitorizare și tot procesul pe care un agent experimentat îl implementează pentru o a doua zi mai sigură.

Featured

De ce?

De ce plouă?

De ce ninge?

De ce crește iarba?

De ce avem ochi?

Dacă nu vă sună cunoscute întrebările, puteți ignora textul de astăzi. Dar, eu sunt în perioada în care aud DE CE de multe ori pe zi. De foarte multe ori. De la cele mai amuzante întrebări, până la cele care mă pun în dificultate.

Astăzi vin cu o propunere de DE CE în caz că nu erau suficiente întrebări sau în caz că nu mai aveți soluții sau răspunsuri, să ne mai delectăm puțin, zic.

Propun această carte simpatică SPUNE-MI… DE CE? de la editura RAO împărțită în 5 capitole și absolut fiecare capitol îl are pe DE CE în față.

Așa se face că aflăm informații din istorie și despre omul preistoric, din corpul uman și întrebarea preferată la noi în casă: de ce facem pipi? Și aflăm din carte de ce facem pipi și mai ales de ce trebuie să ne întrerupem joaca și să mergem la toaletă. Informații despre natură și de ce nu cad copacii sau de ce apare curcubeul după ploaie. Informații despre societate și despre una dintre cele mai arzătoare întrebări ale copiilor: de ce trebuie să muncim. Despre univers și despre de ce răsare soarele sau de ce apare luna.

Textele sunt scurte, cu ilustrații, cu „bule” amuzante. Sunt scrise pe înțelesul celor mici, sunt foarte utile pentru copiii care deprind tainele cititului sau pentru cei care deja se descurcă destul de bine cu cititul.

Eu cred că este o carte utilă și pentru cei mici, chiar dacă nu citesc și chiar dacă nu merg la școală. Unele întrebări pot fi grele pentru cei foarte mici. Al meu copil la ceva peste 3 ani nu înțelege ce este acela om preistoric sau care-i treaba cu gemenii, dar învață. Cartea nu este menită să încurce ci să ofere informații și să ajute rotițele să se învârtă.

Credeți-mă este o carte minunată drept cadou pentru un copil până pe la vârsta de 10 ani după părerea mea.

Featured

Cere și ți se va da!

Cică este adevărată vorba asta. Așa o fi. Eu nu prea am probat-o de-a lungul existenței mele. Nu știu să cer. Nu am fost învățată să o fac. Mereu mi s-a insuflat cumva că trebuie să mă descurc eu și să mă bazez doar pe mine. Până și mie îmi e clar de ceva vreme că nu mă descurc singură și tot nu îmi ies pe gură cuvintele alea menite să îmi ușureze existența.

Muream și mai puțin înviam când citeam pe toate blogurile cu și despre și pentru mame că atunci când nu faci față să ceri ajutor. Hmmm și cam cui? Și mamele acestea degrabă sfătuitoare băgau în aceeași oală a într-ajutorării tot felul de interacțiuni umane. Ajutor era și de la mama care putea să le ajute, ajutor și de la bona care era plătită să fie bonă, ajutor și de la menajera care primea bani pentru menaj. Din punctul meu de vedere, dacă dai bani nu este ajutor. Plătești pentru serviciile primite, chiar dacă serviciile astea te scutesc de călcat, aspirat, șters praf, poate chiar gătit. Ajutor este atunci când cineva dezinteresat și benevol vine și îți îndeplinește un serviciu, te scutește de o treabă. Face ceva în favoarea ta fără să aștepte altceva în schimb.

Ori poate nu mă învârt eu în cercurile care trebuie, însă dintre cunoscuții mei apropiați niciunul nu își permite o panoplie de servicii plătite.

Și cum rămâne cu cere și ți se va da?

Nu știu.

Eu nu îl experimentez.

Poate când voi reuși să las controlul din mână și când nu voi mai considera că așa cum eu am nevoie și ceilalți au destule fără să fie nevoie să îi mai încarc și eu, atunci voi deschide gura și voi spune: dragă prietenă, taie orașul în două și scoate-mi copilul la plimbare două ore că n-am mai avut o pauza de șase luni și mai am puțin și mușc din pereții de la sufragerie. Iar prietena își va lăsa copilul în grija cui treaba ei, nu a mea că eu am cerut doar. Își va lăsa oala cu ciorbă pe aragaz, rufele în mașină, aspiratorul în mijlocul camerei, va șterge cu dosul palmei propria-i oboseală de pe frunte și dă fuga la mine să mă salveze. Să mă ajute.

În final o să spun ce făceam eu înainte și îmi era greu și ce am schimbat ca să îmi fie mai ușor.

Călcam ca nebuna. De la prosoape de bucătărie la prosoape de față. Tot. Nu era vreo plăcere, chiar un disconfort major, dar îmi sacrificam orele de după serviciu ca să calc. Am plecat de la o recomandare medicală pentru un aport sănătos în cazul unei alergii. N-am văzut nicio ameliorare a alergiei așa că după ce a venit copilul în familia noastră am renunțat la a mai călca tot. Nu pot renunța de tot la călcat pentru că nu suport să văd hainele șifonate când ies din casă. Așa că usuc pe umeraș tot ce se poate și calc doar hainele de strada și doar pe o parte. Este suficient cât să nu mai arate șifonate. Mormanul de haine pentru călcat s-a redus semnificativ. Nu mai calc lenjerii de pat, nici prosoape, nici haine de casă. Alergia e tot acolo.

Aveam mașină de spălat vase în casă și eu spălam la chiuvetă. Nu o foloseam pentru că aveam impresia că eu spăl mai rapid o cană decât mașina. Nu luam în calcul că eu folosesc multă apă când spăl vase. Acum folosesc mașina de spălat vase intens, mi se pare o investiție extrem de utilă. O pornesc și plec de acasă sau o pornesc seara și mă duc să mă culc. Nu clătesc vasele înainte, asta mi se pare un efort prea mare. Doar le curăț de resturi dacă este cazul, dar nu clătesc nimic. Nu mai pierd timp la chiuvetă. Da, trebuie să le așez în mașină și apoi să le așez la locul lor gata uscate. Durează mult mai puțin decât atunci când le spălam la chiuvetă.

Urăsc să aspir și să spăl pe jos. Și din păcate trebuie să fac asta foarte des. Cred că praful dă concurs la mine acasă la etajul 10. Am renunțat la tot ce înseamnă urmă de covor sau mochetă ca să fie mai ușor de curățat și de atunci constant am praf pe tălpi. Am investit într-un aspirator robot pe care îl pun la treabă zilnic. Nu mai stau eu cocoșată ca să curăț pe sub paturi și dulapuri și oricum nu o făceam zilnic așa cum face acum aspiratorul singur. Nu voi spune ce marcă este pentru că nu asta contează, pe piață se găsesc diferite modele de la diferite firme, unele doar aspiră, altele și spală și unele sunt extrem de accesibile. Acum pot să mă uit când se aspiră în jurul meu.

Legat de mâncare la noi lucrurile nu sunt foarte dificile. La noi se mănâncă o ciorbă și 3 zile, nu pățește nimic în 3 zile nici ciorba nici noi mâncătorii. Și mai putem și să trăim o săptămână cu diverse combinații de salate și mâncăruri care se prepară rapid. Nimeni nu comentează și nimeni nu are pretenția de învârtit în oale ore întregi.

Cam așa mi-am ușurat eu viața în timp neavând niciun fel de ajutor sau beneficiul unor servicii plătite.

Spor la găsit de soluții să vă fie bine și ușor.

Featured

Îmi retrăiesc maternitatea. Iar și iar

O prietenă de-ale mele mi-a împărtășit recent bucuria ei când mi-a spus că este însărcinată. Și tare m-am bucurat. Și sincer. Și apoi am început să turui. Vaai la mine era așa. Vaaai eu eram așa. Daaa și eu am avut asta. Practic îmi retrăiam sarcina și sentimentele și tot ce includea treaba asta prin intermediul ei. Apoi voi retrăi bebelușeala și comparațiile: aaa al meu nu făcea așa sau făcea așa.

Până mi-am dat seama că este cazul să tac naibii din gură. Că îmi pot retrăi amintirile și în liniște în gândul meu. Că acum nu este vorba despre mine, ci despre ea. Despre ce trăiește ea pentru prima oară. Și așa cum aude de la mine vaaai eu abia puteam pune piciorul în pământ, așa probabil aude de la alte 5-6 mame. Din toate, măcar una ar putea să tacă.

Îmi amintesc că atunci când eram însărcinată asta era ce mă enerva teribil, cum toate, dar absolut toate celelalte mame își retrăiau propria sarcină prin sarcina mea. Era vorba despre mine atunci. Ele își trăiseră deja experiența. Iar acum și eu fac exact același lucru. Dar, fac eforturi să mă opresc.

Sarcina și etapele maternității sunt amintiri care rămân undeva în așteptare pregătite să iasă la suprafață de fiecare dată. Chiar dacă uneori sau de multe ori ne-a fost greu și abia așteptam să treacă etapa, tot sunt amintiri plăcute printre ele care rămân și se cer scoase la suprafață.

Plus că nu ajută pe nimeni comparațiile. Mai ales pe viitoarea sau proaspăta mamă. Ba chiar pot frustra. Aaa dar al meu dormea 12 ore și nu mișca toată noaptea. Și fără să vrei te trezești tu proaspăt mamă că poate faci ceva greșit de al tău nu doarme noaptea sau de stă numai în brațe sau că se trezește imediat ce a atins salteaua. Uităm cât de diferiți sunt copiii și că un comportament de-al lor de bebeluși sau de mai mari nu este fabricat de părinte, este ceva propriu.

Și am învățat eu în timp, după ce am trăit atât de multe frustrări și m-am lăsat purtată de vină, că ce funcționează pentru cineva, poate să nu funcționeze pentru altcineva. Și că nimeni nu a descoperit rețeta secretă universal valabilă pentru toți, absolut toți copiii din lume. Nu există așa ceva. Eu am încercat de-a lungul timpului multe foarte multe dintre metodele altora și niciodată nu au funcționat. Poate alții au încercat și le-a ieșit, cine știe, dar la noi nu. Vorbesc aici despre experiențele personale ale mamelor cu propriul copil, nu de experiențele profesioniștilor care au lucrat cu mii de copiii și pot trasa niște șabloane.

Hai că m-am lungit. Nu dau sfaturi. Spun doar ca eu schimb treaba asta. Experiența mea este a mea și am trăit-o deja. Am bunul simț să tac atunci când altcineva își trăește propria experiență.

Featured

Mirosuri care îmi „gâdilă” stomacul

Am scris aici despre ce mirosuri îmi plac mie, mirosuri care pot fi considerate ciudate pentru unii, până m-a izbit Geo cu al ei comentariu, unde a etalat toate mirosurile care mie îmi fac rău. Așa că am zis să mai scriu un text și pe partea astea. Aviz femeilor însărcinate, poate ar fi mai bine să nu citească.

Aici comentariul:

Mirosul de cafea macinata,
Mirosul cărților vechi,
Mirosul lemnului tăiat cu flexul,
Mirosul benzinei :).

Urăsc mirosul de cafea. Măcinată, nemăcinată, fiartă, nu contează. Mi se contractă nările când simt mirosul acesta. Nu consum niciun fel de cafea si nici nimic ce aduce a cafea. Nu nes, nu capuccino, nu cafea indiferent de ce denumire ar avea. Mai mult, nu consum niciun fel de prăjitură cu urmă, aromă sau gust de cafea, nici frappe, nici nimic. Avem împământenită treaba asta că atunci când mergi în vizită să te întrebe dacă bei o cafea și de fiecare dată sunt privită ca o ciudată când spun că eu nu beau cafea. Nu mă laud cu asta, nu o spun din prima, doar refuz politicos și oamenii tot insistă că la noi nu e nu, nu există. Și atunci vin cu argumentul meu suprem: eu nu beau cafea. Șoc și groază. Invitația de a merge să bem o cafea mă convinge să rămân acasă.

Mirosul de benzină îmi face stomacul să urce vertiginos. La mine rău înseamnă că mă ia cu amețeală și am stări de vomă. Și mirosul de combustibil tot în punctul ăsta mă aduce. Am rău de mașină, așa că asociez mirosul de gaz/benzină/motorină cu acest rău. Drumul într-o benzinărie se lasă cu mult ținut de respirație. Plecatul din benzinărie se lasă cu geam ținut deschis și vânt suflat în față.

Mirosul de dentist. Ei, aici cred că este un cumul de factori și țap ispășitor a rămas mirosul din cabinetul stomatologic. Cum noi nu aveam cultura mersului la dentist, nici a îngrijirii orale, iar la dentist era un fel de loc al torturii, e clar de ce toate acestea s-au acumulat în capul meu sub un singur factor: mirosul. Deși în ultimii ani și în cabinetele stomatologice se practică destul de mult interesul pentru pacient și nu prea mai poți zice că ești torturat, mirosul tot este acolo, tot a rămas, tot lucrează la subconștient.

A se observa că nu m-am referit aici la mirosurile de pe stradă de gunoi împuțit, animale decedate sau rahați de câine. Nu cred ca le place cineva pe astea. Eu am scris despre mirosurile care nu îmi plac mie, dar care pot fi agreate de altcineva.

Să întreb ce mirosuri nu vă plac?

Featured

Comand filtru de apă și primesc bomboane

Este clar că lucrurile încep să se îndrepte în anumită direcție. Unele lucruri, nu toate, să nu generalizăm. Și o să mă tot mir de treaba asta pentru că pentru mine reprezintă o noutate în țara de baștină anti-evoluare.

Unele firme își permiteau și înainte de pandemie să te fidelizeze cu mici atenții. De exemplu la Sephora de fiecare dată, absolut de fiecare dată am primit în pungă pe lângă cumpărăturile mele și mici mostre cu diverse. Și o fac de când știu eu firma. Pe mine m-ar fi ajutat mai mult decât atențiile să fi găsit de fiecare dată personal drăguț, ceea ce nu a fost cazul din păcate, dar nu m-a afectat prea tare, eu interacționez foarte puțin cu personalul. Sunt pe punct ochit, cumpărat și plecat. Nu pierd vremea în magazin. Dar, am apreciat mostrele pe care le găsesc în punguță.

Acum de când cu pandemia și de când până și eu care nu sunt o împătimită ale cumpărăturilor de niciun fel, am crescut totuși rata de cumpărături on-line versus cumpărături off-line. Înainte dacă achiziționam ceva on-line, indiferent ce, îmi venea la ușă produsul și atât. Eventual pliante, reclame la ce mai au ei pe acolo. Ei, acum în schimb, au început să fie atenți la client. Poate că multe produse, firme, branduri au înregistrat scăderea vânzărilor și încearcă strategii de fidelizare. Mi-ar fi plăcut atitudinea aceasta fără să fie nevoie de o pandemie, dar chiar și așa să privim partea bună a lucrurilor.

Așa se face că atunci când a venit filtrul de apă, am găsit în pachet și câteva bomboane raffaello. Gata, gata să ajungă la gunoi pentru că de vreo cinci ani de când comandăm același filtru de apă de la aceeași firmă, niciodată n-a mai căzut ceva din pachet.

Am comandat ceva produse de îngrijire personală de la o firmă și mi-au trimis o mostră de cremă. Nu era prima comandă la firma repsectivă, dar era prima de când cu pandemia.

Am primit portofel pentru absorbante într-o comandă cu diverse de pe Emag.

Nu mai știu ce am mai comandat și am găsit ciocolățele after eight în colet.

Lucrurile se mișcă, firmele încep să fie atenți la clienți. Înainte de pandemie extrem de puține firme se gândeau la client altfel decât la o vacă bună de muls. Acum se uită la client ca la o vacă bună de muls cu potențial de a rămâne fidel companiei și pe care trebuie să ți-l ții aproape că iată nu se știe niciodată când te trezești că ai toate recipientele de muls goale.

Aștept să găsesc bomboane și când comand haine și cărți on-line și cercul se închide. Chiar o să cred că scopul suprem al companiilor este acela de a se gândi la zâmbetul de pe chipul clienților când introduc numărul cardului pentru plata on-line.

Altfel zis, spor la shopping!

Featured

Crede-mă când mint – J.P. Delaney

Tot din categoria thriller cu multe răsturnări de situație, cu foarte puține asemănari cu Pacienta tăcută, cartea asta m-a sucit pe toate părțile.

Îmi place titlul. Deși nu încurajez minciuna, mi se pare fascinant (atâta timp cât nu testez pe propria-mi piele) cum reușesc unii să mintă privind în ochii interlocutorului fără să clipească. Plus că mai sună și a slogan politic. Eu cred că l-aș vota pe cel care ar spune la finalul fiecărui discurs politic fix așa: credeți-mă că vă mint! De exemplu: vom face autostrăzi și vom inaugura primii 100 de km în primul an din mandatul meu, credeți-mă că vă mint. Păi ce dovadă mai solidă de adevăr decât aceasta?

Cartea aceasta mă mai duce cu gândul și la filmul care mi-a plăcut tare mult, Lay to me. M-a fascinat jocul acesta dintre adevăr și minciună și cum nu știi niciodată când e real și când e minciună. Cumva, totuși serialul era mai clar decât această carte care m-a dus și m-a întortocheat pe toate cărările suspansului.

Îmi plac cărțile care oricât de fantasmagorice ar fi aduc în lumina reflectoarelor o fărâmă de realitate. Asta are și Crede-mă când mint, realitatea literară. Îl aduce pe Baudelaire în atenția publicului. O carte care poate poate face victime literare. Că după ce o citești te apuci și cauți informații despre autorul menționat cu atâta nonșalanță în carte și ajungi să citești poeziile scrise de Charles Baudelaire. Și ca să nu vă chinuiți prea mult să căutați, las la final Florile răului.

Firește că m-a captivat romanul, doar are victime, înșelătorie, jocul minții, crime, boli mintale, răsturnări de situație. Toate se regăsesc în paginile acestei cărți făcându-mă să îmi doresc să aflu cât mai mult din carte și cât mai repede. Adică n-am mai lăsat cartea din mână și am citit cu sufletul la gură. Că thriller pot să citesc, dar la thriller nu pot să mă uit.

Mi-au plăcut personajele acestei cărți pentru că nu am empatizat cu nimeni. Am jucat dur de la început, nu am dat crezare niciunui personaj. Cartea mi-a permis să-i suspectez pe toți și să nu cred chiar tot ce îmi aruncă autorul în față ca apoi câteva pagini mai târziu să dea cu mine și cu logica mea de pământ. Deși ce-i drept finalul m-a prins cam nepregătită.

Vă recomand să citiți această carte într-o zi friguroasă, umedă, chiar ploiasă, cu frunze pe jos și ceață-n zare. Eventual într-o casă în care miroase a lemn ars și pe acoperiș se aud picături mari de ploaie. Iar punctul culminant al cărții să vă învăluie în momentul în care ziua se îngână cu noaptea și literele de pe pagini abia se văd, dar încă nu îndrăzniți să aprindeți lumina. Atunci senzație autentică de thriller.

Florile răului – Charles Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Featured

Erus și văile provocatoare

Am început din punctul meu de vedere cam devreme să citim Erus. Nu cred că este o carte pentru vârsta de trei ani. Am forțat puțin lucrurile, asta și pentru că este copilul flexibil din punct de vedere al lecturilor. Nu am mai citit până acum o poveste care să se întindă pe mai multe lecturări, pe mai multe zile. Am întrebat copilul frecvent despre ce citeam în cărți, să văd ce a înțeles. Le-am citit, le-am împrumutat puțin unui copil mai mare să se bucure de ele și le vom relua mai târziu.

Cred că această carte care este o serie ce-l are ca personaj principal pe Erus apropie copiii de legume și de fructe și îi ajută să conștientizeze niște lucruri pe care probabil le tratau superficial. Și pentru acest aspect, este necesar un discernământ și o cooperare ale copilului.

Erus este personajul creat de Alec Blenche în cele patru publicații apărute: Erus și Valea Răbdării, Erus și Valea Generozității, Erus și Valea Iubirii și erus și Valea Recunoștinței.

Toate sunt cărți educative, cu un text blând și ilustrații deosebite. La noi cred că totuși cel mai iubit personaj a fost mărul Alpi. Mic, roșu și spiritual.

Am aflat din paginile cărților că toate lucrurile făcute cu răbdare, cu generozitate, cu iubire și cu recunoștință, sunt lucruri durabile și lucruri care păstrează un echilibru în viața fiecăruia și în natură. Este o carte fără limită de vârstă, pentru că este atât pentru cei mici care acum învață lucrurile acestea, cât și pentru cei mari care au uitat cu desăvârșireceva ce este de altfel elementar.

Fiecare carte în parte reprezintă câte o călătorie. Fiecare călătorie are mai multe teste pe care Erus este nevoit să le treacă pentru a-și duce misiunea la capăt. În primă fază Erus este un copil normal, chiar deranjat de situația în care ajunge fără voia lui, mai ales că nu primește prea multe informații și nu înțelege ce se întâmplă. Însă pe măsură ce povestea avansează Erus se transformă ușor dintr-un copil normal înr-un erou. Un erou fără super-puteri, dar un erou cu răbdare, cu empatie, cu iubire și cu recunoștință. Și un astfel de erou reușește să treacă peste obstacolele apărute în drumul său.

Este o carte diferită față de tot ce am citit până acum. Este o carte în care se regăsesc informații despre legume, fructe și semințe și despre importanța lor în hrana de zi cu zi. Dacă vreți să împrieteniți copiii cu legumele sau cu fructele, această serie reprezintă un pas important pentru a se crea o relație între alimente și cei mici.

Spor la ronțăit!

Featured

Tu șoferule,

De ce mă privești cu ură atunci când merg pe stradă lipită de mașinile parcate atunci când acestea ocupă tot trotuarul?

De ce mă privești cu ură când mergem amândoi pe trotuar în același timp în același sens sau din sensuri diferite și avem ocazia să ne privim în ochi? Eu în papucii mei și tu în mașina ta confortabilă. Pe trotuar.

De ce mă privești cu ură când eu am la semafor verde și tu verde intermitent și consideri că ai prioritate?

De ce mă privești cu ură când eu sunt pe trecerea de pieton și tu mă claxonezi sau treci milimetric prin spatele meu, sau prin fața mea?

Sau chiar cu viteza luminii ?

De ce mă privești cu ură când te rog să îți muți mașina care blochează complet accesul? Într-un loc în care tu nu ar trebui să fii.

De ce nu consideri că viața umană este mai importantă decât tabla pe care ai dat bani?

De ce te simți mai puternic și te distrează când mă stropești cu jeg din cap până-n picioare după orice ploaie? Când intri-n baltă mai ceva ca Ayrton Senna în derapaje pe pistă.

De ce furi secundele la semafor când eu sunt încă pe trecere? Nu este vina mea pentru blocajele din trafic astfel încât expresia orice secundă contează să capete sens.

Tu șoferule, împărțim aceeași stradă și același trotuar, lipsurile sunt așa cum le știm fiecare și sunt multe. Hai să facem cumva să lucrăm împreună. Tu să ai bun simț, iar eu să nu te încurc.

Featured

Ce-i ăla umor de calitate?

Aud de ani de zile treaba asta cu umor de calitate și tot de ani de zile mă întreb ce naiba e ăla umor de calitate? Umorul este umor. Punct. Mă face să râd este umor. Și dacă cineva înjură și mă face să râd, este tot umor. Dacă eu râd și tu nu râzi, nu înseamnă că nu se numește umor, ci că probabil nu ai tu simțul umorului.

Aa că se dau unii mai elitiști și strâmbă din nas și spun că nu dom’ne nu e umor. Nu!? Este umor, depinde doar de cum îl percepe fiecare. Depinde de capacitatea fiecăruia de a înțelege substraturi, de a citit printre rânduri, de a își imagina lucrurui și de a duce gluma la următorul nivel în propriul cap.

Este adevărat că unele situații stârnesc râsul mai ușor decât altele. Că doar am învățat la școală (nu, nu la facultate, în școala generală) de diferite tipuri de comic. Vă mai amintiți, de la Caragiale, comicul de situație, de nume, de caracter, de limbaj? Tipologiile de comic, formează comedia, destinde frunțile încruntate, mijește ochii, ridică colțurile gurii.

Umorul de calitate nu se face doar la teatru, după cum cred unii. Pentru că deja am stabilit că nu există de calitate. Umorul se face și în fața blocului, și în propria casă, și la teatru, și în stand up.

Umorul nu este de calitate cum presa nu este a patra putere în stat. Dar, asta este altă discuție.

Mie îmi place să râd. Acum, pe bune, cui nu-i place? Doar că nu toată lumea este pregătită să râdă. Eu prind glumele din zbor, recunosc ironia (ador ironia, iubesc ironia), apreciez glumele seci (nu pe toate, că nu m-am născut în Anglia). Și așa tare mă bucur că s-a diversificat și la noi piața asta a umorului. De toate pentru toată lumea. Numai să vrei să râzi.

Eu las deoparte treaba asta cu umor de calitate, scot capul din nisip și râd la orice mă face să râd. Pentru că de câteva luni încoace, am mare nevoie să râd. Ceea ce vă doresc și vouă.

Dacă nu râzi te halește nu leul, ci depresia
Featured

Scrisoare către Coviduț

Îți spun din start și sincer că nu meriți acest diminutiv. Te face să pari ceva micuț și simpatic. Ori tu nu ești. Mic ești că ești vizibil la microscop, dar simpatic nu ești nici pe departe. Te face să pari simpatic. Și să fim serioși, când faci victime, omori oameni, te bagi în plămânii lor și faci să le cedeze organele rând pe rând, ești orice, dar nu simpatic.

Nu ne cunoaștem personal și nici nu îmi doresc, însă asta nu mă împiedică să mă adresez ție. Doar am întrerupt programul obișnuit pentru a-ți scrie această scrisoare. Așa că mă consider îndreptățită cumva.

Ești nedrept. Ai venit ca un musafir nedorit pe nesimțite și neinvitat și ai uitat să mai pleci. Ba unde mai pui că ai făcut în urma ta dezastru exact ca un copil răzgâiat și fără limite. Ai îngenucheat o planetă întreagă. Ai lăsat pe unde ai trecut panică, durere și frică.

Ai venit și în țara mea. Ai dat ocazia oamenilor care ne conduc să ne considere proști și oamenilor de rând să se considere semi-zei, indolenți și insolenți. Ai creat buzunare mai adânci pentru mâini mult prea lungi, dar tot aceleași mâini hulpave. Ai semănat neîncredere, frică, revoltă și mai ales mânie. Ai scos la suprafață toată agresivitatea și ura neamului meu. Ai permis ca semi-zeii să împartă palme către muritorii de rând care i-au tras de mânecă și le-au făcut observație. Nu se poate așa ceva. Doar știe toată lumea că nu te pui cu-n semi-zeu. La noi în țară, informația ajunge greu, Ahile încă trăiește, semi-zeii nu sunt răpuși niciodată.

Ai răpus nu doar plămâni, ci și economie, ai închis fabrici și firme care abia reușeau să se descurce. Ne-ai făcut să ne gândim la ziua de mâine mai mult cu teamă decât cu speranță.

Și cu toate acestea nu ai lăsat în urma ta uniune. Nu ai lăsat empatie. Nu ai lăsat gândul bun către celălalt. Nu ai adus respectarea regulilor de către oameni. Și nu ai scos bâlbâiala de la autorități.

Ești meschin, dar sunt nevoită să recunosc că îți faci bine treaba. Măcar tu.

Te rog să nu mai zăbovești la noi. Să pleci. Merităm această șansă până nu ne decimăm de tot. Pleacă tu că nu sunt șanse ca oamenii să devină responsabili nici măcar acum când aproape ai făcut mia de atingeri pe zi. Mia. O mie. Enorm.

Pleacă. Du-te Coviduț si nu te mai întoarce. Ești nedorit.

NEDORÍT, -Ă,nedoriți, -te, adj. Care nu este dorit; indezirabil. – Ne- + dorit. (Sursa: DEX ’98 )


NEDORÍT adj. 1. v. indezirabil2. v. nepoftit.

Featured

Și polițist și pedofil (cazul polițistului acuzat de 18 infracțiuni de agresiune)

Când eram mică, nu eram la școală, ai mei mă trimiteau după pâine la un magazin din cartier. Ieșeam de pe strada mea pe strada principală, treceam prin curtea grădiniței, mă mai intersectam cu o stradă si ajungeam la magazin. Prin grădiniță nu era musai să trec, dar era gardul rupt și cei mai mulți ca și mine, în loc să mergem normal pe trotuar, mergeam prin curtea grădiniței. Într-o zi în drumul meu spre pâine m-a acostat un nene. Mi-a oferit bomboane, ciocolată și nu mai țin minte ce alte dulciuri și mi-a propus să merg cu el (în neant) sau la magazin să îmi cumpere ceva. Nu a pus mâna pe mine, nu m-a atins, doar că nu mi s-a părut de încredere, așa că răspunsul meu standard a fost de fiecare dată nu și maxima: am și eu acasă, părinții îmi cumpără de toate. De ce spun maxima? Pentru că chiar nu aveam de niciunele. Dulciuri mâncam extrem de rar, părinții nu aveau acest obicei și nici nu prea își permiteau la drept vorbind. Dar, eu copil de câțiva ani am simțit pericolul și am formulat un sistem de apărare.

E drept că acasă auzeam ca pe un disc stricat: nu luați nimic de la nimeni, nu vorbiți cu străinii, nu luați mâncare de la străini și altele asemenea. Probabil mi-or fi intrat în reflex, cine știe. Sau poate am fost eu inteligentă de mică. Nu zic nu, e posibil, e posibil.

Am ieșit din curtea grădiniței și până acasă nu m-am oprit din alergat unde le-am spus alor mei dintr-o suflare ce pățisem, cu tot cu descrierea individului. Moment în care a ieșit tata val vârtej din curte și a mers în căutarea de băgător în seamă cu copiii. Dar, pe principiul prinde orbul scoate-i ochii, cam așa s-a întors și el acasă, că doar ăla nu stătuse în loc să aștepte să îl caute cineva. Însă, am apreciat atunci și apreciez și acum, acel moment în care ai mei m-au luat în serios și au acționat chiar dacă probabil erau și ei conștienți că șansele ca să mai găsească pe cineva, erau minime. Momentul acesta a rămas în mintea mea, dar nu ca ceva grav, ci ca un moment în care eu m-am simțit protejată. Ce-i drept, pe vremea aceea, astfel de personaje probabil nu aveau tupeul de astăzi, nu puneau pur și simplu mâna pe copiii, mai ales să fi știut că exista posibilitatea unei camere video, pfff cred că nici nu se uitau la copiii. Astăzi cred că există mai mult de nu îmi pasă sau mie nu mi se poate întâmpla.

Despre cum sunt în zilele noastre crescuți copiii nu vreau să vorbesc astăzi. Mă uit la relația mea cu propriul copil. Îi spun frecvent, nu ca o moară stricată, dar frecvent că oamenii nu au voie să pună mâna fără să întrebe și că le poate spune oamenilor necunoscuți și băgători de seamă că atâta timp cât nu îi cunoaște nu vorbește cu ei (asta sper eu în capul meu că i-ar descuraja și nu ar mai continua discuții și așa inutile), cu toate acestea când pe stradă oamenii pun mâna pe copil, acesta nu are nicio reacție de genul stop sau nu despre care discutăm noi frecvent. Este adevărat că intenția mea nu este de a-i insufla frica, ci de a conștientiza lucruri. Și mai este la fel de adevărat că suntem tot timpul împreună și în zilele noastre nu aș trimite copilul la magazin singur. Încă nu știu până la ce vârstă.

Introducerea aceasta atât de lungă a venit în urma citirii și recitirii a știrilor din ultima vreme care se tot scriu despre un individ care face parte din acea categorie profesională despre care eu îi spun copilului că poate avea încredere chiar dacă nu îi cunoaștem personal, pentru că ei au menirea de ne apăra. Și chiar așa i-am spus copilului, că dacă vreodată se rătăcește de mine sau i se întâmplă ceva, prima persoană pe care să o caute și căreia să îi ceară ajutorul să fie un polițist. Și acum îmi tremură genunchii gândindu-mă că un astfel de polițist ar putea profita de copilul meu întrun moment vulnerabil. Da, știu, nu-i cazul să generalizăm, că nu-s toți acum pedofili, dar acest individ face parte din această categorie profesională. Și ca el mai pot fi și alții. Și mă tot întreb cât de relevante sunt testele lor psihologice sau cât de atenți sunt examinatorii. Nimic, dar nimic din comportamentul lui de ani de zile, nu scapă? Atât de bun actor? Oare se va schimba ceva în structura poliției în urma acestui eveniment? Altceva în afară de colantarea mașinilor, zic.

Aveți aici știrea despre acest caz. A primit o condamnare de 19 ani de închisoare și nu pot să nu mă gândesc cu groază după câți ani va fi iar în libertate. Că la noi violatorii și pedofilii nu reprezintă așa chiar niște cazuri grave. Mai grav e când se delapidează fonduri, nu când un pedofil mângâie copiii.

Featured

Romanul adolescentului miop. Maitreyi. Dragostea nu moare

Am citit cărțile acestea în liceu. Am început în clasa a noua cu Romanul adolscentului miop și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de cărți iremediabil. A fost momentul în care am apreciat si m-am fidelizat cu scriitura lui Mircea Eliade. A fost momentul în care a început obsesia de a citit tot ce scrie un scriitor care îmi place. A fost momentul în care somnul meu s-a dus pe apa sâmbetei. Din clasa a noua am început să o fac controlat ca personajul din roman în primă fază, să renunț la ceva ce și așa nu apreciam că am: somnul. Până în punctul în care nu am mai putut controla nimic. Până în punctul în care ani mai târziu încercam să controlez dormitul în sens invers, adică să dorm. Până în prezentul în care pot să dorm azi 4 ore și să funcționez brici și mâine să dorm 8 ore și să fiu leșinată de oboseală. Poate o fi de la alea 4 ore de dinainte, cine știe.

Nu știu dacă astăzi la liceu se mai studiază Romanul adolescentului miop, dar eu nu l-aș scoate din programă. Nu mi se pare vechi și deplasat. Mi se pare potrivit pentru adolescenți în orice timpuri ne-am afla. Adolescenții din toate vremurile au avut întrebări existențiale despre viață și despre lume și despre ei. Normal că generațiile gândesc diferit și văd lucrurile diferit, dar prin adolscență tot trec toți. 

În cls a XII- a am citit romanul Maitreyi care era în programa școlară și ca lectură suplimentară Dragostea nu moare. Însă până să ajung acolo, am mai citit scris de Eliade și alte scrieri, nuvele și romane printre care Domnișoara Christina, La Țigănci, India, Memorii și o parte din Tratat de Istorie A Religiilor. Nu am scris toate acestea ca să mă laud, ci ca să vă spun că toate merită citite din perspectiva mea. Unele oferă experiențe inedite, altele viziuni diferite asupra lucrurilor. Poate sunt subiectivă, însă Mircea Eliade a rămas în topul scriitorilor clasici pentru care am anumite afinități și la scrierile cărora mă întorc din timp în timp.

Revenind la Maitreyi, a fost primul roman care chiar m-a captivat. Îndrăzneț, cu acțiunea pe alte meleaguri, a reușit autorul să transpună în pagini iubirea care se înfiripă între protagoniștii Allan și Maitreyi. Povestea are un sâmbure de realitate, nu știm cât exact pentru că povestea ei, pe numele real de Maitreyi Devi, scrie versiunea Dragostea nu moare unde vine cu o altă variantă a poveștii, dând viață personajelor Mircea și Amrita.

Povești de dragoste, ușor siropoase, cărei fete adolscente nu i-ar plăcea!? Să ne înțelegem, vorbim de anii de glorie 2004-2005 unde multe subiecte erau tabuu, nu că acum ar fi lucrurile extrem de diferite, însă parcă părinții mai tineri sunt mai destupați la cap, cel puțin în mediul urban. Cel puțin din ce interacționez eu, sper să nu fiu dezamăgită și să aflu că de fapt lucrurile nu sunt cu mult diferite.

Am ales astăzi să scriu despre cele trei cărți pentru că reprezintă începuturile mele în ale cititului. Pentru că deși scriitura este extrem de diferită de cărțile moderne de astăzi, sunt dovada faptului că pot deschide apetitul spre lumea cărților din orice perspectivă. Și pentru că multă vreme Mircea Eliade a fost scriitorul pe care l-am apreciat cel mai mult. O fi și de la faptul că am învățat în liceul cu același nume. O fi nu zic nu. Dar…

citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Jocurile copilăriei mele

Eram un grup mare de copiii de diferite vârste pe o stradă neasfaltată din-trun cartier mărginaș al sectorului 1 al Capitalei. Când nu eram la țară care încotro împrăștiați, ne jucam pe strada asta de dimineață până se întuneca fie vară fie iarnă. Nu ne trebuia mâncare, nici să bem apă, nici să facem pipi și nimeni nu îndrăznea să intre în casă că nu știu din ce motive, erau slabe șanse să mai apucăm să ieșim afară. Ne jucam cât era strada de lungă, nesupravegheați, părinții ieșeau din când în când să-și rotească privirea să vadă dacă suntem în număr complet. Toate mulțumire și nemulțumirile se întâmplau în stradă. Toate vânătăile și toate juliturile de la căzături tot acolo. Sub nicio formă nu intrai în casă dacă nu erai chemat. Iarna nu ne jucam jocuri de societate, cum le zice acum. Iarna era pentru bulgări, cazemate, săniuș, oameni de zăpadă, nasuri roșii, mâini înghețate și mănuși care stăteau scoarță de cât de mult se udaseră. Vara în schimb, strada vuia de țipete și râsete spre disperarea oamenilor mai bătrâni care voiau liniște și ne ușuiau pe la alte porți unde să facem hărmălaie. Vara toată ziua era o alergătură și o chirăială.

Nu ieșea nimeni afară cu jucării pentru că nu aveam. Nu aveam altceva de făcut decât să ne jucăm noi între noi sau noi cu noi.

Așa se face că a reieșit lista de mai jos, din ce își mai amintește și mintea mea încețoșată după atâția ani.

Șotron – este un joc clasic ce se regăsește și acum prin parcuri gata desenat pe alei. Noi îl desenam cu cretă pe trotuar. Strada nu avea asfalt, dar trotuar da. Și îl jucam pe repeate ore întregi.

Ora 12 a sosit, omul negru n-a venit – ăsta era un joc care se lăsa cu mult țipat. Pentru că normal când te alerga omul negru trebuia să și țipi în timp ce alergai să nu te prindă. Era un fel de leapșa, dar pe roluri. Cel care era prins de omul negru, devenea omul negru și cel care încerca să prindă pe altcineva.

Rațele și vânătorii – acesta era singurul joc pe care îl mai jucam extrem de rar cu adulții tinerii (a se citi și fără copiii) de pe stradă. Cineva trebuia să fie și vânător pentru că toți ne doream să fim rațe.

Țară țară vrem ostași – ei da, eram atât de mulți pe stradă încât ne permiteam să jucăm acest joc. Formam două șiruri paralele și ne ceream pe rând ostașii. Cei mai mici nu puteau rupe rândul și deveneau ostași capturați, iar cei mari și mai puternici care reușeau să rupă șirul, plecau cu tot cu un ostaș.

Leapșa – aici nu are rost să mai detaliez, știe toată lumea jocul acesta, se joacă și astăzi și se lasă cu multă alergare.

De-a v-ați ascunselea – aici este idem ca la leapșa. Se joacă de la vârste cât mai fragede, chiar dacă cei mici nu înțeleg regulile.

Elasticul – ei da, acesta a fost un joc complex. Eram la școală când îl jucam. Jucam de regulă în patru, doi țineau elasticul și doi jucau apoi făceam cu schimbul când greșeam. Erau foarte multe scheme și din păcate nu mai țin minte absolut nimic din acest joc.

Mi-a scăpat ceva? Erau alte jocuri prin diferite regiuni ale țării?

șotron

Featured

Time management: prost

Sau altfel spus, cum îți pierzi timpul aiurea pe la cabinetele medicale de stat, pentru că medicii nu știu să iți gestioneze timpul și între noi fie vorba, cred că nici nu  le pasă prea mult.

Am oroare de sistemul medical de stat (ca mulți alții) și atunci când am avut ocazia m-am refugiat în sistemul privat, însă bugetul nu îmi permite să îmi acopăr eu cheltuielile unui abonament, așa că atunci când nu vine de la job, beneficiez de dreptul meu de asigurat plătitor de taxe la stat. Asta este, îl avem, beneficiem de el. Nu vorbim aici de competență sau incompetență, despre care doctor este bun și care nu. Acestea sunt alte discuții. Textul de astăzi este strict despre time management. Despre cum și de ce ajungi să stai pe la ușa unui cabinet medical cu orele. Și de ce există diferența aceasta între stat și privat? Ei, asta cred ca știm cu toții. Și la privat se așteaptă, haideți să nu ne îmbătăm cu apă rece, însă organizarea este diferită, se repsectă programările, dar și timpul petrecut cu pacientul în cabinet, cu toate că nu te dă nimeni afară dacă se mai întârzie 2 min peste acel timp.

La stat, la un cabinet, am avut la un moment dat programare la ora 13:15. Mbon. Chiar îmi făcusem calculul ca în 15-20 min îmi pot planifica altceva. Da de unde. Medicul își începea programul la ora 13, însă a catadicsit să ajungă la cabinet la 13:30. Eeeh, jumătate de oră, cui nu i s-a întâmplat să întârzie jumătate de oră în viata asta? Până la ora 14 nu a început consultările. Ok, eu înțeleg, or fi treburi administrative, poate trebuie să facă și altceva în afară de consultații, însă nu îți chema pacienții de la începutul programului, dacă tu știi că o oră nu poți oferi consulații. Și mai poți să și întârzii în voie. În situația asta, se decalează mult programările, oamenii așteaptă cu orele pe la cabinete și se pierde timp important.

Interesant este că oamenii de regula sunt extrem de resemnați cu această așteptare. Ei, stau și eu aici o jumătate de oră, o oră, ce-i așa mare grabă, doar nu am altă treabă. Eu am altă treabă și nu îmi place să îmi pierd timpul aiurea pe la cabinete medicale, mai ales când știu foarte bine că se poate și altfel.

Lucrurile au mai evoluat față de acum câțiva ani când nu se făceau programări și chiar aveai șanse să stai pe la ușa doctorului câte 4-5 ore. Însă, nu ne putem mulțumi doar cu atât chiar dacă lucrurile au mai evoluat. Evoluția este permanentă sau cel puțin ar trebui să fie. Nu mai vorbesc de condiții: pereți scorojiți și murdari, vopsea neîmprospătată de 40 ani, toalete insalubre, impresia accea de veșnic murdar (deși nu este) și de cocioabă comunistă nereabilitată de multă vreme. Și în condițiile astea, măcar să nu fim nevoiți să stăm cu orele pe la ușile doctorilor că și așa am mereu impresia că poți pleca de acolo cu fel de fel de boli. Până la urmă, oamenii merg acolo de boală și unii pot fi contagioși.

Ori avem noi prea multe pretenții de la cei care fac o grămadă de ani de școală și chiar o școală foarte grea, ori în școala aceasta lungă și grea ar mai merge cateva cursuri: managementul timpului, comunicare eficientă, empatie și cu siguranță lucrurile s-ar schimba pe multe planuri și oamenii ar fi mai mulțumiți, dacă nu chiar fericiți.

Nu am scris acest text ca să mă aflu-n treabă, chiar este o situație reală, chiar și acum în plină pandemie. Experiența mea clinică are câteva luni de dinainte de pandemie, însă știu pe cineva cu subiect și predicat care a fost în urgență la aceeași clinică, dar altă specializare. Medicul începea programul la ora 8 însă până la ora 10 nu a binevoit să apară. Nici asistenta nu era acolo la program. Punctual era doar pacientul.

