Featured

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Featured

Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com
Featured

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Featured

Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com
Featured

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Featured

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Featured

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com
Featured

Am citit: Pulbere neagră- Eugen Ovidiu Chirovici

Fac ce fac și mă întorc la thriller ca la un vechi prieten.

Dacă fac abstracție de numele autorului, am impresia că această carte are un autor american care își cunoaște foarte bine regiunile pentru că detaliile meșteșugite în cuvinte sunt credibile și palpabile.

Pulbere neagră este o ficțiune bine conturată, chiar dacă mie personal îmi plac mai mult thriller-urile mai aproape de realitate decât de ficțiune, iar această carte are menirea de a plia o parte a rațiunii. Au fost câteva momente în care m-am întrebat dacă este mai mult thriller sau mai mult de groază, dar  o groază mai ușoară.

Acțiunea cărții se împarte în două spații temporale – cel al copilăriei și cel al maturității. M-a prins mai tare partea a doua, în care toți erau adulți. Nu sunt mare fană a cărților cu impact puternic emoțional în care autori sunt copiii. Excepție face Jocurile foamei, chiar dacă și acolo am avut reținerile mele, este foarte dinamic scrisă cartea aceea.

Mi-a plăcut incursiunea istorică în poveste. Chiar dacă acțiunea începe în anul 1955 când protagoniștii cărții erau copii iar vânătoarea de comuniști în Statele Unite ale Americii devenise sport național, dacă nu chiar isterie, pe parcursul poveștii au loc întoarceri în timp având menirea de a rezolva misterul. Așa se face că protagoniștii rămași în poveste accesează informații din 1923, apoi merg mai departe la indieni și cultura lor despre viață și moarte.

Recunosc că au fost câteva momente în care m-am gândit dacă totuși poate fi real, acesta este cel mai clar exemplu pentru o carte bine scrisă și bine documentată. Măi, dar dacă chiar așa o fi!?

Ce o fi, ce nu o fi aflați doar citind cartea.

Cărțile mele de suflet scrise de Eugen Ovidiu Chirovici rămân Cartea oglinzilor și Cartea secretelor despre care am mai scris pe aici.

În final las un fragment din carte ce pare a fi cu dedicație către Raymond Chandler:

Bețivul esteb o viețuitoare mai complexă decât pare, iar familia acestei specii cuprinde tot soiul de rase pe care zoologii și alți băieți deștepți nu le-au studiat suficient.

Există bețivul trist și sărac, mereu în căutarea unui chilipir și mereu cu o poveste lacrimogenă în buzunarul de la spate, pe care este dispus să o vândă fraierilor pentru câteva pahare. […]

Apoi mai avem bețivul demn, care de fapt nu e bețiv, dar are o problemă în seara aia, mereu alta, are un prilej fie să sărbătorească, fie să uite o grozăvie pe care tocmai a trăit-o. […]

Mai este și bețivul cu stil, vessel, prietenos, Băiatul de Zahăr, guraliv și inimos, sufletul petrecerii, un soi de bufon al crâșmelor care ar merita închiriat cu ziua precum clovnii la petrecerea copiilor. […]

Prin baruri de tipul celui de la Mardi’s întâlnești cea mai rară rasă de bețiv, bețivul din lumea bună, trecut pe la cure de dezalcoolizare în clinici scumpe și disctrete, despre care puțină lume știe unde sunt situate pe hartă. […]

Featured

Avem amintiri total diferite deși am trăit aceleași lucruri

Am mai zis pe aici că eu mai am un frate și o soră, toți mai bătrâni  mari decât mine. Până ne-am separat și am plecat care încotro noi am trăit absolut împreună. Părinții nu ne-au despărțit ducându-ne pe fiecare pe la cate o pereche de bunici, cum am mai auzit povești prin jurul meu. Noi am fost împreună la aceeași bunici, împreună înapoi acasă în același timp. Am fost împreună în aceleași năzbâtii și am fost toți prezenți la aceleași întâmplări, chiar dacă nu toți eram protagoniști. Ați înțeles, o familie mare și unită, nu mai zic de fericită, exact ca pe rețelele de socializare.