Featured

Îmi plac mirosurile ciudate

Am mai scris eu aici că ador mirosul de praf înmuiat de ploaie. Ei, nu e chiar un miros obișnuit ca mirosul de liliac(sau orice preferă fiecare). Așa că parcurgem mai jos o întreagă listă cu mirosuri mai mult sau mai puțin ciudate în accepțiunea fiecăruia.

Mirosul de praf udat de ploaie de primăvară rămâne în top, nu îl mai detaliez.  Cred că este cumva mirosul copilăriei. Așa mirosea în copilărie când eram la țară la bunici și ploua mărunt și puțin, dar suficient cât să ude praful de pe uliță sau de pe câmp. Și tot mirosul ăsta îmi intra în nări și îmi ascuțea simțurile și mă făcea să inhalez mai mult și mai mult. Ca să simți mirosul ăsta trebuie să te bucuri de ce se întâmplă pe lângă tine, să fii atent la ce-i în jur și să apreciezi o ploaie scurtă de primăvară sau de vară fără să consideri că e sfârșitul lumii că plouă puțin.

Mirosul de pereți proaspăt văruiți sau de var proaspăt. Cumva se aseamănă cu primul, este tot un praf ud, chiar dizolvat în apă. Miroase diferit de praful de pe străzi. Miroase a proaspăt și a curat. Nu vorbim aici de lavabil. În niciun caz. Ci de varul clasic, acela pe care îl dădeau bunicii noștri pe pereții casei cu bidineaua. (pentru cei foarte tineri care nu știți ce este aceea, bidineaua este o pensulă mai mare și stufoasă ce acoperă o suprafață mai mare. Mama trafaletului).

Mirosul de lemn ars în șemineu. Mirosul ăsta merge de minune când este ger afară, parcă și lemnul miroase altfel, a cald, a foc și a viață. Miroase așa într-un fel, a ars, dar un ars dulceag. Iar dacă în șemineul ăsta arunci și doi-trei cartofi înveliți bine în staniol, mmmm, miroase a copt și bun. Încercați și cu măr și cu dovleac, veți vedea, mirosuri diferite, pe lângă cel de lemn ars. Mai degrabă veți simți, mai bine zis.

Mirosul de cărți proaspăt scoase de sub tipar. Unii ar spune că miros a plumb și a cerneală. Nu știu ce să zic, parcă nu prea aș fi de acord. Mie tot a praf ud îmi seamănă. Fac ce fac și tot la praf ajung, de să zică lumea că ador poluarea. Nu toate cărțile miros bine. Am obervat că mirosul este mai intens la cărțile cu pagini mai groase, cum sunt cărțile pentru copii. Cărțile cu pagini subțiri sau cu hârtia de calitate foarte bună, abia daca se simte ceva.

Și nu doar cărțile noi au un miros specific, ci și cele foarte vechi, cu paginile îngălbenite și colțurile îndoite de timp. Au un miros prăfuit (pff tot praf) și de timp trecut.

În altă ordine de idei să știți că nu las praf acasă doar ca să il inhalez mai târziu, pe acela chiar nu îl apreciez deloc.

Mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Dacă ați fost prin fânețe când se cosea fânul știți despre ce vorbesc. Deși iarba verde proaspăt tăiată miroase diferit de iarba mai uscată pregâtită pentru fân. Să zicem gazonul proaspăt tuns, pentru boierii care își permit să stea la case. Însă, aici cu amendamentul că tăiatul ierbii nu-i o treabă ușoară. Și știu ce spun pentru că o dată mi-am dat cu trimerul peste picioare și o dată era să defrisez o pădure întreagă. Dacă nici eu nu sunt cunoscătoare, atunci zău că nu știu cine.

Ahh mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Când aburii ce ies din pâine îți intră în nări și îți curg balele instant. Cum creierul nu mai poate procesa informația: abține-te viitoare mamă de vițel. muuu. Dar, nu poți. Mirosul de pâine caldă este ceva ce blochează creierul și face stomacul să chiorăie. Și evident, cel mai deștept cedează și stomacul e fericit, cântarul plânge, iar viața merită mirosită traită.

Voi ce mirosuri dubioase aveți în nări?

Featured

Amintiri din studenție

Am mai zis pe aici că am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, ceea ce înseamnă că până să ajung la comunicare, am trecut mai întâi prin jurnalism. Care mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Sau mai bine zis nu mi-a plăcut suficient încât să și profesez. Am preferat să accept joburi care mi-au mâncat ficatul și m-au făcut să fiu profund nefericită decât să mă îndrept spre jurnalism, care probail m-ar fi adus în același stadiu. De ce nu am profesat în comunicare este altă poveste.

 Așa se face că în facultate a trebuit să purced și către practică. Și cum n-am așteptat niciodată nimic de la nimeni, mi-am căutat și găsit singură absolut toate stagiile de practică. Nu am așteptat să mă repartizeze facultatea. Oricum unii erau trimiși către presa scrisă, alții către tv și alții către radio. Fiind mulți studenți nu puteam merge precum turma toți în același loc. Ori eu voiam să trec prin toate, ca să fiu sigură că nu regret cât de puțin decizia de a mă indrepta spre comunicare. Așa se face că într-o vară am luat drumul Sibiului. Un oraș frumos în care mi-am petrecut două săptămâni din viață, fix în anul în care devenise capitală cultural-europeană. Aveam o prietenă care îmi era foarte apropiată, care era din Sibiu și care mai avea și un văr mogul de televiziune locală sibiană. Ce să mai, combinația ideală pentru o tânără credulă și naivă, adică eu. Mi-am dat eu seama până la urmă că fiind vorba de un grad de rudenie, domnul mogul nu a putut refuza oferta de practică- studentă- București și cumva am cam intrat forțat pe gâtul, pardon, în televiziunea mnealui. Motiv pentru care mi-a zis deschis și prietenește de la început că dacă îi deranjez echipa în vreun fel, aceștia mă vor da jos din mașină indiferent de locul în care mă situam și acolo se va termina interacțiunea noastră,  revenindu-mi mie sarcina de a mă descurca. Și cu asta s-a spălat pe mâini de mine. Nici nu l-am mai văzut la culoare pentru că a avut amabilitatea de a mă plasa în grija fiului mai mare care avea ceva funție acolo în mini-televiziunea deținută de tată-su. Am rămas ușor mai mult decât blocată, dar am mers mai departe. Cumva și mie îmi era jenă de prietena mea, eram găzduită în casa ei, avea părinți în vârstă și conservatori, eram oricum crescută în spiritul lui să nu facem de rușine. Ce să mai, combinația perfectă.

Așa se face că timp de două săptămâni zi de zi am fost pe teren în tot Sibiul și în împrejurimi de ajunsesem să cunosc orașul ca pe cartierul în care viețuiam. Eram la incendii, accidente, decese prin electrocutare, înaintea salvării, în ciment proaspăt turnat pentru că cine știe ce se mai întâmpla și tot așa. Dacă ceva mai trebuia să mă convingă că acela nu era un drum bun pentru mine, ei bine, munca aceea de teren, m-a convins cu desăvârșire. Noroc și cu părțile faine, văzusem Brukental, Astra și Turnul cu Ceas de mai aveam puțin și mă mutam în ele. Intrasem în primărie mai des ca Iohannis, că pe vremea aia era primar de Sibiu.

Echipa de teren s-a dovedit a fi una faină, oamenii de treabă. Reportera era și redactor și prezentator de știri și prezentator de meteo. Ce să mai, o televiziune care își respecta angajații. De altfel și pe mine m-au respectat foarte tare, m-au ținut doar pe teren, nu am văzut un studio, nici cum e la butoane, nici cum se întâmplă lucrurile după ce se termină munca de teren. Practic m-au vrut cât mai departe de sediul televiziunii, adică varianta mai avută a lui OTV, în loc de apartament, o casă.

Fain era că angajații își vorbeau de rău patronul nu doar între ei, dar și pe la diverse instituții pe la care aveau treabă și pe unde încercau să își facă intrarea în vederea unui salariu mai bun sau decent, după caz. Și nu se fereau de mine în niciun fel, mă rugaseră doar să nu îi pârăsc și nu am făcut-o că nu aveam de ce.

Și mai fain era că seara ieșeam cu prietena mea în oraș că erau manifestări culturale seară de seară. Mergeam pe la concerte, bateam străzile în lung și-n lat că doar nu îmi erau suficiente în timpul zilei. Am păstrat amintiri frumoase din Sibiu și am mâncat cea mai bună înghețată la dozator existentă pe fața pământului.

Dar am dat și cu capul de pragul de sus, cum se zice. Și poate m-ar fi ajutat să nu fi fost crescută cu atât de mult și exagerat bun simț și respect, mai ales față de oameni care se cred cel puțin buricul universului. Între timp m-am mai lecuit de această practică. Și oricum între timp mi-am câștigat dreptul de a-mi permite să nu acord niciun fel de atenție unor astfel de persoane.

Mbon, să revenim la practica mea. Aveam un caiet de practică pentru că trebuia să am, să îl prezint la facultate și să demonstrez că nu tăiasem frunză la câini. Și în cazul meu, caietul meu însuma tentative de știri realizate după evenimentele din teren. Varianta mea și versiunea mea. Eram dacă nu mă înșel după primul an de facultate, unde informațiile nu erau așezate, n-aș fi putut să spun cu mâna pe inimă că aș fi putut scrie știri pe bandă după un an de facultate. Chiar dacă învățasem una-alta prin redacții, abordările erau atât de diferite încât toți aveau impresia că abordarea lor e cea mai bună și că ceilalți greșesc. C-așa-i în tenis.

La finalul stagiului de practică a trebuit să îi prezint caietul de practică fiului mogului în subordinea căruia fusesem plasată de către tatăl-mogul. Fiu care a avut grijă să-mi zdruncine din temelie orice urmă de încredere doar uitându-se pe un caiet scris de mână. Mi-a vorbit arogant, superior și nu mai țin minte ce a bălmăjit, țin minte că fusesem foarte afectată. Îmi dăduse și o notă pe caiet, deși aveam serioase dubii că el era capabil să scrie o știre. Îmi pusese 9. Și asta îmi pusese capac că eu și notele aveam pe vremea aia încă o relație strânsă. Știam că ar fi fost exagerat să îmi dea o notă mai mică, nu avea o bază pentru asta, dar s-a gândit probabil că ce e 9 ce e 10, așa că la 9 s-a oprit. Profesorul care se ocupa cu practica, după ce mi-a analizat caietul mi-a dat 10, că deh, probabil chiar atât merita munca mea.

După câțiva ani am aflat că mogulul-tată murise. Iar fiul cel mare de mogul trăia un fel de depresie când s-a văzut responsabil de hardughie și probabil când a realizat că nu mai este cazul să se facă ocupat, ci chiar să fie. Pur și simplu nu îmi amintesc cum se numea televiziunea, nu știu ce s-a întâmplat cu ea, dacă mai emite sau nu. Nu știu nici de oamenii de acolo nimic și nici prietena mea nu îmi mai este prietenă. Dovadă că oamenii vin în viața ta când este momentul și pleacă atunci când nu mai este cazul să rămână.

Nu îmi regret experiențele. Unele au mai pus niște angoase la temelia mea, dar nimic din ce nu poate fi remediat. Regret însă că nu am avut de devreme instrumentele necesare pentru a nu mă lăsa afectată în astfel de situații. Iar ochii i-am deschis citind și capul mi s-a luminat punând informațiile cap la cap. De aceea tot spun eu că cititul ar trebuie să fie ceva de care să nu ne lipsim în astă viață. Pentru că și istoria o aflăm din cărți și dacă nu o cunoaștem riscăm să repetem greșelile la nesfârșit.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Avize pentru a tăia pomii bătrâni din parcuri si de pe stradă dar, liber la defrișări masive în păduri

Am renunțat la casă după vârsta de 25 de ani. Am dat casa pe un apartament în raiul viitorului metrou din Dr Taberei. Nu deschid acum acest subiect despre metrou care este tot viitor de acum 9 ani. Altceva voiam să spun.

Cât am stat la casă ne-am plantat toți copacii. Atât în curte cât și pe stradă în fața porții. De altfel copacii plantați pe la porți nu sunt puși acolo de primării, ci de oameni. Nu te întreabă nimeni dacă ai pus un copac și nici de l-ai pus. Și se pare că nici nu deranjează pe nimeni treaba asta. Bine că l-ai pus.

Însă total diferit stau lucrurile când vine vorba de întreținerea, toaletarea sau tăierea copacilor din curte sau din fața porții, a blocurilor și în parcuri. În afară de curte, restul este domeniul public și treaba este făcută de ADP-ul de sector. Doar că uneori trebuie să depui mai multe sesizări ca să vină să taie o creangă. Să nu mai vorbim de faptul că nu există o evidență clară a copacilor din parcuri sau a celor din fața blocurilor. Sunt prea bătrâni doar în momentul în care sunt rupți de vijelie. Altfel, ai nevoie de avize și aprobări pentru orice frunză mișcată.

Și asta mi se pare mie ciudat. Că în țara lui defrișează-tot, în țara lui golește-pădurile, în țara lui fă-din-munți-câmpie, fix aici avem nevoie de aprobări pentru a înlocui copacii bătrâni. Nu zic că ar fi ok să taie fiecare ca în codru prin fața blocului, deși mă îndoiesc că ai avea ce să faci cu un copac tu la apartament locuind, dar mă gândesc că ar trebui ca treaba asta să meargă mai repede.

Eu cred că primăriile se feresc să taie copacii bătrâni pentru că ar intra tot în responsabilitatea lor și plantarea altora și de unde bani ca să mai dea și pe așa ceva, zău acum.

Tata de exemplu, el a plantat în fața porții pe stradă trei copaci. I-a udat, i-a curățat să nu facă omizi, nu le-a rupt crengile aiurea. Se pricepe să îi intrețină, să îi toaleteze și are și cu ce, dar nu poate face asta pentru că nu are voie. Pentru că dacă a crescut copacul prea înalt și când suflă vântul crengile afectează puțin și cablurile racordate la stâlp, trebuie să cheme primăria să facă treaba asta.

Mulți copaci bătrâni sunt un pericol pentru oameni, pentru mașinile parcate sub ei la umbră. La fiecare vânt mai puternic, mai cedează câte un copac. Nu cred că tot timpul toaletarea sau tăierea trebuie să funcționeze pe bază de sesizări că nu toți oamenii se pricep sau sunt atenți geană pe grădina blocului ca să vadă și dacă e ceva de tăiat sau nu. Eu cred că ar trebui să existe o hartă a copacilor, aceștia să fie scanați pentru a ști exact starea lor. Iar dacă lucrurile acestea nu sunt  realizabile sau prea costisitoarea, cred că o evidență ar putea fi ținută de angajații de la salubritate care curăță străzile. Zic și eu. Haideți să nu mai tăiem aiurea și fără avize toate pădurile și să ușurăm birocrația în orașe până nu ne cad copacii în cap.

sursa foto: gândul
Featured

Răzbunarea se îmbracă de la Prada

Dar și Diavolul se îmbracă de la Prada. Și eu m-aș îmbrăca de la Prada, dar îmi e teamă să nu devin Diavol. Apoi vine și Răzbunarea peste mine, așa că mai bine stau liniștită. Nu că nu îmi permit. Nuuu. Doar că am zis, nu vreau să devin Diavol mai rău decât sunt.

Nu e om care să nu fi auzit de Diavolul se îmbracă de la Prada. Nu pentru că sper eu că nu e om care să nu fi citit cartea, ci pentru că toți cinefilii mai mari sau mai mici au văzut cu siguranță filmul în care joacă una dintre actrițele mele favorite, Maryl Streep. Și cu siguranță este un film care a rămas în memoria mea datorită rolului jucat de Maryl întruchipând-o pe faimoasa și diabolica Miranda Priestly. Mi se pare o actiță fenomenală și cameleonică, încât orice rol îi vine mănușă. Sau reușește ea cumva să dea clasă oricărui rol pe care alege să îl joace, fie dramă, fie comedie, fie musical. Ador cum poate să joace ca și când ar fi floare la ureche naivitatea sau aroganța, duritatea sau fermitatea și multe alte ipostaze pe care le abordează.

Revenind la carte, este scrisă de Lauren Weisberger și are la bază povestea reală prin care a trecut autoarea fiind asistenta redactorului-șef de la Vogue, Anna Wintour. Și mi se zbârlește puțin pielea pe mine să știu că totuși cartea oricât de ficțiune ar fi, are o bază reală. Adică cineva care se crede un mic centru al universului înțelege rolul de asistentă prin asocierea cu sclavul. Brrrr.

Surata Diavolului se îmbracă de la Prada și anume, Răzbunarea se îmbracă de la Prada este mai puțin cunoscută publicului larg. De aceea am și ales să scriu despre ea, că despre Diavol știe toată lumea fie din carte fie din film, dar Răzbunarea este mai puțin răsunătoare. Nu are la bază un film și fiind continuarea, este mai puțin spumoasă, dar merită atenția cuvenită.

Acțiunea în carte este plasată la 10 ani de la evenimentele din prima carte când personajul principal este deja matură, căsătorită, mamă și anteprenoare. Și de aici se derulează evenimentele. Cu umor. Am și râs, normal. Dar și cu ceva nostalgie și puțină tristețe, ca în final ca orice carte care se respectă să scoată la lumină și speranța că lucrurile se distribuie uniform.

Am citit această carte cu scenariul în cap, acela că ar merita și filmul o continuare, însă este de înțeles de ce s-au oprit, dinamica personajelor se schimbă și Diavolul nu mai este în centrul poveștii ca în prima carte. Da, știu, prima carte este prima carte, dar și aceasta merită citită. Este aerată, ușoară, de vară, de vacanță, de leneveală cu un pahar de Aperol rece lângă. Unde mai puneți că și amuză și descrețește frunțile, la fix cât să ne ia gândul chiar și o fracțiune de secundă de la faptul că mai avem puțin și facem mia de infectări zilnice sau că oamenii nu mai poartă măști nici în magazine. Hai că și la cărți am reușit să scriu despre virus. Ignorați ultima parte, citiți cartea.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Tot din categoria pagini prăfuite

Am căutat în lada cu zestre (nu a mea, că eu nici nu am și nici nu am trăit în acea perioadă) și am găsit două cărți prăfuite de acum vreo 30 de ani. De data aceasta pentru copiii. Am arătat aici un almanah foarte vechi și care totuși este foarte simpatic și pentru vremurile noastre, așa că să știți că și cărțile pentru copiii sunt adaptabile vremurilor noastre. Al meu copil de 3 ani îmi cere frecvent să citesc una dintre ele, care se pare că-i este și preferată.

Când am văzut cărțile recunosc că am strâmbat puțin din nas. Auzisem eu că au cărțile și manualele din perioada comunistă propagandă politică. Nu este cazul la acestea. Chiar sunt pentru copiii și atât. Apoi m-am gândit mai bine și am concluzionat că și dacă aveau poezii comuniste despre partid și conducător iubit, tot i le-aș arăta copilului. Ar fi un exemplu de așa nu. Doar necunoașterea dă naștere la decizii eronate. Știu, știu sunt diplomată și nu îmi stă deloc în caracter, dar vorbesc despre cărți pentru copiii și până și mie mi se întâmplă să mă mai abțin.

Prima carte peste care am dat a fost Concursul de șotron. Este o carte scrisă de Florin Costinescu și a apărut la editura Ion Creangă în 1987. Ohoo ce de ani are! Nefiind o carte de actualitate, este clar că nu a făcut față trecerii timpului, însă sincer nu cred nici în cărțile moderne de azi că vor fi celebre și de actualitate și peste 30 de ani.

Revenind la șotron, mi se pare unul dintre puținele jocuri (o să revin cu un text separat despre jocurile copilăriei mele) care a rezistat trecerii anilor. Încă îl văd desenat prin parcuri și ce-i drept îl văd jucat mai mult de copiii împreună cu părinții, decât de grupuri de copiii și atât cum eram noi.

Cartea Concursul de șotron este o carte cu poezii, unele chiar amuzante. Nu este pe placul copilului meu până acum, deși am tot citit Apolodor și A doua carte cu Apolodor care sunt tot în versuri. Deci clar, versurile nu sunt o problemă, poate nu-i încă momentul ei

Luna Betiluna și Dora Minodora este o carte scrisă de Anamaria Smigelschi, apărută tot la editura Ion Creangă în anul 1978. Este o trilogie, însă acum 30 de ani a fost prezentată sub formă unei cărți unice cu 3 povești. Între timp, că tot vorbeam de patina timpului, cartea a fost reeditată și s-a transformat în 3 cărți distincte, fiecare poveste cu coperta ei. Se găsesc în mai toate editurile prin comenzi online. Eu am găsit la prețuri extrem de mici pe Libris, Emag, Elefant.

Luna Betiluna și Dora Minodora sunt două păpuși surori din celuloid care trec prin tot felul de aventuri menite a fi educative oferind informații despre plante, insecte, păsări, pești ajutând copiii să le rețină mai usor prin intermediul pveștilor.

Toate cele trei povești sunt printre preferatele copilului meu, le citesc foarte des. Nu au mult text, însă au multe imagini colorate. Nu știu de ce le apreciază un copil de trei ani, pentru că nu mi se par accesibile acestei vârste, dar atâta timp cât există cerere, există și ofertă nelimitată.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Simptomaticii și asimptomaticii au început să plece din spitale

Pentru că oamenii s-au simțit cumva sechestrați, au profitat de modificările legislative și s-au cerut externați. Și ăi care nu se simțeau bolnavi și nu aveau niciun simptom și ăi care aveau simptome clare și evidente.

Ok, că se vor tratați la domiciliu, este efectiv problema lor, dacă ar fi doar a lor. Dar, ce ne facem cu toți acești oameni care săriseră de 500 la ultima mea verificare, dacă îi întâlnim pe stradă? Ori în magazine? Că oamenii dacă nu au niciun simptom și nici măcar o urmă de muc în nas, nici nu consideră că ar avea vreo boală. Că poate fi tot o conspirație de tipul 5G. Și atunci, pentru că vorbim de România, țara indolenței și a nesimțirii crase, cine îmi oferă mie certitudinea că toți, dar absolut toți acești oameni externați la cerere vor respecta izolarea la domiciliu și chiar vor sta la domiciliu? Că nu se vor plimba agale prin parcuri pe la aer și răcoare. Sau că nu îi vor apuca dorul de mare și de nisip sub tălpi? Doar așa că vor ține medicii de familie legătura cu ei telefonic?

  • Alo, domnul Ghiță, unde sunteți?
  • Aa doamna doctor, păi acasă, unde să fiu.
  • Domnul Ghiță se aud niște păsări la dumneavoastră, sigur sunteți acasă?
  • Da duamnă, sunt în balcon și se aud de afară pescărușii. Doar n-am plecat nicăieri.
  • Domnul Ghiță, noi aici în Valea Lungă, Prahova, nu avem pescăruși

Știu, pare un scenariu apocaliptic, însă nu este. Suntem obișnuiți să fentăm legea și regulile. Ba chiar ne pișăm cu jet pe tot ce înseamnă reglementări, că știm noi mai bine. Și uite așa o să mai ieșim din starea de urgență la pensie. Ăhăă hă îți amintești când eram noi tineri acum 40 de ani, că am trecut printr-o pandemie și când am stat noi în izolare la domiciliu? Florico, cum să uit, doar am ieșit din izolare acum 5 zile, după 40 de ani.

Așa că da, eu aș vrea o reglementare clară legat de acest subiect. Ok, vrei acasă, e treaba ta, nu te pot obliga să te vindeci sau să trăiești, dar te oblig chiar să rămâi în casă. Ia să vedem, cum se va reglementa treaba asta?

Featured

Sunt cu tine de la început – depersonificare

Când erai mică, mică nu iți spunea nimeni la multi ani. Când erai mică și erai la țară, mamaie iți dădea o bomboană de la Piteri. Magazinul Piteri. Era numele proprietarului și oamenii se obișnuiseră să spună că atunci când mergeau la magazin, mergeau de fapt la Piteri. Ce nume….Piteri. Alternativa ar fi fost Cooperativa, însa mult mai sărăcită, nu așa cu de toate ca Piteri, modern magazin.

Prima și singura dată ai fost sărbătorită la 18 ani. Vremuri grele, bani puțini. Apoi ai crescut, ai început să lucrezi, să ai bani, prieteni, ai descoperit că îți place să te sărbătorești, că îți place să ți se spună la mulți ani, că ai emoții, că aștepți ziua, că anticipezi momentul. Că iți place să primești cadouri. Te bucurai de orice lucru oricât de insignifiant. Normal că iți plăcea să primești cadouri, pe multe dintre ele nici nu le cunoșteai ca produse și pe și mai multe nici nu ți le permiteai.

Între timp, anii au trecut, ai crescut și mai mult, ai strâns multă furie, ai răbufnit, te-ai certat tu cu tine și cu cei din jur. Alții erau mereu responsabili pentru nefericirea ta, pentru nemultumirea ta și pentru furia ta. Te-ai căsătorit, te-ai simțit împlinită, nu știai dacă ești sau nu. Ai devenit mamă și ai crezut că toate problemele ți se vor rezolva, că viața ta se va schimba, că nu vei mai avea nevoie de nimic niciodată. Ai mai crescut puțin, de data asta pe dinăuntru. Ai mai rezolvat din furii și din nemulțumiri, ai înțeles că fericirea este a ta și depinde de tine și nu de alții, ai mai iertat, ai mai răbufnit, te-ai mai îmbrățișat, ți-ai mai dat și ție credit și te-ai certat din ce în ce mai rar. Acum ziua ta este o zi normală, este ziua oricui, nu mai ai emoții, nici așteptări, nici anticipări. Acum ai nevoie să te simți validată, apreciată, să știi că faci ceva cu viața ta. Încă nu știi nici acum care este drumul tău. Poate vei reuși să afli în viața asta, să închizi un cerc, să nu lași lucruri neterminate. Încă nu știi să fii fericită fără cei din jurul tău. Încă plouă și la tine când soțul tău are o stare proastă, încă te umpli de bucurie când el este fericit. Încă ți se rupe inima în două când copilul tău suferă și încă râzi când copilul tău râde cu gura până la urechi. Nu știi să trăiești fără ei și nici în lipsa lor. Încă nu ești stăpână tu pe viața ta.

Draga mea, copila mea, iți ofer o imbrățișare din momentul în care te-ai născut și până astăzi, in fiecare zi de 9 iulie. Îți spun că ești minunată, că ești inteligentă, că iți ești suficientă. Că va veni o zi în care te vei descoperi și te vei simți atunci împlinită și nu va avea legătură nici cu a fi soție și nici cu a fi mamă. Te țin de mână ori de cate ori iți este greu și te îmbrățișez ori de cate ori cazi. Eu te ajut să te ridici. Și tot eu te țin în brațe cînd simți nevoia să rămâi jos, rănită și descurajată.

Viața este frumoasă, iar greutățile sunt o provocare din care de fiecare dată vei ieși mai puternică și mai încrezătoare. Ai încredere în tine, oferă-ți timp și iubește-te.

Featured

Ascultători, umili, punctuali

Așa vorbea un patron de la mare care a angajat  studenți straini blocați în România din cauza pandemiei. Că nu-i așa, doar toată lumea asta vrea. Angajatorii vor angajați care nu le pun la îndoială deciziile și sunt supuși și umili. Pentru că nu au argumente logice și nu pot susține o dezbatere pe tema respectivă. Nu sunt pregătiți să primească feed-back-uri de la subalterni. Pentru că foarte mulți dintre șefi nu știu să fie șefi.

Profesorii  vor elevi cuminți și ascultători, umili deja e bonus. Pentru că deși generațiile de profesori s-au mai schimbat și mulți s-au pensionat și au fost înlocuiți de alții mai tineri, aceștia au fost școliți tot de profesori care erau profesori și acum 20-30 ani. Nu pot avea o versiune diferită asupra lucrurilor, atâta timp cât nu le este prezentată una. Doar dacă doresc ei să facă o schimbare. Și mulți nu doresc. Pentru că este comod așa. Din păcate nu sunt pregătiți să facă față generațiilor din ce în ce mai vocale și care nu mai acceptă orice din partea sistemului de educație.

Părinții vor copiii supuși. Să nu conteste regulile, să nu comenteze, să fie ușor de crescut. Cine nu și-ar dori așa ceva? Rai, nu? Să nu dezbați o regulă zece minute ca să înțeleagă și copilul de ce este utilă pentru toată lumea regula implementată. Mai bine îi spui direct să nu mai comenteze și situația este rezolvată.

Unde mai pui că și Biserica ne vrea pe toți o masă compactă și supusă. Că doar suntem o țară preponderent ortodoxă, chiar dacă cei mai mulți nu avem nicio treabă cu practica. Doar că pandemia asta a cam făcut ca instituția Biserică să piardă frâiele. Mai pățăști.

Este mai ușor de gestionat o relație de pe o poziție de putere. Este greu să duci o luptă cu argumente clare, să suporți și părerea altcuiva care este în contradictoriu, să recunoști că nu ai dreptate. Și mai rău, să accepți că ai greșit. Pe bune, cine vrea așa ceva?

De aceea în 2020, în vremuri atât de avansate din atât de multe puncte de vedere, auzim patroni care își apreciază angajații că sunt ascultători și umili.

Featured

Culmea cartierului

Când m-am mutat în Drumul Taberei, acum mulți ani, mi-a plăcut zona. Hei, nu judecați că poate să îmi placă ceva din București, eu aici m-am născut, aici am copilărit. A început să nu îmi mai placă atunci când a devenit sufocat de oameni și de nesimțire. Revenind,  părea așa împădurit sectorul ăsta prin unele locuri. Spații verzi largi printre blocuri, copaci umbroși pe mijlocul șoselei, părea și aerat cumva. Dar asta cred că doar părea. Poate eram sub efect de endorfine și mi se părea totul idilic.

Niciodată nu am luat în calcul sau mai bine zis nu m-am gândit că acest sector este unul îmbătrânit. N-am o statistică, nici vreun studiu, însă așa mi se pare mie că în 6 sunt cei mai mulți bătrâni. Asta n-ar fi rău. Poate aici este aerul mai curat și oamenii trăiesc mai mult. Parcă mă si văd pe la 90 de ani încă scriind pe blog, eventual tot despre bătrânii mai bătrâni decât mine.

Treaba asta cu bătrânii la orice colț de stradă și pe orice bancă de pe stradă ori din parc, nu m-ar deranja în vreun fel dacă ne-am vedea fiecare de treaba proprie. În fond, eu sunt tânără și dacă obosesc sau dacă obosește copilul, ne putem așeza în fund pe bordură fără probleme. Problema vine în momentul în care cineva binevoitor se gândește să îi spună copilului că va răci dacă stă cu fundul pe bordură. Vara la 40 de grade când betonul fierbe poți cumva răci. Intervenții de genul acesta încerc să gestionez de mai bine de 3 ani. Ba unde să mai încapă în răbdarea mea și faptul că unii meregeau până într-acolo încât atingeau copilul, îl mângâiau pe cap, pe mână, voiau să îi pupe mâna sau luau copilul de mână să îl ajute să traverseze. Pesemne eram invizibă, deși n-aș zice, că-s tare departe de cuvântul silfidă.

A venit peste noi o pandemie, am stat în casă, am pornit toți cu gândul să ne protejăm bătrânii că iată sunt vulnerabili. Și mă gândeam eu așa în naivitatea mea din vârf de canapea că ce o să ne schimbe pandemia asta în gândire. Și cum toți ne dorim să fim sănătoși, ne ferim, purtăm mască și pe la începuturi și mănuși, acum chiar că oamenii își vor vedea de treaba lor. V-am zis, eu naivă până la capăt.

Căldura asta a scos din casă pe mai toți care n-au de ce să stea în casă. Pe unde mă scurg eu dimineața și după amiaza, fiecare bancă e plină cu pensionari care treaba lor ce fac, mie nu îmi pasă. Eu am altele de făcut în acele momente. Dar chiar și așa, deși sunt vârstinici, au privire periferică mai ceva ca un vultur. Nu le scapă nimic ce ar putea fi corectat. Și cu toate acestea, m-am gândit că în contextul actual, totuși se vor limita doar la vorbit și că în sfârșit am scăpat de pusul mâinii pe copil. Ei aș. Când scap de naivitate vă anunț.

Săptămâna trecută o doamnă care trecea pe lângă noi s-a gândit să mângâie copilul pe cap pentru că i s-a părut simpatic ce vorbeam noi acolo în bula noastră proprie. Am întrebat-o pe doamnă de ce a făcut treaba asta și s-a scuzat. Înțeleg, nu și-a dat seama pentru că nu a reușit să scape de această meteahnă, dar pe mine cu ce mă ajută scuzele după ce fapta a fost înfăptuită?

În altă zi în parc o doamnă trecând pe lângă copil, copil care era în plin proces de piruete, îi spune pe un ton autoritar să nu se mai învârtă pentru că va ameți și nu este bine. I-am sugerat politicos (da, chiar sunt foarte politicoasă, nu fac scene, scandal, nu zbier) să își vadă de drum, lucru pe care l-a și făcut fără măcar să schițeze vreun semn cum că ar fi conștientizat că nu este în regulă cum a procedat. Ieri un domn (că aici nu doar femeile sunt problematice, ci și bărbații. S-o transmite de la unul la altul, nu știu. Sper să nu fie tot pe post de pandemie și asta) îi dădea copilului bomboane în timp ce așteptam la semafor. L-am rugat să nu îi ofere și s-a uitat la mine de parcă aș fi fost scăpată de la nebuni sau ceva pe acolo.

Astăzi o doamnă îi spune copilului meu pe un ton autoritar să meargă până la ea. În timp ce mie îmi face cu ochiul. Pe principiul, stai liniștită, e un test, eu te ajut să îți educi copilul prin ceea ce fac. Am întrebat-o de ce o cheamă și m-a ignorat cu desăvârșire, continuându-și conversația în trei pe-o bancă.

Și acestea sunt doar exemple din ultima săptămână. Înainte de pandemie când nu țineam atât de mult la distanța față de oamenii de pe stradă, lucrurile erau mult mai degenerate.

Trist este că acești oameni nu învață nimic. Nu înțeleg nimic. Nu vor să învețe. Se consideră prea bătrâni pentru a mai schimba ceva. Ori eu cred că atâta timp cât ai toate țiglele pe casă, indiferent de vârstă, faci un efort și asimiliezi lucruri noi măcar atât cât să nu îi deranjezi pe cei de lângă tine.

Și mai trist mi se pare că bătrânii aceștia sunt bunicii cuiva și procedează la fel și cu proprii nepoți. Că atâta timp cât nu te sfiești să corectezi pe stradă față de cineva necunoscut, un comportament pe care tu îl consideri de corectat, mă gândesc că doar nu te abții acasă.  Și ne trezim din ce în ce mai des în ultimii ani cu bătrâni singuri care își văd nepoți ocazional, dacă au această șansă și se întreabă de ce, că doar ei nu au greșit cu nimic.

Featured

Ajută-mă să nu dispar- Petronela Rotar

Păi ce carte ar fi mai potrivită pentru un început de săptămână când suntem apatici cu gândul la weekend și la vacanță, decât o carte în dulcele-i stil tragico-psihologic al Petronelei Rotar? Deși am puține mustrări de conștiință legat de timp. Nu este o carte de vară. Este o carte de toamnă târzie, rece și ploioasă. De citit la aer pe un sezlong, cu un pled gros pe umeri și un vin bun lângă. Nu rece, de asta se ocupă gradele din termometru. Dar, cum am citit cartea aceasta ca orice carte scrisă de Petronela Rotar, cu intensitate, nerăbdare, fără să respir, fără să clipesc, avidă de orice cuvânt, am zis să o și recomand. Deși acum îmi dau seama că totuși îmi este greu să scriu despre ea.  Iubesc scrisul Petronelei, am mai zis asta aici, îmi place talentul ei de a așeza cuvintele-n pagină. Ajută-mă să nu dispar nu se înscrie în topul cărților în care eu să mă regăsesc în vreun fel, însă se înscrie în topul cărților care mă fac să citesc pe nerăsuflate de la prima la ultima pagină.

Petronela Rotar se înscrie pe lista extrem de scurtă a scriitorilor români pe care îi prefer și al căror scris îl ador. Îmi place la Petronela îndrăzneala pe care o are în pagini. Îndrăzneală și dezinvoltură de care știu sigur că mulți scriitori moderni se feresc de jenă sau cine știe din ce motive. Cuvintele ei izbesc cu ferocitate și nu lasă loc de interpretare. Dar, prezintă și o lecție de supraviețuire. O luptă între pagini. Pentru iubire, pentru viață, pentru vindecare, pentru speranță.

A venit cartea asta după seria Crossfire a Sylviei Rey, nu o voi dezvolta, am scris depsre Grey și este cam același lucru. Și a fost bine că succesiunea a fost așa și nu altfel. Aveam deja imagini romațate în cap, aveam și scene fierbinți sau bizare, așa că șocul dintre pagini a fost atenuat.  Pentru că da, ăsta este efectul Petronelei Rotar.

Off și așa nedreaptă este cartea asta că nici nu știu de partea cui să mă poziționez. A Amantei care și ea iubește și suferă. Amanta care face alegeri pe fondul unui trecut tragic și a unei copilării abuzive sau de partea unui Înșelător? Cine este victima? Amanta? Înșelătorul? Pe fondul unor relații toxice (reale sau doar în capul lor), cu o soție scorpie de care nu vor să se separe, cu un copil pe post de motiv, cam așa sunt zugrăviți cei doi Înșelători în carte. Găsesc ei această fată care cedează instant. Această portiță puțin deschisă doar ca ei să o trântească de perete. Iar ea este recunoascătoare pentru ce i se întâmplă, pentru ce trăiește, pentru că se dezmorțește. Nu întreabă, nu cere explicații, primește lucrurile cum îi vin deși suferința o dărâmă.

Da, este o carte tristă, dar este o carte plină de dăruire, de iubire, de speranță. Hai să lăsăm și de speranță. Deși în poveștile de acest gen cineva suferă invariabil.

La finalul cărții, personajul principal lasă tot în urmă și se mută în orașul în care i-a plăcut cel mai mult. În fond, nu avea nimic de pierdut, doar s-a pierdut în peisaj în alt loc.

Dacă nu ați avea nimic de pierdut, care este orașul de suflet în care v-ați muta?

Citiți. Nu doare, ba e chiar plăcut.

Featured

După marea majoritate urmează așa cum este și firesc, cea mai mare majoritate.

Urmăresc știrile frecvent, nu zilnic, dar des ca să fiu informată. Îmi place să fiu informată. Știrile nu sunt singura mea sursă de unde îmi iau doza de stimulent informativ, am și altele, însă cele tv îmi sunt extrem de la îndemână. Și cum urmăream eu așa într-o noapte să aflu ce mai e recent, eram cu o ureche și cu un ochi pe tv, iar cu celălalt ochi la laptop și cealaltă ureche la zgomotele din casă să îmi dau seama dacă se trezește una bucată copil, aud și mă izbește până și în urechea care nu era atentă la tv, expresia cea mai mare majoritate.

Atââât!

După ce că și așa nu înțeleg care-i treaba cu marea majoritate, acum îmi bat capul să îmi dau seama ce-i cu surata cea mai mare majoritate. Cea mai mare ce din majoritate? Cea mai mare mare din majoritate? Sau cea mai mare majoritate din majoritate?

Știu, știu am mai vorbit despre treaba asta cu marea majoritate și o să o mai fac, acum în cărți este surata cea mai mare majoritate. Și cu cât o scriu/citesc/rostesc mai des, cu atât sună mai ciudat.

Nu sunt Pruteanu și nici măcar pe-aproape, însă sunt de părere că atâta timp cât trăim în țara aceasta, măcar atât să îi oferim și noi: respectul de a-i vorbi corect limba. Și când spun corect nici măcar nu mă refer la literar, doar corect.

Nu vă lăsați amăgiți de faptul că și în textele mele apar erori. Da, erori de scriere, nu greșeli gramaticale. Deși îmi citesc și recitesc textele de mai multe ori, ajung să le învăț și îmi fug ochii peste literele care sunt lipsă sau în plus. Asta e, îmi fac singură corectura.

În rest, eu trebuie să vorbesc corect pentru că nu trebuiește nimănui să nu o fac. Și așa tare voiam să folosesc corect cuvintele încât chiar nu vroiam să îl uit pe vream în vreun colț prăfuit. Pentru că majoritatea cuvintelor sunt frumoase și merită acest respect din partea mea. Exact așa cum marea majoritate nu este acceptată de clasa elitistă. Elitistă am spus, nu politică. Ei sunt suficient de necunoscători în ale vorbitului, deși culmea, una dintre principalele lor îndeletniciri, fix asta ar trebui să fie, să vorbească. Corect. Probabil din cauză că nu au fost atenți în școala generală…sau datorită? Oare cum o fi aici…? Să aibă fiecare grijă de cuvintele proprii și atunci cu siguranță nu mai este necesar să aibe nimeni teama de bășcălie. Situație pe care o găsesc de-a dreptul ilară. Și este mai bine de-a dreptul pentru că de-a stângul nu îl avea pe lângă care eu voiam să se afle.

Hai că ajunge cu jocul de cuvinte. Ca să nu avem dubii și nici reclamații am bolduit formele corecte. Să nu avem discuții,zic.

Featured

Iulie- dogoritor cuptor de vară

Am iubit dintotdeauna această lună. Face parte din mine de când mă știu. Mă definește și mă reprezintă exact ca zodia care o marchează. Oameni dragi mie sunt născuți în această lună numită popular cuptor.

Când eram copil, în această lună eram deja instalată la bunici într-un sat situat pe-un deal înalt. Ziua era cald, dar nu îmi amintesc să fi fost vreodată o căldură de cuptor după cum îi spunea numele acestui iulie plin de culoare și de pârjol.  Iar noaptea era frig. Era frig de ne înveleam cu plăpumi grele din lână. Iar dimineața dacă te trezeai foarte devreme începeai să dai jos din straturile de haine pe măsură ce ora înainta.

În ultimii ani acest cuptor s-a transformat cam așa după cum îi este numele, ca ceva din Harap-Alb, în care doar visezi la iarnă și zăpadă. Măcar un norișor mic deasupr acapului ca Olaf, dacă altfel nu se poate.  S-a dus de mult iulie cald, dar respirabil în care eram mai mult afară decât în casă. Acum, aerul de afară frige, apa clocotește în sticlă și mă moleșesc de cum piciorul pe trotuar. Umbra e iluzorie, nu răcorește betonul ce ne înconjoară. O pădure densă ar fi binevenită. Nu degeaba se mută oamenii care pot în case din pădure. Acolo pot să respire aer care nu arde gâtul.

Și e așa păcat de luna asta așa frumoasă. Este situată la jumătatea verii că nici nu știi dacă vara abia a început sau urmează să se termine. Dar măcar este plină de culoare. Are iarbă verde, Frunze în copaci și flori bogate plus bonus, este o lună plină de și cu fructe. Atunci, dacă are atâtea avantaje și beneficii, de ce este atât de greu de suportat?  Dacă plouă este umiditate pe care o resimt din plin și care îmi rămâne pe piele ca niște stropi mici de apă, dar deloc răcoritori. Dacă nu plouă, nu adie nici o frunză și caut răcoarea în amintiri. Dacă totuși se miscă frunzele-n copaci, sunt atât de multe grade în termometru că mă ia amețeala. De căldură evident. Oricum aș privi lucrurile, iulie din ultimi mulți ani este mult prea dogoritor. Mult prea, ca să mă consolez că nu este din ce în ce mai dogoritor, ci doar mult prea.

Îmi este dor de iulie lejer, de vară caldă, de luna blândă și ideală pe care am adorat-o ani la rând.

Featured

Fuck-building sau team-building?