Cu toate acestea acum la bătrânețe maturitate am observat că avem amintiri diferite ale momentelor comune, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm serios dacă nu cumva undeva pe parcursul creșterii am fost schimbați cu alți copii care au alte amintiri. Sau dacă noi am trăit toți împreună așa cum tot suținem.

Mi-a luat ceva să înțeleg că fiecare percepe realitatea în modul propriu și că ce este important pentru mine nu este important și pentru celălalt. Nevoile noastre sunt diferite pentru că noi ca indivizi suntem unici și atunci reținem ce avem noi nevoie.

Alt aspect care mi s-a părut interesant și pe care l-am aflat cu ajutorul neuroștiinței este acela că ori de câte ori creierul nostru accesează sertărașul amintirilor mai scindează puțin din ele la fiecare reamintire.

Acesta a fost momentul în care în capul meu s-a făcut lumină.

Da, avem amintiri aparent diferite pentru că ori de câte ori fiecare dintre noi a accesat o amintire de atunci fie în scopul reamintirii personale, fie în scopul împărtășirii către cei din jur, creierul a mai modificat-o puțin.

Și așa ajungem în stadiul în care ne întrebăm dacă sigur am copilărit și crescut împreună. Bine, nu eu neapărat, dar ceilalți care sunt mai aproape de pensionare și își fac griji că se selinizează. Acum nu mai este cazul, suntem bine.

Dacă vă interesează subiectul și vreți să aflați mai multe, să știți că pe mindarchitect.ro detaliază ceva mai bine decât am făcut-o eu în câteva rânduri.

children sitting on floor playing with cardboards
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com
Featured

Evoluția este dușmanul unei relații

Spunea Domnica Petrovai la unul dintre seminarele la care am avut ocazia să particip și eu că bărbatul care iubește tot timpul va merge după femeia pe care o iubește. Frumos spus și pe undeva este și adevărat că doar Domnica are multă experiență în lucrul cu oamenii și cu cuplul. Teoria aceasta este probată și de mine și am văzut cum unul dintre parteneri îl urmează pe celălalt pe drumul evoluției.

Însă eu mai am și alte teorii din spațiul meu privat-extins în urma a ceea ce am văzut, observat și constat eu de-a lungul timpului. Evident eu nu am niciun fel de experiență în lucrul cu oamenii și nici nu am pregătire în domeniul terapiei, însă eu nu fac terapie aici, doar expun niște fapte pe care le-am observat.

Am cunoscut la un moment dat un cuplu în care ea avea un job mai bun din punct de vedere al educației. El era ceva muncitor liber profesionist sau cu propria firmă, ceva de genul acesta, însă cu mai puțină școală. Ea își dorea mai mult și de la relație și de la evoluție, iar el era mulțumit. Când ea a început să studieze, să reia școala pentru a evolua profesional, el a rămas pe loc. mie mi-a dat impresia că ea a evoluat, el nu, iar ea și-a dorit lângă ea o persoană măcar la fel de evoluată ca și ea, dacă nu chiar mai evoluată. Ceea ce în final a și căutat și cel puțin aparent a și găsit pentru că acel cuplu inițial din el și ea s-a destrămat. Surpinzător este că el nu a prevăzut ce urma să se întâmple cu toate că din ce știu eu, ea l-a pus în temă de-a lungul timpului, însă el se pare că nu a auzit. În final s-au despărțit și fiecae și-a reluat viața separat.

Am expus această poveste pentru că am în bula mea am mai multe exemple din acestea. Și de-a lungul timpului eu am rămas cu impresia că un bărbat mereu va accepta lângă el o femeie care este cu un palier-două mai jos decât el din punct de vedere al evoluției, mai ales că femeia are tendința de a se ține după bărbat chiar dacă nu îl ajunge din urmă. Pe când o femeie care reușește să evolueze își dorește să aibă cu cine să împartă evoluția aceea, să fie înțeleasă. Poate greșesc, dar așa văd eu lucruile în jurul meu.