Citesc acum cea mai recentă carte a Petronelei Rotar și am dat peste un pasaj care zice așa:

Așa e peste tot în corporații, subalternii și-o trag la team-building-uri, iar șefii și șefuții, la workshop-uri.

Hmm oare cât adevăr este în această propoziție?

Am lucrat toată viața mea prin corporații, toate cu mai multe minusuri decât plusuri, însă până nu am ajuns în compania în care mi-am pierdut petrecut cei mai mulți ani de până acum, nu am auzit de fuck-building. O fi în toate, nu zic nu, dar atâta transparență și nonșalanță ca aici nu am mai întâlnit. Eu nu am fost niciodată într-un team-building. Nu agreez deloc genul acesta de adunătură menit ca să ce? Că nu am văzut după nici o escapadă ca la întoarcere să se fi schimbat ceva. Să nu mai fie animozități între colegi pentru că iată au avut ocazia să se cunoască mai bine grație acestei organizări de turmă. Ori că șefii au învățat să comunice. Să comunice punct, nu să comunice mai bine că asta ar fi însemnat că ei comunicau deja, dar prost sau parțial bine. Nu am văzut nicio îmbunătățire pe nicăieri. Pentru că și în deplasări ca și la muncă se păstrează aceleași bisericuțe și aceleași diferențe: eu șef, tu subaltern. În schimb la fiecare revenire, auzeam poveștile clasice și picante: cine cu cine s-a cuplat. Cine cu cine a împărțit patul. Cine s-a îmbătat până a căzut sub masă sau până s-a luat la bătaie. Din astea, de budoar să zicem.

Pe de altă parte nu agreez aceste team-building-uri care se organizează în weekend. Pai stai așa, sunt aici de luni până vineri, abia am timp să îmi văd familia și îmi iei și amărâtul ăla de week-end de 2 zile? Da, da, știu 2 zile pe an, dar boss pentru mine zilele astea sunt extrem de importante. Mai ales acum de când am copil, weekend-ul este pentru familie, conectare și reconectare. Și nu mă interesează cine ce părere are despre asta. Da, fă-l oricând de luni până vineri și mai discutăm.

Alte lucruri pe care nu le înțeleg sunt  jocurile de societate. Nod marinăresc, simplu, complex, permutări de N luate câte K, căutare de comori, competiție pe echipe. Măi, stai așa, lucrez în multinațională sau unde? Nu vreau să mă duci la mare ca să caut comori, vreau să lâncezesc pe un șezlong cu ochii pierduți în valuri, dacă altceva nu îmi poți oferi. Sau poate sunt eu mai atipică, este și asta adevărat.

Mulțimea. Uuuf. Mulți oameni în același loc și cei mai mulți necunoscuți. Pentru că bisericuțe. Și pentru că dacă lucrezi într-o clădire cu 30 de etaje nu ai cum, chiar nu ai cum să îi cunoști pe toți. Și în fond, chiar îți dorești să îi cunoști pe toți? Ai nevoie să îți încarci memoria cu așa ceva? Urăsc aglomerația, înghesuiala, hărmălaia. De ce să suport o adunătură de 50-10-150-400 de oameni când eu tot cu 10 socializez?

Așa sunt eu, sunt convinsă că fiecare are motivele lui pentru da team-building și sper că altele decât cele enumerate mai sus pentru care eu spun NU team-building-ului.

Featured

Oare pandemia ne-a făcut mai ospitalieri?

Știți că toată lumea spune că noi suntem un popor ospitalier? Da, cam asta cred și eu, dar mai puțin partea de turism și servicii. Acolo dacă se poate chiar să jecmănim la propriu clientul. Ei, nu mă pot chiar pronunța dintr-o singură experiență, însă pot spera cu siguranță.

Am apreciat mereu turismul din Grecia în care m-am simțit binevenit și apreciat ca turist fără nicio excepție. Unde de câte ori  închiriam ceva și depăseam timpul cu 5 minute, nu m-au taxat încă o jumătate de oră în plus sau chiar o oră. Lucru care n-a fost niciodată valabil pe plaiurile mioritice. Aici m-au taxat ora și dacă întârziam un minut. Nu promovez întârziatul pe care de altfel nu îl apreciez deloc. Ba din contră, eu chiar urăsc să întârzii undeva și nu am răbdare deloc când stau și aștept după alții care nu sunt punctuali. Altceva vreau să spun aici, faptul că la noi se profita de orice ocazie pentru a mai stoarce ceva de la client.

Am fost ieri în Mogoșoaia, domeniul acela mare și plin de iarbă unde evadează bucureștenii și împrejurimile Bucureștiului, știți voi despre ce vorbesc. Ei bine, acolo am închiriat pentru o jumătate de oră o bicicletă dublă (cred că bicicletă se numește). Am venit înapoi cu 10 minute peste timpul stabilit, dar nu am întârziat, am zis ca vom pedala cât vom putea și plătim peste ce depășim. Ei, ce credeți că s-a întâmplat? Doamna care ne-a închiriat bicicleta a spus că pentru 10 minute nu este nicio problemă și că nu avem nimic de plătit. WOW. Da, chiar am fost șocată pentru că nu îmi amintesc să fi primit ceva în calitate de client la noi în țară. Doar că doamna de ieri a considerat că nu se îmbogățește dacă îmi ia mie banii pe încă o jumătate de oră sau poate s-a gândit să mă câștige de client, nu știu. Îmi închipui că probabil afacerea ei nu a excelat în perioada de izolare, dar poate pe undeva a început să apară umanitatea în sistemul serviciilor oferite clienților.

Așa că da, dacă aveți posibilitate și puteți mergeți să închiriați biciclete, bărci, karturi și ce se mai închiriază pentru că înseamnă o mână de ajutor pentru orice afacere care a încercat să supraviețuiască în această perioadă. Și poate găsim din ce în ce mai des servicii de calitate, respect pentru client și de ce nu, umanitate.

Featured

Agonie și extaz – Irving Stone

Am citit acum câțiva ani cartea asta pe care am primit-o de împrumut și cu recomandarea la purtător de la o colegă. Mi-a povestit puțin înainte și când am auzit eu așa că este vorba despre Michelangelo și despre viața lui, m-am cam desumflat puțin așa. Eu și arta nu suntem extrem de compatibile. Bine, cred că ea nu este cu mine, că de altfel eu chiar pot aprecia trei fructe într-un bol care se intitulează fix așa: trei fructe în bol. Aia zic.

Dar, eu am rămas cu gândul la artă și am ratat partea cu viața artistului, care nu avea cum să nu mă captiveze, astfel că această carte a fost fascinantă, a fost încântătoare, a fost o călătorie în timp. M-am văzut în Italia, am mers pe drumul pictorului cu ochii minții, am vizitat Toscana.

Irving Stone reușește nu doar să creioneze arta și să puncteze istoria Italiei în măsura în care urmărește viața lui Michelangelo din copilărie, primele întâlniri cu pictura, primul contact cu marmura, primul lui sponsor și până la maturitate, dar și să arate latura umană a vremurilor și chiar a artistului, frământările lui, modul în care s-a perfecționat, ajutorul pe care l-a primit.

Un roman discret despre iubire, de la iubirea adolescentină, până la iubirea matură. Michelangelo nu a iubit multe femei, însă a avut câteva pasiuni – în mare parte platonice – pe care autorul le aduce în atenția publicului.

Artistul a avut o viață longevivă, a trăit aproape 90 de ani și a dat Italiei capodopere apreciate până astăzi. A fost sărac, a câștigat bani, a fost aproape de faliment din cauza lipsei comenzilor. A mers personal să își aleagă marmura din care a scos creații nemuritoare. Și deși nu îi plăcea să picteze, orice provocare a fost privită ca o luptă a lui cu sinele pentru a-și demonstra și pentru a demonstra că este cel mai bun, de altfel,  colaborarea avută cu Papa Iulius al II-lea a dus la nașterea frescei din Capela Sixtină.

Au fost câteva lucruri care m-au frapat și care mi-au rămas în memorie, două mai exact. Pe vremea aceea a sec al XVI-lea, picturile și sculpturile erau reprezentate de oameni acoperți din cap până în picioare, nu se distingea nimic de sub hainele lor. Nu mușchi, nu mișcare, nu tendoane, nimic. Lucru care l-a nemulțumit pe Michelangelo. El voia expresivitate în creațiile lui, nu ceva tern. Avea nevoie de studiu. Și studiu a găsit disecând cadrave noaptea la lumina lumânării pentru a înțelege corpul uman. Pentru a ști cum să lucreze mușchii și pentru a pune viață în lucrările sale. Lucru pe care de altfel l-a reușit. S-a diferențiat de restul artiștilor vremii prin nuduri pline de viață, lucru care i-a adus bineînțeles și hula vremurilor. După ce l-a sculptat pe David, timpul s-a împărțit între înainte de David și după David (cam cum e la noi acum, înainte de pandemie și….și după pandemie nu avem încă). Celălalt lucru care mi-a rămas în memorie a fost cumva competiția dintre Michelangelo si daVinci. Michelangelo era dedicat total muncii sale, fără distracții, cu enorm de multă pasiune și patimă pentru ceea ce făcea. În contradicție, Leonardo DaVinci era mereu înconjurat de oameni și de veselie, era mereu în căutare de noi experiențe și experimente, lucra pe mai multe planuri. Ca principal competitor al lui Michelangelo și el expunea fidel realității mișcarea în lucrările proprii, Michelangelo fiind convins că făcuse disecații. Lucru care era adevărat, doar că pe animale și nu pe oameni. Într-o confruntare între cei doi, DaVinci îi oferă lui Michelangelo un sfat pe care acesta îl înțelege mult mai târziu: să te gândești și la cei ce vor veni (este un citat aproximativ, din memorie, îl explic imediat). Adică dacă tu ești cel mai bun în domeniul tău și descoperi tot ce se poate descoperi și mai și reproduci tot ce se poate reproduce, este clar că pentru generețiile următoare nu mai rămâne nimic. Nimic de făcut, nimic de descoperit, nimic de interes. Ești cel mai bun, dar lasă ceva și pentru viitor. Din fericire, noroc că de la generație la generație se descoperă noi tehnici, se schimbă gusturi și astfel lucrurile ajung să evolueze.

Merită acest roman. Măcar pentru istoria artei, dacă nu pentru arta în sine. Și dacă nici pentru aceasta, măcar pentru minunata călători în Italia în alte vremuri.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Tata nu e mereu lângă mine…

…dar este întotdeauna cu mine. Este o carte scrisă de Heidi & Daniel Howarth și se încadrează în categorie de vârstă 3-7 ani.

De câte ori nu ați auzit copilul rugându-vă să nu mergeți la serviciu și să stați cu el acasă? Sau spunând că nu mai vrea să munciți, ci să vă jucați cu el? De multe ori sau de puține ori?

Știu că pandemia aceasta a adus acasă mulți părinți, însă muncitul de acasă nu este chiar stat și jucat cu copilul acasă, este ceva diferit. Chiar dacă există prezență fizică, nu există și atenție pentru copil. Pe de altă parte au fost și foarte mulți părinți care au lucrat în toată această perioadă.

Cartea aceasta ajută. Nu este o poveste vindecătoare, dar este o poveste care merge pe două planuri:

  1. Pentru situația în care părinții merg la serviciu. Ajută copilul să înțeleagă importanța locului de muncă. Faptul că mâncarea de zi cu zi trebuie achiziționată. Faptul că la serviciu sau drumul până acolo poate fi plăcut pentru părinte, dar poate fi și greu.
  2. Pentru situația în care urmează să vină în familie un nou membru. Știm din auzite unii, din experiența proprie alții că venirea pe lume în familie a unui bebeluș tulbură foarte tare copilul născut primul. Această carte deschide ușa pentru o astfel de discuție. Nu este o carte destinată întru totul acestui subiect, dar oferă o breșă în această direcție.

Cartea nu este greoaie, se citește ușor, este foarte colorată, protagonistul este un ursuleț care se hotărăște să își urmărească tatăl ca să afle de ce pleacă în fiecare dimineață foarte devreme și vine acasă seara foarte târziu și obosit. Aventura aceasta i-a oferit atât timp cu tatăl cât și experiențe noi.

Noi am discutat pe marginea cărții, voiam să văd ce a înțeles copilul din ce am citit și voiam să aflu ce simte în legătură cu faptul că tatăl merge zilnic la muncă, deși bănuiam pentru că își mai exprimase dezacordul. Și cum orice subiect discutat și dezbătut scade din intensitate, nici acesta nu a făcut rabat de la regulă. Nu vă imaginați că am citit o carte și copilul s-a luminat brusc de cum stă treaba. Nu. Dar acceptă mai ușor subiectul și își amintește de exemplele din carte atunci când este cazul. Poate ajută că a aflat și că nu este singur în toată această treabă.

Spor la citit!

Featured

De ce țipă oamenii când vorbesc la telefon?

Dacă aflați să-mi spuneți și mie.

Ați observat că oamenii când nu aud au tendința de a vorbi mai tare? Ei, dar ce spun eu vorbit mai tare, că unii răcnesc de îmi crapă urechile. Mai ceva ca pe stadion. De am mereu impresia că se antrenează să scandeze la vreun concert ceva.

Cred că asta se cam întâmplă și cu vorbitul la telefon: eu nu aud, deci țip. De fapt chiar am întrebat pe cineva la un moment dat de ce țipă când vorbește la telefon și mi-a răspuns senin că nu țipă. Ăăăă dar, ce faci atunci? Vorbesc mai tare că nu aud (mda, tu nu auzi, ălălalt poate că stă bine la capitolul acesta). Saaau să mă audă că locuiește departe de mine. Ei da, iată, cu așa explicație nici nu îmi mai trebuie altceva. Chiar nu mă gândisem că ăștia când au inventat tehnologia asta nu și-au pus și problema că oamenii nu vor vorbi la telefon din proximitate și că vor fi nevoiți să zbiere ca să se audă.  Cred că buciumul încă ar fi făcut ravagii în zilele noastre. Pentru cei care nu știți ce este un bucium, dați o căutare pe goagle.

Am văzut și tineri urlând la telefon și nu păreau supărați de să zici că ar fi fost o scăpare. Nope, așa păreau ei ok cu decibelii respectivi. Dar, cel mai des îi văd și aud pe cei trecuți puțin prin viață, să spunem că au sărit pragul de 50 de ani. Pur și simplu se transfigurează la față, se încruntă și… țipă.

Discuțiile prin mijloacele publice de transport în comun sunt un deliciu, dar un afront atât de mare adus urechilor, cel puțin ale mele suferă de fiecare dată când o tăntică are ceva de discutat via telemobil.  Așa aflu fără să vreau cum este vremea, ce a mâncat la prânz și ce are în program pentru cină, măcar aici să zicem că poate îmi mai dă niște idei. Restul, nu mă prea interesează. Pe unii îi aud și dacă am căști în urechi.

Discuțiile cu cineva de la țară sunt și mai interesante. Oamenii de la țară sunt considerați și mai surzi dacă este să ne luăm după gradul de decibeli care ies din gâtlejul  celui pe care îl aud eu.

Dar, cel mai rău este când celălalt chiar nu aude și îți spune în mod repetat să vorbești mai tare și te trezești țipând de te doare gâtul, iar celălalt tot neauzit rămâne. Deh, pe vremea porumbelului voiajor cred că era mai simplu.

Acum, imaginați-vă cu tot statul acesta în casă că oamenii au vorbit la telefon pe lângă geamuri sau prin balcoane și cam cum și ce au auzit urechile mele sensibile. Nu are nicio importanță că eu locuiesc la etajul zece și că îi aud și pe cei de la scara alăturată. Nu eu am urechile sensibile și auz de iepure, ei vorbesc foarte tare. Clar, am stabilit, eu sunt ok.

În final, puțină cultură zic. Conform articolului de aici cuvântul alo a fost folosit de Edison, fiind un apelativ pe care britanicii îl foloseau la vânătoarea de vulpi.

imagine de pe cunoastelumea.ro
Featured

O mână întinsă

Eu nu cer ajutor. Niciodată nu am cerut. De niciun fel. Eu trebuie să am totul sub control ca să pot funcționa și trebuie să pot și când simt că sunt pe margine. Nu am opțiuni. Nu prea multe. Nu prea multe pe care să le accept în tot cazul. Poate că oamenii are fi dispuși să mă ajute dacă i-aș lăsa. Dacă aș spune, dacă aș cere. Ori, eu am spus că sunt ok chiar și atunci când îmi era până și mie evident că sunt în depresie. Dar, a trecut. Toate au trecut. Au făcut loc altora noi și tot așa. Un ciclu continuu să nu mă plictisesc.

Doar că uneori este bine să mai și recunoști că nu îți este bine. Nu doar față de tine, ci și față de cei din jurul tău. Uneori o gură de oxigen poate însemna o reală mână întinsă. Iar o mână întinsă aduce liniște și uneori un alt punct de vedere, chiar dacă nu îți pune rezolvarea pe masă.

Să cedez controlul aprinde în mine o luptă aprigă, însă când reușesc să fac treaba asta, vine la pachet și cu o eliberare. Pentru scurt timp, dar vine.

Mi-ar fi plăcut sau poate că ar fi fost bine ca până la vârsta asta să fi învățat să pierd, să accept eșecul, să văd oportunitatea și nu hăul. Să nu sufăr pentru o notă mică în școală, că viața oferă suficiente momente în care să cunosc suferința într-o formă sau alta.

Controlul este ceva rău, te mănâncă încet dar sigur, te macină pe interior până nu îl mai poți lăsa din mână. Acaparează viața și lasă urme pe unde trece. Eu încerc să renunț la control. Nu de tot. Puțin câte puțin cât să simt că tot eu dețin controlul, dar un control mai cumpătat.

Când cad știu că este tot timpul o mână întinsă pregătită să mă prindă. doar să îi permit.

Să îmi dau voie să respir mai des.

Mulțumesc pentru mâna întinsă.

Featured

Ceva schimbări sunt, să vedem cât or să țină

Am mai zis eu pe aici că pandemia asta a adus pentru mine niște modificări pe care le apreciez și pe care sper să le mențin cât mai mult, dacă nu chiar definitiv.

Intrând recent și prin altfel de magazine, nu doar cele alimentare, am observat o tendință pe la toate casele de marcat că nu mai sar casierele pe tine să-ți smulgă din mână cardul ca să-l bage in POS, ci te lasă pe tine să faci asta, te îndrumă, îți arată, dacă este cazul. Pe când, înainte de pandemie cam toate aveau tendința în sens invers, să facă ele treaba asta. Cred că de fapt nu aveau răbdare cu vârstnicii sau cu cei care nu se descurcau și erau sătule să mai tot dea explicații și le intrase cumva în reflex. Cel puțin la Mega (pe care îl frecventez extrem de des în materie de cumpărături uzuale), aproape toate casierele întindeau mâna după card. Și de fiecare dată mă gândeam dacă arăt a ceva cu probleme la căpuț de nu aș fi capabilă să îmi folosesc propriul card. Ori cardul bancar este mai ceva decât buletinul. Cum să-l las din mână? Acum în schimb mă amuză că toate doamnele se feresc să mai pună mâna pe card. Aha, abia acum te-ai gândit! Bine și acum. Mă bucur că nu mai există contra asta de dă cardul,  nu dau cardul și acum mă simt și eu proprietara propriului meu card și nu mai trebuie să mă uit urât cum făceam atunci când ele puneau mâna pe card. Că și eu mă săturasem să spun că plătesc eu. Cardul meu, operațiunea mea, ce mama mă-sii!?

În schimb, la pâine lucrurile stau mai rău decât speram. De regulă iau pâine de la un magazin din zona pieței, care doar cu asta se ocupă: vinde pâine și produse de panificație. Doamna de acolo nu are nicio treabă cu niciun fel de normă de igienă. Cel puțin nu atât cât văd eu. Pâinea se servește cu mâna goală, aceeași mână cu care ia și banii, cu care dă și rest, cu care se șterge și pe față și pe care o pune și pe tejghea. Nu vă faceți iluzii că nu știu sau nu îmi imaginez prin câte mâini trece pâinea aia sau câte căzături își iau unele pâini. Pur și simplu consider că eu nu ar trebui să văd asta. Mă deranjează neglijența asta. Și nu, atenționarea nu a schimbat nimic.

Altfel, sigur sunt și părți bune.

Featured

Grace, Prințesa de Monaco

O poveste tristă, tragică, dar fascinantă. Și cum pe mine mă încântă poveștile de viață ale oamenilor, astăzi povestesc despre Prințesa de Monaco. Povestea ei a revenit în atenția presei mai ales atunci când Prințul Harry al Marii Britanii s-a căsătorit cu Meghan Markle, o americancă ce a devenit prințesă. America dădea a doua femeie, a doua actriță în rol de prințesă. Cu toate că cele două nu pot fi comparate, speculațiile au fost pe primele pagini ale ziarelor.

Am citit în urmă cu ceva vreme cartea scrisă de Jean Des Cars- Grace de Monaco – Povestea unei prințese – și mi-a plăcut tare mult, cu toate că mi-a părut rău de finalul tragic pe care l-a avut.

Grace Kelly a fost actrița pereferată a lui Alfred Hitchcock distribuind-o în mai multe filme și avea și motive să o facă. A fost câștigătoare a unui Oscar si a trei Golden Globe fiind pe placul criticilor de film. În 1955 îl întâlnește pe Prințul Rainier al III-lea la Festivalul de la Cannes. S-au întâlnit în secret, apoi au făcut relația publică și în final s-au căsătorit, nu înainte ca ea să facă un test medical prin care să ateste că poate oferi moștenitori.  Titulatura care i s-a păstrat din momentul în care a devenit prințesă consoartă și până astăzi a fost aceea de Prințesa Grace, fiind îndrăgită de întreg regatul.

Cartea vorbește despre viața lui Grace Kelly, atât actrița, cât și Grace Kelly Prințesa de  Monaco. Decizii, apariții publice, îngrijorări, interviuri oferite presei.

O prințesă extrem de iubită de poporul care a adoptat-o imediat să le reprezinte interesele în calitate de consoartă a prințului.

Sfârșitul ei tragic a rămas în memoria colectivă, la fel ca și sfârșitul prințesei  Diana. Amândouă decedând în urma accidentelor rutiere. Prințesa Grace a murit la 53 de ani lăsând în urmă multă confuzie și extrem de multe speculații. Nici astăzi nu este clar dacă a încurcat pedala de frână cu cea de accelerație, sau dacă a încercat să se sinucidă deși era în mașină cu fiica ei cea mică, sau dacă a suferit o comoție cerebrală sau chiar un infarct. Oricât au săpat toți cei care au scris cărți sau documentarii, nu au reușit să aibă o concluzie clară legat de evenimentele de la acea dată.

Povestea de viață a lui Grace Kelly a inspirat femei din întreaga lumea, a făcut cerneala să curgă, a fost protagonista unor cărți și a unor documentare, a influențat filme post mortem așa cum a fost star de cinema înainte să fie prințesă și a rămas în memoria colectivă ca un etalon de frumusețe, stil, grație și promotor al actelor de caritate. Și de ce nu, o poveste de viață unică.

Featured

Au, mă doare tigrișorule!

Au, mă doare tigrișorule! este o carte pentru copiii scrisă de Annet Rudolph și se încadrează în categoria 2-5 ani. Dar, știți cum este cu categoriile astea că depinde de la copil la copil, am tot zis eu pe aici treaba asta.

Este o carte colorată, animată, veselă și plină de boli imaginare ale micuților care se joacă de-a doctorul și pacienții ca la carte. Au panou, registru, medicament și multe probleme medicale.

Este o carte minunată pentru copiii care au nevoie de încurajări atunci când merg la medic pentru un control de rutină sau mai dramatic, pentru vaccin. Și mai este la îndemână pentru discuții și pentru cei care dramatizează prea tare atunci când se lovesc puțin.

Tigrișorul este medic, se numește Mușețel și își consultă prietenii diagnosticându-i și unde este cazul administrând un sirop dulce preferat de toți micii pacienți.

Toate consultațiile merg șnur până în momentul în care apare o situație reală și toți prietenii se mobilizează să o rezolve. Chiar dacă sunt mici, sunt extrem de pricepuți de la bandajat, la încurajat și la suflat peste rană ca să nu mai usture. Și asta pentru că de regulă copiii copiază comportamentul părinților în diverse situații. Așa cum este părintele într-un moment de stres, așa este și copilul. Comportamentul copilului depinde doar de comportamentul nostru.

Spor la citit!

Featured

Șoferi, nu mai stropiți pietonii că luați amendă

Că tot plouă de atâta timp de am impresia că ne pregătim pentru vreo Arcă sau ceva de genul, am dat zilele astea peste articolul acesta legat de șoferii care stropesc pietonii. Habar nu aveam că există un cod rutier în acest sens. Cică nu ai voie să stropești cu intenție pietonul că riști amendă între 1500 și 3000 lei. Asta dacă pietonul fleșcăit tot, reține numărul de înmatriculare, ia și un martor cu el și se prezintă la poliție unde depune o plângere. Trist, frumos, dar…România. Hai, că a ieșit o antiteză frumoasă.

Cum eu nu știam de existența acestui cod rutier, sunt convinsă că mulți ca mine sunt: habar nu au. Deci, caz rezolvat.

Pe de altă parte, șoferul ăla care trece prin balta cu viteză luminii, tot așa și dispare. N-ai tu timp să reții nr de înmatriculare nici să vrei. Că nu știi ce să faci mai întâi când simți pe piele jegul ăla rece de pe jos, asta dacă nu cumva ai noroc și rămâne totul doar pe haine. Eu nu prea am noroc din ăsta. Încerci să te aperi de jetul care țâșnește spre tine, încerci să te cureți, să evaluezi pagubele, chiar dacă ai văzut mașina, nu ai timp să memorezi numărul că ăla a și dispărut, nu te așteaptă pe tine. Eu îi urmăresc pe cei care vin cu viteză și încerc să parez cu umbrela, asta atunci când plouă și am umbrela deschisă, că altfel n-am timp să o folosesc. Treaba asta ajută doar dacă nu sare apa de pe jos mai ceva ca la fântâna arteziană de să-ți asigure și o baie la cap.

Pe undeva toată treaba asta cu amenda, cu codul rutier mă cam deranjează. Cumva mi se pare mai facil să pui de niște amenzi decât să asiguri o infrastructură cum trebuie. De ce avem numai bălți peste tot când plouă? Și nu vorbesc de cantități industriale de apă picate din cer,ci de o ploaie normala de vară sau de primăvară. E plin de bălți după astfel de fenomene meteo absolut normale. Gropi care se umplu cu apă, asfalt denivelat, canalizare care dă pe-afară. Ce să mai, știm cu toții cum e.

Nu caut scuze șoferilor. Foarte mulți sunt idioți cu o gândire de puberi care simt reale plăceri când băltesc un om de sus până jos. E amuzant. Și să știți că neatenția nu este o scuză. Scuze boss, n-am știut că vine o baltă aici în intersecția asta semaforizată, unde eu am intermitent verde și mă duc ca boul cu viteză fix prin mare baltă. Aaa ia uite câți fraieri așteptau să traverseze. Hă hă hă acum vor fi fraieri și uzi. Hă hă hă.

La mine aici unde locuiesc eu, într-un minunat cartier căruia nu îi spun numele, să îl numim generic Dr Taberei, când plouă, când ninge dar nu se depune zăpada, când se topește zăpada depusă, probabil și când strănută primarul, avem întinderi de apă. Undița și peștele lipsesc, altfel condițiile sunt îndeplinite.

N-o să se facă nimic cu legea asta. Nu vor fi mulți, asta în caz că o fi fost vreunul până acum care să meargă să depună plângere pentru o fleșcăială. Te scuturi, te ștergi pe cât se poate și te duci în treaba ta. Doar șoferul este șofer. El până și pe trotuar are prioritate. Și dacă nu are te claxonează.

Featured

După ce ea și el s-au întâlnit…

…au mers să bea un pahar de vorbe. El era între joburi multe, la fel de timid, puțin distant. Ea tot în centrul atenției se voia, însă acum ușor temătoare. Era foarte tânără și extrem de ne-experimentată. Iar el… el, pur și simplu o făcea să râdă. Iar când ea râdea, se simțea bine și toată lumea râdea cu ea. Pentru că, inteligența scoate glume bune.

Apoi o vreme nu s-au mai văzut pentru că el era ocupat, iar ea nu știa ce să creadă și nici ce voia. Dar, vorbeau atât de mult și de multe la telefon încât ar fi putut avea propria companie telefonică. Și asta pe vremea când abia apăruse centul și nici măcar nu beneficia toată lumea de ofertă.

Până într-o zi când ea a mers la munte într-un grup, iar el a venit obosit și nedormit până acolo unde era ea. Au schimbat mesaje toată ziua, ba au mai vorbit puțin la telefon, au râs, au glumit, iar ea a crezut totuși că este o glumă ca multe altele pe care le aveau ei în repertoriu. Iar el nici măcar nu era în zonă. Ba chiar că nu era nici în țară. Și totuși el a ajuns. După o zi întreagă în care îi dăduse semnale amestecate. Au plecat împreună într-o mașină pe care o alintau broscuță dându-i ei lumea peste cap și aproape  făcând-o să rămână fără aer de emoție. Hmmm, oare el prea timid ca să nu meargă după ea?

Povestea continuă….

Featured

Jocurile de noroc mai dese ca farmaciile

Și să ne înțelegem din capul locului: farmaciile sunt dese nenică, nu glumă. Practic fiecare stradă are cel puțin o farmacie. Dacă vorbim de bulevarde sau străzi lungi, ohoo, încap lejer 3-4 farmacii. Dar, jocurile de noroc, pariurile sportive, cazinourile pff, o stradă scurtă, mică și îngustă, înglobează câte 2 lejer. Să vă zic de străzile lungi și cu potențial? Nu vă zic, le vedeți și voi, sunt convinsă. Mai dese decât jocurile de noroc, mai sunt rahații de câine de pe trotuare, întelegeți ce zic? Adevărul este că mă sperie direcția asta în care ne îndreptăm. Cum evoluează lucrurile și nu mereu evoluția este una demnă de urmat. Pentru că văd puști intrând pe ușile lor și îi văd ieșind cu mâinile în buzunare și cu capul plecat. Nu par câștigători, nu? Nu, nu par. Și nu par să știe nici de pericolele care îi așteaptă să clacheze. Și dacă știu, cu siguranță le ignoră.

Conform noii relaxări, ne destindem puțin după lunga perioadă de introspecție și pe la jocurile de noroc. Acum pe bune, câtă introspecție să suporte un om? Mă întreb cum au supraviețuit în pandemie toți cei care își încercau norocul pe la păcănele cu orele de uitau să mai meargă și acasă? Eu nu spun că erau dependenți. Nu. Mă întreb doar cu ce au înlocuit această activitate.

Evident că este o afacere. Și că aduce bani la buget. Și că economia trebuie să își miște roțile chiar și așa, cu păcănele. Măi, dar așa afacere productivă de stau ca soldățeii unele lângă altele și cu români atât de dornici de joacă și de jucat? O fi oare de la faptul că nu s-au jucat suficient în copilărie?

Eu nu am jucat niciodată niciun joc de noroc. Nu îmi plac nici jocurile virtuale. Nu le înțeleg rostul, mi se par pierdere de vreme. Nu am jucat niciodată la lotto, deși mi-aș dori la un moment dat să pun un bilet.  Nu am această atracție către jocurile de noroc de niciun fel. Nici nu cunosc mecanismele astfel încât să îmi aducă și câștiguri, iar ideea de a pierde bani aiurea este neacceptată. Așa că nu mă pot poziționa în favoarea acestui curent nici dacă aș vrea.

Cum mai sunt și alte motoare care ar trebui să tureze întru bunul mers al economiei, conform modelului de mai sus, aștept și reluarea activității în restaurante sau în cinematografe. Deși s-au permis slujbele în incinta Bisericilor, nu este așa un moment de luat în seamă, că nu vânzarea de lumânări ține economia pe linia de plutire, după cum zicea o prietenă de-ale mele.

Hai fir întins! Sau cum s-o zice la păcănele…

Featured

Nu-mi plac bătrânii

Asta este, am zis-o. crucificați-mă. Sau nu. E opțiunea mea până la urmă.

Am întâlnit foarte puțini bătrâni cum îmi plac mie, veseli, încrezători, altruiști și fără să facă din viața lor o tragedie. Dar, am întâlnit și încă o mai fac, foarte mulți din cealaltă categorie, oameni care și-au proiectat așteptări prea mari care nu au fost împlinite. Și la bătrânețe e totul o jale. De multe ori jalea este justificată, de multe ori chiar le este greu, au boli, dureri și singurătate care doare cel mai tare. Dar de multe ori este și doar o jelanie menită să capteze atenția. Să stârnească ceva, orice. Știți cum e la copiii mici care nu primesc atenție și fac pozne ca să fie băgați în seamă, pe prinicpiul până și muștruluiala e mai bună decât neatenția. Cam așa e și cu bătrânii.

Locuiesc de ceva vreme într-un sector mult îmbătrânit. Am plecat dintr-un sector în care fiecare își vedea de treaba lui și oamenii nu te abordau pe stradă aiurea fără treabă sau poate nu umblam eu prin locurile în care se regăseau și ei. Dar, aici în șase, parcă treaba ta e treaba tuturor. Eu nu sunt sociabilă cu oameni pe care nu îi cunosc și sunt destul de selectivă cu cei pe care îi cunosc și mi-ii apropii, așa că interacțiunea asta pe stradă pe care o practic cu oameni total necunoscuți îmi este extrem de dificilă. În ultimii ani lucrurile se învârt în jurul copilului. De la exclamații pe care nu le apreciez, de genul copil frumos, păr frumos, haine frumoase, până la interziceri de genul nu intra în apă, te murdărești, te uzi etc.

Interacțiuni de genul aceasta nu sunt rare, nu una pe zi sau mai rar, sunt lejer câte zece pe zi. Indiferent de anotimp și de intemperiile de afară se găsește cineva să comenteze în vreun fel sau altul.

La început am crezut că pot schimba lumea, interacționam, ofeream explicații, corectam și chiar zâmbeam. De parcă nu eram suficient de obosită mă mai interesa și să nu deranjez oameni pe care nu îi cunosc și care nu își puneau nici două secunde problema că poate nu are trebui să se bage în treaba altora. Acum, după un timp, când nu îmi pasă și mai scutește-mă au mai crescut în grad, pur și simplu ignor. Nu mai dau explicații că nu e treaba nimănui și nu-s datoare nimănui să aduc lămuriri. De la câteva interacțiuni în sus, tot mă irită, dar ignor în continuare. Nu răspund la provocări. Deși așa îmi vine uneori să mă opresc în fața unui astfel de om și să răcnesc la el toate nemulțumirile mele. Însă, asta nu ajută la nimic. Nici pe celălalt nu l-ar face un om mai bun pentru că nu ar înțelege cu ce a greșit și nici pe mine nu m-ar ușura pentru că m-ar face să mă simt vinovată.

Oamenii așa au fost crescuți, formați, nu și-au dorit să iasă din coconul lor și să vadă lucrurile și altfel, iar genul acesta este acaparator. Însă nici riposta nu mi se mai pare o soluție.

ceva frumos care să însenineze ziua
Featured

Pacienta tăcută

Am devorat această carte imediat după un Crăciun. Moșul fusese darnic și îmi adusese și un thriller numai bun de citit pe nerăsuflate.

Ca orice carte de genul ei, mă intrigă, încerc să îi anticipez finalul, să gasesc sursa, cauza și făptașul.

Tot ca orice carte de genul ei mă duce pe mai multe piste astfel încât să nu mai fiu sigură pe judecata mea în materie de deslușitor de ițe din vârf de canapea.

Alex Michaelides, autorul cărții a reușit să scoată o capodoperă a stilului dintr- o carte și a reușit să pună un criminal în pielea unei femei.

Și cum să nu mă fascineze o carte care are între paginile ei psihoterapeuți, mister, boli psihice, perspective mediacale și forțarea barierelor pentru aflarea adevărului? N-are cum. Nu doar că mă fascinează, dar mă și prinde complet.

Nu am apucat să citesc și celelalte cărți ale autorului, însă sunt pe lista scurtă de așteptare, par promițătoare.

Cartea oglinzilor nu se ridică la nivelul Pacientei tăcute, însă cu siguranța ambele se înscriu în categoria thriller-elor mele preferate pe care le-aș reciti cu interes măcar de dragul adrenalinei creată de mintea mea.

Deși filmele thriller nu se află printre preferatele mele, pe acesta totuși l-aș urmări cu interes, numai să reușească să îl realizeze atât de întortocheat în acțiune.

Aaah! Încă ceva: o altă carte, binevenită de altfel, care arată că un cuplu perfect, o familie ce pare de pus în vitrină, în realitate nu este așa. De fapt, este total invers. Asta așa, aviz amatorilor de sânge rău care caută să își expună doar și numai o viață idilică, perfectă, fără minusuri. Ori, în viață, nu doar suma viciilor trebuie să rămână constantă, ci și cât aduni, atât și scazi. Într-un fel sau altul.

Și tot în această carte scrisă exact pentru mintea mea, se mai regăsește și o mică parte din mitologie, un alt plus în ceea ce mă privește. Am să las în final trimiterea mitologică la care se face referire.

Personajul principal în jurul căruia se învârt poveștile se numește Alicia. În momentul în care intră în transă, până să fie internată, artistă fiind, pictează un tablou pe care îl numește Alcesta. Și cum pe mine mă fascinează poveștile de după povești, mi-a plăcut aceasta mitologică.

Legenda Alcestei este o lecție dură de renunțare și de dăruire. Soțul Alcestei, regele tesalian Admetos, fiind condamnat la moarte, i s-a oferit grațierea dacă altcineva se oferea să moară în locul lui. Singura care a acceptat acest sacrificiu a fost soția sa. Legenda nu se termină cu final tragic, deoarece  Alcesta a fost adusă înapoi din împărăția lui Hades de către Hercule, care a coborât în infern și a convins-o pe Persefona să o elibereze, aceasta fiind impresionată de dragostea și de gestul muritoarei. Însă, după ce s-a întors la soțul ei, Alcesta a refuzat să mai vorbească, rămânând tăcută tot restul vieții ei.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

ailamA srevni -adică Amalia invers

Amalia invers scrisă de Micha Rau este de departe cartea pentru copiii față de care am o afinitate aparte. Este cartea pe care o citesc de mai bine de 2 ani și cartea la care mă întorc cu drag de fiecare dată după o pauză binemeritată.

Este o carte extrem de colorată cu foarte multe elemente pe pagină, puțin cam atipică pentru gustul meu.

Amalia este o fetița simpatică ce face toate lucrurile pe dos în totală contradicție cu majoritatea. O fetiță care iese pe stradă în pijamale și cu părul ciufulit și care merge la culcare frumos pieptănată și cu hainele aranjate. Este fetița care își permite și i se permite să mănânce cina la mic dejun și masa de dimineață pe post de cină. Eeeh cine nu și-ar dori!?

Unde mai pui că Amalia are și praf magic ce o ajută să nu se rătăcească.

Și mai are și ceva extrem de important: părinți relaxați!

Nu știu dacă mi-aș dori să fiu atât de relaxată ca părinte încât să fac o plajă cu tot cu nisip în mijlocul camerei, dar mi-aș dori să fiu suficient de relaxată încât să văd mai puțin praful de pe jos și mai mult distracția. Să văd mai puțin dezordinea și haosul care mă înconjoară și să văd mai mult potențialul de joacă. Să văd mai puțin jucării îmrăștiate și mai mult jocuri ce asteaptă să fie descoperite. Dar, eu nu sunt așa. Eu sunt mai mult pe ordine și mai puțin pe dezordine. Și în capul meu se dau lupte acerbe când pe jos tronează câte un puzzle ce a rămas împrăștiat. Ori când pe canapea sunt cinci jocuri diferite, plus o cană, o sticlă cu apă, trei foi colorate primite cadou sau cinci plușuri diferite. Dar ele rămân în capul meu, așa cum haosul rămâne pe canapea și toată lumea este mulțumită, măcar o perioadă.

Spor la citit. Cea mai frumoasă lume este cea creată de minte.

Featured

Mirosul florilor de mac

Este sezonul lor. Al florilor de mac. Roșii, robuste, pline, cu petale ample și mătăsoase. Al culorii ca vinul roșu  în pahar cu picior, așezat pe o masă de lemn în lumina amurgului. Al sângelui care curge prin vene și care înseamnă viață. Al rujului pe buze ample care conferă și mai mult volum. Al speranței.

Macul, această floare delicată ce pare firavă de mai ca-ți vine să o protejezi, acastă floare care se ofilește atât de repede când este ruptă din lăcașul ei, este atât de puternică. Rezistă în câmp deschis frigului și ploilor torențiale și stau drepte în lumina soarelui să ne încânte văzul de fiecare dată.

Aceste flori sezoniere, la granița dintre primăvară și vară fac deliciul fotografilor ocazionali și cândva motiv de pelerinaj în fiecare câmp din care răsăreau mai extins florile mari și roșii.

Îmi place acest miros fin și dulceag dar, fresh care îmi umple nările de fiecare dată încât mi-am luat si parfumul cu miros de flori de mac. De fapt nu l-am cumpărat eu, ci l-am primit de la cineva care știe să-mi anticipeze mirosurile și să îmi trezească simțurile chiar și atunci când încep să adoarmă. Și ce perioadă mai bună de trezire este dacă nu chiar aceasta!? După o perioadă în care uneori mai mult m-am târât decât am trăit, mai mult am supraviețuit unui amalgan de sentimente și contradicții, am nevoie de puțină aromă. De culoare. De frumos. De roșu pe buze chiar dacă mi-l port în casă. Și mai am nevoie de râs. De un râs zdravăn în urma căruia să îmi șiroiască lacrimi pe obraz. De siguranța zilei de mâine și a zilei de după cea de mâine. De sentimentul că totul nu a fost în van și că va fi bine și azi, dar și săptămâna viitoare.

Prima dată când mă voi revedea cu prietenii – unii dintre ei –  voi avea un ruj roșu puternic pe buze, că altceva roșu nu am. Și mă voi învălui în parfumul florilor de mac. Și sunt convinsă că voi râde strașnic lângă un pahar mare cu aperol. Vom lăsa copiii să se joace singuri și fără intervenție că or fi și ei sătui de atâta jucat cu mamele lor și mamele nu vor fi mame pentru măcar treizeci de minute întregi. 

Este sezonul lor. Al câmpurilor înroșite de cupele florilor desfăcute. Al priveliștii de departe. Al mirosului îmbietor de dulceag și de fresh. Al frumosului în urâtul zilei de azi. Al florilor de mac!

Mulțumesc Mirela pentru inspirație.
Featured

Guvernul vrea vouchere pentru literatura modernă românească

Am văzut zilele acestea la televizor în timp ce urmăream un program de știri, declarația unui minstru (habar nu am care, că nu eram atentă, auzeam așa pe fundal, dar mi-a rămas informația în cap) cum ca se vrea ajutarea scriitorilor români. Cum că cititorii vor fi impulsionați prin vouchere să cumpere literatură modernă.  Și de când am auzit m-am tot gândit dacă este o idee bună. Depinde. Pentru unii poate va fi o veste grozavă, pentru unii, așa mai ca mine, nu.

Dacă s-ar lua decizia să se dea vouchere pentru a se citi bloguri nou apărute ca să le ajute să crească și să formeze comunitate, evident m-as număra printre câștigători. Dar, m-aș simți de rahat. Că așa aș fi eu. Adică nu aș fi în stare să cresc prin munca mea și pe picioarele mele, ci aș primi un imbold. Oamenii ar veni aici pentru că primesc ceva, nu pentru că apreciază munca mea. Cam așa văd eu lucururile și în materie de cărți. Da, știu, comparația este cumva forțată, blogul e gratis, pe cărți oricum dai banii. Dar, chiar și așa, dacă aș fi scriitoare nu aș fi încântată să știu că am vândut cu x cărți mai mult doar pentru o măsură a guvernului.

Pe de altă parte, eu ca cititor constant care investește o grămadă de bani și de timp pe și în cărți, nu aș cumpăra pe voucher cărți scrise de scriitori români în viață dacă nu aș fi sigură că și merită timpul și investiția mea. Aș proceda exact ca atunci când dau bani. Merită, cumpăr. Nu merită, nu cumpăr. Nu îmi umplu biblioteca cu ceva ce nu aș citi niciodată doar pentru că a fost gratis sau aproape gratis sau eu știu cum se vor gândi ei să implementeze acest program întru ajutorarea scriitorilor moderni.

Decât să investească guvernul vouchere în cititori, mai bine ar investi în scriitori. I-ar ajuta să se promoveze, să se facă văzuți, auziți. Tot ce face un scriitor face pe banii lui, de la timpul pe care îl petrece scriind, până la tipărire, lansare care își permite. Iar înapoi se întoarce o mică parte.

Pe de altă parte depinde și pentru ce scrie fiecare. Sunt unii care scriu cărți pentru ei, pentru plăcerea proprie, nu vor faimă și nu se așteaptă să facă vânzări wow din asta, dar sunt și alții care își doresc să trăiască din scris. Și atunci când spui, hei români, opriți-vă și la raionul cu cărți românești, nu îl mai ocoliți, ar trebui să se uite în grădina vecină și să vadă ce cumpără oamenii și ce se vinde în disperare. Mulți preferă best seller-urile internaționale. Rețeta este sigură. Și într-adevăr, cele mai multe nu dezamăgesc în conținutul pe care îl livrează. Beletristică de top românească prea puțin am citit.

Avem mulți scriitori moderni de care nu știe nimeni. Sunt mulți oameni care au scris cărți bune, dar de care nu am auzit. Nu sunt vizibili, nu se promovează pentru că nu își permit. Poate aici ar fi util un ajutor. Restul, aleg eu ce să citesc și ce nu.

Și oricum aleg. Pentru că deși avem în țara noastră mulți, foarte mulți scriitori în viață, foarte puțini scriu pe placul meu. Dar, acesta nu este un must have. Că sigur poate scriu pe placul altcuiva, că din fericire suntem diferiți și ne plac lucrurile diferit.

PS: proiectul a fost implementat deja, mai multe informații aici.

sursa foto: forbes.ro
Featured

Mama tuturor copiilor

Știți genul acela de femei care în momentul în care devin mame, au impresia că pot fi mame pentru orice copil? Sau pentru copilul oricui? Sau pentru toți copiii? Nu știți? Nu ați întâlnit niciuna? Hmmm, norocoșilor. Dar, nu cred. Cred doar că nu ați fost atenți.

Eu cunosc genul acesta de mame și cu unele m-am mai intersectat și ocazional fără să ne știm în vreun fel, dar care au avut grijă să își exprime nemulțumirea proprie asupra cuiva necunoscut.

Sunt mame care își cresc copilul după chipul și nemulțumirea proprie, uitând că și acel copil are un cap și un creier indiferent cât de mic sau mare ar fi și că trebuie să învețe singur încă de mic dacă îi este frig sau cald sau dacă îl deranjează părul care îi intră în ochi. Așa am învățat eu din toate cele câteva cărți citite, că să le dăm și copiilor putere decizională, măcar acolo unde este vorba strict de ei. Evident că nu se poate peste tot așa cum scrie în cărți și totul trebuie adaptat după nevoile fiecăruia.

Așa că mai aud către copilul meu indicații menite să…ce?

Prinde-ți părul, de ce stai cu el în ochi?

Îmbracă-te (e frig).

Nu mai umbla în picioarele goale (o să te doară burta).

Nu ai făcut bine, aia verde vine lângă aia roșie. (aici e și mai complicat, să îi spui unui copil cum să se joace corect. Corect din punctul de vedere al unui adult).

Și or mai fi și altele, dar nu îmi vin acum în minte.

Evident, așa procedează cu copilul din dotare, asta nu înseamnă că trebuie să fie general valabil în univers. Mamele acestea sunt destul de stricte, perfecționiste și îndreptățite, conform simptomelor manifestate. Eu sper ca la 7 ani sau la 10 sau chiar la 15 să știe al meu copil când îi este fig și să se îmbrace să îi fie cald. Nu să îi spun eu continuu ia pe tine hanorac, geacă, șosete.  Pai tu nu simți că îti este frig? Nu, nu simte pentru că nu a fost lăsat să simtă. Da, se va regla termic la un moment dat și va recunoaște aceste senzații, știu asta pentru că și eu am crescut la fel, cu căciulă pe cap până în iunie că este vremea înșelătoare, chiar dacă afară erau 25 de grade. M-am reglat până la urmă, însă după ce am trecut prin procesul de a merge la munte cu trei perechi de pantaloni pe mine. Atât de mult frig simțeam. Așa că acum, dacă eu am polar pe mine că îmi este frig și copilul tricou și spune că îi este cald, îl cred pe cuvânt.

Pe același princpiu funcționează și somnul sau cel puțin așa spune Jasper Juul, că dacă îl lași să adoarmă când îi este lui somn, va merge singur la culcare sau va cere singur să adoarmă. După cum ziceam, lucrurile se adaptează după nevoile proprii, că dacă celelalte la noi funcționează, asta cu somnul nu. Sau poate nu am avut eu răbdare să las să funcționeze că al meu copil nu pică din picioare de somn nici după multe, multe ore nedormite.

Nu doar că mi se pare ciudat, dar îmi pare și puțin rău de copilul care la 10 ani își întreabă mama dacă își poate da jos hanoracul sau dacă se poate îmbrăca în pantaloni scurți. Sau dacă poate merge desculț prin iarbă după ce a plouat (nu, că este frig. Dar, este iulie. Da, dar a plouat și este frig), când la vârsta aceasta ar trebui să ai decizii asupra propriului corp.

Toate cele de mai sus, m-ar afecta/interesa mai puțin dacă aceste lucruri nu s-ar răsfrânge asupra copilului meu. Dacă aceste mame ar vorbi doar cu al lor din dotare și nu ar considera să răsfrângă asupra tuturor doar pentru că ne știm și că aparent ne permitem, considerând că eu greșesc și ele au dreptate. Că de altfel și eu consider că eu am dreptate și ele greșesc, dar nu le spun să își dezbrace copiii. Sau măcar să nu îi mai tundă când aceștia nu vor.

Featured

Eu și Jojo Moyes nu prea suntem compatibile

Am citit o singură carte de-ale autoarei mai sus menționată, În căutarea unui destin. Și mi-a fost suficient. Până am terminat cartea asta, am mai dat gata alte zece. Mai am să citesc ceva scris de Irina Binder și mă lămuresc de tot cum e cu marketingul ăsta agresiv în materie de literatură.

În căutarea unui destin este o poveste alambicată pe mai multe planuri cu suișuri și coborâșuri, cu multe pagini, mult prea multe pagini. Mi s-a părut interminabilă cartea asta. Totuși, cât aplomb să ai să scoți cărți pe bandă și astea să mai și cântărească mai ceva decât Vechiul Testament?

Revenind totuși la carte, acțiunea se petrece pe două planuri, în trecut cel mai mult și în prezent cel mai puțin. Asta nu ar fi așa o tragedie că tot o poveste în poveste a fost și Privighetoarea și nu m-a deranjat. Însă În căutarea unui destin este de fapt în căutarea mai multor destine.  Și sunt atât de multe că mi-a trebuit sute de pagini ca să mă lămuresc ce și cum și cine. Ei, exagerez, doar patru destine sunt descrise în detaliu în carte.

Ce mi-a plăcut totuși la această carte, că da, este și ceva care mi-a plăcut, reprezintă povestea din spatele romanului. O poveste reală din 1946 imediat de după al Doilea Război Mondial, unde din Australia pleacă spre Anglia la bordului unui imens portavion nici mai mult, nici mai puțin de șase sute cincizeci și cinci de mirese care merg în Anglia să se reîntâlnească cu soții – soldați britanici încartiruiți în Australia. Și pe baza acestei povești se pare că s-a născut acest roman, alambicat în patru povești cu drame personale, amintiri, frământări, regrete.

Romanul merită citit, nu este pe placul meu neapărat pentru că eu tind spre alte genuri care mă atrag. Dacă autoarea aducea mai mult dramatism real în romanul imaginar, sigur m-ar fi captat mai mult.

Dacă vă plac telenovelele și romanele care duc în direcția asta, atunci Jojo Moyes pare a fi alegerea potrivită și aveți de unde alege că are autoarea publicate undeva în jur de unsprezece romane și două serii și multe dintre ele, best seller.

Spor la citit!

Featured

De 1 iunie m-am mișcat, acum am stat cuminte.

Am stat trei luni în izolare în afara Bucureștiului și deși era o zonă prea puțin circulată, am respectat regulile și nu am socializat, nici nu am făcut exces de zel de niciun fel și am respectat reglementările solicitate. De la relaxare am început să merg în magazine pentru strictul necesar și am mai scris pe aici că nici comercianții, nici clienții nu sunt chiar responsabili. Între timp m-am repatriat în Capitală, unde totul pare foarte relaxat, dar măcar în magazine oamenii par mai responsabili sau mai conștienți.

Așa că la mine relaxarea a început cu data de 1 când am putut să ne deplasăm fără hârtii completate și fără justificări. Nu a fost aglomerat, a fost chiar liber. Oamenii atunci nu erau pregătiți să exploreze. Weekend-ul acesta au părut mai dornici de libertate și locurile au fost mai aglomerate. Eu funcționez cumva împotriva valului atunci când fac planuri de orice fel. Dacă oamenii încep să mișune într-un anume interval orar, atunci încerc să mă încadrez în celelalte ore care nu sunt preferate de majoritatea.

Tot pe același principiu, am ales relaxarea pe 1 și nu acum. Am fost la Zoo Brasov, pe care vi-l recomand în orice situație permisă. De aproximativ 3 ani merg la acest Zoo și este în continuu în renovare și în construcție, însă este vizitabil. Animalele au spațiu mare, nu sunt în cuști mici, au curat tot timpul. Acum din cauza pandemiei animalele și păsările închise nu au fost vizitabile. Doar cele aflate în cuști afară. S-au organizat și cu intrare pe o parte și ieșire pe altă parte, dezinfectant la intrare. În intervalul nostru de vizitare ne-am intersectat cu alte 3 familii în tot amplasamentul, adică era lejer. Poate pentru că am mers de dimineață, oamenii începeau să vină buluc atunci când noi plecam. Hmmm poate că weekend-ul trecut ne-a ajutat și vremea capricioasă care a mai ținut oamenii în case. Pe noi nici asta nu ne deranjează.

După Zoo, am coborât în Sinaia pentru o plimbare cu telegondola. La intrare ne aștepta paznicul cu termoscanerul și nu puteai trece de el fără mască de protecție. La casierie era agățat dezinfectant și spațiul de așteptare era marcat pentru a păstra distanța. Am urcat în nori ca într-un film cu acțiune stranie. E puțin ciudat să fii în mișcare, suspendat și să nu vezi nimic de jur împrejur. Dar, după atâta izolare, orice experiență este binevenită, chiar și ceața pe care poate nu aș fi apreciat-o în alte condiții.

Eu tot sper că oamenii vor fi responsabili astfel încât să ne apreciem libertatea plătită cu vieți fără să luptăm în războaie sau revoluții.

Featured

Mami mă vei mai iubi dacă…?

Este o carte pentru copiii ceva mai mari, cam după vârsa de 4 ani, poate chiar 5 ca să aibă deja intrumentele necesare să înțeleagă mesajul. Cumva al meu copil m-a pus să o citesc timp de vreo doi ani, acum i-am dat o pauză și o vom relua cât de curând pentru că și eu am nevoie de mesajul din această carte scrisă de Eve Tharlet.

Pentru că suntem oameni, obosiți, stresați, cu bateriile descărcate și uneori prea multe griji care n-ar trebui să fie, uităm lucruri simple de care au cei mici nevoie și totuși uneori atât de greu de oferit.

Așa că, orice face copilul, orice năzbâtie îi trece prin cap, este necesar să îmi amintesc că este copil, că este acolo curiozitate, că eu am capacitatea să am empatie, toleranță și mai ales răbdare. De toate acestea trebuie să îmi amintesc de mai multe ori pe zi și tocmai aceste lucruri scoate în evidență această carte destinată celor mici și care totuși îi ajută și pe cei mari. Pe mine una mă ajută și mă mai și relaxează când o citesc.

Povestea este a unui pui de urs care vrea să afle dacă mama îl va iubi necondiționat și atunci când el va face lucruri de care este conștient că nu ar trebui să le facă. Și este înduioșător cum încearcă el să se transforme în ochii mamei și în distrugător de lucruri, și într-un monstru mare, și în nepăsător, doar ca să afle daca mama îl va iubi indiferent de cum va fi el și indiferent de ce va face. În fond, asta vor toți copiii, nu? Să fie iubiți necondiționat, să li se spună și să li se amintească acest lucru constant. Și eu am nevoie să îmi amintesc constant să fac lucrurile acestea pentru al meu copil. Unele nu îmi vin neapărat natural, nu am fost crescută așa, nu am depășit chiar toate pragurile pe care îmi doresc să le trec și uneori am nevoie de imbolduri care să îmi tină mintea atentă și concentrată. Se poate. Greu, dar se poate.

Featured

Este educație sanitară, nu confundați lucrurile

După ce s-au sucit, gândit, coit într-un cuvânt, guvernanții noștri s-au hotărât și au votat în sfârșit acea lege a educației sexuale, care se va numi de fapt educație sanitară, că doar nu-i așa, cum să le vorbim copiilor despre sexualitate sau sex, nu? Mai bine le facem educație sanitară. Sper să nu ne ascundem și după vișin. Evident, va fi opțional, părinții își vor da acordul. Să ridice mâna câți părinți din zonele rurale își vor da acordul pentru acest opțional.

Educația trebuie să înceapă de la părinți. Să înțeleagă ce face necunoștința, că duce la decizii nefavorabile. Să înțeleagă că nu le dispare incența îngerașilor lor dacă aud cuvintele sex și sexualiate. De fapt, dacă i-ar considera mai mult oameni și mai puțin îngerași, ar înțelege că oricât de mici ar fi, copiii au nevoie de cunoaștere și înțelegere a ceea ce se întâmplă în jurul lor și mai ales cu corpul lor. Că nu degeaba se zice că nimeni nu se naște învățat.

Ar fi bine ca mesaje de genul: este murdar sau rău sau urât să vorbim despre sex, să înceteze pur și simplu. Că nu fac bine nimănui. Și dacă e atât de murdar, rău și urât, cum de lumea îl practică?

Parcă văd că și această materie (oare poate fi numită materie?) o să îi dea așa pe toți peste cap: cine să predea, cine este apt, competent? Cine are un limbaj  pe înțelesul copiilor? Cine nu se jenează?

Nu doar mediul rural are nevoie de o astfel de specializare în școli, ci și mediul urban că știu și eu o groază de părinți pudici cărora le este greu să vorbească cu ai lor copiii. Și nu vorbesc de generația părinților mei care sunt acum bunici și ar fi complet copleșiți și depășiți de situație. Eu vorbesc de oameni tineri care au fost crescuți în spiritul lui nu-i voie și nu e frumos și nu au reușit să iasă de acolo.

Însă, statisticile arată totuși că rata de adolescente însărcinate este mult crescută în mediul rural. Ceea ce înseamnă că acolo este o nevoie mai mare de educație și de informare. Dar, oare câți părinți își vor da acordul? Tocmai acolo unde este atât de necesară această disciplină, are mari șanse să rămână doar atât: o disciplină. Poate a nimănui.

Și în final las câteva întrebări sub formă de curiozități personale.

  • La ce vârstă află baieții că fetele nu fac pipi prin vagin? Dar fetele?(cunosc băiat trecut de zece ani, care nu cunoaște această informație)
  • la ce vârstă li se vorbește fetelor despre ciclu menstrual? Dar băieților? (cunosc personal fată de 10 ani care a aflat de ciclu de la școală pentru că mama a considerat că este prea devreme să îi vorbească. Prea devreme?)
  • la ce vârstă cunosc copiii informația legată de reproducere? (când eram eu copil, a venit barza și când știam foarte clar că barza era doar o pasăre care nu cară copiii)
Featured

Alte șase jocuri de la doi la o sută de ani

LE: pentru că încă nu m-am lămurit ce se întâmplă cu hosting-ul meu de tot pică site-ul și nici de ce se pierd texte la repornire, pe unele nu le mai pot recupera, pe altele le recuperez parțial, la republicare ele nu mai arată la fel. Asta este situația momentan.

Cum încă petrecem mult timp în casă și încă ne jucăm foarte mult în fel și chip, am luat la rând toate jucăriile. Am pus data trecută o parte dintre jocurile pe care le uzităm frecvent și astăzi mai las o parte. Pentru inspirație, pentru când nu se mai poate cu ce are fiecare, uneori ajută investiția într-un joc nou, mai schimbă puțin răbdarea. Pe a mea sigur o schimbă pentru că eu mă plictisesc foarte repede de jocuri.

Insula omiduțelor este un joc simaptic cu omizi pe care trebuie să le scoți din noroi. Nu știu de ce din noroi, așa e jocul. Se poate juca atât pe culori, cât și pe numărat. Vine la pachet cu o ruletă cu două fețe. Este foarte utilă în a testa răbdarea și a învăța copilul să aștepte să îi vină rândul. Ajută și la învățarea numerelor și a număratului și la învățarea culorilor. Eu nu am un copil competitiv, nu joacă pentru a câștiga, ci doar pentru bucuria jocului, însă se pot naște reale competiții între cei care joacă pentru a câștiga.

Nasturii cu multe și diferite găuri sunt tare colorați. Îi folosim de ceva vreme și cel mai adesea ajung colier. Pot fi așezați pe culori, pe numărul de găuri, se pot face turnuri din ei și se pot dărâma foarte repede.

Copacul echilibrului este un joc care necesită multă răbdare pentru că el se balansează în timp ce punem pe el piesele care trebuie să îl țină în echilibru. Dăm cu zarul și punem pe copac piesele unde ne indică zarul. La fel, util pentru numărat, pentru diferențierea culorilor și pentru răbdare, evident.

Kit-ul magnetic este pentru al meu copil mai ușor de folosit decât puzzle-ul sau lego-ul. Piesele sunt magnetice și ușor de construit cu ele. Se lipesc rapid, se dezlipesc la fel de ușor și pun imaginația la lucru.

De departe puzzle-ul pe care il prefer eu. Îl facem și desfacem de pe la vârsta de 1 an. Este un bun manual anatomic. Fetița se desface felii de la haine și până la oase. Discutăm despre piele, despre organe, despre sistemul circulator, despre creier și despre schelet. Pur și simplu ador acest puzzle.

Pinguinul pe gheață este un joc pentru logică și motricitate. Trebuie să lovim cuburile de gheață astfel încât să nu cadă pinguinul. De motricitate este nevoie și pentru a pune la loc cuburile de gheață, activitate de care copilul nu pare deloc încântat și preferă de regulă să fenteze această etapă.

Puzzle-ul fetiță l-am achiziționat din Lidl. Copacul în echilibru de la Pepco a fost cumpărat. Restul se găsesc online sau prin magazinele dedicate jocurilor.

Spor la jucat și la răbdare sau la căutat de jocuri sau joculețe.

Featured

Nici zece pandemii nu ne schimbă nouă metehnele

Scriam aici despre ideea revelatoare de grădiniță online și de cât de minunat este să faci pe educatorul. Să ne înțelegem, mie îmi plac acivitățile și sunt genul de părinte care face foarte multe lucruri cu propriul copil, însă nu îmi plac lucrurile impuse. Nu mă deranjează să fiu educatorul copilului meu, pentru că oricum sunt într-o oarecare măsură și la un anumit nivel, dar vreau să fac lucrurile cum vreau eu. Lucru de care nu mă oprește nimeni oricum, doar că îmi doream și ca ministerul să vadă lucrurile într-o altă lumină pentru grădinițe și pentru clasele mici. Nu doar să se spele pe mâini, gata, totul online, ne-am făcut treaba.

Ieri a fost ziua destinată reînscrierii la grădiniță pentru grupa din care face parte și copilul meu. Pentru cei care nu mă cunosc și aterizează din întâmplare pe aici, fac o paranteză și spun că al meu copil merge la o grădiniță de stat și este ok. Îi este dor de colegi și de doamnele educatoare. Nu are nicio traumă, nimeni nu a lovit-o, nici măcar colegii ei mici și de grabă nevorbitori nu au lovit-o. Îi place la grădiniță și îi plac activitățile. Nu aș putea spune că este un sistem ideal și că funcționează brici, însă se schimbă lucrurile și la stat. Și sunt de părere că ar trebui să vorbim mai mult despre ce se întâmplă bine în sistemul de stat și să semnalăm (cum fac eu azi) ce nu este în regulă pentru a face din instituțiile de stat un loc mai bun pentru copiii noștrii. În fond, nu toți oamenii își permit să își trimită copiii în sistemul privat și oricât de frumoase sunt poveștile din acest sistem, realitatea majorității este alta. Se poate și la stat, credeti-mă și se poate și frumos.

Mbon, revenind, reînscrierea a fost online. Yuhuu. Am descărcat o cerere, am completat-o, semnat-o, scanat-o și retrimis-o. Acum, cu printat și scanat a trebuit să se descurce fiecare. Daaar, reînscrierea nu se termină aici. Acesta a fost doar primul pas. La toamnă, când sperăm că viața noastră se va relua din punct de vedere a ne-distanțării sociale, va trebui să ducem dosarul complet. DOSARUL. Acel dosar, veșnicul dosar. Am dus un dosar la înscriere, cu toate actele necesare, cu certificatul de naștere al copilului. Anul acesta, la reînscriere, va trebui să avem același dosar. Fix același. Cu același certificat de naștere al copilului. Care ce să vezi, nu se modifică de la un an la altul. De ce să duc altul? Îl pierd pe acolo pe la grădiniță și vor altul? La fel și cu adeverințele de la serviciu, care oricum nu știu la ce folosesc. Cu ce ajută și pe cine să știe grădinița unde lucrez eu sau cu ce mă ocup? Dar, atâta timp cât nu se modifică nimic, de ce trebuie să aduc alte adeverințe?

Mă așteptam ca după toată perioada asta în care statul a simplificat lucruri și s-a putut și au funcționat să le păstreze așa. Dar, de unde? Revenim la normalul ăla de dinainte de pandemie în care ne doream schimbări și ele nu veneau. A venit pandemia, au venit ceva schimbări cu care ne-au dat pe la nas și după ce s-a ridicat pandemia, am luat-o de la capăt. Unde sunt simplificările? De ce nu putem funcționa fără dosar cu șine? De ce nu putem depune acte online? De ce nu putem face înscrieri și reînscrieri online? Încă aștept ca până în toamnă ministerele să își revizuiască metehnele și să trăim și noi modern indiferent că este sau nu pandemie.

Featured

100!

Da, astăzi s-au împlinit fix 100 de texte publicate. 100 de texte scrise aproape zi de zi. 100 de idei. 100 de gânduri în conținut creativ.

Am început timid pe la începutul lunii februarie, când cea mai cruntă pandemie din istoria lumii avea să ne schimbe definitiv viețile. Am început cu extrem de puțini cititori și cu idei îndoielnic puse în pagină. Și nu-i ușor să scrii aproape zilnic ceva nou când stai doar în casă.

100 de texte mai târziu, am în continuare puțini cititori. E ok, măcar am timp pentru ei. Ideile s-au mai așezat, paginile s-au mai conturat, gândurile tot învolburate.

Am scris despre mine și despre lume, am scris cu ironie și cu amuzament, am scris cu o sprânceană ridicată și cu dorința de mai bine. M-am așezat în paginile de aici și m-am lăsat citită cum n-am făcut-o niciodată în viața mea. Mi-am creat o rutină și o disciplină de care nu mă credeam capabilă.

Așa, s-au adunat aici în 100 de publicări, texte despre mine, despre amintirile mele, povești cu iz de realitate, jocuri, jucării și activități, bunătăți de pus pe masă și mai ales idei de prin cărți. Cărți pentru cei mici și pentru cei mari. Cărți inspiraționale, cărți amuzante, cărți triste și SF-uri. Toate mi-au adus mie bucurie sau introspecție și dintre toate, sper ca cel puțin unele să inspire măcar pe unii dintre cei care ajung pe aici să le deschidă paginile.

Voi continua să scriu așa cum simt eu, așa cum îmi face mie bine și despre ce consider eu că merită să scot emoții sau zâmbete din tastatură.

La mulți ani dragă site, la mulți ani jurnal public, la multe texte interesante și la multe texte incitante.

Featured

Grădinița online, o găselniță a ministerului educației.

Am tot citit în ultima vreme despre școala online, despre cât de greu le este părinților, despre cât de inutilă este pentru clasa pregătitoare această școală online.

Despre cum niște cursuri care se terminau in 3-4 ore la școala tradițională, la cea online se termină în 5-6 ore, pentru că online-ul are nevoie de pauze. Despre cât de copleșiți sunt copiii de teme și cat de superficial sunt explicate unele lecții. Despre cum părinții oferă mai mult ajutor decât o făceau înainte. Unii dintre ei nici nu se mai pricep la funcții sau fracții sau la complementul direct.

Însă când începuse să vuiască în jurul meu treaba asta cu școala, nu mi-a trecut niciodată prin cap, nici măcar o secundă că se va extinde și la grădiniță.

Eu am un copil în grupa mică la grădiniță care a reușit anul acesta școlar să meargă în colectivitate cu toate adunările posibile, cel mult trei luni din septembrie și până s-a închis tot. Că așa-i cu sistemul imunitar și cu începutul, se lasă cu multe lipsuri. Cel puțin în cazul nostru așa a fost.

Și după toată treaba aceasta m-am trezit în școala online la grădiniță grupa mică.

De pe la începutul perioadei de stat în casă, când școala și nici grădinița nu se mobilizau în niciun fel, copiii aveau energie și chef să facă lucruri, am căutat și am făcut și noi o grămadă de activități și le-am publicat aici pe toate cele făcute cu cei mici, atât eu, cât și voi. După două luni de stat în casă, s-a mobilizat și ministerul, am fost întrebați de la grădiniță dacă avem sau nu dispozitiv pentru cursuri. Dacă avem internet. Nimeni nu a întrebat dacă avem imprimantă. La grădiniță nu se pune problema să facă pe calculator copilul exerciții, ci să le facă pe foaie, prin urmare, este musai nevoie de imprimantă. Liniște totală în direcția asta.

Mbon, mi-am făcut cont în aplicație, m-am logat, am descărcat temele, am printat și m-am transformat în educatoare. Pentru că ce să vezi, copilul de trei ani are nevoie de îndrumare și explicații, că nu știe ce înseamnă reprezentare grafică și nici încercuirea mulțimilor de câte trei și alte cele. Apoi pozate, nu doar lucrările de artă, ci și copilul când lucrează ca să putem demonstra. Apoi încărcate în aplicație. Și nu doar printuri, avem mișcare, și povești online, și cântece de pe youtube și poezii de învățat, apoi de filmat copilul și încărcat în platformă.

Nu sunt împotriva activităților, că doar făceam și noi destule înainte să se gândească ministerul la noi, sunt împotriva modului în care au fost organizate lucrurile, împotriva faptului că s-a gândit el ministerul să mai încarce puțin părintele. Cu o aplicație care funcționează așa și așa, cu necesitate de internet serios ca să se încarce pozele în aplicație, cu erori, așa merg la noi lucrurile în online.

Acum pe final, copiii mici nu mai au chef de astfel de activități, cel puțin nu zilnic și nu cât sunt încărcate în platformă. Cei care ies afară, vor să se joace în natură, cu mâinile în nămol, cu iarbă, cu flori. Sunt plictisiți și lipsa socializării cu cei de vârsta lor se simte din plin. Le lipsește joaca oricât de mult m-aș juca eu, nu pot înlocui joaca cu copiii de aceeași vârstă.

Înțeleg că nu erau pregătiți, că au făcut și ei ce au putut, că profesorii nu au pregătire în online, dar cu grădinița ce au avut? Cam cum s-au gândit ei că ar pierde copiii de grădiniță dacă nu am demonstra cu poze că ei chiar fac activități?

Featured

Când oamenii nu respectă reguli, virusul nu este în pauză

Săptămâna trecută când am fost in supermarket era o relaxare totală. Ok, așa e la noi când ieși din starea de urgență, iei o mică pauză și abia apoi intri în starea de alertă cu tot cu regulile aferente. Ceea ce înseamnă că acum este obligatorie purtarea măștii în spații închise. Așa că weekend-ul acesta am mai dat o tură scurtă prin două magazine. Nu ca să inspectez lucrurile, nici ca să mă plimb, ci pentru că aveam nevoie.

Oamenii au rămas tot relaxați, nu în număr la fel de mare ca la ultima vizită, dar suficient. Acum cei mai mulți își țineau masca sub nas și mai puțini sub bărbie. Și nu mai erau oameni care să nu aibă o mască la purtător. În calitate de client în magazin alimentare, nu ar trebui să stai zece ore, că doar nu procrastinezi acolo. Ai listă, măcar mentală, se presupune că nu ești la prima vizită, știi cât de cât pe unde sunt toate cele așezate și purcezi la treabă. Nu ar trebui să te deranjeze zece-cinsprezece minute purtatul unei măști. Și dacă te deranjează, sigur nu o să mori. Și da, ce să vezi, poți să vorbești la telefon și dacă ai mască pe ovalul ăsta numit generic față.

Vorbesc de magazine din afara Bucureștiului, încă nu știu cum stau lucrurile în Capitală, sper doar că oamenii sunt mai responsabili în buricul târgului. Am observat dintotdeauna că în orașele mici oamenii încearcă să încalce reguli sau mai bine zis să le ignore. Că dacă sari peste ele, e ca și cum nu există reguli, doar este bine știut.

Featured

Cărțile Ioanei Chicet Macoveiciuc

Deși Ioana alias Prințesa Urbană are ștate vechi în blogging, eu am descoperit-o de doar câțiva ani. Tot de câțiva ani a și devenit scriitoare și scrie frumos, emoționant, uneori amuzant. Și le voi lua pe rând.

Am citit prima dată acum vreo trei ani O să te tin în brațe cât vrei tu și încă o secundă. Este o carte care începe extrem de emoționant cu o dramă personală, iar eu am o slăbiciune pentru dramele personale. Cartea este cumva o culegere de texte de pe blog, cel puțin așa pare, nu știu dacă este integral așa, că nu am citit tot blogul cap coadă. Mi-au plăcut și poveștile cu și despre copil și replicile inteligente și amuzante ale copilului. Asta trăiesc și eu în prezent și nu mă satur de această experiență, plus că mă și amuză extrem de mult.

Apoi am citit Miercuri, respirăm. Este o carte ușurică despre sarcină și maternitate. Despre angoase și bucurii. Este ușor amuzantă și cursivă. Pe undeva am simțit nevoia de volumul doi ca să aflu cum au decurs viețile prietenelor care s-au cunoscut cu ajutorul sarcinilor.

Apoi a apărut Când la capătul celălalt al iubirii nu a mai fost nimeni. Cine citește pe aici frecvent, știe că am o mare pasiune pentru titluri. Titlul acesta nu m-a inspirat cu nimic, prea lung și prea predicitibil. O carte sensibilă, dramatică cu final fericit. Nu am trăit drame în iubire, nu mă regăsesc în rândurile cărții, deci nu fac parte din publicul targetat. Nu am putut trece această carte prin filtrul personal, unele descrieri ale personajului principal m-au împiedicat să îmi imaginez așa cum fac eu de obicei. Îmi plac cărțile care, chiar dacă sunt ficțiune, să păstreze regulile realității, atunci când nu citesc SF. Nu am citit cea mai recentă carte tipărită și momentan nu o voi face, Semn că te am. Am citit câteva păreri și nu par a mă încadra în publicul țintă, la fel ca și la precedenta.

Cât despre  cărțile pentru copiii, sunt convinsă că sunt minunate. O prietenă mi-a povestit cum al ei copil a desenat pe pereți exact ca personajul Ema, acela a fost momentul în care m-a convins că nu doresc o astfel de influență. Influență care este cert că ar fi putut să vină și din alte surse, dar nu a venit, așa că nu voiam nici o influență dintr-o carte. Recent a picat în mâinile noastre o carte din seria Ema și Eric. Este frumos ilustrată, drăguț scrisă. Nimeni nu desenează pe pereți, însă este cu și despre frați. Nu ne încadrăm în astfel de capitol, iar eu am evitat pe cât posibil discuții despre frați, nu vreau să încep una acum.

Pentru că eu/noi nu suntem în targetul autoarei nu înseamnă că este de necitit. Cărțile sunt bine scrise și chiar știu pe cineva care s-a regăsit în Când la capătul celălalt al iubirii nu a mai fost nimeni. Deci, depinde de experiența fiecăruia.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

imagine preluată de pe printesaurbana.ro
Featured

Cărțile Disney

După ce am citit Psihanaliza basmelor am zis că în casa noastră nu va exista picior de carte Disney, sau filă mai bine zis. Doar că ce să vezi, copilul a început să primească astfel de cărți și a început să fie extrem de fascinat de aceste povești intens colorate. Apoi am primit de la veri, că ei s-au făcut mari, colecția de la Adevărul și fascinația pur și simplu a crescut. Și deși am zis să citim când va fi timpul, poveștile întregi ca să tragem învățămintele potrivite, am ajuns să citim până la urmă aceste povești fracționate, dar foarte frumos desenate, exact ca în desene. Sper ca treaba asta să nu ne țină în raft basmele pe care le avem deja și să nu le refuze la citire. Vom vedea.

În caz că ați mai vrea să citiți ceva și nu știți ce, puteți încerca această colecție de cărți Disney. Am văzut că sunt copiii fascinați de ele până spre zece ani. Noi am completat cărțile cu câte un desen, astfel am trecut de la pasiunea pentru Clopoțica la pasiunea pentru Doamna și Vagabondul și deși speram să scăpăm de isteria produsă de Frozen, ei se pare că abia de acum începe să se manifeste.

Acestea sunt câteva pe care le tot rotim în ultimele luni, asta după ce a renunțat la Nemo și la Cartea Junglei. În curând vom trece si la celelalte pe care le-am păstrat și pe care le voi completa ulterior aici pe pagină.

Scurt pentru astăzi pentru că nu am ce să povestesc depsre Disney. Sunt Disney și atât.

Featured

Ce faceți domnilor cu temperatura oamenilor?

Ce faceți acolo la supermarket cu temperatura noastră? O luați și o puneți în rafturi la vânzare? Să cumpere altul temperatura mea proprie și personală? Și pe ce raion o puneți? Că eu vreau să știu. La frigidere la lactate să înghețe acolo? Sau pe raft lângă orez să se scurgă? De ce să îmi luați mie temperatura? Ha?

Deși inițial am făcut ochii mari, apoi am râs amar că ce naiba mai poți să faci? Nu știți despre ce este vorba? Niște cetățeni au făcut scandal la intrarea într-un supermarket că nu vor să li scaneze temperatura. Unde? În buricul târgului, capitala noastră cea de toate zilele, că doar aici oamenii sunt cei mai adunați de peste tot, relaxați și fără treabă încât au timp să abereze. Dacă nu s-a inventat deja, aștept mișcarea antiscanare temperatură. Păi ce facem, ne jucăm?

Din ce am văzut eu, scanarea se face în dreptul frunții, dar de la distanță, nu te atinge, nu-ți ia nici măcar transpirația de pe frunte. Și atunci? Cu ce te deranjează? Dacă te punea cu cracii în sus, îți dădea pantalonii jos și îți vâra un termometru în cur, atunci da, înțelegeam, îți încălca niște drepturi, dar așa!?

Eu cred doar că sunt oameni care ar face orice ca să se certe, să aibă un scandal. Au stat două luni sau mai bine în casă, au fost singuri, n-au avut cu cine să se certe și acum că au început să scoată nasul în lume au și motiv de scandal din orice sau din nimic. Cred că toți cunoaștem oameni din aștia pregătiți de scandal la orice oră, cum erau oștenii lui Mircea cel Bătrân pregătiți de bătălie.

Cam atât pentru azi. Țineți pantalonii pe voi!

Featured

La mulți ani!

O știu pe ea de copil. Nu de copil mic, ci de adolscentă. Am împărțit aceeași bancă în prima zi de liceu. M-a fermecat de când s-a așezat lângă mine. Mi s-a părut foarte frumoasă. Și foarte cu capul între nori. Chiar mă gândeam, ce mama dracului e în neregulă cu fata asta. Venise mama ei lângă bancă și o întrebase de cinci ori dacă și-a luat cheia, încă de cinci ori dacă are cheia și de alte cinci ori îi spusese să aibă grijă de cheie. Holly Molly what the fuck is wrong here???? Și cu cât calm să răspunzi de cinsprezece ori terorii numită cheie!? O fi fost de aur, mă gândeam sau ceva moștenire de familie. Eram fascinată de importanța acelei chei. Eu, care n-am fost nevoită o secundă din existența mea să am grija vreunei chei, nu înțelegeam. În timp, am înțeles că responsabilitatea unei chei și a intratului în casă în timp util și să nu fii nevoit să o aștepți pe maică-ta pe hol zece ore până vine de la serviciu, e o treabă. Atunci nu știam.

De câte ori citesc câte o carte cu și despre prietenii care încep în adolscență sau în copilărie, automat gândul mă duce acolo, la ea, la noi. Avem atât de multe amintiri încât am putea scrie chiar noi o carte la comun.

Pentru mine perioada liceului a fost una destul de dificilă. Nu făceam parte nici din grupul celor populari, nici din grupul celor de care ai fi putu să te temi. Eram mai degrabă o tocilară care încerca să dea rateuri ca să nu fie luată la ochi prea tare și mai degrabă temătoare decât să inspire teamă. Aveam însă un grup de trei-patru fete care au făcut trecerea mai ușoară. Însă, niciuna nu eram ca Ea. Ea putea fi acceptată în orice tabără și în orice grup, pentru că avea ceva ce nouă, celorlalți ne lipsea: carisma. Și pe carisma asta o are și azi, chiar dacă de mult nu mai este o fetiță de liceu.

Deși textul ăsta pare despre ea, este cumva mai mult despre mine. Scot la suprafață niște amintiri dintr-un timp care a trecut deja de ceva vreme pentru că noi ne știm de aproape douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am avut un traseu separat, dar nu foarte diferit. Am fost mereu acolo una pentru cealaltă, chiar dacă viața ne-a format diferit. Uneori ne-a dat și lămâile diferite. N-am fost mereu la o îmbrățișare distanță, dar am fost la un telefon distanță. Și știu că este una dintre persoanele cărora le pot da mesaj la douăsprezece noaptea și niciodată nu îmi va spune că am deranjat. Pentru că niciodată nu mi-a spus că am deranjat. Și câte fire n-am despicat noi la oră târzie în noapte…

Uneori îmi este dor de noi de atunci. De cum chiuleam și mergeam să mâncăm sacul(cornuri cu ciocolată ambalate în ceva albastru care arăta exact ca un sac. Cred ca erau de la Magic, dar nu sunt convinsă) în Poli. Sau de cum mergeam la una dintre noi și mâncam cartofi prăjiți. Deși noi am stat mereu în poluri opuse ale orașului, iar orașul ăsta nu-i chiar mic.

Ne știm angoasele și minusurile și plusurile. Ne știm gândurile de dincolo de cuvinte. Ne știm limitele. Ne știm începuturile. Noi practic ne-am crescut una pe cealaltă emoțional și ne-am furnizat crâmpee de informații considerate tabuu.

Tu faci parte din mine, din ceea ce sunt eu astăzi. Mai bine de jumătate din existența mea este legată de tine. Și-n orice colț al lumii m-aș afla sau te-ai afla, tot aici vom fi, în punctul ăsta în care oricând putem merge la una dintre noi și să mâncăm cartofi prăjiți cu ketchup făcut din sos tomat și să desfacem fire o noapte întreagă. Pentru că asta ne definește pe noi: niciodată nu terminăm de vorbit 🙂

La mulți ani, Elena pentru ieri și pentru azi și pentru mâine!

Una dintre pasiunile Elenei, alături de cusut și coafat.
Featured

Turtele bunicii

Făcea bunica turtele astea mai ales în zilele de post și mai ales pentru luat la munca ce era prestată pe câmp în plină arșiță de vară. Mirosea dumnezeiește când începeau turtele să se coacă domol pe plita încinsă din bucătăria de vară. Erau grăsane și calde și miroseau a mâinile bunicii. Și mâinile bunicii miroseau a făină proaspăt cernută în copaia de lemn.

Miros de pâine proaspătă, miros de lemn ars, miros de iarbă abia crescută, miros de liniște de deal abia circulat. Am sub piele toate mirosurile astea. Ele au pus umărul la ce sunt eu astăzi. Ele au rămas în memoria mea, sunt amintirile mele dragi. Când mai era și pace în suflet. Niciun miros nu poate egala mirosul de pâine proaspătă-n casă. Miroase a destul și a oameni strânși în jurul farfuriilor, miroase a râs și a povești. Miroase a amintiri.

De dor, de poftă și de amintiri am încercat să reproduc turtele bunicii.  Am pus în 500 gr făină, 340 ml apă caldă cu 7 gr drojdie și un praf de sare. Mi-am frământat în bol amintirile (aici mă dau și eu rotundă într-un limbaj de lemn, că de fapt eu am frământat cocă) și am lăsat la dospit o oră. La final, le-am copt în grătarul încins, ca să aducă mai mult a miros de lemn. Le-am mâncat atunci fierbinți cu chifteluțe calde din carne de curcan, de data aceasta, cu roșii proaspete și cu gust de început de vară și cu picioarele în iarbă verde.

A fost o masă îndestulătoare, cu amintiri și cu râs și voie bună. Chiar dacă avem amintiri diferite, avem lucruri în comun: toți am fost copiii și am avut bunici, iar cei mai  mulți din generația mea cred că și-au petrecut foarte mult timp acasă la bunici și mai ales la țară.

Într-un ștergar curat împăturea bunica turtele astea și a doua zi la câmp le mâncam tot proaspete sub umbra căruței. Noi le-am împăturit în stomac și le-am savurat cu un pahar cu vin.

Să vă fie de bine!

Featured

Am trecut de la urgență la alertă și am sărit în relaxare. Prea relaxare.

După mai bine de două luni am intrat într-un supermarket pentru ceva cumpărături. Deși am trecut la starea de alertă și încă nu se instituise ca obligativitate legală purtarea de mască în spațiul public închis, am intrat totuși în magazin echipată corespunzător și anume cu mănuși în mâini și mască așezată de pe nas până sub bărbie. Am ținut să precizez acest aspect pentru că odată intrată în magazin, așa repede m-am grăbit să ies, chiar dacă în mare parte nu prea mai știam care pe unde mai sunt așezate. În magazin mănuși aveam doar eu și angajații magazinului. Erau foarte mulți oameni fără urmă de mască. Era chiar o clientă la casă care atât se mângâia pe față și se trăgea de buze de zici că ținea acolo vreo comoară sau ceva de genul. Pe lângă cei fără mască, mai erau și cei care țineau masca sub bărbie, că doar de aia o folosești, ca să țină loc de colier. Și vin cei din urmă care țin masca doar pe gură, nu și pe nas.