Când spun evoluție nu mă refer la cine aduce cei mai mulți bani și cine are cea mai bombastică titulatură, nici măcar cine are cele mai multe școli finalizate. Evoluția vine din faptul că unul își dorește lucruri diferite, iar celălalt stagnează și nu se urnește din loc. În cazul cuplului mai sus menționat, ea a reluat studiile, a mers la școală, a învățat ceva nou, poate și-a schimbat limbajul, a devenit mai îngrijit. El rămânând pe loc nu s-a îngrijit de limbajul pe care îl folosea, lucru care pe ea a ajuns să o deranjeze. Și acesta este doar un exemplu de evoluție diferită. Nu cred că era necesar că dacă unul a reluat studiile și celălalt să facă la fel mai ales dacă este mulțumit sau pasionat de munca pe care o prestează, însă cred că este necesar să te preocupi de evoluție. Da, observ că părtenerul meu nu (mai) înjură ca la ușa cortului, ok înseamnă că și eu pot să fac asta. Este un exemplu de evoluție.

Evoluția este dușmanul cuplului când cuplul nu este dinamic. Când bălăceala în propriul confort devine dușman.

Eu am crescut pe modelul am făcut o școală, am un job (același până la pensie), am copil, am o vârstă și nu îmi mai trebuie nimic. Nu am pasiuni, nu le caut, nu am ce să dezvolt și nu mai am chef să fac nimic așa undeva cam de pe la 30 de ani. Am urât modelul ăsta, mi-am dorit să mă detașez de el, eu cred că poți face schimbări și după 30 de ani, dar și după 40, parcă atunci îți vine mai tare cheful de a schimba ceva că începi să conștientizezi că te îndrepți spre un final. Eu am pornit acest blog după vârsta de 30 ani și a fost o mare provocare pentru că a trebuit să lupt intens eu cu mine pentru a-mi depăși unele frici. Tot după 30 de ani am accesat niște cursuri și intenționez ca în viitor să mă înscriu la un master. Pe lângă toate acestea nu am terminat cu evoluția pentru că în ultima vreme sunt foarte preocupată să mă înțeleg și să rezolv ce s-a stricat de-a lungul timpului și citesc mult pe partea de dezvoltare personală, psihanaliză și neuroștiință. Sunt atât de absorbită de aceste subiecte și de îmbunătățirea calității vieții încât turui tot timpul despre ce mai descopăr. Dar eu da, sunt ascultată și evoluția se realizează în doi. Pentru că avem nevoie de perspective noi atât individual cât și la nivel de cuplu.

Vă doresc să evoluați la unison.

leaf evolution environment flora
Photo by Olha Ruskykh on Pexels.com
Featured

Am citit: Asasinarea lui Tutankhamon – James Patterson & Martin Dugard

Egiptul a fost dintotdeauna o zonă de interes constant pentru lumea întreagă. A inspirat cărți, filme, articole de ziar, seriale tv, povești care mai de care mai siropoase sau antrenante prin firul narativ.

Cert este că nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat și cum s-au desfășurat lucrurile în vremea faraonilor. Știm doar ce ne arată unii sau alții prin prisma propriei realități. Căci asta este de fapt, realitatea este a fiecăruia așa cum și-o construiește.

Tutankhamon a prezentat un interes aparte față de toți ceilalți faraoni în primul rând pentru că mormântul său din Valea regilor – loc consacrat pentru descoperirea de morminte ale faraonilor și ale soțiilor acestora ori persoane cu rang din lumea Egiptului antic – a fost găsit foarte târziu. În al doilea rând nu avea un mormânt demn de un faraon. Era mult mai mic și mult mai puțin impozant și cumva a rezistat jefuitorilor de morminte. Chiar a fost un mormânt nedeschis niciodată din momentul în care regele Tut a fost așezat și până la descoperirea lui Howard Carter din 1925.

Cei doi autori ai cărții de față împletesc povestea realistă, istoria cu povestea fantastică pentru a da naștere unui roman care fascinează, care este ușor de citit și care prezintă istoria fără a încărca memoria cu date pe care și așa nu le putem reține.