Atât s-a bătut apa în piuă peste tot despre modul în care este corect să folosim măștile încât am ajuns să și visez noaptea. Peste tot circulă informația asta, de la tv, radio, net, afișe și în curând cred că se vor face și seminarii despre modul în care trebuie să purtăm masca. Și cu toate acestea oamenii nu sunt convinși. Nu spune nimeni că este ușor. Este greu de respirat cu masca pe față, se aburesc și ochelarii uneori, este incomodă, deranjează, simți umiditatea de sub mască. Însă, este necesară și ne ajută în lupta cu acest virus.

Evident, erau și oameni care țineau cont de indicații și foloseau masca în mod corect, însă la cât de vizitat era magazinul în acel moment, ponderea nu era favorabilă celor care purtau corect o mască.

Din punctul meu de vedere, dacă oamenii par a fi inconștienți, cred că ar trebui să revină magazinelor rolul de verificator de client conștient: nu ai mască, nu intri, cum de altfel am și înțeles că se întâmplă deja pe la unele magazine. Toate ar trebui să preia acest model, mai ales că acum și știm clar ca e obligatoriu.

Eu am mai zis pe aici ca mi-e că ne relaxăm prea tare când vom ieși din starea de urgență și dacă speram să mă înșel, acum e clar că suntem cam relaxați. Încă mai mizez că acest virus se va topi sub arșița verii, că e clar că pe oameni nu te poți baza.

Featured

Suge-o, Ramona!/Suge-o, Andrei!

Suge-o, Ramona a apărut în 2015 când încă aveai nevoie de curaj să ții cartea asta cu coperta neacoperită în mijloacele publice de transport în comun. Am citit cartea pe net ca mai toată lumea, mi s-a părut revoluționară ideea de a posta totul până aproape de final. Am reluat-o acum pentru că nu îmi mai aminteam mare lucru și-n plus voiam să citesc și finalul și continuarea, Suge-o, Andrei.

Suge-o Ramona merge pe firul poveștii unui adolscent care mai târziu se tranformă în tânăr care îngroașă rândurile clasei muncitoare, ca noi toți de altfel, însă fiecare în felul propriu. Este o carte în care se întâlnesc pe aceleași pagini angoase, temeri adolscentine, iubiri, dezamăgiri, exgerări literare.

Am citit cartea asta în capul meu cu o voce amuzantă  și am râs de mi-au sărit mucii și nu glumesc. Dacă ar fi câte un regizor în capul meu de câte ori citesc o carte, nu ar mai ieși filme proaste.

Este cumva o carte pentru adolescenți pentru că vorbește foarte simplist și deschis despre angoasele adolescentine, însă pe de altă parte n-aș ști exact la ce vârstă să îi pun în brațe unui adolscent această carte care este extrem de libertină în exprimare și în paginile careia se regăsește un consum mare de alcool și de tutun.

Suge-o, Andrei! este continuarea primei cărți. Reia informații din Suge-o, Ramona! și revine asupra anumitor aspecte, lămurește cititorul ca nu cumva să rămână cu o impresie greșită.

În Suge-o, Andrei autorul pare ușor ofticat. Mă gândesc că a primit ceva critici legat de limbajul libertin folosit în prima carte. Însă asta doar pe la începutul cărții. Limbajul se continuă și în al doilea volum, doar că acum a trecut de la adolscent la matur cu responsabilități nu foarte mari. Și al doilea volum amuzant, însă nu îl bate pe primul la glumele regăsite în carte. Însă are niște paragrafe în care a trebuit să mă țin cu mâna de burtă de atâta râs. Nu îmi amintesc când am mai citit o carte atât de amuzantă. Am mai zâmbit eu pe ici pe colo si pe la alte cărți, dar să râd cu lacrimi, nu cred.

Cărțile par o combinație între American Pie, Fifty Shades of Grey și Liceeni. Știu, știu nimeni nu s-ar gândi la așa o combinație, dar în esență, asta pare. Are umor, are adolscenți, are scene penibile, are muzică recomandată, are sex și trăiri emoționante.

Cert este că ce a reușit Andrei Ciobanu cu două cărți, nu au reușit scriitori cu douăzeci de cărți tipărite. Evident, publicul este altul, la fel și exprimarea elitistă, dar cine nu își dorește să scrie o carte și să fie citită de mii de oameni, iar exemplarul lui să se vândă în zeci, poate mii sau chiar milioane? Dacă ai scoate o carte doar pentru tine, atunci nu publici în masă și nu o trimiți în librării.

Suge-o, Ramona! s-a bucurat și de un film, am scris aici. Nu știu dacă va beneficia de film și Suge-o, Andrei!. Însă, la cum s-au gândit să regizeze prima carte, sincer n-aș vrea să îmi bucur ochii și cu al doilea volum. Sau poate sunt eu prea critică și pentru un film destinat adolescenților chiar și-a atins țelul…

Dacă chiar vreți să vă distrați și vă este dor de un spectacol de stand up comedy, cărțile lui Andrei Ciobanu sunt un prilej bun de amuzament.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Ajutooor, Matei! O fantomă!

Ajutor, Matei! O fantomă! face parte din seria de opt publicații Matei ale autoarei Brigitte Weninger. Noi o avem doar pe aceasta din serie. Am citit cartea asta până am ajuns să îl visez pe Matei. Ba am citit și coperta până învățasem să o spun pe de rost. Mare distracție cu cartea, vă spun. La noi a ajutat foarte mult că nu am citit-o liniar, ci am exagerat teama și situațiile din carte.

Iepurașul Matei și frații mai mici și mai mari decât el rămân singuri acasă după ce părinții se hotărăsc să iasă în oraș. Așa că trebuie să se descurce singuri cu angoasele care îi bântuie. Deși inițial au făcut ce ar face orice grup, multă joacă, distracție și voie bună, apoi când s-a lăsat liniștea, a intrat și teama în cămăruța lor. Frații reușesc să se descurce și să facă față situațiilor ivite cu calm și cu mult curaj.

Cartea este educativă, oferă posibilitatea de a dezvolta discuții pe temă, ilustrațiile sunt foarte drăguțe, recomandarea +3 ani. O carte numai bună de achiziționat și de propus pentru povestea de seară.

Featured

Top șase desene pentru vârsta de trei ani

Mai are rost să spun la câte desene m-am uitat de când a început pandemia asta? Sau pe câte am văzut pe repeate? De la câte știu replici? Sau cântece? Nu mai are, cred că toți am făcut la fel. O să spun mai jos care sunt preferatele în casa noastră. Nu apelăm la programele tv pentru desene. De ce să o facem când Disney a scos atâtea și atâtea desene. Ce mi se pare mie interesant, este că dacă nu este copilul pregătit pentru un anumit film animat, pur și simplu nu se uită.

  • Colopoțica. Și toate continuările, Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor, Clopoțica și secretul aripilor, Copoțica și comoara pierdută, Clopoțica și legenda Bestiei de Nicăieri. Pe unele le avem și în cărți și le mai alternăm câteodată. Preferatele rămân Clopoțica și Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor.
  • Doamna și vagabondul. De când am citit cartea, a cerut și filmul animat. Film pe care îl aleternează cu Filmul al doilea în care apare un cățeluș simpatic pe nume Moț de care al meu copil este efectiv fascinat.
  • Frozen. A mai văzut Frozen și acum câteva luni și nu s-a lăsat deloc cu impresie și chiar mă gândeam, iată un copil care nu a făcut obsesie pt acest film. Ei aș, asta până a venit momentul potrivit și avem Ana și Elsa peste tot în capul nostru. Mai ales că în film apare un cuvânt interesant: ciocolatăăăă.
  • Tom și Jerry și Thomas și prietenii săi. Ei, se aseamănă desenle astea ca apa cu uleiul, dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că le avem în episoade scurte și le cere frecvent.
  • Fulger McQueen. O altă fascinație actuală. Ce să nu îți placă, mașini, viteză, culoare, un Bucșă simpatic, până și mie îmi place dacă nu aș fi nevoită să mă uit atât de des.
  • Veronica. Las în final și filmul copilăriei noastre. Nu este desene, însă este plin de culoare și de personaje și de magia imaginarului. M-am bucurat tare când am văzut că nu îl respinge copilul și chiar îi place și mai și repetă cântecelele din film.
Featured

Întrebări care mă enervează

N-ai și tu o cană cu apă? Adică, ți-e sete…

Casa asta n-are și ea scobitori? Nu știu, nu am întrebat-o. Pe ea, pe casă.

De ce nu scrii despre (name it)? De ce nu scrii tu, că tot ți-a venit ideea?

Toate întrebările sunt pe negativ, dovadă a faptului că oamenii nu știu să comunice. Și pentru că eu știu că ei nu au aceste abilități, nu înseamnă că mă enervează mai puțin. Chiar mă scot din sărite genul acesta de întrebări care la capătul lor mai așteaptă și răspuns.

Asta nu înseamnă că mă exclud pe mine din start, o bună comunicatoare. Le am și eu pe ale mele și mai ales le aveam acum ceva ani din plin. Modul meu de comunicare este foarte diferit astăzi de acum să zicem zece ani, poate chiar cinci și mai ales trei.

Dar, cumva în întrebările astea mă văd pusă la zid. Ele sunt simple întrebări, poate nu ascund subtraturi pe care le vede paranoia din mine. Și cu toate astea, le iau personal, extrem de personal. Acum, sunt mai mult într-un stadiu de deranj, acum zece ani eram într-un stadiu de nervozitate când le auzeam.

De ce nu-ți pui fular? De ce să-mi pun fular?

Astea și sfaturile. Ador (pe naiba) sfaturile alea din 1783 toamna care nu au legătură cu mine. Lucruri care se întâmplau de mult tare și oamenii țineau cont de ele. Oamenii de la țară sau cei orășenizați peste noapte, țin la sfaturile alea de parcă zici că îi ajută să câștige la loto. Și se încăpățânează să ți le transmită sau să se asigure că le-ai auzit sau și mai rău, să se asigure că le urmezi. Am mai zis eu că pe vremuri mă străduiam să te conving că cerul nu e roz cum îl vezi tu. Acum, în schimb, sunt mai pe zen, e treaba ta ce culoare vrei să vezi cerul. Așa cum e treaba mea ce culoare vreau să pun pe mine. Și nu, nu trebuie să fac nimic cu titlul de TREBUIE doar pentru că așa i se pare unuia că a descoperit soluția LUI salvatoare.

Data viitoare să tai legumele rondele și nu bețișoare că se văd mai frumos așa. Se văd mai frumos pentru tine…

Merge mai bine cu nucă de cocos praf și nu fulgi. Dar, cine ești tu, expertul în nucă de cocos?

Aaa sau certitudinile: ai răcit pentru că umbli dezbrăcat. Ha? Câți părinți/bunici n-ați auzit cu certitudinea asta? Virusul, bacteria sunt niște invenții ordinare. Frigul și curentul ne destabilizează de fapt.

Știu, știu, când n-am de lucru, îmi fac…

Featured

Doi iepurași albi ca neaua

Au fost odată doi iepurași frați. Erau mici și albi ca neaua și tare iubiți în casa lor cea nouă. Erau hrăniți, adăpați, mângâiați, periați și scoși la aer unde puteau paște liniștiți fără să fie în pericol. Însă, pentru ei nu era suficient. Mereu voiau mai mult și zilnic forțau ba un colț, ba o plasă, ba o ușă. Deși erau de fiecare dată întorși din drum cu blândețe, imediat ce aveau ocazia mai împingeau puțin cu năsucul mic în plasa moale.

– Măi, ce nasol e la ăștia aici, spuse unul dintre iepurași.

– Da, da, așa e, îi ținu isonul fratele său.

– Eu vreau libertate. Nu mai pot sta aici închis în cușcă. Vreau să plec, vii cu mine? Întrebă primul.

– Man, parcă nu e așa grav. Ne țin în cușcă doar noaptea, ne dau mâncare la discreție, avem și fructe și morcov, apă proaspătă, toată casa la dispoziție. Spuse fratele. În plus, îți amintești când era să ne prindă câinele ăla mare când am sărit din țarc? Omul ne-a salvat. Încercă să îl convingă el.

– Da și după ce ne-a salvat ne-a închis în cușcă, cică să ne liniștim. Pff! Eu vreau libertate, nu liniștire. Mie nu îmi este suficient ce am aici. Nu se lăsă primul. Libertate scrie pe mine și acum este momentul când ușa este deschisă. Vii sau ce faci?

– Vin, nu te las singur frățioare.

Așa că se cățărară, împinseră, forțară și ieșiră prin tavanul cuștii și duși au fost. Cum au dat cu nasul de libertate, au dat și peste un câine mare și cenușiu căruia îi juca stomacul de foame și se gândea cu bucurie că va mânca în sfârșit copios. Așa că a alergat când după unul, când după altul până a obosit și tot flămând a rămas.

Iepurașii s-au văzut scăpați de primul pericol și și-au văzut mai departe de libertatea lor până când au trecut de la o fugă la alta. Pentru că pericole erau la tot pasul și toți prădătorii îi adulmecau de la mare distanță.

Așa că sătui la un moment dat de atâta libertate pusă pe fugă și cu inima să le sară din piept de frică, au luat-o înapoi spre casă unde singuri au sărit în țarc și niciodată nu și-au mai dorit libertate în locul confortului asigurat.

End of story!

Featured

Hai cu 15. Nu mai pot cu 15. Cât mai este până pe 15?

Știți momentele acelea în care îți dorești atât de tare ceva și aștepți să se întâmple că parcă nu mai vine? Sau de la atâta așteptare începi să îți pierzi răbdarea? Ori chiar interesul la un moment dat? Cam așa pare și cu data de 15 mai. Care este atât de aproape și totuși pare atât de departe. Parcă nu mai am stare, dar am totuși răbdare. Parcă nici nu mă interesează data aia de 15, ee uite eu mai stau în casă…not.

Plus că nici nu știu exact cu ce va veni data asta de 15. Că atât se contrazic oamenii ăia în declarații că uneori am impresia că mai au puțin și se și păruiesc pe acolo prin birouri și iese primul cu declarații ăla care câștigă și rămâne cu părul pe scalp, apoi al doilea iese la declarații ăla care a pierdut. O joacă de-a șoarecele și pisica. Că doar asta suntem noi, oamenii, un mare teren de joacă pentru politicieni.

Aștept data asta de 15 mai ceva ca pe codourile de Crăciun când eram mică. Eu nu vreau moluri și nici aglomerație, dar imi doresc să merg fără să mă justific mai la pustietate. Vreau să merg să culeg flori de soc și flori de salcâm de pe….ei, nu spun de unde că vreau să fiu doar eu.

Ceea ce vreau să spun de fapt că pentru mine libera circulație înseamnă să merg undeva liebră fără oameni și pustietatea asta o voi căuta încă multă vreme de acum înainte.

Featured

Șaptesprezece cărți care m-au ajutat să fiu mai bine eu cu mine

A fost o perioadă în viața mea când eram în război eu cu mine în primul rând și eu cu lumea în al doilea rând. Nu eram bine, nu ștaim ce să fac, nici încotro să mă îndrept. Niciun sfat nu era pentru mine, nici nu acceptam sfaturi oricum. Știam că trebuie să fac ceva, dar nu știam ce și nici de unde să încep. Schimbarea s-a produs când am născut. S-a apăsat un buton care m-a făcut să îmi doresc din toată ființa mea să fiu o mamă bună, să nu preiau modelul cu care am fost eu crescută. Am început să citesc în primă fază cărți de parenting care pe lângă faptul că m-au ajutat să înțeleg lucruri despre copil, m-au ajutat să înțeleg lucruri și despre mine, să mai accept una alta la mine, să mai iert pe ici pe colo. Cărțile astea nu mi-au făcut neapărat viața roz și plină de floricele, chiar am avut momente în care simțeam că cedez, în care nu am înțeles de ce se comportă copilul într-un anume fel pe care nu îl agream. Am reușit să trec cumva peste toate, să mă controlez în mare parte, să înțeleg mecanismele. Și încă o mai fac, nu sunt la final de drum, ci abia la început. Toate cărțile de mai jos au adus un fel de pace în sufletul meu, chiar și cele de parenting, de aceea le-am și pus la pachet.

„You, asshole, You caused it!” – Connie Larkin

Este o carte greu digerabilă în sensul că te provoacă la o anume stare de conștiență. Connie Larkin povestește experiența personală prin care a trecut de-a lungul timpului pentru a ajunge într-o stare de bine cu sine. Și nu doar de bine, ci într-un punct în care nu mai judecă, nu etichetează, acționează, lucruri la care ar fi bine să ajungem toți însă prea puțini suntem dispuși să facem schimbări, chiar dacă în viața noastră mai mult ne târâm decât să trăim. În carte este descrisă experiența ontologică ce a dus la aceste stări de prezență alături de alte experiențe trăite de autoare.

7 mituri despre relații și dragoste – Daniel Cirț

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 7-mituri-1024x616.png

Cartea dezbate într-o manieră simplistă cele mai frecvente mituri legate de relații, cupluri, dragoste. Este pe înțelesul tuturor, este un bun îndrumător pentru adolescenți, este o viziune fresh asupra lucrurilor normale din viața noastră, dar care sunt de multe ori tabu. Mai multe despre carte aici.

Crează-ți jobul ideal – Irina Lupașcu

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este creaza-ti-jobul-ideal.jpg

O carte care vine în ajutorul celor cu credințe limitative. În ajutorul meu sigur a venit. M-a ajutat să înțeleg comportamente din trecut, din copilărie. Să înțeleg de ce am luat anumite decizii profesionale ori financiare. Ce pot să fac pentru a schimba ce mă ține blocată și pe loc. Cum să fac lucrurile diferit astfel încât să nu pun pe copilul meu aceleași presiuni. Nu este doar o carte care te ajută să creezi ce îți dorești, este și o carte de dezvoltare personală, vcare te ajută să fii mai bine tu cu tine și tu cu trecutul, dacă de job nu ai nevoie.

Iubește și fii iubit/ă. (Aproape) totul despre relația de cuplu – Domnica Petrovai

Cartea vorbește despre iubire și relația de cuplu. Despre ce putem face ca să fim bine noi cu noi în cuplu. Cum să avem un dialog fără să rănim. Citind această carte am catalogat comportamentele celor din jur și am reușit să îi înțeleg mai ușor. Din această carte am aflat ce este îndreptățitul și cum poate fi ajutat. Și ce este narcisistul și cum pot interacționa cu el. Și acum când discut cu oameni și le observ încrâncenarea mă întreb în primă fază dacă este narcisist sau îndreptățit. Nu port bătălii cu ei. Am renunțat de mult să mă mai dau de trei ori peste cap ca să conving oamenii de realitate. Care realitate? A mea? Sau a cui?

Copilul invizibil – Gașpar Gyorgy

Nu există părinte perfect – Isabelle Filliozat

Ambele cărți fac parte din categoria celor care vorbesc despre copilul interior. Copilul din fiecare. Acel copil pe care cei mai mulți dintre noi l-am pierdut pe măsură ce am crescut și ne-am depărtat atât de tare de el încât nu ne-am dat seama că nu putem supraviețui fără copilul din noi. Să fim bine cu copilul din noi, înseamnă să fim bine cu adultul din noi, înseamnă să fim bine cu copilul de lângă noi, înseamnă să fim bine cu cei din jurul nostru. Cu ajutorul acestor cărți am reușit să mă conectez eu cu mine, am găsit un copil  mic, singur, speriat, trist, timorat. L-am găsit acolo într-un colț, necăjit și murdar. L-am luat, l-am strâns în brațe și furia omului – eu- s-a mai risipit puțin. Astea au făcut pe scurt pentru mine cele două cărți.

Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham

Este o publicație care a adus multă lumină pentru mine legat de comportamentul copilului. De ce face anumite lucruri, de ce acționează în anumit fel, comportamentul general pe vârste. Deși fiecare individ este unic, în materie de comportament există anumite tipare. Cartea deslușește multe dintre ele și oferă câteva soluții care pot funcționa. Limbajul este accesibil și este o carte care chiar este scrisă pe înțelesul tuturor.

Parenting necondiționat– Alfie Kohn

Nu există copii răi – Janet Lansbury

Copilul tău competent – Jesper Juul

Toate cele trei publicații, au ceva în comun și anume faptul că dacă acorzi suficientă încredere copilului, acesta are capacitatea de a se dezvolta armonios fără intervenția nimicitoare a adultului. Evident, pentru a face lucrul acesta, mai întâi trebuie să fii tu bine cu tine. Din fiecare carte am aflat câteva și despre mine, m-am mai descoperit puțin. Anumite capitole m-au pus serios pe gânduri, altele pur și simplu m-au enervat pentru ca îmi contraziceau total scara mea de valori.

Cele cinci limbaje ale iubirii – Gary Chapman

Nu este neapărat o carte după care mă ghidez. Totuși, nu este ușor să analizezi fiecare om în parte și să îl tratezi conform limbajului descoperit. Nici măcar cu cei foarte apropiați nu este ușor să fac treaba asta. Prin urmare am aplicat prea puțin această carte. Însă, cu toate astea, a contribuit la cine sunt eu de azi, m-a făcut să descopăr lucruri, să îmi pun întrebări și să analizez situații. Așa că da, este de citit. În fond, poate unora li se potrivește mai bine decât mi s-a potrivit mie.

Psihanaliza basmelor – Bruno Bettelheim

Am scris aici despre această carte și cum mi-a schimbat perspectiva asupra basmelor, cum am privit cu alți ochi aceste povești ale copilăriei pe care și acum le consider pe unele dintre ele de necitit celor mici. Nu este neapărat o carte care a avut o influență asupra sinelui meu, însă este o carte care m-a ajutat să evoluez și să văd lucruri deja știute, într-o lumină nouă.

Mindset – carol S. Dweck

O carte despre gândire flexibilă versus gândire rigidă. M-a pus serios pe gânduri și pe analizat despre tipul meu de gândire, despre modul în care îmi pun piedici, despre cum sunt influențată din exterior. Și eu sunt tare influențabilă. Și cred că unii din jurul meu s-au prins de treaba asta mai repede decât am reușit eu să realizez și au și acționat în consecință. Dar este ok, înseamnă că de asta aveam nevoie, iar acum că am deschis ochii, nu mai am nevoie. Simplu. Daunele nu sunt majore. Balanța se echilibrează tot timpul.

Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

Mama și sensul vieții – Irvin D. Yalom

Pe Yalom l-am cunoscut acum foarte mulți ani prin intermediul cărții Minciuni pe canapea. Adevărul este că la vremea aceea am trat superficial această carte. Pe parcurs mi-am dat seama că am citit de fapt un ajutor psihologic așezat altfel în pagină. Are Yalom acest dar de a scrie cărți psihologice cu un puternic impact, însă sub formă de roman ușor de parcurs. Nu sunt toate publicațiile la fel scrise, însă unele sunt tare accesibile și ușor de citit. Plânsul lui Nietzsche m-a ajutat să îmi conștientizez anumite frici pe care le am, nu aș putea spune că le-am rezolvat însă pot lucra cu ele și cumva am reușit să estompez efectul lor devastator cu care veneau la pachet.

Tatăl celuilalt copil – Parinoush Saniee

O carte extrem de înduioșătoare despre relația părinte-copil. Deși este scrisă sub formă de poveste, are multe subtraturi și oferă multe lecții psihologice fără să le scoată în evidență sau să le pună pe tapet cu litere îngroșate. O lecție despre cât de deștepți sunt copiii de mici și de cât de tare reușim noi adulții să îi stricăm. Cum ne dorim noi lucruri pentru ei mai mult decât își doresc ei. Cum le strivim sufletul doar pentru a obține de la ei ce ne dorim noi să ne mulțumească.

Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău – Lawrence J. Cohen

Urăsc să mă joc. Detest să mă joc. Și când găsesc ceva care îmi place, așa repede reușesc să mă plictisesc… . Pentru copiii este esențială joacă. Ei se joacă și când mănâncă. Iar eu cred că mă iau mult prea în serios. Uneori mă gândesc dacă simte copilul că mă joc cu o mare plictiseală. Mă străduiesc să ofer atenție fiecărui joc pentru că am aflat din carte asta cât este de important. Și este bine că am citit această carte pentru că altfel probabil lăsam joaca pe ultimul plan, ca pe ceva insignifiant, când ea ar trebui să fie în topul priorităților. Cohen oferă și exemple de joacă și modele și ne spune de ce este absolut necesar să le oferim copiilor putere și de ce să îi ajutăm să eșueze. Mai ales să eșueze, asta este o foarte mare problemă în cultura noastră. Noi nu acceptăm să greșim, nu știm să pierdem. Și dacă nici eu nu știu cum e cu eșecul și efectul devastator pe care îl are asupra mea….știu, din păcate prea bine.

Știu că în ultima vreme mai toată lumea recomandă cărți de dezvoltare personală. De parenting nici nu mai spun că sunt recomandări la orice click distanță. Eu nu recomand nimic. Acestea sunt cărțile pe care am reușit eu să le citesc în ultimii trei ani din punct de vedere al dezvoltării personale. M-au ajutat cum n-aș fi sperat vreodată că o vor face din momentul în care am deschis prima carte cu maximum de scepticism. Am reușit să fac multă curățenie în viața mea personală. Am reuțit să iau decizii pe care nu credeam vreodată că voi avea curajul să le duc la capăt și încă sunt în schimbare. Voi lăsa aici orice titlu care mă va ajuta pe mine să fiu mai bine cu mine și cu cei din jur.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

A doua carte cu Apolodor – Gellu Naum

L-am prezentat aici pe Apolodor cel călător, o carte în versuri absolut fermecătoare. Astăzi vă arăt câteva pagini din continuarea primului poem. A doua carte cu Apolodor, este tot în versuri și prezintă trei prieteni care fac giumbușlucuri separat sau împreună.

Prima carte cu Apolodor a ieșit de sub tipar în 1959, A doua carte cu Apolodor a văzut lumina soarelui în 1964, surprinzător, mi se pare că se bucură de mult mia multă popularitate în vremurile noastre decât în oricare alte timpuri. Deși aceste cărți au fost scrise acum mai bine de 50 de ani, sunt poeme care se pretează foarte bine si pentru copiii generațiilor de astăzi. Au alte valori și alte interese, însă le place și o astfel de carte.

Versiunea doi nu este la fel de cunoscută și de populară ca prima, astfel că nu se bucură de la fel de multe interpretări online, însă pe youtube se găsesc câteva recenzii sau lecturi online.

Poemul este amuzant, nu la fel de spectaculos ca primul volum, însă este o carte care merită atenția noastră și o lectură adecvată.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Când „ce zice lumea” te sufocă

Acum ceva vreme în tren, pe vremea când acest virus era un vis urât pe alte meleaguri, eu mă delectam cu plimbări rudimentare. Asteptând să se urnească și sperând în gândurile mele că totuși am nimerit trenul care trebuie. Am povestit aici cât de pricepută sunt la orientare și atenție, aveam reale motive de îngrijorare, dar a fost bine, drept dovadă că scriu și astăzi. Altfel, cine știe pe unde ajungeam, poate Rusia…nimic nu este exlus.

Pe scaune în fața mea un copilaș de câțiva ani, părea așa de 3-4 ani, mama lui și bunicul. La un moment dat, copilul a început să uziteze un cuvânt căruia îi prinsese puterea: scuipat. Bunicul îi spune să nu mai repete, mama se îngălbenește ușor la față, ăsta micu scuipat și scuipat. Devenisem atentă să văd cum gestionează mama situația, nu de alta dar am prins așa din zbor atâtea exemple demne de urmat și de așa da încât în astfel de situații devin un observator discret.

Mama coboară vocea și îi spune ceva ce nu înțeleg, copilul reia scuipat, moment în care mama il pocnește scurt. Suficient de încet încât să nu plângă, însă suficent de tare încât să îl facă să înțeleagă mesajul. Copilul s-a oprit, ba chiar a și adormit în scurt timp. Clar nu era la prima metodă disciplinară de genul. Nu doar că nu era prima, cred că era chiar obișnuit pentru că un copil mic dacă nu este în această situație frecvent, se sperie și cel mai adesea plânge pentru că nu înțelege ce i se întâmplă.

Nimeni nu vrea un copil mic urlător sau unul care exagerează. Eu una clar nu vreau. Și în calitate de părinte știu cum mă simt eu când copilul meu prinde puterea unui cuvânt. Puterea asta vine tot de la noi, adulții și de la reacția noastră la situația respectivă. Însă ce știu sigur, e că prefer să mă sufoce grija lumii, decât să îmi pocnesc copilul pentru un scuipat de cuvânt. Că doar și eu folosesc cuvinte și mai urâte de atât și chiar expresii și până acum nu s-a gândit nimeni să mă pocnească.

Și când să coboare din tren am realizat că de fapt mama era bunica. Copilul ăla era cu bunicii, ființele acelea cele mai blânde și mai tolerante din tot universul. Oameni aflați la apogeul vieții care nu mai au nimic de pierdut și nimic de demonstrat, decât faptul că sunt niște bunici extraordinari, au rezolvat o situație românește: să nu ne faci de râs.

De data asta, nimic de învățat.

Featured

Sper ca relaxarea să nu ne relaxeze de tot

Cred că este limpede pentru toată lumea că această perioadă în care a fost declarată starea de urgență, a fost respectată doar de cei conștienți. Că pe la sate oamenii s-au plimbat mai ceva ca dacii liberi pe pășuni și nu în scopurile menționate de ordonanțele militare. Și tot ar fi fost ceva dacă libertatea asta luată cu japca s-ar fi menținut doar la țară. Și cu toate acestea, oricât de mult aștept și eu posibilitatea de a mă mișca liberă fără motiv scris pe foaie, aștept și momentul în care să fac lucrul acesta în deplină siguranță. Așa că eu nu cred că această relaxare este un motiv de bucurie în situația în care ne aflăm noi. Și ca oameni care nu respectă nimic și pe nimeni, și ca moment al pandemiei.

Noi nici măcar nu suntem în scădere cu numărul de îmbolnăviri sau de decese, după cum anunță autoritățile și nu doar că ne gândim la redeschideri și relaxări, dar chiar o vom face.  Este clar că oamenii nu mai pot sta între patru pereți și este de înțeles. Însă dacă fiecare ar fi conștient și responsabil sunt convinsă că lucrurile nu ar degenera. Dar, vorbind de români și de România, extrem de greu de crezut.

Mă sperie oamenii mai tare decât virusul în sine. Noi suntem prin definiție cei care nu respectăm legi, reguli și ne credem șmecheri. Nu doar că râdem, glumim, dar mai și luăm totul în bășcălie. Și la fel ca la izolare, cei care vor respecta regulile de relaxare, vor reprezenta un număr limitat de oameni.

Tare bine ar fi să mă înșel și să îmi iau o face palm virtuală, însă sunt convinsă că asta nu se va întâmpla. Atâta timp cât avem medici care sunt cu știința în brațe și cred că este o banală răceală, nu putem avea așteptări mai mari de la Ghiță-pumni-umflați să trateze lucrurile altfel.

Este un bun moment de relaxare și redeschidere a economiei atâta timp cât toată lumea respactă reguli. Atâta timp cât angajatorii asigură dezinfectant și spațiu și nu înghesuiți zece oameni pe un metru pătrat. Și atâta timp cât și oamenii țin cont de norme după ce pleacă de la serviciu. Că degeaba îți pune angajatorul covoraș dezinfectant la picioare, dacă tu ești un bou care merge să își vadă vărul venit aseară din Lombardia, ca idee, ați înțeles contextul.

În rest, relaxare plăcută. Vă doresc să îmbrățișați natura cât mai distanțați posibil. Hai că se poate!

Featured

Sunt virgină, luați-mă-ncet

Am 33 ani împliniți și până la vârsta aceasta nu am avut facebook. Nu am vrut, nu am avut nevoie, nu m-a interesat. Am mai scris și aici că am trăit ca sălbaticii până acum și cumva continui să o fac. Apreciez dorința celor care vor să ne împrietenim pe fb, măcar acolo, că altă modalitate de socializare, nu există. Însă eu în continuare trăiesc cam după aceleași principii. Nu știu când le voi schimba sau dacă o voi face vreodată. Nu am fb pe telefon, nu am instalat aplicația, folosesc doar pe laptop. Această platformă de socializare este doar pentru a-mi promova blogul și textele de pe blog. Și aș fi putut să trăiesc bine mersi în anonimat dacă nu cedam insistențelor celor din jur de a mă apropia de standardele anului de glorie trecătoare 2020. Prin urmare, sună meschin, știu, dar unica legătură dintre mine și fb, este blogul. Nu voi pune poze cu mine, nici cu copilul, nici când merg la mare, nici când respir. Nu intenționez să îmi arăt în poze nici iluziile, nici deziluziile. Nici nu voi posta propoziții empirice gândite din vârf de gene fluturate și în continuare nu mă interesează ce-i prin ograda altora.

Unde mai pun că nu înțeleg împrietenirile cu oameni de care nu am auzit. Nu te știu, nu te cunosc, de ce să fim prieteni când nici măcar nu socializăm? Și o prietenie virtuală, cgiar așa poate fi numită: prietenie? Atunci, cu prietenii din real life ce sunt?

Acestea fiind zise, oricine are dreptul de a refuza să mă mai citească, în caz că o făcuse până acum. Și oricine are dreptul de a-și retrage prietenia virtuală. Pagina ochelarii cu vedere poate fi urmărită și fără să fim prieteni pe pagina personală. Cumva, nu s-a putut una fără alta. Cine știe, poate pe următoarea platformă…

Mda, întrebări existențiale…

Featured

Cei care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri

Este replica dintr-un film românesc, De ce are vulpea coadă. Este un film simpatic, de familie, de văzut cu cei mici, despre libertatea de a trăi la țară și despre bunici toleranți. L-am văzut de mult tare și mi-a rămas replica aceasta în cap și așa tare mi-a plăcut că de atunci de câte ori ne-a fost greu sau incomod, a ieșit replica asta la iveală și atmosfera s-a detensionat. Ajută mult să tratăm lucrurile cu umor atunci când vine greul. Evident, nu iese de fiecare dată și este nevoie de foarte mult exercițiu.

Am extrapolat replica la trei oameni care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri, fiind necesar pentru momentele în care ne înghesuim toți trei în paturi mici sau colțuri incomode. Este mai mult decât o replica, este o inivitație la toleranță, la evaluat situația și la a scoate ce este mai bun din ea. Iar când ai un copil non stop cu tine din momentul în care ți-a intrat în viață, lucrurile acestea sunt esențiale pentru sănătatea mintală.

Stăm în casă de deja mai bine de două luni. Fără socializare față-n față, fără interacțiune umană. Fără pauză. Uneori monștrii adormiți care zac undeva înăuntru abia așteaptă să își facă simțită prezența și uneori acele secunde în care creierul are nevoie să se liniștească, par ore. Orice ține monștrii adormiți, este bine venit să facă paradă în această perioadă. Orice replica ce amintește de răbdare și toleranță și empatie. Orice lucru care mai dă puțină energie pentru că și astăzi este o zi în care este necesar să cobor din pat, și mai ales, să deschid ochii. Orice limonadă care îmi dă cu zen de la prima oră.

La un moment dat vom ieși din casă și vom vedea oameni dragi. Nu știu dacă viețile ni se vor relua în același ritm, însă cu siguranță vor fi schimbări. Și sper ca aceste schimbări să nu umble și la obiceiurile bune.

Doi oameni care se iubesc încap și într-o cutie cu chibrituri.

Trei oameni care se iubesc încap și într-o cutie cu chibrituri.

Featured

Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Știți descrierile acelea în care un tren de viteză intră în plin într-o mașină aflată pe calea ferată? Sau când primești un pumn în piept și ricoșezi într-un copac și apoi aluneci pe pământ? Exact așa am primit și eu cartea asta. -m-am simțit călcată de tren. În plin! Mi-am imaginat cum ar fi dacă, ce s-ar întâmpla dacă, așa cam ca la Aleea cu licurici. Se pare că Agnes Martin-Lugand se înscrie alături de Kristin Hannah în partea scriitorilor mei favoriți pe parte de dramă care-mi stimulează maximum imaginația.

Partea bună este că titlul m-a dus la visare. Aș fi schimbat cafeaua cu limonadă sau ceva pe acolo și mă așteptam să citesc o poveste de-a dreptul fericită. Cred că ar trebui să existe avertizare în titlu, ceva de genul atenție, poveste depresivă sau tristă, ceva pe-acolo.

Exceptând durerea de la început, cartea este relaxantă, decurge bine, lucrurile se îndreaptă și te lasă în coadă de pește ca să citești și continuarea Viața e ușoară, nu-ți face griji care aduce complet lumină asupra poveștii și bineînțeles ne lasă cu un final fericit.

Deși nu este o carte de dezvoltare personală, este o carte inspirațională și motivațională. Puterea de a merge mai departe când în viața ta apare o tragedie. Pe modelul, dacă ea a putut, înseamnă că și eu pot, chiar dacă acea ea este un personaj dintr-o carte. Nu trebuie să uităm că în viața de zi cu zi în jurul nostru se întâmplă reale tragedii, sau chiar fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat sau am trăit momente grele, de clacare. Și nu mă refer acum la această perioadă pe care o traversăm, ci la tragediile care pot apărea în viață, independent de pandemia asta care va trece.

Scriitura este simplă, nu are înflorituri și nici cuvinte pompoase, extrem de citibilă. O deschizi și o mai închizi când se termină. Se poate ajunge la final în câteva ore, atât de captivantă este. Însă amprenta pe care o lasă emoționalului este foarte puternică și greu de egalat de cărți de profil.

Și mai mult de atât, mai este și carte care dă speranță. Pur și simplu. Chiar și atunci când nu ai perspective și nu vezi luminița de la capătul tunelului, există speranță. Spranță că viața se poate schimba în bine, că uneori este suficient să deschizi ochii, să îi vezi pe cei de lângă tine, după ce ți-ai dat timp suficient să jelești și să te recuperezi din orice s-a întâmplat să te dărâme.

Nu fugiți de publicații care par a fi triste sau demoralizatoare, pentru că până la final aveți șanse să vă schimbați perspectiva și să vedeți situațiile din propria viață într-o altă perspectivă. Într-una bună, chiar.

Ciți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Iepurașul care voia să adoarmă și copilul fără somn

S-a tot vorbit la un moment dat în cercul meu de cunoștințe despre cărți care ajută copilul să adoarmă când este agitat și numai de dormit nu îi arde. Nu am aprofundat subiectul foarte tare, am căutat și am găsit această carte, am comandat-o și am testat-o. Cred că mult prea devreme. Deh, ce să-i faci, cine să se fi gândit că și cei sub 5 ani au episoade de ne-dormit!?

Cartea este prezentată drept o metodă revoluționară de adormire, asta dacă nu cumva nu mă ia înainte pe mine somnul și copilul se oprește din țopăit. Până acum n-am reușit nici una și nici alta când vine vorba de această carte. O perioadă am renunțat la ea că prea mă vizita pe mine Moș Ene și pe copil nu, acum încercăm să revenim la sentimente mai bune și să vedem dacă reușim o împrietenire.

Cartea nu se citește oricum, trebuie o anumită intonație, să accentuezi anumite cuvinte, să citești șoptit când este cazul. Interesant, dacă nu ar fi atât de plictisitoare. Am să revin aici cu update și am să spun exact care este vârsta la care copilul chiar are răbdare să citim toată cartea și a și adormit blană imediat ce am închis-o. Încă nu este momentul, mai aveți de așteptat. Și eu!

Totuși, merită să îi dați o șansă, cine știe poate chiar este eficientă. Sunt mai multe cărți pe această temă și toate au menirea de a adormi copilul. Eu în alta nu mai investesc, aștept să își facă aceasta efectul. Sper ca până atunci să nu mă transform în bunul Melc Somnoros.

Featured

Cum m-am lăsat de fumat

Nu că ar interesa pe cineva în mod expres, dar m-am gândit că poate ajută sau motivează. Dacă aș reuși să schimb percepția măcar a unei singure persoane care va trece cu privirea pe aici, atunci scopul meu este atins. Nu vă lăsați păcăliți de zvonurile venite din Franța cum că fumătorii ar fi cumva feriți deoarece plămânii lor ar fi obișnuiți cu substanțe nocive. Sunt doar zvonuri până la proba contrarie și totuși, vorbim de un virus și nu de substanțe nocive cum se găsesc în țigări.

În primul rând de ce m-am apucat de fumat? Ei asta chiar nu știu.  Pentru a fi cool, pentru a fi acceptată în găști, deși nu am fumat la școală de rușine. Și pentru că e musai să existe și un al doilea rând,  am învățat să fumez acasă. Doar am avut un exemplu viabil în tata, am avut timp să îl urmaresc timp vreo 16 ani (cam atunci cred că am pus prima țigară în gură). Sora mea m-a învățat să fumez, ea mi-a arătat cum se face, ce trebuie să fac cu fumul și cum să țin țigara. O minune, ce să zic. În timp am ajuns să fumez un pachet pe zi. Când am realizat că totusi nu este chiar ok, am reușit să mă mențin undeva la un pachet la 2, maximum 3 zile.

Am avut multe intenții de a renunța la fumat, am conștientizat dintotdeauna că nu este sănătos ce fac. Nu mă mai consideram nici cool, nici funny. De fiecare dată când reușeam să am cate o pauză de câteva luni, cedam invariabil în momentul în care dădeam de greu la serviciu. Când am hotărăt că vreau să iau o decizie pe termen lung, am zis că trebuie să mă las de fumat exact acolo unde îmi este cel mai greu: la serviciu.  Zis și făcut. Prietenele mele erau în concediu de maternitate, mă simțeam cam singură, nu îmi mai găseam locul și așa îmi era greu la acel job, eram nemulțumită și în loc să caut ceva mai bun pentru mine, m-am gândit să mă las de fumat. Bună decizie și asta. Și grea…oho…nu vă puteți imagina.

Aveam pauze fixe pe care în mod normal mi le petreceam cum altfel decât fumând. Era și o formă de socializare. De parcă mă oprea cineva să socializez și fară să fumez. Am schimbat tactica și am beneficiat altfel de pauză: citind. Din ce citeam în mijloacele de transport în comun în drum spre și dinspre serviciu, acum citeam și la serviciu în pauze. Și am citit ceva cărți pe durata a mai bine de un an, cam atât mi-a fost mie necesar să pot să stau lângă fumători fără să îmi lăcrimeze nările de nevoie, poftă și miros. Nu a fost ușor și cine a încercat măcar o dată să renunțe la acest viciu, știe despre ce vorbesc. Am mai bine de 6 ani de când nu am aprins nicio țigară și după atâta timp nu aș putea spune cu mâna pe inimă că în vecii vecilor nu mă voi întoarce la fumat. Mă bucur că am reușit să fac pasul ăsta înainte de a deveni mamă și că al meu copil nu știe acest lucru despre mine. Mă bucur că cel puțin până acum îi pot oferi o altfel de imagine. Nu spun că asta înseamnă ca ea nu va intra în contact cu acest viciu, doar pentru că are 2 părinți nefumători, doar îmi doresc pentru ea plămâni cât mai curați.

Deși la prima vedere poate pare simplu, nu a fost. A fost o perioadă grea, frustrantă, cu o reală poftă de țigară, mai ales când eram cu prieteni, mai beam un pahar de ceva, mă relaxam și așa ar fi mers o țigară. Mi-a trebuit o voință de fier pentru a rezista, pentru că știam foarte clar că o țigară va însemna reîntoarcerea la viciu. Am visat, mi-am imaginat, am salivat, a fost ca și cum m-aș fi despărțit de un prieten foarte drag și nu de un posibil pericol și dătător de cancer pulmonar.

Stop smoking!

Featured

Îmi plac începuturile

Stați că nu am terminat, abia am început. Detaliez imediat, până să apuce experții să mă psihanalizeze și eticheteze drept nestatornică.

De fapt, mai bine zis, îmi plac toate anotimpurile. Nu am un anotimp preferat, mie îmi plac toate, dar doar începuturile. Apoi – pentru că sunt nestatornică – mă plictisesc și abia aștept următorul anotimp care să îmi umple simțurile și să îmi încarce bateriile.