Este interesant că după enorm de multă muncă, scanări moderne ale mumiei îmbălsămate cu mii de ani înaintea erei noastre, știința modernă nu a putut spune cu exactitate ce s-a întâmplat cu copilul, adolescentul, regele Tutankhamon.

Faraonii și figurile de vază ale acelor vremuri trăiau într-o lume plină de nesiguranță. Comploturile erau la tot pasul, oamenii mureau otrăviți chiar de cătrei cei în care ar fi trebuit să aibă cea mai multă încredere. Accidente bizare erau comune printre decese ori chiar declarații fățișe și sângeroase de război.

Tutankhamon a devenit rege la vârsta de 9 ani când a rămas orfan de tată fiind nevoit  să îi succeadă la tron, iar la vârsta de 18 ani când era încă un copil și era chiar adolescent a fost îngropat nelăsând niciun moștenitor în viață în urma sa care să îl urmeze la tron.

Cartea are acest dar minunat de a menține interesul prezentând și frământarea și dezamăgirea lui Carter care își dorea foarte tare să descopere acest mormânt despre care se zvoneau lucruri, dar nu se știa nimic sigur, dar arătând și o parte din istoria Egiptului antic, despre viața faraonilor, despre traiul lor, desfrânarea în care trăiau, ori chiar ideologiile pe care le aveau și le puneau în practică în ciuda opozanților.

Citiți, este o carte fascinantă cu un final plin de supoziții. Credem că Tutankhamon ar fi pățit una sau alta. Poate o infecție, ori o lovitură la cap, poate omucidere ori un accident stupid. Poate un complot sau pură neglijență.

Featured

De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Featured

Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…

Featured

Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com
Featured

La mulți ani copile!

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp m-aș întoarce în copilăria mea. În zilele friguroase de iarnă când mă jucam afară cu frații și cu vecinii până se făcea noapte și mai vedeam pe unde merg doar pentru că lucea zăpada sub lumina becurilor de pe stradă.

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp aș alege ziua în care mă jucam cu sora mea în curte de-a gătitul când făceam sarmale din noroi în frunze de viță pe care ni le dădea tata și ne arăta cum să împăturim sarmalele.

M-aș întoarce în toate momentele fericite din copilărie să le retrăiesc  pe viu nu doar cu ochii minții și să mă încarc cu toată energia momentelor bune. Să mă însoțească pe parcursul vieții să îmi țină de cald când îmi este frig.

Nu am nevoie de de o super putere pentru a revedea momentele fericite din viața de adult. Ele sunt aici cu mine și le văd cu ochii minții ori de câte ori îmi este dor.

Copilăria nu este nicicum cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia. Este chiar cea mai grea. Nu înțelegem copiii, nu știm prin ce trec, nici ei nu înțeleg și ne este greu să le acceptăm trăirile și emoțiile. Clar nu are cum să le fie ușor, așa cum nici nouă nu ne-a fost pe vremea când ai noștri nu aveau nici măcar idee cum să facă să ne înțeleagă în loc de a se strădui să fim obedienți.

Copilului din interiorul meu îi doresc  o zi senină ca o dimineață de primăvară proaspăt înverzită. Să se simtă azi iubit și îmbrățișat așa cum nu a fost în atât de multe ocazii.

Copilului meu mic îi doresc să se simtă tot timpul în siguranță, iubit și să își amintească cu drag de copilăria proprie iar temerile și eșecurile să știe că îi întăresc caracterul.

Copiilor din jur le doresc să râdă când le este ușor, dar să râdă și când le este greu. Să fie convinși că va veni o zi în care le va fi mai ușor și greul va fi trecut în mare parte.

Copiilor mari care țin înăuntrul lor pui mici ce așteaptă să fie recunoscuți, văzuți și auziți să se reîndrăgostească de copiii din ei și să le ofere o înghețată, un zâmbet și o îmbrățișare pentru că merită și cu siguranță au nevoie.

Copilul meu azi va primi o îmbrățișare la prima oră, o înghețată bună, câte un pupic de la oamenii mei dragi și mult râs.

Ai voștri ce primesc astăzi?

happy children playing with pink feathers in street near building
Photo by Ben Mack on Pexels.com
Featured

Am citit: Endal – Allen& Sandra Parton

Endal este o poveste reală, o povestire, o înșiruiure a propriilor trăiri, emoții, sentimente care vin la pachet cu deznădejde și furie, toleranță și acceptare. Este povestea srisă de soții Allen și Sandra Parton in memoriam labradorului lor Endal, cel care avea să le aducă speranță și să le schimbe viața în bine.

Povestea nu este doar despre și pentru câine deși reprezintă o componentă majoră, însă este și o poveste sinceră și sensibilă despre viață și greutățile ei.

De data aceasta voi face ceva ce nu fac de regulă, însă nefiind vorba de o ficțiune voi detalia puțin din poveste care este foarte cunoscută, cel puțin în Marea Britanie.

Povestea începe când Allen suferă o puternică traumă craniană în timp ce se afla în misiune în războiul din Golf. Din acel punct viața i se schimbă dramatic și nu în bine în prima fază și pentru mulți ani. Sunt convinsă că mulți dintre cei care trec prin accidente care îi lasă traumatizați fizic pe viață trec prin stările prin care a trecut Allen de la furie la tentativă de suicid. De la deznădejde la ură față de cei apropiați. Sunt stări extrem de greu de gestionat pentru cei din jur, lucru pe care îl confirmă și Sandra, soția acestuia.

Ce a mânat-o pe ea în lupta aceasta în a-și ajuta soțul în condițiile în care multe altele ar fi cedat și ar fi plecat, doar ea știe. Cum a reușit să treacă peste propriile temeri, anxietate și depresie pentru a-și îngriji soțul invalid care refuza să creadă că așa va fi pentru tot restul vieții este iarăși ceva greu de crezut.

Accidentul lui Allen a afectat propria lui viață, viața soției sale, a copiilor, a prietenilor, le-a fost afectată viața socială, cea profesională, iar cea de familie este lesne de înțeles. Am apreciat foarte mult la ei faptul că știau să ceară ajutor. Că au apelat la organizații, fundații și chiar și ei au făcut voluntariat, lucru care le-a adus schimbarea în bine.

Endal era cățelul aflat la organizația canină în dresaj pentru persoanele cu dizabilități și el a fost cel care l-a ales pe Allen și nu invers. Din momentul în care cei doi au început să coexiste viața lui Allen s-a schimbat simțitor pe toate planurile iar Endal a devenit o mică vedetă în Marea Britanie.

Citiți povestea aceasta, este impresionantă, dar și dură prin simplitatea faptelor prezentate. Nu are artificii literare, însă este coerentă și scrisă în tandem de către cei doi soți.

Am apreciat franchețea cu care își dezvăluie sentimentele lumii întregi. Îmi închiupui că nu este ușor să vezi ură în ochii partenereului și apoi să scrii lucrul acesta cu sinceritate într-o carte ce va depăși granițele țării.

La finalul cărții Endal își încheie misiunea față de Allen, se pensionează  însă nu înainte de a-și pregăti un nou succesor care să aibă grijă de stăpânul său așa cum și el ar fi avut dacă ar mai fi trăit.

Featured

Cine folosește roșia pe post de fruct și nu de legumă? Și încă una cu mașini.

Chiar am curiozitatea aceasta: câți dintre voi care spun mamă ce aș mânca un fruct se gândesc la roșie? Eu una nu. De altfel eu nici măcar nu pot mânca roșia fără sare și nu o pun niciodată în coșul cu fructe, o așez mereu lângă castravete, ardei gras sau ceapă verde, asezonate cu puțină brânză.

Roșia este o plantă din familia solanaceae apropiată de tutun, ardei, cartof, vânătă. Acum, ce anume din toate cele enumerate sunt fructe de roșia a tras lozul acesta necâștigător?