Îmi place vara, doar vara m-am născut eu. Îmi place trecerea de la primăvară la vară, când deja iarba este crescută, când pomii au început să rodească, ba unele fructe se și coc destul de timpuriu. Îmi place când este suficient de cald încât să dai jos toate cojoacele, însă nu suficient de cald încât să nu poți respira. Îmi place vara când plouă și miroase a praf înmuiat și a pământ ud. Ador acest miros. Dacă aș putea, l-aș face parfum și l-aș ține pe încheietura mâinii să îl miros când mi se face dor. Îmi mai plac și roșiile de pe tarabe, acelea care miros a copt și proaspăt și te fac să salivezi anticipând gustul plin când muști din roșie ca din măr.

Ador toamna. Cum începe ea subtil, nici nu simți când vine. Uneori te lasă încă în mânecă scurtă, alteori te pune să iei o geacă subțire. Însă, culorile de început de toamnă…acel arămiu din copaci, acele frunze care încep să cadă și acea iarbă palidă…un deliciu. Tot deliciu este și mărul pe care îl iau din copac toamna, cât și pregătirile pentru iarnă. La început de toamna mă apuc gospodărește de dulceață de ardei iute(nu singură, evident. Nu e fun să te chinui singur). Fără dulceață nu își poate intra toamna în drepturi.

Cursul firesc al anotimpurilor – iarna. Îmi place când începe iarna (în caz că nu v-ați prins încă de începuturile mele). Îmi place când este ger, când se înroșește fața de frig, când îmi frec mâinile să mi le încălzesc. Ador mirosul de ger, când rufele proaspăt spălate miros a frig și sunt înghețate pe sârmă. Mereu mi-au părut că arată a soldăței care așteaptă să se înmoaie la caldură. Îmi place prima zăpadă. La fel de mult îmi place și să o privesc pe geam de la căldură cu o cană caldă între palmele reci. Și la fel de mult mi-ar plăcea că această iarnă idilică să dureze o luna și cel mult în preajma sărbătorilor din decembrie.

Și pentru că iarna se termină rapid, tot rapid vine și primăvara. Primăvara am impresia că viața în sine renaște (mvai ce plastică sunt). Îmi plac mugurii copacilor și frunzulițele mici ce se formează. Îmi plac florile copacilor care respiră viață. Îmi place ploaia care cade peste liliacul înflorit. Îmi place mirosul de praf înmuiat cand plouă. Ahh, mă repet… Îmi place salata verde când apare în piețe și ridichile fragede, cele de primăvară, nu cele care se găsesc tot anul, nu au același gust.

Voi ce anotimp preferați?

Featured

Nu cred în Moș Crăciun!

Probabil aveam vreo șase ani când am aflat că mama era și Moș Nicolae și Moș Crăciun. Parcă am fost ceva dezamăgită, dar nu așa grav atâta timp cât am primit în continuare cadouri. Extrem de dezamăgită am fost când cadourile au încetat să mai apară anual în ghete și atunci aveam vreo zece ani. Nu a vorbit nimeni cu mine înainte, nu m-a întrebat nimeni dacă sunt sau nu de acord. Evident, nu eram. Voiam să primesc în continuare cadourile care veneau și așa foarte rar. Iepurașul nu era implementat încă și dacă începuse să își arate urechile, nu și în curtea noastră. De ziua mea nu primeam nimic, ce cadou, că mie nici măcar nu mi se zicea la mulți ani de ziua mea. Rămâneau cei doi moși din decembrie, până nu au mai venit nici ei.

Am cumva o problemă cu treaba asta cu Moș Crăciunul și cu toate cele care au menirea de a crea magie: Nicolae, Iepuraș, Zâna Măseluță și eu mai știu cine ce mai aduce. Mi se pare că ne chinuim să creăm această magie și să întreținem o minciună până în momentul în care copilul va afla realitatea. Unii află accidental mai devreme, la vârste mici, alții mai târziu la vârste mai mari.

Acum vreo doi ani mi-am întrebat nepotul care avea nouă ani atunci, dacă a fost dezamăgit când a aflat că nu există Moș Crăciun. A zis că nu prea și dacă a fost, a trecut repede peste, a continuat să primească ce își dorea și mi-a recomandat să îmi las copilul să creadă în Moș. Nu m-a convins. Cum nimic nu m-a convins până acum. Nicio explicație.

Așa că eu i-am spus copilului de la început că nu vine nimeni străin la noi în casă să ne pună cadouri sub brad și că toată lumea în casa noastră primește cadouri. Indiferent de vârstă. Pe măsură ce copilul a crescut, în jurul nostru au început să vuiască oamenii cu Moș în sus și Moș în jos. Toată lumea de la familie, la prieteni, colegi, oameni necunoscuți în STB, vorbeau de Moș. Întrebau copilul dacă a fost cuminte și dacă va veni Moșul sau dacă a venit. Nimeni nu s-a gândit o secundă că poate eu nu mi-am informat copilul cu privire la acest Moș sau poate l-am informat altceva. Pentru că fiecare se gândește doar la grădina proprie.

Am avut grijă când am informat copilul ce am considerat eu că trebuie să știe, să îi spun că este o discuție care rămâne între noi. Câți dintre cei care le vorbesc copiilor despre Moșul care vine și aduce daruri, se gândesc și la ceilalți? Eu trebuie să am grijă să nu scape ceva al meu copil, dar invers nu este valabil, pentru că ei au dreptul să creadă și să și strige în gura mare.

Așa că de la un punct al meu copil, asaltat din toate părțile de ideea acestui Moș, a început să spună că a primit cadouri de la individul cu barbă albă. Eu nici nu confirm, nici nu infirm. Eu spun doar că primim cadouri de Crăciun. Este dreptul copilului de a alege ce și în ce să creadă, dar nici nu înseamnă că ridic în slăvi o minciună.

Îmi doresc doar ca cei care trâmbițeză sus și tare că e ok să creadă copilul în Moși și Zâne să conștientizeze că nu dețin adevărul absolut și că sunt și ceilalți care spun că nu e ok și că este opțiunea fiecăruia. Nu înseamnă că ești un părinte rău și nu cred că spulberi vreo magie. Până la urmă eu mi-am lăsat copilul să creadă ce vrea legat de acest subiect, chiar dacă eu aș fi vrut să nu creadă. Nu există Moș Crăciun. Ce le spuneți copiilor când vă întreabă sincer și direct dacă există Moș Crăciun? Magia constă în cine aduce cadoul sau în cadoul în sine și în atmosfera creată?

Nu există Moș Crăciun. Și dacă există, de ce nu ajunge la toți copiii? Cum explicați asta? Și exclud din start varianta cu nu au fost suficent de cuminți.

Știu că pare un text supărat, pe undeva și este. Mai știu și că vine vara și eu o țin una și bună cu Craciunul, însă este un text în contextul iepuroiului cadorisitor. Și mai știu și că cei mici au dreptul să creadă în ce vor ei (atât am repetat treaba asta că o să ajung să o visez), însă de preferabil fără să îi sufocăm noi cu ce credem că este bine ca ei să își însușească.

Featured

La mine nu s-au schimbat foarte multe lucruri

Am tot citit și constatat în ultima vreme cum oamenii au avut revelații din punct de vedere al socializării sau al prieteniilor. Cum au dat unfriend pe FB sau in real life. Cum au fost de-a dreptul oripilați de ce au reușit unii sau alții să rumege în bula personală. Ce ți-e și cu revelațiile astea.

Eu sunt de părere că oamenii vin și pleacă. Atunci când un om din viața mea nu mai aduce plus valoare existenței mele, este timpul să ne vedem fiecare de viața din dotare fără prietenia de până atunci. Da, în urmă cu ani dacă s-ar fi întâmplat lucrul acesta, aș fi fost de-a dreptul devastată. Nu înțelegeam cum și de ce o prietenie se poate sfârși, chiar dacă ea începuse să șchiopăteze. Între timp, lovindu-mă evoluția, am reușit să percep altfel lucrurile. Da, aș fi puțin dezamăgită dacă s-ar încheia o prietenie profundă, însă nu aș fi devastată. Atât a avut acel om ce să îmi ofere și atât au durat drumurile noastre.

Din punct de vedere al FB-ului, nu prea văd de unde șocul. Vorbim de o platformă unde oamenii își etalează cele mai bune gânduri, cele mai studiate poze și viața absolut perfectă pe care o trăiește fiecare. Atunci, când lucrurile stau astfel, cum reușește cineva să fie de-a dreptul oripilat de ce gândesc unii care până atunci ți-au arătat doar ce au vrut să vezi. Doar viața perfectă nu înseamnă doar zâmbete și fluturași. Viața este perfectă și cu lacrimi, și cu temeri, și cu speranță.

În ceea ce mă privește, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Eu FB nu am avut până de curând, când am creat o pagină destinată blogului. Am aceleași legături, vorbesc cu aceeași oameni. Cu unii mai des ca și până acum, cu alții mai rar, exact ca și până acum. Nu am oameni la care am renunțat, cum nu am descoperit prieteni peste noapte. Cum oricum, nu caut prin gunoaiele altora viețile perfecte ale altora, nu mă afectează niciun fel de cugetare a nimănui. Ba toată situația asta a adus un plus, acela de a liniști puțin lucrurile, pentru că mi se părea o alergătură de colo colo fără un folos real. Și un minus, că îmi este dor de unii dintre prietenii cu care îmi place să îmi petrec timpul și distanțarea socială ne ține vrând ne-vrând la distanță.

Nu mi-a adus pandemia asta nici măcar revelații prersonale. Eu oricum eram într-o schimbare de dinainte de starea de urgență. Am avut curaj să încep curățenia în propria-mi viață, să mă evaluez și autoevaluez și să iau decizii radicale sau în afara stării de confort. Privit din afară așa s-ar vedea. Pandemia venită să zicem că mi-a încetinit puțin ritmul și nu am reușit să finalizez ce îmi propusesem. Sau poate asta va aduce această pandemie, finalizarea pe care mă așteptam să o am de dinainte. Voi vedea.

În rest, nicio modificare.

Featured

Cartea oglinzilor și Cartea secretelor

Când am primit Cartea oglinzilor de Eugen Ovidiu Chirovici, m-am uitat strâmb, recunosc. Pff, iar scriitor român, tocmai ce avusesem o experiență nu chiar pe gustul meu cu o scriitură românească. Nu mai voiam autori români, cel puțin nu atunci. Era și cam grea și era și mare, mmm numai minusuri.

Nici nu știu cum am trecut peste toate și am deschis-o până la urmă. Și am fost atât de plăcut surprinsă că am cumpărat continuarea, Cartea Secretelor. Nu știam nimic despre E.O. Chirovici, nici nu auzisem de el până atunci. De unde să aud, că omul nici nu prea a trăit pe la noi. Și asta se simte. Se simte în cărți, se simte izul de „afară”. Și bineînțeles a ajutat și marketing-ul agresiv.

Romanele sunt incitante, captivante și cu o poveste care te prinde, genul de carte în care chiar vrei să afli ce s-a mai întâmplat și cât mai durează până descoperi făptașii.

Prima carte este Cartea oglinzilor. Are o poveste încâlcită din care la final se elucidează o crimă și iese la iveală un criminal total surprinzător pentru că fiind un roman polițist, merge pe ‘calea criminalului’, care se dezvăluie la final. Dar, este și un thriller psihologic, o abordare ușurică a genului, unde personajele nu sunt ceea ce par și toți par suspecți și vinovați, dar și ‘nu, nu are cum să fie ăsta criminalul’. Și Cartea secretelor, fiind a doua carte, are aceeași rețetă, deși povestea este diferită și nu mă așteptam să mă captiveze la fel ca primul volum, dar m-a impresionat, clar. Ele sunt independente una de alta, povestea nu se continuă în al doilea volum, doar că au aceași structură.

Am citit cărțile pe nerăsuflate, extrem de curioasă să aflu cum evoluează lucrurile. Am anticipat greșit în total vreo 3 criminali de care m-am și îndoit foarte repede și așa cu îndoială și cu nerăbdare am deslușit și eu misterul la finalul romanelor. Cred că ar ieși 2 filme cel puțin interesante din cele 2 cărți, pentru că subiectul este unul care s-ar preta cu ușurință pe partea cinematografică.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.


Featured

Cinci jocuri pentru vârste de la doi la o sută de ani

Când nu lipim, bricolăm, decupăm, colorăm, avem o alternativă de joacă și în jucării. Pentru că prin jurul meu orbitează un copil de trei ani, astăzi vă arăt câteva dintre jocurile cu care ne mai delectăm din când în când. Sunt jocuri ce funcționează bine începând cu vârsta de doi ani și până la vârsta la care se plictisesc cei mici de ele.

Și începem cu jocul de mai jos care se numește What’s In The Fridge. Este un joc moștenit de la veri, nu știu unde se găsește, nu l-am căutat, însă se poate face acasă printând separat. Este un joc pentru memorie și pentru a învăța copilul să respecte regulile jocului. Se poate juca în maximum patru jucători pentru că noi avem patru rețete ce pot fi completate. Alimentele se așază în frigider cu fața în jos și fiecare concurent are dreptul să ridice două cartonașe. Concurentul care nimerește mâncarea stricată trebuie să stea un joc.

Jocul cu antonime este un joc puzzle din două piese, drăguț și colorat. Ajută copilul să se familiarizeze cu noțiuni în antiteză.

Jocul cu emoțiile este jocul pe care eu mi l-am dorit pentru copil. Am vrut să avem un ajutor în recunoașterea emoțiilor și pentru noi funcționează. Jocul are o carte în care sunt explicate emoțiile și fiecare emoție este reprezentată printr-o culoare.

Pescuitul peștilor este un joc de îndemânare. Peștii se învârt în timp ce încercăm să îi pescuim cu undița. Se poate juca pe culori, pe numărat, în diverse variante cu până la patru jucători.

Acestea sunt o parte din jocurile cu care ne îndeletnicim zilele acestea. Răbdare și spor la joacă să aveți.

Featured

Dezamăgiri cinematografice

Am mai zis eu pe aici că dacă am apucat să citesc cartea înainte să văd filmul, imaginația mea nu prea se mai pupă cu alegerile regizorale sau cine o avea ultimul cuvânt de spus când se fac castingurile. Dar, ce să vezi surpriză în capul meu, care n-are legătură cu nicio carte, când am văzut alegerea lui Daniel Craig în rolul lui James Bond. Lucru care a dus la mare dezamăgire pentru că eu eram mare fană a lui Pierce Brosnan în acest rol. Și alegerea făcută mi s-a părut extrem de neinspirată. Atât de neinspirată că încă aștept cu mare nerăbdare schimbarea personajului. Poate cine știe, îmi sunt ascultate rugile și îl aleg pe Jason Statham, un Bond veritabil.  Nu il consider pe Daniel Craig un actor slab, sub nicio formă, doar nepotrivit pentru rolul lui Bond și mai ales succesor al lui Brosnan. Pe Daniel Craig l-am văzut recent în Knives Out și mi-a plăcut foarte mult, îl recomand.

Din ciclul cartea bate filmul:

Daaa Fifty Shades of Grey, catastrofal film din punct de vedere actoricesc și aș îndrăzni să spun că nu numai. Chimia lipsă dintre actorii principali este mai celebră decât filmul în sine (scuzați pleonasmul). De fapt, cred că filmul este celebru în primul rând pentru că are în spate o carte extrem de vândută și în al doilea rând, această nepotrivire dintre actori. Cred că aș fi putut trece peste acest impediment, și peste faptul că au făcut-o pe Anastasia proastă și nu naivă, și peste lipsa umorului, dar peste faptul că l-au greșit pe Christian Grey, peste asta nu am putut trece. Mă așteptam la un actor sigur pe el, care să emane testosteron de să spargă ecranul, șarmant, efectiv să mă dea pe spate de la prima privire. Dezamăgire de la trailer și continuare cu filmul. Dacă nu ați apucat să vedeți filmul și nu ați citit nici cartea și totuși insistați să le bifați pe ambele, musai mai întâi filmul și apoi cartea.

O să las aici și dezamăgirea Jocurile Foamei. Deși este un film bun, cu multe aprecieri și încasări la activ, mă așteptam totuși la altă dinamică. Acțiunea a fost în regulă, însă parcă jucată la jumătate de preț. Nu zic că așa a și fost, așa am simțit eu lucrurile, așa am perceput, cartea a avut o mare influență asupra mea, prin urmare viziunea regizorală a fost greu să se ridice la standardele din capul meu.

Oh, Ramona!

Este o altă ecranizare – după romanul lui Andrei Ciobanu, Suge-o, Ramona (o să scriu în curând și despre carte) – care m-a lăsat mască. Am zis că nu voi recunoaște niciodată cu voce tare că am văzut filmul ăsta. Și la cinematograf. Măi, cartea aia este o bomboană de stand up, iar filmul o monstruozitate grosolană. Mă așteptam la o mega super comedie românească, în limba română, cu cu glume piperate românești și câte o înjurătură pe ici pe colo. Mă pregăteam să asist la un stand up într-un film și când colo, m-am trezit la un film pentru adolscenți, în engleză, fără sare și fără piper. Cum să traduci în engleză panoplia noastră de glume deocheate? Ei cu ale lor și noi cu ale noastre. Prost, foarte prost. Ceva nu s-a legat acolo. Trailer-ul bunicel (eu în naivitatea mea am sperat ca doar trailer-ul să fie în engleză), dar acolo s-a oprit tot. Tot ce m-ar fi putut amuza la acest film, a fost prezentat în trailer.

The end.

Featured

Chiftelele- rețeta secretă a familiei mele

Nu este o rețetă de familie păstrată de la a șaptea generație, ci o rețetă dobândită și îmbunătățită până la gustul apreciat de familia mea. Sunt multe rețete de chiftele, unele au in compoziție ceapă, altele pâine înmuiată, altele sunt tăvălite prin făină. Eu nu apreciez mâncărurile ce conțin făină. No way. Cam în aceeași măsură în care nu apreciez când aud piftele. Ce sunt alea piftele? ( a nu se supăra pe mine cei care vin din Moldova, însă eu cred ca dacă ai părăsit acele meleaguri, trebuie să te adaptezi locului pe care l-ai ales)

Să purcedem:

1 kg carne tocată de porc

2 cartofi mari dați pe răzătoare, storși și puși peste carne

2 morcovi potriviți dați pe răzătoare și adăugați

2 ouă

1 căpățână usturoi curățată și pisată

Sare

Piper

3-4 legături de pătrunjel tocat

Toate ingredientele se amestecă bine, bine până se omogenizează compoziția. Se formează chifteluțele mai mari, mai mici, biluțe, cum își dorește fiecare și se prăjesc într-o baie de ulei, bine rumenite pe ambele părți, acoperite cu capac. În ultimii ani am preferat să le fac la cuptor. Merg foarte bine și cu carne de pui sau amestec vită-porc.

Tips&Triks:

cu cât puneți mai mult pătrunjel, cu atât sunt mai gustoase

dacă vă place mai usturoiat, puneți mai mult usturoi

Sfat: nu faceți ca soră-mea să puneți și pătrunjel și mărar la chiftele. Ori sunt pârjoale, ori chiftele, ce-i amestecătura asta cu pătrunjel și mărar? Nici cal, nici măgar? Pătrunjel, da?

Hai, să aveți poftă!

Featured

Nu vă luați broască!

Nu vă luați broască dacă vă plac doar când sunt micuțe.

Nu vă luați broască dacă intenționați să scăpați de ea când ajunge la maturitate.

Nu vă luați broască dacă nu sunteți dispuși să investiți gradual în terarii.

Nu vă luați broască dacă nu aveți spațiu unde să depozitați un terariu care are menirea de a aduce confort broscuței.

Nu vă luați broască daca v-ați hotărât să faceți economie la curent. Au nevoie de apă încălzită. Evident aici este mai mult o glumă, un încălzitor nu are un consum demn de luat în evidență.

Cunosc multe povești în care broscuțele mici și simpatice în momentul în care au crescut și au tot crescut au fost abandonate pentru ca deveniseră prea mari, nu mai aveau loc, oamenii nu aveau unde să le depoziteze. Sau în momentul în care au realizat că o broască sănătoasă poate deveni lejer subiect de moștenire de la o generație la alta. Sau pur și simplu s-au plictisit de ele. Până la urmă, broscuțele țestoase de apă, căci despre ele vorbesc, sunt animăluțe care nu te solicită în niciun fel. Nu sunt gălăgioase, nu insistă să le scoți afară, le poți ignora cu ușurință, așa că riscul de a te plictisi de ele crește exponențial cu mărimea lor.

Fiind reptile, nu își pot regla temperatura corpului, așa că pe timp rece au nevoie de apă încălzită, au nevoie de vitamina D și au nevoie de calciu. Dacă nu le puteți asigura toate aceste lucruri, nu vă luați broscuță.

Dintre toate, cred că problema cea mai mare a oamenilor, este dimensiunea broaștei, devine greu de curățat și poate zgâria. Nu este un animal domesticit, unele sunt mai prietenoase, altele nu, așa ca spălatul poate fi o problemă.

Speedy este în casa noastră de aproximativ șase ani. În șase ani a crescut și tot mai crește. Suntem la al patrulea terariu pentru ea. La început i-am luat de plastic pentru că era foarte mică, era cât un bănuț de cinzeci de bani și nu avea nevoie de multă apă. Dar, pentru că îl tot apucam greșit, se spărgea frecvent. Problema s-a rezolvat când am achiziționat un terariu de sticlă și a fost o investiție foarte bună pe termen lung. De aproximativ un an i-am schimbat iar terariul pentru că nu mai avea loc, acum se lăfăie într-unul de 45l și tot de sticlă.

Broaștele cresc vizibil pentru că își schimbă carapacea. Mai exact le cad solzii de la suprafață evidențiind o carapace mai mare, deci o broscuță mai mare. Primăvara se întâmplă lucrul acesta. Avantajul este că nu au nevoi speciale și nu trebuie să le duci pe la niciun hotel când pleci în concediu, sunt reptile, pot sta fără mâncare și o lună. La noi nu funcționează treaba cu îi dau mai multă mâncare acum pentru mai multe zile pentru că mănâncă doar cât îi trebuie, restul rămânând în terariu. Mănâncă doar mâncare proaspătă.

Acestea fiind spuse, dacă toate cele de mai sus sunt bifate cu da, atunci luați broscuță.

Featured

Aleea cu licurici – de la entuziasm la introspecție

M-am tot gândit dacă să scriu astăzi despre cartea asta, parcă nu-i momentul pentru ea, încă mai este sărbătoare sau unii încă sunt sub acest aspect. Dar, cum oricum trăim vremuri tulburi și Paștele au fost sub auspiciul izolării, cred că poate fi interesantă o carte care te face să îți pui întrebări, care te duce la introspecție.

Frumos titlu. Evident, ca în Privighetoarea, Kristin Hannah a plasat un titlu drăguț care îmi sugerează altceva decât povestea dintre pagini care mă surprinde, deși mă tot gândeam cumva amuzată la ce ar putea aduce o poveste cu licurici. Nu mă lasă pustiită de emoții îmi spun, ca precedenta publicație, ce bine, deși povestea este destul de încâlcită. Cam așa gândeam la un moment dat, până m-a izbit cu toată puterea pe care o poate avea o carte plină cu emoții trecute prin filtrul personal.  

Primele douăsprezece luni ca mamă au fost ca nişte ape negre, învolburate, care adesea au prins-o pe Kate în vâltoarea lor. Era jenant cât de nepregătită fusese pentru acest eveniment binecuvântat, visul ei secret de fată. Atât de jenant, încât nu mărturisea nimănui cât de copleşită se simţea uneori. Când era întrebată, arbora un zâmbet luminos şi spunea că maternitatea reprezenta cel mai bun lucru care i se întâmplase. Şi chiar era adevărat.

Cartea vorbește despre sacrificiile pe care le faci ca mamă, chiar dacă nu le vezi ca fiind sacrificii, ele totuși există, despre frământările pe care le ai ca adolscentă sau ca mamă de adolescentă, că de nicio parte nu este ușor. Despre cum este lungul și anevoiosul drum al carierei sau al succesului. Cum pentru femei a fost întotdeauna greu să se facă auzite, iar începuturile femeilor în muncă a fost extrem de plin de piedici. Și astăzi, după atâția ani de emancipare încă se vorbește despre diferențele acestea dintre bărbați și femei pe aceleași posturi. Este foarte greu să ajungi în vârf când pleci de jos și nu ai în ADN cultura lider-ului, ci trebuie să o cultivi. În toate firmele prin care m-am perindat, am întâlnit multe avansări pe recomandări sau prietenii, asta nu înseamnă că și toți au fost pregătiți pentru ce a urmat. Nedreptate există peste tot. A fost o vreme când luam acestă nedreptate personal, extrem de personal și îmi făceam singură mult rău. Până la urmă am învățat unele lucruri, am învățat detașarea, acceptarea și propria-mi ogradă, timpul îmi va spune dacă am învățat bine.

Cartea mă pune pe gânduri încă de la început, din primele pagini când o fetiță mică ce se pierde de mama ei sau mama o pierde pe ea intenționat mai bine zis… și-mi fuge imediat gândul la copilul meu. Nu s-a pierdut niciodată de mine, sunt foarte atentă în public, respectă regulile care sunt vitale și ne țin în siguranță. Dar, m-am pus în papucii unui copil care s-ar pierde de mama sa, mi-am imaginat frica și am văzut lacrimile de pe față. Apoi mi-am imaginat cum aș fi eu dacă mi-aș pierde copilul chiar și pentru câteva momente, cred că mi s-ar opri respirația, disperarea mi-ar urca în piept și m-ar strânge de gât. Da, orice până la copil….

Cartea asta este mană cerească pentru adolescente, dar și pentru mamele adolscentelor. Este de cumpărat, de pus în raft și de citit și recitit. Evidențiază bine diferențele de gândire dintre generații. Povestește despre cum vede lucrurile o fată crescută în sânul unei familii cu reguli și cu respect, și cum le vede o fată crescută de bunici, care tânjește după atenția mamei și cum reușește să perceapă lumea prin prisma acestor lipsuri emoționale. Cum trec ele de la a fi adolscente, la a fi adulți. Cum una se aruncă în vârtejul carierei, iar cealaltă în vârtejul familiei. Cum fiecare avem gânduri, regrete, lucruri pe care le-am fi făcut altfel. Cum avem așteptări și ne proiectăm în ochii altora. Cât am citit cartea m-am tot pus imaginar în diverse situații și pe rând mi-a fost greu, mi s-a făcut frică, m-am simțit singură, deznădăjduită, puternică și de neînvins.

Nu vă imaginați că este o carte plină de tristețe, are în paginile ei speranță, cursul firesc al vieții, reacții exagerate, chiar mă gândeam că dacă așa este adolescența, cum este descrisă în această carte, vă dau un singur sfat: FUGIȚI! Eu mă duc să îmi fac bagajele, imediat ce termin de scris.

Este o carte pentru adolescentele care cred că nu sunt înțelese de mamele lor și au impresia că tot ce zboară se mănâncă.

Este o  carte pentru femeile care s-au dorit cât mai sus în carieră și au dat cu piciorul vieții personale.

Este o carte pentru mamele care își iubesc nespus pruncii, dar care nu au putere să recunoască vocal că sunt epuizate și că uneori este prea mult.

Este o carte pentru tații care au impresia că a sta acasă cu un copil sau mai mulți, chiar asta înseamnă: a sta.

Este o carte pentru toate prietenele care s-au aruncat în vârtejul vieții și au uitat să mai fie și prietene.

 Prietenia noastră va supravieţui slujbelor, copiilor şi căsătoriilor.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Working with kids: ouă colorate

Pentru că pur și simplu nu știu ce s-a întâmplat cu acest text de s-a evaporat de pe pagină și din arhivă și de peste tot, am reîncărcat pozele, însă nu mai știu ce text a fost, identic nu va ieși, nu am chiar atâta memorie.

Mai jos sunt poze cu cu ce ouă a colorat fiecare cu copilul/ii din dotare. Bucurați-vă de vizualizare.

Noi am avut o vopsea de ouă cu care am colorat folosind mănușile. Fiecare a colorat ce ou a dorit și cum a dorit. Apoi am lipit abțibilduri care au venit la pechet cu vopseaua de ouă. Sincer a trebuit să îmi folosesc ceva putere de convingere ca să îmi dea și mie copilul câteva să decorez ouăle. Iată mai jos ce a ieșit:

Să avem toți sărbători liniștite în izolare cu cât mai puține evenimente și cu maximă distanțare socială.

Poftă mare la bucate!

Featured

Trei rețete total secrete de Aperol

Prietena mea Oana m-a împrietenit cu Aperol Spritz într-o seară când despicam noi niște fire-n patru într-un local. Pff, poșircă mai mare ca aia nu băusem până atunci. Și slab și amar, daar frumos colorat. Oana mea, mare amatoare de aperol, eu mare amatoare de cocktail, dar nu ăla. Am zis totuși să îi mai dau o șansă și să văd cum îl pot îmbunătăți acasă, că tare frumușel mai era. Da, așa este, m-a cucerit culoarea. Așa au ieșit trei rețete cu baza de aperol.

Preferata mea este cea în care păstrez ingredientele de bază și doar mai adaug ceva. Vara beau cu gheată, dar iarna nu, am grijă doar ca toate licorile să fie reci. Așa că să purcedem:

zeama de la o portocala

zeama de la un lime

aperol

prosecco

apa minerala

Toate se amestecă într-un pahar mare și se ornează după preferințe cu o felie de portocală sau lime, sau ce vrea fiecare. Nu mă credeți pe cuvânt și încercați rețeta, este cea mai bună combinație existentă într-un aperol. Cu această rețetă mi-am cucerit și cei mai susceptibili prieteni ce aveau vagi amintiri de aperol-spălătură de vase. Zeama de portocala intensifică acea culoare drăguță și veselă cu iz de soare și vară. Beți cu măsură 🙂 !

Rețeta a doua este pentru momentul în care ai aperol, dar s-a terminat prosecco. Ăsta-i un timp bun pentru care să nu ieși din casă pentru o sticlă de băutură și atât, dar totuși parcă ai bea un aperol. Atunci merge combinația de mai jos:

zeama de la o portocală

zeama de la un lime

aperol

vin roze sec

apă minerală

Se înlocuieste prosecco-ul cu vinul și se păstrează portocala și lime-ul. Combinația este bună, nu strălucită ca prima, dar merge.

Și varianta trei, aia cea mai critică, în care se cam termină alcoolul, se păstrează portocala, lime-ul, aperolul și se adaugă shweps. Se poate completa cu apă minerală ca să îi mai taie din amăreală.

Toate combinațiile sunt mult peste ce se bea prin pub-uri/terase. Am înțeles că acolo se înlocuiește prosecco-ul cu sprite. Varianta cu shweps este peste cea cu sprite. Eu nu măsor cantitățile, îl prepar după gustul meu cum vreau să beau în ziua respectivă: mai dulce, mai amar, mai slab.

Enjoy it!

Featured

Dum bun…

L-am cunoscut acum opt ani. Într-o zi călduroasă de început de vară. Aveam treabă sau nu aveam, nici nu mai contează. Mi-a spus multe povești, m-a făcut să zâmbesc și s-a dus în treaba lui. O fi simțit și el că absorb ca un magnet poveștile de viață ale oamenilor, probabil. De atunci drumurile noastre s-au intersectat adeseori. Ușor aplecat, cu rucsacul în spate trecea o vale și un deal lung și destul de înclinat, uneori și de două ori pe zi. Poate îmi aducea aminte de bunicul, așa alb tot la păr, ca neaua și uscățiv la trup, cine știe.

Dar, vorbea mult și tare și vesel și îi plăcea viața. Îi plăcea și munca și spunea mereu că vrea să trăiască măcar cât soacra lui care a atins suta.

În ultima vreme mergeam adesea și acasă, să vedem animalele și păsările și să mai schimbăm două vorbe. Stăteam sub mărul mare și umbros pe scaune din bușteni de copac și la masa mare din trunchi gros. Mâncam mere verzi și mure mari, coapte și zemoase și priveam căprițele tinere și pe Mișu care încerca să impresioneze cu coarnele lui tot mai mari. El deja nu mai trecea dealul de ceva vreme, rar, foarte rar mai urca, slăbise parcă și mai mult și nici energia din ochi nu mai era ca înainte, nici mersul nu mai era sprinten. Și nici poveștile la fel. Știam că îi era greu.

În ultimii ani o boală nemiloasă i-a dat dureri și i-a zdrobit oasele sub greutatea ei. Până la urma boala a câștigat.

Drum bun Nea Tudor. Sper ca acolo unde mergi să vorbești cel puțin la fel de mult și de vesel.

Featured

Pentru unii cheltuielile au scăzut, pentru alții au crescut în această perioadă de criză

Să zicem că de crescut anumite cheltuieli au crescut pentru toată lumea, doar că forma de economisire este diferită. De când stăm acasă a crescut consumul utilităților pentru că le folosim toată ziua la capacitate maximă, pe alocuri și consumul alimentar. Unii pot spune totuși că au economisit, alții nu.

Să luăm de exemplu două familii cu câte un copil fiecare. Îi vom numi Familia 1 și Familia 2. Familia 1 are copilul la grădiniță privată, are viață socială, ies în oraș, teatru, film, petreceri pentru cel mic și pentru cei mari, clar o cheltuială care nu poate fi neglijată. Starea de urgență i-a făcut să economisească bani, chiar dacă ar fi să comande mâncare gătită constant și chiar dacă consumul utilităților a crescut. În măsura în care tai grădinița și ieșirile săptămânale, plus câte un weekend pe la munte/mare în funcție de sezon sau chiar city-break-uri, evident economia se simte.

Familia 2 are copilul la grădinița de stat, venituri mai mici decât Familia 1 și automat o viață socială redusă. Chiar dacă bifează teatru, film sau petreceri, acestea sunt la mai puțin de jumătate față de Familia 1. Stând acasă întreaga Familie 2, cu tot consumul crescut, economia făcută ar putea fi zero pe zero sau poate chiar costuri mai mari de când stau în izolare. Și aici se taie grădinița însă diferența dintre stat și privat este de min 1000 lei.

Am expus lucrurile de mai sus pentru că am asistat recent de pe margine, la o discuție virtuală și unii erau uimiți că altora le-au crescut cheltuilelile, când lor le-au scăzut. Da, depinde din unghiul cui privești. Când ai un venit bun și te plasezi în pătura superioară a societății, ai șanse să scazi acele cheltuieli. Altfel, strângi din cur și mergi mai rar la baie. Sau nu. Sau da…

Featured

Cade ploaia pic pic pic

Cade ploaia nu-i nimic. Așa era continuarea unui cântecel pentru cei mici, cântat de Monica Davidescu, cel puțin eu în varianta asta l-am auzit. Și cum s-a stricat vremea sau în situația asta de secetă excesivă, mai bine zis, s-a îmbunătățit vremea, a venit și o ploaie care m-a bucurat. Mie ploaia nu îmi dă stări depresive, nici somnolență, nici nimic. Nu îmi place să plouă și să fie și vânt și eu afară. Sau bălți și mașini care mă fac fleașcă din cap până în picioare, dar acestea sunt fapte și întâmplări, nu stări de spirit. Însă ador fenomenele meteo când stau în casă. Iubesc să mă uit pe geam și să văd stropii de apă cum cad sau fulgii de nea cum dansează în vânt.

Când eram acasă la ai mei, aveam în stradă în dreptul geamului un bec stradal. De câte ori ningea sau ploua seara, mă uitam în lumina becului până adormeam. Am iubit becul acela, l-aș fi luat cu mine până la etajul zece când m-am mutat ca să pot vedea în continuare stropii în întuneric.

Pe lângă faptul că îmi place să privesc fenomenele naturii pe geam (și aș face asta ore în șir), îmi mai place și să aud ploaia. Ador zgomotul ploii care cade pe acoperișul casei. Mă liniștește, mă relaxează, mă destinde. Iar dacă se întâmplă să plouă toată noaptea, atunci este cel mai bun somn al meu.

Așa că zilele acestea poate să plouă că avem nevoie și capul meu va fi bucuros de pauza primită.

Acum mă duc să mă uit pe geam 🙂

Featured

Aprecieri

Nu știu să primesc complimente, nu știu să reacționez la ele și mă fâstâcesc toată.

Dar, când vine vorba de scris, altfel stau lucrurile. Aici am mai multă încredere în mine, pentru că asta este clar ceva ce ține de mine. Eu mi l-am format și de mine depinde să mi-l perfecționez. Este modul prin care eu râd, plâng și mă revolt. Este modul în care eu mă descopăr și mă arăt așa cum sunt. Este modul în care eu încerc să mă vindec. Îmi cunosc nivelul din punct de vedere al scrisului, știu ce pot și ce nu pot să fac, știu până unde să mă duc și unde să mă opresc, îmi cunosc limitele. Nu există ca aici să mă poată descuraja cineva, pentru că am avut eu grijă înainte să-mi fiu destul de critică. Atunci când vin complimente din punct de vedere al scrisului sunt ca un vortex care le absoarbe imediat. Le primesc, le apreciez și mi le pun pe suflet să mai zâmbească și el. Mai jos sunt două complimente primite, de când scriu pe blog, unul direct și unul indirect, dar pe care le-am perceput ca pe un compliment.

Scrii frumos, pe mine mă amuză si este păcat să ții doar pentru tine.

Așa mi-a zis o prietenă de-ale mele într-o zi în care îi destăinuisem eu niște slăbiciuni pe care le aveam, niște temeri. Și m-a emoționat și m-a bucurat și m-a înspăimântat în egală măsura. Te simți bine să ți se aprecieze munca, și să fii validat, mai ales când îți lipsesc niște cheițe în dezvoltarea emoțională. Și când nu ești obișnuit cu validarea, te înspăimântă. Pe mine una, da. Nu sunt zeul emoțiilor mele, cel puțin nu încă.

Textul cu mama m-a demoralizat.

Așa mi-a zis în altă zi o altă prietenă. Eu știu ce a vrut să spună, că și așa trăim vremuri triste, alt text trist nu ajută pe nimeni, dar am dat cu mâna acest văl al tristeții și am văzut dincolo, în esență. Am scris un text atât de bun, încât un om l-a trecut prin filtrul personal și a fost mișcat de ce a citit. A fost mișcat de ce am scris eu. Emoțiile sunt oricând binevenite. Sau cel puțin așa am perceput eu lucrurile.

Așa că indiferent dacă asta era sau nu intenția, de a mă complimenta, eu mă înclin și mulțumesc.

Featured

Domnul Grey cu toate cele 50 de umbre ale lui

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de Fifty Shades Of Grey. Dacă totuși cineva nu a citit cartea, sigur a văzut filmul execrabil și dacă totuși nici una și nici alta, atunci măcar i-a fluturat pe la ureche ceva, ceva despre cartea asta care s-a bucurat de un succes fulminant. Nu spun astăzi nimic despre film, am un text separat pentru acest subiect, acum doar despre carte, mai mult despre personajul principal masculin, Christian Grey.

Minitelenovela aceasta cuprinde 5 titluri: Cincizeci de umbre alei lui Grey, Cincizeci de umbre întunecate, Cincizeci de umbre descătușate, Grey și Mai întunecat. Încă puțin și-l face Tânăr și neliniștit :).

Le-am citit pe toate atunci când au apărut, mai puțin Mai întunecat, de care abia am aflat și pe care am și dat-o gata. Aveam nevoie de o carte care să nu mă solicite, să nu mă pună să gândesc, să mă destindă, să mă amuze și de ce nu, chiar să mă stârnească. A întrunit toate cele de mai sus. Chiar dacă de fapt face parte tot din categoria Grey și nu vine cu nicio noutate, povestea se reia sub vocea lui Christian Grey, a fost totuși bine să revăd cu ochii minții un film porno de bună calitate(asta așa ca să-i dau clasă regizorului), chiar dacă pe ici pe colo m-am cam plictisit…totuși, de câte ori să citești aceeasi carte!?

Măi, Grey ăsta, nu este perfecțiunea întruchipată. Este creat ca un personaj puternic, șarmant, sigur pe el, care știe ce vrea și putred de bogat la puțin sub 30 de ani (mda ce să zic), cel puțin în aparență, că în esență este nesigur pe el și pe cei din jur, fără relații reale de prietenie, pervers sexual, obsedat de control. Un copil mic și speriat, care nu și-a trăit adolescența emoțională. Dar, cum primele caracterizări sunt mai puternice, celelalte trec sub preș cumva. Nu de alta dar eu uitasem complet care era secretul pe care el îl ascundea și deja mă exasperase reamintirea din background a acestui secret. Omul era sadic dom’ne.

Evident, povestea este romanțată, nuanțată și iluzorie că un personaj sadic, adică ăla care poate rupe pisca-n două fără remușcări este de fapt adus pe calea cea dreaptă dee… taaaadaaam (tobe vă rog) : de dragoste. Ce drăguț, nu-i așa!? După cum spuneam, romantic. Varianta BDSM a Cinderellei. Doar că aici nu își pierde pantoful, ci o rupe cu bătaia. Or’, noi ca popor trăim în BDSM de secole. Înainte turcii ne băteau bărbații și bărbații ne băteau acasă, apoi au rămas doar bărbații să ne rupă oasele sub lovituri. Ce poate fi mai romantic de atât? El îți dă o palmă de îți mută fața la ceafă și tu te uzi fleașcă. Not!?

Totuși, revenind la Grey, doctorul lui spune că nu este sadic, ci doar pervers și nu chiar în sensul ăla rău. Acum, na, omului îi place să bată femei până la orgasm, cine îl poate acuza de sadism? Sigur și-a înțeles el greșit condiția umană. Că ele acceptă, deja nu mai este treaba lui. Bravo Grey, ține-o tot așa, faci treabă bună :).

Cărțile din perspectiva Anastasiei sunt mai amuzante și mai nuanțate decât cele din partea a doua a seriei, care sunt sub vocea lui Christian. Dacă în primele 3, lucrurile sunt mai jucăușe și cu ceva acțiune și o scârție în ultima carte, în a doua parte lucrurile stau diferit si cele două cărți, Grey și Mai întunecat, sunt pline de inimioare și floricele, de romantism până la refuz.

În tot cazul dacă nu știți ce să citiți, vreți ceva care să nu vă solicite intelectual și vreți și să vă schimbe starea de spirit, atunci Fifty Shades of Grey poate fi o opțiune.

Și dacă totuși se pornesc rotițele și vreți mai multe să aflați despre această lume a jocului dintre sclavie și dominator din punct de vedere sexual, puteți trece la alte cărți din aceeași gamă, însă mai tehnice și fără povești nuanțate de dragoste. Povestea lui O de Pauline Reage, ar putea fi un punct de pornire. Pentru povești nuanțate și multe scene care să vă îmbujoreze mai ceva decât vinul roze de calitate, puteți încerca și titlurile scrise de Maya Banks – Dulce supunere si Dulce abandon. Iar dacă chiar vă interesează subiectul, dar doar tehnic și atât, puneți pune mâna pe orice carte de istorie românească de la începuturi și până în prezent.

Și dacă vreți să vă umplu raftul cu titluri care mai de care mai nepotrivite pentru pudibonzi, îmi lăsați mesaj în comentarii și vă lămuresc.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Do it your self

Pentru cei cu prea mult timp liber sau cu un chef de ‘aș face ceva și nu știu ce’ există multiple variante de do it your self.

Eu simțeam nevoia de cercei nou nouți, așa pentru a schimba starea de spirit. Și cum în perioada aceasta nu cheltui bani pe ce nu este absolut necesar, am dat iama în elementele copilului și am realizat câteva perechi de izolare. Am folosit hârtie pentru quilling, fetru, pene colorate, forme geometrice din lemn și elemente de prindere. Îmi doream de multă vreme niște cercei cu pene, nici nu prea știam pe unde să îi port sau la ce să îi asortez din garderoba mea, dar așa în casă, au picat la țanc. Ce-i drept sunt cam lungi și mă tot gândesc să îi mai scurtez, dar încă nu m-am decis.

Dorința mea de cercei noi este momentan satisfăcută. Diversitate este, colorați sunt, starea de spirit se schimbă. Bifă pe toate liniile.

Mai jos sunt imagini cu ce lucrează prietena mea Alina. Pe Alina o știu de câțiva ani și mereu a avut porniri hand-made. Ba a făcut cercei, ba brățări, ba genți din reviste, ba nici nu mai știu ce. De ceva vreme s-a oprit la croșetă și face lucruri foarte frumoase. Pe unele le-am primit și eu cadou, pe cele mai multe le-a primit copilul. Nu știu de unde discriminarea asta, zău că nu înțeleg. Încă nu am cumpărat nimic din ce lucrează ea, pentru că nu m-am hotărât ce aș vrea :)).

În unele momente am încercat și eu să preiau această inițiativă, însă eu nu am răbdare, sunt grăbită și nici nu dau foarte multă importanță detaliilor. Pe mine nu mă prea interesează ca este ceva strâmb sau nealiniat, bine asta până am reușit să îi fac o pereche de încălțări copilului si am desfăcut la ele până m-a apucat exasperarea și tot câș au ieșit. Dar, cum copilul nu a părut să fie interesat de estetică ci mai mult încântat de rezultat, am zis și eu yey.

În altă ordine de idei, să știți că nu este ușor să faci nimic din toate cele de mai jos. Îți trebuie îndemânare, răbdare, atenție, să îți placă și să ai simț estetic ca să poți combina culorile. Nu-i de ici de colo să potrivești culorile exact în același punct pe toate piciorușele de animale. Uitați-vă la animăluțele din imagini. Pozele de mai jos sunt doar câteva din tot ce a lucrat Alina până acum, are mult mai multe modele și combinații, toate foarte reușite.

Luați de vă delectați!

Din experiența mea cu produsele de mai sus, pot garanta pentru cele cu care am intrat în contact. Dar, sunt convinsă de calitatea lor, a tuturor celorlalte. Încălțările pentru copil sunt efectiv o încântare, cel puțin al meu a fost foarte impresionat. Mda, fashion victima de mic… . Gențile din pagini de reviste sunt foarte rezistente, eu am un plic, ceva între portofel și geantă și am și făcut unul cadou și știu sigur că i-a plăcut.

Alina nu este singura mea prietenă creativă, însă este cumva singura care a rămas actuală în acest hobby. Prima dată când am luat contact cu ideea de a face ceva hand made, a fost prin intermediul Mirelei care făcea pe vremea aceea cercei din biluțe. Am și de la ea multe perechi de cercei colorați, pentru că vedeți voi, cerceii sunt marea mea pasiune. Elena este pasionată de mașină de cusut și de hair styling. Ei asta este ceva ce nu am încercat și nici nu am intenționat pentru că îmi cunosc cele două mâini stângi ale mele și nu aș face față momentului enervării. Nici la mașina de cusut, iar la coafat știu toți cei care interacționează cu mine că nici să folosesc placa de păr n-am aptitudini.

Mi s-a părut mereu fascinant cum oamenii știu exact ce pasiuni au și știu ce să facă și cum să facă și la o adică s-ar putea reprofila când vor simți că este momentul. Dintre toți, doar prietena mea Aida a plecat din corporație și s-a reprofilat și are propriul business.

Îmi doresc de la toate aceste fete și nu numai de la ele, să le public aici lucrările, creațiile și rezultatul hobby-urilor.

Sper că v-a plăcut.

Featured

Acum și pe facebook

Nu știu cum am reușit să trăiesc în junglă până acum și să nu am cont pe Facebook. Ca sălbaticii vă spun. Nu facebook, nu instagram, nu tik tok. Ha, sau ar fi fost culmea să am cont pe tik tok și să lipsesc cu desăvârșire de pe celelalte. Știu, am trăit într-o bulă a mea atâția ani. Am fost foarte discretă cu propria-mi existență și foarte dezinteresată de existența celor pe care nu îi cunosc. Dur, greu de suportat, dar adevărat.

Și tot pentru că am plecat pe sinceritate, vă spun că pagina de FB este pentru promovarea blogului. Lucru de care m-aș fi putut lipsi dacă nu cedam până la urmă insistențelor publicului, cică le-ar fi mai ușor să citească de pe FB. Și dacă nu aveau FB, mă pomenesc că mă puneau să public cărți ca să poată citi 🙂

Mi-a plăcut în bula mea. Stați, nu mă acuzați de ne-progesism. Am progresat, dar altfel. Prietenii mă tratau privilegiat: ah, n-ai FB, hai că-ți dau pe whatsapp. Vă zic, mură-n gură, nu trebuia să mișc un deget, nu trebuia să caut nimic, totul era servit la botul calului.

Acum, am intrat în rândul lumii, cum ar fi zis bunica și mă găsiți la @ochelariicuvedere

Featured

Mog: pufoasă și uitucă

Seria pisicii Mog este scrisă de Judith Kerr și din câte știu eu, cuprinde nouă volume. Noi am făcut cunoștință cu aceste cărți de aproximativ un an și jumătate, la un moment dat se plictisise copilul de ele, dar acum a reînceput să le ceară. Nu avem toată seria, cel puțin nu deocamdată. Avem doar două cărți din serie: Mog pisica uitucă și Crăciunul lui Mog. Pe publicații există recomandarea pentru 4+ ani, însă ca de fiecare dată depinde de fiecare copil și de cât de familiarizat este cu cititul.

Mog este o pisică blănoasă, cel puțin din ilustrații asta reiese și mai este și uitucă. Uneori face lucruri care îi deranjează pe adulți, alteori este deranjată de cei mici. Mog niciodată nu înțelege cu ce a greșit și nici de ce se supără cei mari, cum nu înțelege nici de ce nu este lăsată să doarmă și de ce nu mănâncă la timp. Sau cel puțin asta crede ea.

Poveștile sunt amuzante, textul este aerat, ilustrațiile frumoase. Copilul recunoaște în paginile cărților obiecte, alimente, personaje, are ocazia să facă analogii. Și bineînțeles, la fiecare lectură am ocazia să aud: mi-aș dori și mie o pisicuță așa pufoasă.

Featured

Cea mai bună metodă: demiterea

Un nou focar de infecție la spitalul din Piatra Neamț s-a lăsat cu o nouă demitere. Adică managerul care a fost pus în funcție acum fix o săptămână a fost demis în urma vizitei ministrului sănătății la spital. Nu, nu a fost demis pentru că a trecut ministrul pe acolo, ci din cauza neregulilor găsite.

Și cam ce ar fi trebuit să facă un manager într-o săptămână? Ce nu au făcut ceilalți în zeci de ani? Ce nu l-a interesat pe stat până acum?

Ca spitalul din Piatra Neamț în țară sunt zeci, să nu zic mii. Până acum dezinteres, lasă mă că merge așa și acum demitem manageri pe bandă și numim în funcții tot pe bandă. Este un moment pentru colaborare. Hadeți să faceți ceva împreună ca să meargă treaba, ca oamenii să aibă șanse de supraviețuire. Nu își au rostul vizite țanțoșe semi-comuniste în care tăiem și spânzurăm din pix. Unde este colaborarea? Unde este uniunea? Unde este acțiunea? În afară de a băga frica în oameni cu ordonanțe peste ordonanțe în care se lălăie mai mult sau mai puțin.

Cu un premier care intră în direct pe la toate buletinele de știri și care ocolește răspunsuri clare și ferme, care omite lucruri, care rostește o propoziție în jumătate de oră, cam așa merg și lucrurile acum: pe pipăite. Asta facem noi ca țară de când am dat cu nasul de democrație simulată, pipăim unde să punem pasul și când reușim să pășim, tot stâmb călcăm.

Cică, ce nu ne omoară ne face mai puternici, la noi se traduce prin: dacă nu ne omoară coronavirusul, ne omoară statul și prostia celor care ne conduc.

Featured

Cum e cu statul ăsta la casă.

A fost o discuție nu de mult, pe un grup cu și despre cine locuiește sau își dorește să locuiască la casă. Cei mai mulți își doresc. Eu nu. Eu stau mai mult în casă și mai puțin în curte. Prefer umbra și deloc soarele puternic. Urmează un text mult prea lung despre perioada în care am trăit eu la casă și cum mi-a schimbat percepția pentru restul vieții. Este experiența mea și doar a mea, acum dacă aș trăi zi de zi la casă, copilul meu ar avea o experiență total diferită și sper eu plăcută.

Eu am trăit la casă primii mei 25 de ani. În București, chiar. Știu, visul oricui trăiește în acest oraș, să dețină o casă în interiorul orașului, chiar și la periferie. Că doar n-am stat la Unirii, ci la marginea Bucureștiului, lucru care a bulversat mereu oamenii. Șos Chitilei este cartierul care m-a găzduit atâția ani. Am mers la școală până în cls a 8-a în cartier și de la liceu, am plecat în lume (adică în oraș, dar era ca o excursie). La facultate aveam o colegă care nu reușea să înțeleagă că deși vin de la periferia orașului nu se numește că fac naveta pentru că nu apuc să ies din București. Deși la drept vorbind, aș fi putut lejer să mă înscriu la navetă, la cum se circula acum 10 ani… Nu, nu, între timp nu s-a construit metrou pe șoseaua care face legătura între Chitila și București, numită generic și neinspirat Șos Chitilei.

Dar, revenind, la casă. Nu mi-a plăcut, i-am invidiat mereu pe cei care trăiau la bloc. Îmi imaginam cât de intim trebuie să fie să locuiești într-un apartament. Și cum nu aveau ei grija la ceea ce se întâmpla în afara apartamentului, cum nu aveau grija grădinii, a udatului sau a zăpezii. Ani mai târziu când m-am mutat la bloc, mi-am creat un cuib exact pe gustul meu unde m-am simțit în siguranță și extrem de acasă. Nu mă sufoc, nu înnebunesc, nu simt să mă dau cu capul de pereți. E acasă!

Pe vremea aialaltă, a regimului comunist, nu construiai casă așa oricum voiai tu, erau norme și condiții total diferite de ce este acum. În primul rând era musai să ai casa lipită de cel puțin a unui vecin, dacă nu chiar mai mulți sau toți, ăia din proximitate că nu te puteai lipi și de ăla de peste drum. În al doilea rând nu se făceau case cu etaj ca acum, decât dacă împărțeai suprafața cu altă familie.

Casa alor mei este lipită de casa vecinului din stânga, de ce a vecinului din spate, adică de pe strada cealaltă și cu o magazie lipită de magazia vecinului din dreapta. Noroc că fața casei nu e lipită de nimic. Ceea ce în cazul nostru a făcut să avem o deschidere de aproape 200 mp. Ce să facă cu atâta pământ un țăran repatriat în Capitală? Cum ce să facă? Face grădină! Așa se face că de primăvara până iarna erau de toate, de la salată la ceapă, de la roșii la fasole verde. Nu mă încânta la vârsta aceea cu nimic faptul că mâncam din grădină, atâta timp cât simțeam că muncesc cât pentru cinci hectare. Nu munceam doar eu, munceau toți, inclusiv părinții, dar nu făceam nimic de drag, ci din obligație. Nu conta niciodată ce vreau eu să fac sau mai bine zis nu mi s-a insuflat de ce să fac anumite lucruri, se dădeau ordine directe si scurte. Te supuneai sau ți-o luai. Scurt și la obiect.

Așa că primăvara trebuia pregătită grădina pentru însămânțare, ceea ce însemna că pământul trebuia săpat. Nu oricum, ci cu o găleată după tine și cum dădeai de o pietricică o puneai în găleată. Vedeți voi, familia mea și-a propus să extermine toate pietrele și să curețe grădina de tot ce înseamnă pietricică. După ce se rezolvă treaba cu săpatul, urmează plantatul. Adică stai așa cu fundu-n sus cum ar veni o zi întreagă ca să scapi naibii cumva, că toate trebuie puse la dungă și la linie, iar eu linie dreaptă nu pot trasa nici cu rigla-n mână.

Între timp vine și vara și lucrurile evoluează. Că doar n-o să stai degeaba cât dogorăște soarele. Așa că dimineața și seara te bagi la jumulit buruieni care creșteau parcă în ciuda mea și bineînțeles adunat de pietricele. Să nu uităm de udat. Nu oricum, scos din fântână zeci de găleți cu apă și cărate în grădină. Traiul la periferia urbei era echivalent cu traiul la țară (nu degeaba era mereu debusolată colega cu naveta), nu aveam asfalt pe stradă, nu aveam apă curentă, nici canalizare. Și ca munca să nu fie ușurată nici cum, nu am  înțeles de ce fântâna aia nu avea pompă. Cu greu și abia și-a dat tata ok-ul să pună pompă la fântână acum de câțiva ani, când a rămas fără ajutoare și și-a dat și el seama că nu mai poate. Când în sfârșit vine toamna și recoltezi tot ce se poate, scoți tot ce se poate scoate și te gândești că te relaxezi și aia e, ghinion. Grădina trebuie iar săpată și pregătită pentru iarnă sau primăvară sau ceva de genul. La fiecare cazma băgată în pământ veneai cu un stimulent de frunze care aveau menirea de a îmbogăți solul. Frunze pe care le strângeai din momentul în care începeau să cadă. Chiar credeați că e ceva ușor!?

Așaaa iar iarna dacă ne cadorisea ăl de sus cu zăpadă multă și credeți-mă pe cuvânt, că cei trei fulgi pe care îi avem în ultimii ani îi strângeam într-un făraș. Atunci ningea! Dacă ningea o zi continuu dădeam la zăpadă de câteva ori pe zi. Trebuia curățată toată aleea cât era de lungă și cât era de lată, trebuia dată zăpada de pe lângă casă și de la geamuri și zăpada din stradă cât ținea gardul nostru. Apoi venea primăvara…

Nu era totul negru. Aveam și distracție. Ne băteam cu zăpadă, stăteam afară cât era ziua de lungă, stăteam la soare și la umbră, deși mie mai mult mi-a plăcut mereu să stau în casă. Am mai zis eu că sunt un fel de felină de casă. Nu îmi plăcea că nu puteam alege, totul se făcea atunci și cum era considerat a fi corect și să nu râdă lumea de noi. Așa că pentru traiul de zi cu zi îmi place apartamentul, iar pentru restul timpului, ar merge două-trei case de vacanță pe ici pe colo. Ya-ya-ya

Featured

Nu vă temeți, deținuții sunt cu noi

Nu știu dacă ați apucat să vedeți această campanie a Administrației Naționale a Penitenciarelor, așa că o las aici să vedeți despre ce este vorba. Când am văzut video-ul vă spun sincer că m-am amuzat și înspăimântat în egală măsură. Cum le-o fi venit ideea de a face o campanie de stat în casă fix cu deținuții, n-am idee. Dar, să pui și amenințări voalate in clip, e mare treabă. Habar nu am care a fost scopul și ce au urmărit, uneori grădina publicității este mare rău și unii se plictisesc grav în ea. Nu dezbat, vă las să vizionați

Featured

Ce-mi plac mie informațiile în contradictoriu. Not!

Acum o lună vuia net-ul, vuiau medicii și televiziunile cum că oamenii exagerează și că poartă aiurea-n tramvai măști de protecție facială. Că dacă nu ai nimic, nu ai de ce să pui mască. Ba unde mai pui că unii mai și râdeau de cei care purtau măști chirurgicale. Parcă era un medic care spunea ceva de genul că oamenii au prezervative pe față. Parcă așa zicea, nu?(am căutat să las link aici cu declarația făcută acum o lună, dar nu mai găsesc, am și uitat cum se numește).

Acum, după ce au mai studiat puțin și au aflat că până afli tu dacă ești bolnav sau nu, este foarte posibil să îmbolnăvești juma de oraș, parcă e mai bine să porți mască. Acum, după ce medicii asiatici se scărpinau în cap a uimire și spuneau că nu înțeleg de ce europenii nu poartă mască pentru că aceasta ajută la stoparea răspândirii virusului, parcă-i bună masca. Acum, după ce OMS zice că e bine să purtăm mască, avem localități în țară care au pus sub incidența legii obligativitatea purtării măștii.

Acum când masca chirurgicală se vinde la farmacie cu preț între 5 și 7.50 lei și abia se găsește. Dar, măcar a început să se găsească, decât acum o lună când se evaporase complet din farmacii.

Și acum, multe voci spun că preferă masca textilă ca să lase sistemului medical masca chirurgicală. Apăi, ce are a face sula cu prefectura, îmi scuzați imprudența, dar aprovizionare pentru spitale este aprovizioanarea pentru spitale și cea pentru farmacii este altă mâncare de pește. Dacă spitalele vor măștile din farmacie, se rechiziționează ce se găsește. Simplu.

Mie toate declarațiile astea așa în contradictoriu mi se par că sună a hate. Băi, nu cumpărați făină, sunteți proști, huo. Băi, nu purtați măști, sunteți proști, huo. Băi, nu , huo. Acum când toată lumea vorbește de empatie, taman asta ne lipsește nouă pe toate planurile: empatia. Râdem de tot și de toți, de orice și de oricine. Și nu este râs de amuzament, este râs de bășcălie, de miștocăreală, de hate. Toleranța, dă-o naibii, să își bată alții capul cu ea.

Atât bâjbâim în toate cele, parcă suntem cârtițe pe sub pământ. Dar, ce pretenție să ai de la oamenii de rând când statul e o întreagă abrambureală. Când ne împiedicăm în propriile cuvinte și când ne bâlbâim citind o foaie. Așa tare îmi doresc să am la următoarele alegeri ce să votez încât să stau cu coatele pe masă și să mă plesnesc peste frunte: ‘ai de capul meu, eu cu cine votez, ca uite, trei aș alege, atât îs de buni. Hai femeie, trezește-te.

Featured

Bunica și mâinile de aur

Este o perioadă în care mulți se gândesc la cei vârstnici, unii dintre voi încă aveți bunici, alții doar părinți în etate. Bunica mea nu mai este de aproximativ două decenii. Nu a fost prezentă când m-am căsătorit, nici când am devenit mamă și dacă ar fi fost acum în viață m-aș fi perpelit tare de grija ei. Bunica mea nu mai este de când eu eram în școala generală și am suferit tare după plecarea ei.

Dar, avea bunica mâini de aur și gătea de te lingeai pe degete și apoi stăteai cu burta-n sus că nu te mai puteai mișca. Nu, nu gatea mult, era tare chibzuită, dar gătea bine și aerul tare de munte te îndemna la ghiftuială.

Fac parte din generația care a crescut mai mult pe la țară în grija bunicilor și adoram mâncărurile de acolo, mai ales că acasă nu se regăseau. Bunica de care vorbesc eu era paternă, iar mama nu a preluat rețetele ei. Și mama gătește foarte bine pentru gustul meu mâncărurile copilăriei, însă dacă ar fi fost să aleg atunci, aș fi ales mâncarea bunicii, clar. Sorry mama.

Așa că astăzi veți băli împreună cu mine la ce mâncăruri ieșeau din mâinile si oalele bunicii, unele tradiționale și pe care nu le-am mai gustat de când eram copil.

Copilăria mea în anii ’90 în zona de deal a județului Vrancea a fost destul de sălbăticită. Noroc că aveam frate și soră că altfel aș fi fost singură cuc pe coclauri. Tot în acea perioadă, imediat de după Revoluție, nu intrase în obiceiurile bunicilor de a cumpăra pâine. Pâinea se cumpăra foarte rar, la zile de sărbătoare sau când mai mergeau la târg, se mânca cu delicatese, în mare parte cu salata de vinete cu maioneză. În zona aceea deluroasă, multe legume nu se făceau, așa că le cumpărau de la târgul săptămânal și erau și scumpe, de import cum ar veni. Altfel, totul se asezona cu mămăligă, de la ciorbă de orice fel la sarmale în frunză de viță, de la omletă la mâncăruri diverse. Dar, din când în când mai făcea bunica turte. Erau niște pâinici plate și coapte pe plita sobei, erau pufoase, delicioase calde și foarte bune reci, miroseau a proaspăt și a doruri pe care aveam să le cunosc mai târziu.

Tot în categoria alimentelor plate intrau gogoșile. Cred că rețeta era de ce se poartă acum, scovergi sau așa cred că se numesc, gogoșile alea umplute cu aer. Ale bunicii erau plate, mari cât o palmă sănătoasă de om muncit și cu o gaură în mijloc. Nu știu de ce aveau gaură, dar știu că erau mereu motiv de amuzament, gogoși cu gaură le-a rămas numele.

Micul dejun era adesea format din colărezi, Asta este o mâncare pe care am regăsit-o și în alte regiuni, dar sub alte denumiri, dar cumva același proces tehnologic (are tata un caiet pe care și-a scris rețete în armată și fiecare rețetă are ingrediente și proces tehnologic, era tare ordonat), practic era varianta nefinisată a pastelor cu lapte. Se fierbea laptele și se făceau niște cocoloașe din apă cu făină care se puneau în laptele fiert. Totul era îndulcit cu zahăr și aromatizat cu frunze dintr-o plantă frumos mirositoare.

La capitolul desert, dar nu de sărbătoare, însă era făcut extrem de rar, intră și burca. Burca era un desert cu ingrediente ce se găseau în orice casă. Nu cunosc modul de preparare și nici cantitățile, am încercat o dată să fac acasă, însă rezultatul a fost ceva necomestibil. Burca asta se făcea din mălai, făină și gem de prune. Să mai fi avut și altceva, chiar nu știu. Se cocea în cuptorul sobei. Era dulce, sățioasă și bună la gust. De altfel, la cât de puțin aveam noi acces la ceva dulce, cred că am fi mâncat și dacă ne dădea ingredientele crude și doar amestecate puțin 🙂 .

Tot la capitolul mic dejun intră și coleașa. Era un fel de omletă, adică ouă, mălai, mărar și uneori carne de la garniță. Se mânca cu mămăligă rece. Da, practic mâncam mămăligă cu mămăligă și era și destul de caloric, dar nu era panică, de regulă după o astfel de masă te apucai de muncă fizică.

Cam atât cu mâncărurile, ar mai fi ele multe de spus, dar nu îmi mai amintesc denumiri așa nemaiauzite. Mai făcea bunica și ciorbă delicioasă de pasăre acrită cu aguridă (struguri cruzi fierți și acrită ciorba cu zeama rezultată), sarmale mici și subțiri în frunză de viță, ciorbă de fasole acrită cu zeamă de varză și minunata carne de la garniță care nu a mai avut același gust de oricunde am mai mâncat.

Să vă fie de bine, zic.

Featured

Pagini prăfuite

M-am gândit că ar fi un bun moment să vedem și altfel de publicații.

Am găsit această broșură în biblioteca alor mei, bibliotecă pe care ei au moștenit-o când au cumpărat casa în 1983. După cum se vede în poza de mai jos, datează din 1947. Este cu 10 ani mai bătrână decât tata. Interesante vremuri când nu le trăiești, cine știe, poate așa vor spune generațiile viitoare și despre 2020. M-a fascinat almanahul acesta în copilărie, cam în perioada în care eram la școală și învățasem să citesc bine, deci undeva după cls I și până în cls a V-a, nu îmi mai amintesc exact perioada (deh, bătrânețe, amnezie, din astea). Pentru copilăria mea unde multe lucruri erau tabuu, broșura aceasta cu nume sugestiv Papagalul era de-a dreptul cloșca cu ouăle de aur. Înțelegeam satira deja și ironia și sensul real din spatele versurilor, ori imaginile sugestive. Priviți imaginile de mai jos prin ochii unui copil de 9-10 ani și poate nu o veți găsi anostă. Nu am fotografiat toate paginile, că abia se mai mai țin în balamale și nici scrisul nu se mai înțelege peste tot, însă sper să va amuze umorul anilor ’70.

Vă las să vă delectați.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Lucru manual cu copilul ep. 3

Continuăm seria în care facem câte ceva cu cei mici și după cum am spus în fiecare text, nu sunt poze artistice și nici lucrările nu sunt exemplare pentru că sunt realizate de cei mici care variază în vârstă de la 2 ani la 6 ani.

Adina zice că a ajutat-o pe A să deseneze, nu cred asta. A are aproape 6 ani, desenează foarte frumos, azi cred că a încurcat-o puțin Adina. Se mai întâmplă 🙂
Tot din categoria îndeletnicirilor cu ața și cu găurile, Geo s-a îndurat și a stricat o cutie de încălțări pe care a găurit-o, iar G a completat-o cu ață și a ieșit un cap de leu simpatic fioros.
Featured

Povești cu animale din lumea întreagă

Avem această carte cu povești cu animale care se bucură de mare succes la noi în casă. Aș spune că este mai potrivită după vârsta de 4 ani pentru că sunt totuși povești cu sens, din care copilul poate trage unele învățăminte.

Cartea are 16 povești și de fiecare dată copilul își alege ce poveste vrea să audă, uneori când citim câte două povești, alegem fiecare ce își dorește. Nu de alta, dar cu multe dintre ele nu m-am întâlnit până acum și îmi plac și mie, iar copilul are predispoziție de a repeta, nu varietate cum vrea mumă-sa.

Bineînțeles, că există și povestea preferată, este inidiană și o citim pe repeate aproape zilnic. Cum s-a luptat vrăbioiul cu rajahul este o poveste despre curaj, despre încredere în sine și despre loialitate.

Mie îmi place cititul diversificat pentru că mă plictisesc foarte repede altfel, dar cum nu este după mine, că fiind pentru copil, are dreptul să își aleagă lectura, ajung să citesc câte o poveste până la epuizare. A mea, că povestea pare rezistentă.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Crăciunul de primăvară

Da, așa aș fi zis și eu, că dacă a trecut Crăciunul, a plecat și iarna, măcar calendaristic, am pus bine cărțile cu și despre Crăciun, măcar până la sfârșitul anului. Dar, cum mereu copilul are alte păreri despre cum trebuie să funcționeze lucrurile, iar ce citim nu are nicio legătură cu anotimpul ori cu calendarul, avem mari șanse să citim cărțile astea și când vom sta cu burțile-n sus la soare.

Cred că multă lume cunoaște seria Lama Lama, noi nu avem toate cărțile, o avem doar pe aceasta destinată Craciunului și o reluăm la intervale regulate de timp. Mi se pare o carte potrivită vârstelor 2-4 ani, are imagini mari, text putin, propozitii scurte. Cartea vorbește despre nerăbdarea micului pui lama de a primi cadouri. Ce atâta pregătire, ce atâta așteptare, să vină odată cadourile acelea mult promise. Avem și de aici o expresie preferată care știu eu sigur că se potrivește în multe case: lama lama tămbălău! Când cei mici nu mai au răbdare și știm cât de pricepuți sunt în a-și cere drepturile vehement. Este o carte bună cu puține cuvinte și multe învățăminte, putem vorbi despre răbdare, despre calitatea timpului, despre exagerare și despre sentimente.

Despre Grinch nu voi vorbi foarte mult. Cine nu a citit cartea, sigur a văzut vreo variantă ecranizată. Toată lumea știe de Grinch. Cartea este în versuri, amuzantă și oferă libertate de interpretare. Când nu am chef să exagerez și să citesc pe voci, copilul îmi reamintește că nu citesc corect și trebuie să reiau. Mesajul principal este asemănător ca în Lama Lama: este important timpul petrecut împreună și că se pot face lucruri frumoase și când nu sunt cadouri. Enjoy!

Featured

Și limba română este în carantină

Nu-i un moment să fac pe polițistul gramatical deși aș avea multe de spus, dar a început să îmi plângă și lentilele de când tot văd oficiali perindându-se pe la televizor.

Măi oamenilor, s-a legalizat marea majoritate și taman eu am rămas neinformată? Ce este această invazie de mare lângă majoritate? Adică cei mai mulți dintre cei mulți? Că majoritatea, fix asta înseamnă, cei mai mulți.

Marea majoritate a oamenilor stau în case”. Aha… și mica majoritate unde stă? Că stă și nu stau, așa cum marea sau majoritatea stă și nu stau.

Am auzit medici, politicieni, interviuri ale oficialităților care spuneau lucruri importante și serioase și trânteau câte o marea majoritate. Mai o intervenție, mai o declarație, hop și marea majoritate. Dacă am lăsa marea să se odihnească, majoritatea ar străluci. Ce zic eu strălucire, ne-ar sparge ecranele direct.

Atât pentru astăzi. În mod normal aș face un text amuzanto-ironic legat de această expresie, dar astăzi pur și simplu nu am chef.

Featured

Ce le-au oferit spitalele de medicii au demisionat?

  • jeg
  • aparatură învechită
  • echipamente de protecție lipsă
  • manageri incompetenți numiți politic
  • și lista rămâne deschisă

Cam astea se întâmplă în mai toate spitalele din țară, chiar și în București. Greu de crezut, nu? Ei bine, nu. Chiar nu este. Sau mă rog, poate este pentru cine nu a pus niciodată piciorul într-un spital de stat.

Sunt câteva lucruri pe care nu le înțeleg și le voi expune imediat.

  • De ce lipsurile și neregulile au iesit la iveală fix acum? Bine, au mai apărut prin presă derapaje, ba un corp de control de la ministerul sănătății, ba un interviu cu voce distorsionată, dar cam atât. Tot ce a apărut s-a stins foarte repede și fără fum, chiar. Mă gândesc că medicii dacă sunt nemulțumiți acum și le este teamă pentru viața lor, le-a fost și până acum. De ce nu și-au dat demisia în masă mai din timp ca să atragă atenția? De ce au mers pe lasă că merge și așa? Ce așteptau? O vreme a fost bine că s-au mărit salariile și au închis și ei gura până buba a explodat.
  • Ce fac managerii aceia ca să fie mai bine în spitale? Ce măsuri iau? Ce îi califică pe medici să fie manageri? Învață și management în mulții ani de facultate sau fac ceva cursuri de management? Că din punctul meu de vedere un manager de spital nu trebuie să fie și medic. Trebuie să știe ce să facă cu banii, să atragă fonduri, să investească, să creeze un mediu sigur atât pentru pacienți, cât și pentru cadrele medicale. Câți manageri din aceștia cunoașteți? Sau măcar ați auzit? Da, clar, există și spitale mai curate și mai bine dotate decât altele și cu aparatură, dar astea sunt câteva și oricum sunt niște interese în spate pentru a fi așa. În orașe mici situația este realmente dramatică și de ce? Această pandemie nu doar că ne-a prins cu chiloții în vine, dar și cu ei murdari rău de tot.
  • Și așa ajungem la următorul punct. Unde sunt banii din asigurările noastre? Ce primim în schimbul a ce plătim lună de lună statului? În afară de a îndura și de a înghiți mizeriile oferite în țara asta, ce alte drepturi mai avem?

Nicio țară nu a fost pregătită pentru pandemia asta pentru că nimeni nu se aștepta să trăim așa ceva. Țări mult mai pregătite decât noi au fost depășite de situație, nu ne așteptăm să facem noi față, dar eu nu mă așteptam nici să avem medici care demisionează de frică. Tare mi-e că atunci când vom reveni la normal, tot la normal va reveni și situația spitalelor. La normalul acela anormal în care a ajuns această țară. Și Doamne ferește de vreo altă pandemie că am fi la fel de nepregătiți, doar că mult mai sleiți.

Hai că totul va fi bine…

Featured

Fug medicii mâncând pământul

Să nu generalizăm, nu toți. Unii. Medici, medici pensionari, asistente și infirmiere. Așa curg mesajele pe canalele media: cadre medicale care își dau demisia de frica acestui virus. O fi corect? N-o fi? Nu știu, nu sunt în măsură să judec, dar sunt în măsură să am o părere, că doar nu degeaba suntem neam de părerologi.

Îi cred că vor să plece sau că le e teamă, că știu ce este acolo în sistem, că nu au materiale, protecție, aparatură, că au văzut epuizarea din alte țări și cum nu mai reușeau să facă față. Și cred că dacă am fi avut un sistem țiplă și ei ar simți că au șanse să controleze situația asta.

Pe de altă parte, când intri în sistemul acesta, mă gândesc că măcar îți trece prin cap chiar și pentru o fracțiune de secundă, că e posibil să te pregătești și pentru situații grave. Că poate fi pandemie, că poate fi război sau eu mai știu ce situații copleșitoare se pot ivi. Adică dacă te faci medic gândindu-te cum ai o clientelă selectă și meseria asta este mai mult așa ca o vizită în spital, atunci ceva dă cu virgulă și încă grav.

Este adevărat că nu este corect să trimitem în linia întâi în lupta cu un virus necontrolabil, medicii cu mâinile goale și piepturile dezgolite. Este ca și cum am trimite în linia întâi în război, soldații la luptă cu baioneta, să nu zic cuțitul de bucătărie. Și totuși, chiar și în aceste condiții, soldații ar demisiona? Sau ar urla din rărunchi și s-ar arunca în luptă cu riscul de a muri? Soldații nu au opțiuni, nu pot demisiona în timpul războiului, își asumă riscurile din momentul în care au pus piciorul în școala militară. Pare o comparație viabilă? Medicii sunt soldați? Au sau nu au dreptul să plece de pe câmpul de luptă?

Featured

Chira Chiralina, Ciulinii Bărăganului și Codin

Răsfoind virtual biblioteca pusă la dispoziția cititorilor de editura Humanitas, am dat peste Chira Chiralina și tare m-am bucurat pentru că este una dintre scriiturile care m-au impresionat. Toate cele trei opere din titlu au în comun același scriitor: Panait Istrati.

Din păcate pentru mine l-am descoperit pe Istrati târziu, deja la maturitate, nu a făcut obiectul studiului în școală. Dar, mai bine și mai târziu decât deloc, că iată ce capodopere aș fi ratat și poate nu aș fi înțeles atunci cum am înțeles mai târziu. Un scriitor controversat la vremea lui, prea libertin, nu s-a bucurat de cine știe ce succes ca scriitor în viață, tocmai pentru că se diferențiază prin scriitură de epoca în care a trăit, însă operele lui au fost traduse în peste 30 de limbi. Are un stil dramatic de a prezenta lucrurile, oferă detalii ce stârnesc reacții diverse și oricând i-ai citi operele, pare vechi și totuși noi, frapant și dezgustător, interesant până la adorație.

Toate operele menționate mai sus au în comun acest mod tragic de a prezenta lucrurile, dar și o candoare care nu lasă loc de judecată umană. Prezintă ca un fapt normal orientarea sexuală a lui Stavru considerată tabuu în acele vremuri, dar și astăzi în societatea modernă, sau înclinațiile iubirii libere și directe care se practică în casa în care cresc Stavru si Chira.

Ciulinii Bărăganului și Chira Chiralina s-au bucurat și de ecranizare, dacă nu puteți citi cărțile, puteți viziona poveștile. Nici nu știu dacă sunt cărți bune de citit în aceste vremuri tulburi pe care le trăim acum, pentru că și cărțile au povești tulburătoare, nimic amuzant, nimic de râs, ba chiar impresionant până la lacrimi.

Deși Brăila este la loc de cinste în toate cele trei capodopere, acestea au așa un iz oriental, o frumusețe rudimentară a locurilor, dar și a oamenilor, o forță brută a evenimentelor.

Vă las în încheiere un fragment din Ciulinii Bărăganului:

„Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Și de la un puț la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva ești înarmat contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.”

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut!

Featured

Lucru manual with Kids. Încă stăm în casă!

Din cauza unor probleme de ordin tehnic, am lipsit câteva zile din peisaj. Le mulțumesc celor care mă citesc și care au răbdare cu mine și mai ales îi mulțumesc celei care mi-a sesizat lipsa și vocal.

Am rămas în urmă și încerc să recuperez, așa că las aici meterialul cu lucrul părinților cu ai lor pitici, în cazul de față, mame mai exact.

Noi ne-am ocupat săptămâna aceasta mai mult cu lipitul, dar și coloratul. Am făcut ecipă bună cu kid-ul, ce nu a putut face ea, am făcut eu, dar am avut grijă să își lase amprenta. Este adevărat că am avut ajutor de la bookidz.ro și lucrurile s-au desfășurat mai ușor pentru că am beneficiat și de pene, și de pufuleți noi, și de pietricele, și de multe obiecte minunate. Iată ce a ieșit:

ce-i drept, aici mai mult doar am lipit, mai puțin cu munca.

Geo&G s-au îndeletnicit cu desenatul și coloratul. Au găsit idei minunate și din forma mâinii pot ieși experiențe. Am preluat și noi modelul și ne-am jucat deja cu degetele și o vom mai face.

Avem și new entry, mama Nicoleta&D care s-au îndeletnicit cu un copac din vată picatată și suportul de carton de la sulul de hârtie. Mulțumesc și mai așteptăm material de inspirație.

Când vă plictisiți sau nu mai aveți resurse, dar aveți nervi, luați picii (A&L) cum a procedat mama Elena și puneți de o turtă dulce. Apoi luați nervii și curățați bucătăria.

suportul de carton este la mare căutare, stăm mult pe acasă, consumăm multă hârtie și e păcat să nu folosim resursele la cote maxime

Mirela&T au trecut la body painting, sună a distracție și a răbdare, mai ales în procesul de curățare.

sau bucătăreală cu cocă. mmm ar fi ieșit niște fursecuri bune de acolo 🙂

Acum întind și eu coarda și ofer și o temă: decorațiuni pentru Paște. Mie îmi place să împodobesc casa de sărbători, iar anul acesta nu prea am ce să pun prin casă, așa că am putea face câte ceva, în măsura în care ne permit materialele. aștept idei.

Featured

Odă

Îmi plac filmele, m-aș uita non-stop, m-aș pierde în ficțiunea lor, dar bine că există viața asta zilnică și mai facem și altceva. Am renunțat la seriale pentru că nu mi-a plăcut de mine cât de prinsă eram și cum nu îmi mai doream să fac nimic, decât să văd ce s-a mai întâmplat. Bine, relația mea cu serialele este așa cam cum este a dependenților cu viciul lor: din când în când mai vizionez cate 3-4 episoade și atât. La naiba, am zis că mă las de seriale. Ei, complicat, greu de înțeles.

Daaar după atâtea vizionări am făcut și eu o pasiune pentru doi actori: Sam Heughan si Jason Statham.

Nu știți cine este Sam Heughan?  Eei aș! Este Jamie Fraser din Outlander.  Dacă nu ați văzut serialul, acum cred că este un moment ideal de vizionare. Povestea este una SF, cu călătorie în timp, unele secvențe au reușit să mă țină cu sufletul cât un purice ca să văd ce se mai întâmplă. Pentru doritori sunt și scene destul și încă chiar de la începutul filmului cu ceva conotații sexuale, apoi nudism. Au fost și scene care nu mi-au plăcut, nu vă spun care, nu vreau să infulențez și oricum reprezintă clar o problemă pe care o am eu și pe care eu trebuie să o rezolv. Revenind la Jamie, este un frumușel roșcovan pe care filmul ni-l prezintă începând de pe la vârsta de 19-20 ani ( o trufanda de-a dreptul) și până pe la 40 ani (unde m-am oprit eu, sezonul 4). Pare fresh, robust și puternic și sincer vă spun că în acest moment nu îl vizualizez în alte roluri, așa că refuz să urmăresc alte filme în care a mai jucat. Știu, nu este corect pentru el ca actor, dar pentru mine acesta este rolul suprem și i s-a potrivit nu doar mănușă, dar și fular…și cămașă…și stați să-mi șterg balele. Mi-ar plăcea la un moment dat să citesc toată seria de la care a plecat acest serial, cărțile scrie de Diana Gabaldon. Credeti-mă pe cuvânt sau nu mă credeti și uitați-vă la serial, dar acest personaj Jamie este așa pe post de desert.

Și acestea fiind spuse, ajungem la prima mea mare pasiune  cinematografică: Jason Statham, alintat George, nu întrebați de ce. Pff păi băiatul ăsta cu fața puțin alungită, puțină chelie și zâmbet hollywoodian îmi pune și mie pe meclă un rînjet așa ca de vițel tâmp. A jucat în ceva filme, roluri principale, toate de acțiune și toate i-au pus în evidență trupul bine lucrat la sală. Eu l-am văzut prima dată în Curierul, apoi l-am urmărit în Mecanicul și pe urmă am văzut la rând și cu entuziasm toate filmele în care a jucat, chiar și cele în care a avut roluri secundare. Așa tare mi-a plăcut băiatul ăsta că la un fost loc de muncă, una dintre colege l-a printat în toată splendoarea lui pe două foi A4 și mi le-a lipit în fața ochilor pe dulapul care imi servea drept priveliște vizuală. Mulțumesc Elena!

Luați de băliți. Cu plăcere!

Featured

În bula mea oamenii trăiesc diferit

În bula mea, oameni tineri s-au conformat regulilor și stau în casă. Unii lucrează de-acasă.

În bula mea, oameni cu copii mici stau în casă, unii lucrează de-acasă. Nu merg în parc, nu ies pe stradă la plimbare și nu au ieșit nici când afară erau douăzeci de grade.

În bula mea, oameni și-au pus afaceri pe butuci de la primele recomandări și stau în casă, neștiind ce le aduce ziua de mâine.

Toți sunt tineri, au familii, responsabilități și s-au conformat regulilor fără să comenteze. Ba știu sigur că mulți s-au bucurat de regulile impuse pentru că acasă s-au simțit în siguranță.

Dar, în bula mea trăiesc și oameni în etate, săriți de 50 de ani, de 60 de ani și chiar de 70 de ani, extrem de revoltați că au program special de ieșit afară. Dintre toți cunoscuții mei, cei bătrâni fiind cei mai cârcotași. Și spun lucrul acesta cu mare tristețe. Ei sunt categoria cea mai vulnerabilă și cu cele mai mari riscuri și tot ei sunt cei mai revoltați și cei mai inconștienți. Și unde mai pui că nici măcar nu îi ține nimeni lipiți de canapea. Doar că pentru siguranța lor, pot ieși într-un anume interval orar și pentru urgențe sau pentru medic pot ieși la orice oră, doar să își facă declarație pe proprie răspundere. Și asta este greu.

Oare ce să înțeleg din toate astea? Că îi obligăm să trăiască și ei nu vor? Că nu le pasă de ei și nici de noi? Că vor acum la apusul vieții să sfideze reguli? Deși ei chiar au trăit în restricții o bună parte din viața lor. Sau că este o altă modalitate de a mai obține ceva atenție?

Stăm acasă și spunem mai departe: stați acasă.

Featured

De ce avem știri din oră-n oră?

Chiar așa, de ce avem dom’ne știri și pe posturile comerciale din oră în oră? Că nu e ca și cum nu ai schimba programul dacă chiar ai fi interesat. Că posturi exclusiv de știri sunt o grămadă. Da, știu ăsta este scopul, să nu mai schimbi programul și să rămâi fidel unui singur post. Ei aș, sper că nu are nimeni o gândire atât de puerilă.

Ok, înțeleg când se întâmplă ceva interesant să îmi spui, dar să faci din asta un program bătut în cuie și să intervii ca atare, mi se pare cam mult, că doar nu se modifică lucrurile în ritmul ăsta și slavă celui de sus că încă nu trăim acest scenariu.

Cu ce mă ajută la căpuț să îmi numeri morții pe burtieră continuu? Sau să îmi repeți din oră-n oră lucruri pe care deja le-am aflat? Nu vă închipuiți că nu știu că am alternative, că pot schimba, că pot închide. Dar, nu despre asta este vorba. Ci de exploatarea unui segment de informații negative pentru că întotdeauna moartea vinde foarte bine. Numai că în aceste vremuri mie nu mi se pare că-i un moment de a face paradă cu moartea. Că și așa ne pândește pe la toate colțurile. Nici măcar nu zic să mă distreze extra cât să uit ce traiesc, că până la urmă nu are nimeni obligația asta și eu nici nu vreau să uit, dar e ok și să nu trăiesc în bombardarea de mesaje la foc continuu.

Featured

Ceva bun pentru mine

Cred că în această perioadă mulți dintre noi caută ceva util sau bun în toată situația asta. Unii pentru că se redescoperă, alții pentru că au nevoie să nu o ia pe câmpii. Unora li s-a schimbat radical stilul de viață, alții se adaptează mai ușor condițiilor de izolare.

Cred că o perioadă și după ce se va fi încheiat acest capitol care cu siguranță va trasa alte linii, priorități, atât la nivel global, cât și la nivel de individ, vom rămâne cu niște obiceiuri a la long păstrate din izolare.

Pe mine mă avantajează această lipsă de apropiere. Mie nu îmi place să mă ating de oameni. Nu îmi place să mă pupăcesc cu oamenii. Nu îmi place să îmi simt pielea obrazului umedă sau murdară de ruj. Nu îmi place să mi se invadeze spațiul personal și nici să fiu îmbrățișată tam-nesam.

Acum nici nu este cazul să mă feresc sau să mai obosesc să explic, pentru că nu interacționez cu nimeni. Nu merg la nimeni și nimeni nu vine la mine. Însă, sper ca după această epidemie să ne păstrăm aceste obiceiuri de distanțare. Nu zic să fim sălbatici, dar cred că nici nu se întâmplă nimic dacă nu ne pupăm la fiecare vedere. Și poate cu această ocazie conștientizează lumea și nu îi mai atinge pe cei necunoscuți, aviz legat de interacțiunea cu copiii mici și simpatici.

Categoric, lucrurile acestea nu se aplică tuturor, avem sânge latin, suntem exagerat de sociabili, e bine că măcar o vreme ne cenzurăm, dar ar fi bine să ținem cont și de dorințele celor care nu sunt atât de expansivi.

Zic și eu…

Featured

Gustul sâmburilor de măr- Katharina Hagena

Ca să nu o luăm pe câmpii de la atâtea știri negative sau de la izolare (că doar toți cei care avem posibilitate să stăm în casă, asta facem: stăm în casă), zic că este o perioadă bună să mai micșorăm din teancul de cărți care ne așteaptă de regulă să le băgăm în seamă. Eu am profitat de ocazie și am reușit să dau gata cartea asta din titlu/poza de mai jos.

Despre carte îmi e puțin greu să vorbesc, dar să mai și scriu. Am cam tras de ea și ea de mine. Nu se înscrie în cărțile mele preferate, dar nu este nici necitibilă.

Încep cu titlul care mi-a plăcut tare mult, este așa poetic. Și da, povestea se desfășoară cumva în jurul merilor și a merelor. „Miroase” a casă la țară, a casă părintească sau a casa bunicilor, a rădăcini și a amintiri. Este un moment bun pentru introspecție, pentru analiză și scanare interioară, iar această carte poate fi un bun punct de pornire.

E adevărat că până am reușit să o citesc pe toată am poftit la câteva soiuri de mere, total diferite de ce se povestește în carte, că doar eu nu sunt familiarizată cu soiurile nemțești, dar la un golden sau la un bot de iepure tot am bălit puțin.

Povestea este interesantă, are și ceva mister, ceva povești de dragoste, câte un sărut pe ici pe colo, nu este scrisă într-un ritm alert, ci într-un ritm așezat. Nu te ține cu sufletul la gură, dar poate chiar despre asta este vorba în momentul acesta, de încetinire a ritmului, de așezare. Ne-am tot plâns în ultimii ani că timpul trece extrem de repede și că acum e dimineață, prânz, seară, luni-vineri, totul se succede foarte repede. Poate noi suntem foarte grăbiți, grăbind totul în jurul nostru. Acum natura ne obligă la o schimbare și cartea asta se potrivește perfect în peisaj.

Mie nu mi-a făcut neapărat dor de acasă la părinți pentru că acel acasă pentru mine este mai puțin plin de bucurie, însă mi-am amintit cu drag de casa bunicilor și de cum și eu ca și protagonistele din poveste urcam în copaci, mergeam la râu să ne bălăcim eu și frații mei. Simțeam praf si iarbă sub tălpile goale și mâncam fructe direct din copac. Genul acesta de viață nu îmi displace, eu am nevoie de natură ca să îmi încarc bateriile, mai mult decât am nevoie de viața socială și zgomotoasă.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Lucru manual, distracție și creativitate

Știu că este plin internetul de expmple, soluții, remedii, orice vrei numai să nu te plictisești în casă cu cei mici cât respecți izolarea. Eu nu vin cu nicio inovație și nici cu elemente țâță de mâță, vorba poetului autohton, însă las aici câteva creații făcute cu ajutorul sau integral de copiii mici, de clasa pregătitoare, de grădiniță și chiar de creșă. Enumăr mai jos creațiile a câtorva dintre prietenele mele care au lucrat acasă impreună cu copiii lor, fiecare cu ce a avut prin casă și să vedeți ce a ieșit.

Noi săptămâna asta ne-am îndeletnicit cu sârmă plușată, ochișori lipitori, pufuleți colorați, bețe din lemn și acuarele. Am făcut această aprovizionare cu ceva timp înainte să ne izolăm, copilul încă este încântat de ele. Sper să îi treacă entuziasmul până se termină, că altele nu avem.

Familia omizilor cu ochișori. Avem lipici solid și pufoșeniile astea colorate se lasă greu lipite
Mulți mini oblio cu mulți ochi și multe pufulete. Copilului i-a plăcut să picteze cu acuarele bețele din lemn. Merg și scobitorile
Am lăsat și materia primă pentru inspirație
copacul vesel
familia melcilor iubitori

Aici se încheie segmentul meu, după cum am mai spus, nu sunt fotograf profesionist, nici editor excepțional. Scopul pozelor nu este de a arăta impecabil, ci de a se vedea că sunt lucrate și încă chiar de un copil de trei ani.

Mai jos am încărcat munca și creativitatea unei fetițe de șase ani și a mamei ei, că nu-i așa, mama asistă copilul care duce tot greul 🙂

Deși inițial au spus că vor da daună hârtiei igienice în scopuri creative, în final fetele și-au revizuit atitudinea și au sacrificat doar rola de bucătărie. Fluturii arată foarte veseli
Oițele astea două simpatice mi-au dat idei de a face decorațiuni pentru paște că și așa nu prea am. Eu le-aș pune ață și le-aș agăța pe sus, după ce îi ridic puțin bretonul celei din stânga 🙂
când v-ați plictisit de decupat, lipit și așteptat, puteți trece la desenat

Copiilor le place să deseneze cu mamele în tandem, o carte antistres ține pe toată lumea ocupată. Și nu pot decât să apreciez meticulozitatea unui copil de șase ani care reușește să coloreze un model dificil de urmat.

Mulțumesc Mirela și T pentru că ați împărtășit cu mine cum vă petreceți timpul în izolare. Vă aștept creațiile și săptămâna viitoare.

Geo și G de patru ani când nu se joacă cu mașinuțele și mai mici și mai mari, au și activități creative. Săptămâna aceasta s-au ocupat de pictură cu degetele. Vă las mai jos ce au lucrat împreună și abia aștept să văd ce vor face săptămâna viitoare

Pe Lucy si pe A de doi ani le-a prins carantina ne-aprovizionate, însă nimic nu stă în calea creativității. Orice există în casă și nu mai este de folos, poate fi un perfect instrument creativ.

În final avem exemplele venite de la Elena împreună cu A de 4 ani si L de 2 ani.

Eu nu am farfurii de unică folosință, însă ideea este minunată și cred că o putem încerca și simplu pe hârtie sau pe carton
Dacă vi se termină cutiile cu lapte, nu le aruncați, iată puteți face o căsuță pentru păsărele. Cine știe, dacă le scoateți pe pervaz, poate vă faceți de vizitatori. Copii mici ar avea nevoie de ajutor, însă cei mai mari se pot descurca de minune la decupat și lipit
O altfel de pictură cu degetul. Când nimic nu mai funcționează, cu siguranță două palme în acuarele îi vor face fericiți pe cei mici.
Pietre avem și noi în casă, chiar și castane de anul trecut, însă nu le-am oferit o întrebuințare până acum. În imagine sunt pietre pictate și dacă nu mi s-ar fi spus, n-aș fi bănuit ce se află sub punctele mici.

Majoritatea mamelor de mai sus lucrează de acasă și au și copii mici care nu își văd de ale lor 8-9 ore pe zi cât mama lucrează. Trebuie implicați, trebuie să aibă activități pentru că nu pot fi parcați în fața unui ecran cât ne facem treburile, oricât de tentant ar fi și oricât ne-am dori să împăcăm pe toată lumea. Îmi doresc să țină cont angajatorii că mutatul muncii acasă nu înseamnă activitate full time. Cum părintele este acasă în programul de lucru, tot acolo este și copilul. Iar programul copilului care era până acum în responsabilitatea școlii sau a grădiniței, acum îi revine integral părintelui. Să nu uităm că un copil mic, nu își pune singur mâncare în farfurie la prânz și nici nu se duce singur la culcare.

În altă ordine de idei, voi încerca să pun săptămânal material de lucru. Aștept și alte propuneri și idei și de la alte echipe părinte-copil, și de la cei cu copii mai mari și chiar și de la cei pe care nu îi cunosc. Iar dacă aveți idei sau exemple de lucru manual pentru adulți, le aștept să ne bucurăm împreună. Orice este necesar ca să stăm acasă.

Featured

De ce facem copii?

De unde vine dorința asta profundă și care nu ne dă pace? Când îți dorești foarte tare un copil, la un momendat intervine așa un soi de tristețe. Ți se pare că ce tare se distrează cei care au un copil sau mai mulți, că au mereu o ocupație, o satisfacție. Că ai atâta imaginație în a face lucruri că niciodată al tău copil nu s-ar plictisi. Parcă ai de toate și ceva îți lipsește. Și cum ne-cum, cumva ai și tu un copil. Mare bucurie! O vreme e bine, te bucuri de moment, accepți oboseala, parcă partea fun nu prea se vede, dar e bine. Apoi vine o vreme sau poate chiar primul muc care curge din nasul copilului și te apucă spaima. Pentru ce l-ai făcut? De ce l-ai adus într-o lume crudă, urâtă, murdară? De ce l-ai făcut ca să sufere? Dacă pățește ceva? Dacă i se întâmplă ceva? Cum poți controla cât mai bine lucrurile ca să fie totul bine și copilul în siguranță?

Te așezi noaptea în pat lângă el și te simte și se lipește de mâna ta și îți pune o mânuță pe pielea ta caldă. Îi simți în întuneric respirația liniștită. Îți dau lacrimile și te gândești acolo în întuneric dacă ai făcut bine, dacă nu cumva se va chinui în această lume, dacă îi va fi bine. Spaime îți roiesc prin fața ochilor și te ia amețeala de atâtea griji.

Adevărul este că nu poți controla. Nimic. Și teoria spune că nici nu ar trebui să îți bați capul cu lucruri care nu țin de tine și pe care nu le poți controla. Doar că teoria asta nu este în capul meu și capului meu îi place să își facă griji, să aibă lucrurile controlabile pentru a se simți în siguranță.

Eu nu fac aici niciun îndemn, nu spun nici faceți și nici nu faceți copii. Fiecare trebuie să își cunoască limitele și granițele.

Eu mi-am dorit foarte tare un copil. Mi-am dorit atât de tare încât la un moment dat ajunsese să mă doară carnea pe mine de dorință. Și când planetele s-au așezat la sfat, a venit și copilul. Am testat de atunci în capul meu spaime pe care nu știam să le fi avut. E ciudat cum poți să simți pentru altcineva mai mult decât pentru tine. Dar, tot de atunci m-am tot întrebat ce m-a mânat oare în dorința asta? Ce m-a făcut să îmi doresc atât de mult? O fi fost presiune socială? O fi fost ceasul bilogic care ticăie și constientizez că la un moment dat acest drum va fi complet ireversibil? O fi fost dorința de a avea grijă de un pui de om? Sau o fi fost memoria colectivă ancestrală de perpetuare a speciei? Ce o fi fost oare? Nu am aflat răspuns, nu am răspuns. Nu știu de ce fac oamenii copii.

Dar, știu că este greu, stresant, obositor, enervant și în antiteză, frumos, cu drag și dragoste, cu râs și cu joacă. Și mai știu că inima mi-a bubuit în piept de să-mi crape oasele doar din două motive: iubire pentru omul meu și iubire pentru copilul meu.

Featured

Poate învățăm ceva din toată treaba asta

Acum ceva vreme am fost într-un restaurant (să ne înțelegem, pe vremea când Covid era încă în țara lui de baștină), nici nu mai știu cum se numește, știu doar că dacă era aplcabilă taxa oxigen, cu siguranță ne luam amendă. Ei, și aici eram mai mulți oameni la aceeași masă. De fapt, erau două mese într-una și noi eram distribuiți de-o parte și de-alta mesei lipiți ca sardinele-n conservă. Unde stăteam eu, aveam în spate un cuier pentru haine și apoi venea următorul șir de scaune și masă și tot așa. Șiți cât spațiu era între mese? Vă spun eu! Dacă eu aș fi vrut să mă ridic de la masă având un cuier în spatele scaunului și dupa cuier scaunul de la cealaltă masă, ar fi trebuit să deranjez cuierul, meseanul celălalt, pe cel de lângă mine și pe toți de la ambele mese până reușeam să ies de pe să-i spunem culoar. Adică, în caz că nu v-ați dat seama, eram înghesuiți rău. Nu doar că aș fi putut mânca lejer din farfuria celui de lângă mine, dar dacă mă întorceam, puteam mânca lejer și din farfuria celor de la masa din spatele meu. Că așa se fac bani și afaceri profitabile, să nu poți nici măcar respira într-un restaurant.

Apoi la o vreme am fost în alt restaurant și am fost așezată la o masă cumva așa în drum, practic cei care treceau pe lângă mine se cam împiedicau de mine. Apoi am încununat seara cu succes într-un club la un spectacol și la fel am fost plasată la o masă, ce zic eu în drum, la restaurant fusesem chiar onorific asezată. Ca să treacă pe lângă masa noastră oamenii trebuiau să-și sugă burta chiar și cei care nu aveau. Cei care aveau burtă, ne-o puneau direct pe masă. Cam astea erau condițiile, cam asta era situația.

Am enumerat toate acestea, am făcut o introducere lungă, am evidențiat niște lucruri că poate învățăm ceva din ce trăim în această perioadă. Nu vinzi 150 de bilete în ideea că îi pui și în drum numai ca să faci profit. Într-un spațiu destinat pentru 10 mese, nu pui 20 doar ca să te asiguri că ai încheiat ziua cu bine pentru tine și cu profit.

N-am fost niciodată mare consumatoare de baruri/cluburi/restaurante, însă din când în când am frecventat când una când alta. După Colectiv mi-am promis că niciodată nu voi mai intra în cluburi obscure și fără șanse de scăpare în caz de incendiu. Acum îmi făgăduiesc că niciodată nu voi mai accepta ca într-un local să fiu atât de înghesuită încât să pot ajunge să mănânc de pe trei mese.

Cumva, am impresia că după ce ne vom redresa șchiopătând din situația în care ne aflăm acum (și care este abia la început), se va așeza un burete colectiv peste mințile noastre și o vom lua de la capăt ca înainte. Ceea ce sper să nu se întâmple. Îmi doresc să începem să ne respectăm ca oameni și de aici lucrurile vor curge lin. Și îmi mai doresc să nu bat câmpii pe aici degeaba, deși cam asta simt acum, ținând cont de cum tratează oamenii infectați cu Covid situația și cum practic ne râd în față cei care se plimbă bolnavi și nestingheriți sau fug din spital.

PS: ieri 120 de persoane au plecat din izolare. Și ăștia au fost dintre cei verificați și căutați, câți or fi fost în realitate? Nu știu dacă vreau să aflu cât de inconștienți pot fi unii.

Featured

Bunicul, descendent direct al lui Bachus

Ieri dimineață în timp ce aranjam sufrageria, televizorul bâzâia pe o emisiune matinală. Vorbeau oamenii ăia pe unde își ascundeau bunicii licoarea bahică. Ei, cine nu a avut bunici la țară, poate nu știe că nu degeaba ni s-a dus buhul ca fiind un neam demn de renumele lui Bachus. Și așa mi-am amintit și eu de bunicul meu, care nu mai este cu noi de aproape 20 de ani.

Am crescut la țară cu poveștile bunicului din timpul celui de-al doilea război mondial și cu poveștile din timpul concentrării lui în lagăr. Abia când am ajuns adult am realizat cât de tragic fusese ce trăise acolo, însă atunci când povestea, noi râdeam de ne țineam de burtă. Bunicul transformase poveștile triste în povești amuzante, probabil pentru a uita ororile pe care le trăise în lagăr.

Dar, să mă întorc la Bachus. Îi plăcea bunicului să bea? Oho! Uneori moderat, alteori mai mult, uneori era plăcut, alteori era mai bine să nu ne intersectăm. Dar, mai interesant este cum ajungea la diversele licori produse în gospodărie, că doar nu avea acces la tot și nici la toată cantitatea, avea bunica grijă să facă parte. Bunicii aveau livadă, fâneață, vie, câmp, o gospodărie mare. Așa că în această gospodărie se pregăteau atât vinul cât și țuica cea de toate zilele. La țuică era interesant că se făcea cumva pe etape. Prima mână era cea calitativă, din asta își trăgea bunica partea. Nu ca să bea, ci făcea vișinată, păstra pentru copiii ce era mai bun. Apoi bunicul mai scotea cumva și țuică de mâna a doua sau chiar a treia. Asta îi revenea lui. Ei, nu o gestiona el chiar pe toată, avea bunica grijă să aibă măsură. Vinul cred că avea tot aceeași calitate, se punea în damigene mari de sticlă în pivniță. Probabil avea o înțelegere cu bunica, avea vreo cotă parte, ceva, din recipientele mari și cum lui bunicu nu îi convenea socoteala, își mai pitea niște sticle prin curte. Nu în casă că avea bunica radar pentru sticlele lui și risca să rămâna fără provizii.

Ieslea calului era unul dintre locurile preferate. Avea mare grijă de cal bunicul, era mai mereu în grajdul lui. Ba că îi dă apă, ba că îi dă de mâncare, divers, nu oricum. Ba că îi dă iarbă, asta nu era mâncare, probabil un fel de desert. Ba unde mai pui că îl și țesăla, deși calul ăla era veșnic plin de noroi. Până la urmă s-a dovedit că grija față de animal, era de fapt grija față de sticlele ascunse pe acolo.

Mai era un loc bun de dosit într-un fel de butoi plin cu sticle goale ce era plasat după casă. Nu știu de ce țineau așa ceva, doar nu foloseau sticlele alea goale la nimic și niciodată, ba unele chiar conținuseră substanțe toxice și știau clar că erau nefolosibile, dar exista acest loc și nu renunțau la el. Sau poate bunicul era motivul pentru care nu renunțau la sticle goale și nefolositoare, că acolo își mai ascundea câte o sticlă cu ceva licoare dătătoare de energie.

Exista bucătăria de vară, la noi se numea polată. Era un fel de cameră lungă lipită de casă, fără ușă, cu pereți, cu un acoperiș destul de aplecat. În față imediat cum intrai era o sobă pe care se gătea de primăvara până toamna. Partea din spate îi aparținea bunicului, își punea acolo tot felul de scule mai mult sau mai puțin utile, dar sigur sticlele cu beutură plasate printre unelte făcea locul de o importanță vitală.

Pe unde se ducea bunicul, pe unde se învârtea prin curte mai trăgea câte o gură de ceva lichid amețitor. Însă așa cum era el amețit de multe ori și spurcat la gură de nu se poate, lângă el m-am simțit cu adevărat iubită în copilărie. Mă lăsa bunicul să îi fac de toate și deși era bătrân și obosit, tot mă ținea în cârca lui.

Featured

Sunt în dilemă

Aproape toate știrile sunt cu și despre Covid19, site-uri, bloguri, toate despre acest virus. Adevărul este că nici nu prea ai despre ce altceva să scrii atâta timp cât viața aproape că s-a oprit. Viața aia socială, că timpul se scurge indiferent de cât de urgentă este starea sau nu. Chiar și așa, am câteva texte pregătite și chiar și câteva idei pentru viitoare texte care nu au legătură cu acest virus. Însă, sunt în dilemă dacă să rup rândul și să scriu despre altceva când unii publică și câte două texte pe zi despre subiectul virus. Parcă nu prea se leagă lucrurile.

Și despre coronavirus și tot ce ține de el, n-aș vrea să mai insist și eu. Cred că cine a vrut să se informeze deja a făcut-o din multiple surse și cu și fără teoriile conspiraționale.

Mesajul transmis pe toate căile posibile cred că a fost recepționat chiar și de cei care îl ignoră: fiecare să stea în casă cât de mult este posibil, spălarea eficientă a mâinilor, dacă nu este nevoie, nu vă expuneți.

E clar că nu traversăm cea mai bună perioadă și toți ne dorim să se termine cât mai repede, fără pierderi umane, fără pierderi materiale majore, fără să se prăbușească economia. De tot.

Prin urmare, sunt în dilemă dacă să scriu ce mă taie pe mine capul și ce am eu chef sau să las tastatura în pace o vreme…

Featured

Eu și psihanaliza basmelor

În caz că mai faceți și altceva decât să stați călare pe știri sau vreți să mai citiți și alte lucruri care nu au legătura cu situația actuală, mai jos vă spun despre basme.

Mi-am dorit foarte mult să citesc Psihanaliza Basmelor pentru că voiam să mă lămurească cineva avizat legat de basmele astea. Este un subiect atât de complex încât este foarte posibil să scriu mai multe articole pe baza acestei cărți.

Pe lângă faptul că are destule pagini, nici nu se citește bătând din palme, trebuie gândită, înțeleasă, rumegată, și însușită. Cartea ne vorbește despre basme și despre mituri, ne explică diferența dintre ele și cu ce îi ajută pe copiii, dar și pe adulți aceste basme pe care le știm toți de când eram mici. Adevărul este că nu aș fi privit niciodată poveștile din perspectivele descrise în carte, însă acum am un punct de vedere în plus.

Dacă ar fi fost după mine n-aș fi citit unui copil in vecii vecilor Hansel și Gretel. N-aș fi citit-o nici măcar unui adult, dar unui copil. În capul meu, basmul ăsta este oribil. Adică niște părinți iubitori așa cum sunt toți parinții, nu(?) se trezesc ei liniștiți într-o dimineață și își duc copii în pădure și îi lasă acolo, ferm convinși că scapă de ei. Asta e in capul meu. Ba unde mai pui că noi avem acasă o cărticică ilustrată în care apar semețe pe copertă o capră și un ied. Și automat în capul meu a răsărit: băi, pe bune? Ăștia au și capră și sunt săraci lipiți pământului și iși duc copii in pădure? Capra aia mănâncă iarbă și dă lapte, iedul va da carne și aștia sunt săraci lipiți pământului? Nfine, minte bolnavă. A mea.

Citind Psihanaliza Basmelor, am realizat că într-adevăr mintea mea este scurtcircuitată. Cică cei mici nu aud în capul lor ce auzim noi adulții pervertiți atunci când citim un basm de genul. Bruno Bettelheim explică în detaliu cum funcționează lucrurile corect, de ce este bine să le spunem copiilor basme și mai ales de ce este bine să le spunem basmele potrivite vârstei lor. Încă am rețineri legat de Hansel și Gretel, însa m-a convins să nu arunc la gunoi basmul și m-a făcut să cred că într-adevăr copilul meu are nevoie de basme.

Alt lucru pe care l-am ințeles și care m-a făcut acum să fiu circumpspectă este descris de Bettelheim în carte legat de povești editate de Disney unde acestea sunt foarte cosmetizate și esența poveștii se pierde, iar copii nu mai învață ce ar invăța din basmul autentic. Copiilor mici le plac poveștile Disney pentru că sunt frumos colorate și desenele sunt expresive, însă esența basmului se pierde în text.

Conform cărții, roadele citirii basmelor în copilarie se văd pe durata întregii vieți. Cică memoria subconștientă activează butoanele potrivite în momentele cheie. Un copil care cere de mai multe ori la rând să i se citească același basm, înseamnă că are lucruri de lămurit care se regăsesc în basm. Voi fi atentă la aceste aspecte pe măsură ce vom începe să citim basmele originale, dacă le va mai accepta copilul, acum fiind extrem de absorbit de varianta lor scurtă și dichisită de la Disney

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Cocoșelul neascultător- o altfel de poveste

Nu este singura carte de benzi desenate pe care o avem, însă este de departe cea mai apreciată, citită, cântată. A venit la pachet cu un CD și dacă sunteți afoni muzical, atunci recomand întâi ascultarea cd-ului, măcar prindeți ritmul. Ei, eu scârțâi și după ce am ascultat cântecelele de zeci de ori.

Uneori ascultăm povestea în loc să citim altceva înainte de somn, alteori cere să ascultăm pur și simplu. Și uneori insistă să îi citesc benzile desenate. Vă spun, are mare succes.

Povestea este interactivă, uneori citesc pe voci, mai întreb audiența, a se citi copilul. Este o variantă facilă de a împrieteni copilul cu benzi desenate, dar și cu teatrul radiofonic. Ar fi drăguț să nu se piardă de tot această formă de cultură care pe vremuri era printre puținele modalități de entertainment pentru cei mici. La noi funcționează, chiar dacă are acces și la desenele acestea moderne care acaparează și atrag, are trecere și teatrul radiofonic și poveștile care au prins viață prin actori celebri.

Aveți mai sus câteva fragmente să vă faceți o idee. Povestea este despre prietenie, ajutor, greșeală, iertare, neatenție, înfumurare și viclenie. Condimentată cu toate ingredientele necesare inițierii unei discuții cu copilul despre virtuți, angoase, despre prietenie și empatie.

cu greu mai schimbăm cd-ul să mai ascultăm și altceva

Poate fi o alternativă a poveștii clasice, măcar din când în când.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Știi bancul cu cireșe? Cireșe n-avem, dar…

Ca să mai schimbăm registrul.

Ca mulți dintre cei de vârsta mea, în copilărie am viețuit în primii ani la țară la bunici. Măcar am fost toți frații la aceeași bunici și nu ne-au separat, așa că avem norocul să beneficiem toți de același amintiri comune. La un moment dat în existența mea a apărut cuvântul grădiniță. Bunica hotărâse ea de la sine putere să mergem la grădiniță. Vedeți voi, în vremea aceea, bunica mea avea atât drept de veto cât și decizional. Și în fond, cu cine să se consulte de la 300km distanță? Că nu era ca azi când nu avem încredere în capacitățile decizionale ale bunicilor și orice acțiune se anunță și dezbate imediat telefonic. Atunci, lăsai copilul la bunici și îl mai luai după trei luni, în cel mai fericit caz.

Așa se face că la trei ani m-am trezit la grădiniță în grupa mare. Cum așa? Aveam frați mai mari dintre care unul se pregătea să meargă la școală, doar nu erau să meargă ei în grupa mică. N-am înțeles nici treizeci de ani mai târziu de ce nu am mers fiecare în grupa specifică vârstei? De ce am mers toți în aceeași grupă? Misterul se păstrează.

Mbon, toate bune și frumoase, nu prea. Eram cea mai mică din grupă. Diferențele de la trei la șase ani erau clare și evidente. Ăștia mari știau și să deseneze și să în general orice mai bine decât mine.

Așa se face că într-o zi în scurta experiență cu grădinița, eram toți la mese și desenam tematic. Păi cum altfel, doar nu desenam așa de capul nostru, eram acolo ca să învățăm ceva. Ce învățam, încă încerc să deslușesc, dar asta este altă poveste. Tema era clară: cireșe. Cireșe, auzi tu temă. Cireșele erau fructele alea dulci și roșii sau albe pe care le mâncam direct din copac și nespălate (nu îmi amintesc să fi mâncat vreun fruct spălat în copilărie), dar cum să le desenezi? Era o ceață totală în capul meu. Pare că m-a afectat tare grădinița aia că ceața s-a păstrat multă vreme. De fapt legenda spune că și acum este tot la fel la nivel de tărtăcuță.

M-am uitat în stânga, în dreapta, am rotit ochii prin clasă, toți, dar toți erau concentrați, păreau că știu ce fac. Toți, dar toți știau să deseneze nenorocitele alea de cireșe? Ei bine, eu nu știam. Și cum curajul m-a caracterizat încă de la naștere sau lipsa simțului penibilului, v-am zis, ceața face ravagii, m-am auzit spunând tare, clar și răspicat: dar, eu nu știu să desenez cireșe. Moment în care toată audiența prezentă a izbucnit în râs. Cert e că aveam de mica valeități de comică. Noroc cu educatoarea care mi-a elucidat misterul și a venit lângă mine și mi-a desenat pe foaie două cireșe cu codițe și frunză. Cu ce m-a ajutat? Nu știu că eu tot nu am reușit să învăț să desenez acele fructe, ele doar au răsărit pe foaia din fața mea. Case solved.

Featured

Tot despre coronavirus

Toată lumea scrie, vorbește, citește despre virusul momentului. Am zis că i-am acordat suficientă atenție și să ne mai ocupăm și de altceva, dar ce să vezi, nu m-am putut abține.

Fiind o persoană care citește foarte mult, nu trăiesc doar în lumea cărților, citesc site-uri, bloguri și ce mai citește omul modern chiar dacă nu înțelege ce. Omul, zic.

Pe la începuturi când vuiau televiziunile că românii golesc rafturile, o groază de oameni din on-line scriau cuvinte menite să aducă în țară calm și pace interioară. Mai toate mesajele sunau cam așa: fiți calmi; este o răceală banală; spălați-vă pe mâini; nu faceți provizii, nu are rost. Nu de fapt, nu a zis nici măcar unul fiți calmi, toți au spus nu vă panicați. Sper că sesizați diferența.

Știți cum arată acum toate mesajele și textele scrise în ultimele zile? Păi mi s-a făcut cam teamă; iată lista mea de cumpărături; stați izolați; eu nu mai merg la teatru etc.

Păi pentru unele nu a fost nevoie să faci mare lucru pentru că s-au ocupat autoritățile, iar altele sunt puerile. Hai să fim serioși, toți ne căcăm, evident că ne cumpărăm hârtie igienică. Nu ne trebuie lista altcuiva.

În altă ordine de idei, am ocolit azi cinci farmacii care erau foarte aglomerate până am găsit una cu o coadă mai mică să cumpăr și eu un probiotic. E clar că mai urmează o tură masivă de aprovizionare. Și că tot mi-am amintit de aprovizionare, mă gândeam chiar de tura trecută, că unii posibil să fi făcut cumpărături pentru mai multe familii și nu doar pentru consumul personal. Și chiar dacă ar fi pentru consumul personal și vrea Ghiță să își ia 30kg de făină, să își ia, dacă asta îl face să se liniștească. Mă afectează în acest moment pe mine cu ceva? Stocurile se vor reface, nu avem granițe închise, sunt de toate pentru toți, cel puțin momentan. Am zis ieri și zic și azi, cred că putem fi empatici și toleranți și măcar acum să lăsăm miștocăreala pentru altă dată. Am zis miștocăreală, nu umor, deși nu știu câți mai reușesc să și râdă.

O să fie bine, cel puțin la un moment dat.

Featured

Pe cine afectează închiderea școlilor?

Later Edit: a fost adoptat proiectul „zile libere pentru părinți”, unul dintre părinți poate sta acasă cu copiii mai mici de 12 ani, 18 ani în caz de dizabilități, dacă nu are alternativă, fiind plătit cu 75% din salariul mediu brut pe ziua de muncă

Ar fi fost bine acum să fi fost promulgată legea aceea care dădea dreptul unuia dintre părinți să rămână acasă în situații ca acestea, în care se iau decizii de închidere ale școlilor, grădinițelor, creșelor. Dar, această lege- un vis frumos de altfel, nu există și fiecare trebuie să se descurce cum poate. Mulți patroni nu își pleacă urechea către nevoile reale ale angajaților și nu le oferă alternative în astfel de situații. Știți, angajații sunt acei sclavi ai plantațiilor care sunt utili în a aduce profit companiilor, iar problemele să facă bine să și le țină naibii pentru ei.

Unii au posibilitatea să lucreze de acasă. Un lucru minunat. Dar, să nu ne îmbătăm cu apă rece. Când ai copil care merge la creșă sau la grădiniță, adică este mic de vârstă și cu nevoi mari de atenție, în astfel de situații lucratul de acasă nu poate fi 8h succesive, doar cine nu a încercat, nu știe despre ce vorbesc. A da, există mereu soluții. Singurele care țin copilul ocupat atât de mult sunt ecranele, de la telefon mobil, la televizor, tableta, jocuri etc, altfel îți solicită atenția, lucru care este absolut normal.

Mulți se bazează pe bunici. Cei care au bunici pensionari și cei care au un ajutor în bunici, că nu toată lumea se poate baza pe ei. Mulți nu își permit supraveghetori plătiți sau bone și de unde să scoți pe repede-‘nainte o bonă de încredere? Nu mai avem de mult cultura satului în care să apelăm la alți oameni să ne supravegheze copiii cât noi suntem în treaba noastră. Deci, soluția poate este utilă pentru sănătatea tuturor, dar cum rămâne cu cine stă cu copilul?

Am făcut un mic sondaj în bula mea personală și din zece intervievați:

  • 4 exclusiv cu bunicii
  • 3 lucrează de acasă
  • 2 fac ping-pong între bunici și lucrat de acasă
  • 1 în situație incertă, dacă bunici, dacă ceva concediu

Cum tot apar cazuri noi de persoane cu coronavirus și or să mai apară în zilele ce urmează, situația aceasta cu școlile închise cred că se va prelungi. Cum vor gestiona patronii situația? Te duci cu copilul de 2 ani la muncă și îl expui? Pentru că deși pare greu de crezut, chiar sunt părinți care nu au cu cine să lase copilul.

PS: Acum când nu știi dacă cei cu care interacționezi prin locurile publice sunt sau nu purtători de virus, mai că nu-ți vine să mai mergi prin magazine, nu-i așa? Parcă niște provizii care să te țină departe de supermarket ar fi bune acum, nu? Parcă nu prea își mai are loc miștocăreala, nu?

Featured

Am zis că nu fac și totuși am făcut

Așa am zis, că eu nu gătesc anumite mâncăruri, pe care de altfel le mănânc fără probleme. Așa și cu mucenicii ciorbă, i-am gătit pentru prima oară. Așa arată:

Nu-s ca ai mamei, ai ei sunt mai aromați, parfumați, parcă zeama aia e mai groasă. Am respectat rețeta soră-mii, ea este experta mâncărurilor de acasă, nu răzvrătită ciudată ca mine. Deși preferații mei sunt cei moldovenești (din ăia chiar nu fac), îmi place și zeama asta care se numește generic ciorbă. De fapt visul meu este ca în momente din astea cheie să îmi bată cineva la ușă, cineva, nu nominalizăm și să îmi întindă oala cu mucenici și tava cu din aceia moldovenești. Ei și dacă tot am început, aș putea să deschid ușa și de Crăciun și să primesc sarmale și de Paște să primesc drob și când am poftă ar merge și niște ciorbă de burtă. Cine se bagă?

Una peste alta, sunt gustoși, nu vă înghesuiți, nu vă primesc la masă. Încep în schimb să mă îngrijorez dacă mă apuc să fac și sarmale 🙂

Nu întreb cine ce preferă, știu că toți cei zece cititori ai mei (și aceștia ocazionali) îmi vor răspunde în privat. Să aveți poftă!

Featured

Sf-ul, viața mea

Îmi place ficțiunea, evident 🙂

Îmi plac și cărțile non-ficțiune, evident 🙂

Însă am două cărți SF de suflet și pe care le recomand cu drag. Nu citesc orice SF, citesc doar ce beneficiază de recomandări foarte bune. Am nevoie de cărți SF care să mă smulgă din lumea asta și să mă arunce cu totul în imaginar, să mă captiveze și să mă atragă de să mă facă să nu mai las cartea din mână. Și iată ce mă duce pe acest tărâm fermecat:

  1. Dune. M-a fermecat acum mulți ani. Îmi povestise cineva despre ea. Mi se părea SF de-a dreptul ce povestea acolo. Ce baroni, ce distrai, ce vierme de nisip, ce lume? Ce? Ce e asta? Am zis în gândul meu. Asta doar până am ajuns să pun mâna pe carte și ce să vezi, abia am mai luat-o pe urmă de pe ea. Îmi place când sunt inventate/găsite/readuse la viață, nici nu contează cum, important este că eu n-am mai auzit de ele până în acel moment, cuvinte, lumi, planete, denumiri, tot pachetul, v-ați prins. Dune crează o lume fascinantă, cu conflicte inter-umane, ca la orice casă mare, cu puțină vrăjitorie, cu ambiție, curaj și determinare. Pe măsură ce rândurile curg, ești acolo, vezi cu ochii minții și nisipul și viermele uriaș și mirodenia și costumațiile purtate. Totul pare atât de viu și de ‘întâmplabil’. Scrisă de Frank Herbert in 1965, Dune are încă 5 continuari foarte bune, evident topul cărților fiind prima, așa cum se întâmplă de obicei când sunt serii. Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1984 și este un film foarte bun și bine realizat pentru vremurile de atunci, chiar dacă efectele de care se bucură industria cinematografică nu erau atât de avansate ca astăzi. Încă mai poate concura cu multe filme făcute în zilele noastre integral sau aproape integral pe calculator. Filmul a beneficiat de ecranizare recentă, cu efecte mai bune, însă eu merg tot pe varianta din ’84, măcar așa de dragul autenticității. De regulă nu recomand filmele cărților pe care le citesc pentru că de cele mai multe ori, așteptările mele fiind mari, mai ales atunci când și cartea este foarte bună și dezamăgirea este pe măsură. Ei, însă nu este vorba și la Dune. Este un film bine ecranizat raportandu-ne la vremurile respective.
  2. Jocurile foamei. Este un alt SF drag sufletului meu. Carte scrisă de autoarea americană Suzanne Collins, cred că toată lumea știe deja despre ce vorbesc. Cei care nu au citit cartea, au vazut cu certitudine filmul. Foarte bun și filmul, însă nu bate cartea sub nicio formă. Emoția, așteptarea, dezamăgirea pe care ți le redau cartea, nu se regăsesc la nivelul acesta în film. Normal că atunci când am pus mâna pe carte nu am mai lăsat-o să respire. Nici pe ea, dar nici pe mine. Este atât de captivantă încât iți dorești să afli cât mai multe și cât mai repede, iar dezamagirea sfârșitului este imensă. In Jocurile foamei am găsit atatea corespondențe în realitatea noastră încât n-am putut să nu gândesc: dar, dacă…

Este fascinant cum cineva, o minte a reusit să gândească, să detalieze o întreagă carte în jurul unor adolescenți, cu multe scene dramatice și totuși să te facă să nu simți oroarea aceea că a plasat niște copii practic în război. Altfel de război față de ce avem în realitatea noastră, dar tot război. Și nu doar atât, să ii transforme în criminali și nici să nu oripileze cu treaba asta. Merită citită, nu o ocoliți dacă nu ați reușit până acum să o citiți. Este o carte vie, cruntă, captivantă.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

De ziua ta mămico…

Încerc să scot din mine două cuvinte. Nu vor să iasă, se încăpățânează și se rostogolesc înapoi înăuntrul meu. Dar, până la final îți promit că se vor așterne fromos pe rând.

Prima oară când au ieșit din mine, eram în fața copilului. Îmi doream atât de tare să verbalizez ce simțeam, că mi se usca gâtul de fiecare dată. Sunt doar două cuvinte, ce naiba, nu este capătul lumii, mă apostrofam de fiecare dată. Așa că într-o zi am deschis gura și deși repetasem suficient în minte, gâtul meu a scos un sunet chinuit. A urcat un te până la vestibulul bucal unde s-a spart în zeci de bucățele plesnindu-mi cerul gurii zgomotos. Am tras adânc aer în piept și m-am încăpățânat să-mi iasă, deși era mai ușor și mai tentant să fug și să scap. Cu greu și gâjâit, abia perceptibil a ieșit un te iubește mama care nu a tulburat în niciun fel liniștea zilei, iar copilul nu a avut nicio reacție.

A trecut o vreme, am lăsat mintea să asimileze informația și când am știut că-mi pot rupe barierele, am reluat, am zis în forță și nu m-am mai oprit: te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc. Te iubesc om mic și drag.

Nu mi-a fost ușor. A fost greu, dar a meritat. Am câștigat o bătălie din eu cu mine, eu cu trecutul, eu cu lumea. Și bătălia asta este frumoasă.

Vezi tu, dragă mama, am făcut această introducere mult prea lungă pentru a înțelege o fărâmă din mine. Pentru a înțelege eu, pentru că este întâi de toate despre mine, apoi despre noi și la final despre tine.

Am căutat febril să fiu diferită de tine, când eu sunt ca tine. Sunt femeie, sunt soție, sunt mamă. Sunt tu. Tu m-ai purtat în pântece nouă luni deși puteai să nu o faci. Tu m-ai născut în viață deși puteai să nu o faci. Tu m-ai crescut deși puteai să mă abandonezi. Și probabil că tu m-ai și iubit.

Pentru toate îți mulțumesc și pentru toate celelalte, te iert pe tine, ca să mă iert pe mine. Și toate mă fac pe mine să fiu varianta cea mai bună a mea.

Dragă mamă, nu îți cer nimic, nici să mă iubești, nici să îmi spui că mă iubești, nici să mă sprijini, nici să fii prezentă în viața mea. Astăzi vreau doar să aștern frumos pe rând….

…dragă mamă, te iubesc!

Featured

De ce sunt utile poveștile vindecătoare?

În ultima vreme apar tot mai des pe piața cărților pentru copiii, aceste povești care au menirea de a-i ajuta pe cei mici să depășească unele dificultăți pe care le au.

A ajuns în atenția noastră de Crăciun, cartea de mai jos care se numește Întâmplări vindecătoare, iar faptul că are și autori români, nu poate decât să mă bucure și mai mult.

Cartea are opt povești minunate, aveți mai jos cuprinsul ca să vă faceți o idee. Tratează diverse teme de la încrederea în sine, la teama de spălare pe cap. Fiecare poveste este frumos ilustrată, unele sunt foarte amuzante. Preferata noastră este O poveste de spălat pe cap, iar personajul preferat este domnul Păduchiosso . Am râs și ne-am distrat tare cu această poveste, m-am maimuțărit și am exagerat-o mult, lucru care a adus mult râs.

Copiii mici își pierd repede interesul, pentru că poveștile au o întindere generoasă. Așa că la doi-trei ani e posibil să nu le accepte, însă de la cinci ani în sus, merg de minune. Mai ales că pe măsură ce cresc, copiii dezvoltă temeri mai mult decât atunci când sunt mititei. Cartea merge de minune și pentru vârsta de 8 ani, 10, chiar 12 ani și oricând este nevoie. O recomand cu căldură pentru pitici, bunici, mame și mai ales pentru tați, au și ei în carte o poveste cu dedicație.

Îmi place că este o carte care nu se ferește de cuvinte și expresii cu greutate, pe unele, mulți dintre noi nu știm să le folosim, cunosc eu câțiva adulți drept exemplu. Așa că te iubesc, iartă-mă, mulțumesc, îți promit, prind voce în aceste povești vindecătoare și cu mesaje puternice. Îmi doresc să devină o lectură și pentru părinți, este extrem de educativă pentru cei mari, pe cât este de vindecătoare este pentru cei mici.

fragment din povestea noastră preferată