Conform Wikipedia roșia este din punct de vedere botanic un fruct și cu această informație reținută dar ignorată Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis în anul 1893 să o treacă la legume pentru colecta taxelor vamale. În anul 2001 Uniunea Europeană (zău ce de treabă au și oamenii ăștia) au decis oficial că roșia este fruct și nu legumă. Na, ce mai poți zice!

Eu pun roșia în ciorbă, în paste, în salată nu mai zic. Pe platou cu slană și ceapă verde se simte chiar răsfățată. La piață este lângă legume, la supermarket este la raionul cu legume. Pe niciunde nu este la fructe și se pare că nu vrea nimeni să o integreze într-o salată cu fructe. Dar, nu este politically correct să îi tot spunem legumă, legumă când ea urlă din toate semințele alea necoapte și verzi cum apare pe tarabe că este fruct.

Era să uit ce bine merge fructul ăsta necopt la murături. Niciun alt fruct nu este așa gustos murat cum este roșia necoaptă. Care culmea că își schimbă și numele din roșie în gogonea, ceea ce clar este altceva.

Tot din categoria când n-am treabă să îmi fac OMS s-a gândit să propună ca în orașele aglomerate mașinile să ruleze cu legendara viteză de 30 km/h pentru că astfel nu mai mor tinerii și copiii (de adulți și vârstnici nu a zis nimic, pesemne adulții singurii care mai și contribuie cu forță fizică și intelectuală sunt dispensabili) și la această viteză se salvează toate viețile care altfel ar trece în neființă din neglijență.

Ăștia de la OMS ar trebui să cunoască Bucureștiul. După ce stai mai bine de o oră în coloană oriunde ai merge în acest oraș și nu te miști cu mai mult de 5 km/h atunci propunerea lor li s-ar părea hilară. Da, viteza trebuie reglementată, însă nu la nivel de mers pe jos. Și nu, nu viteza este principalul factor în cazul accidentelor, ci lipsa reacțiilor, lispa educației rutiere, lipsa bunului simț. Hai că știm cu toți, doar în România toate acestea dau pe dinafară.

Și nu uitați, roșia merge de minune tăiată cubulețe mai mari, asezonată cu sare și piper, stropită cu ceva ulei măslinos și întins în zeama aia cu un colțuc de pâine proaspătă. Dacă ăia de la OMS ar cunoaște asemenea taine, nici aberații n-ar mai gândi și ar propune roșia să fie legumă că-i o chestiune serioasă pentru care necesită să plătim niște oameni care să decidă ce și cum.

photo of person holding cherry tomato
Photo by Dương Nhân on Pexels.com
Featured

Mi-a fost dor de înghețată!

A fost o vreme în viața aceasta în care căutam griji când nu le aveam la acel nivel și când consideram că trebuie să merg cu valul și să mă plâng de orice și cât mai vocal. Să fiu cea mai amărâtă, cea cu mai multe probleme, cea căreia i se întâmplă necazuri. Universul nu îmi era prieten deși dorea să îmi fie. Apoi a venit o vreme când am scuturat cojoacele acestea de pe mine și mi-am dorit drept prieten un univers întreg.

În această viață a mea care era puțin altfel și mai puțin mulțumitoare călătoream destul de mult. A fost o vreme de vreo zece ani în care an de an cel puțin o dată intram în Sibiu. Pe vremuri ca să ieși din țară pe la Arad treceai direct prin inima Sibiului. Cum să nu te oprești când practic te invita măcar cinci minute să respiri aerul din Piața Mare.

Îmi plăcea când tranzitam Sibiul noaptea. Era liniște și pustiu și în drumul nostru era un mic fast food deschis non stop unde vindeau cel mai mare șnițel pe care l-am văzut eu în interiorul unei chifle. Și era bun cum nu mai mâncasem până atunci. Nici șnițelul de la mama de acasă nu era așa bun ca acela. Între timp bodega aceea se numește altfel, nu știu dacă mai este deschisă non stop și nici nu mai am motive să tranzitez Sibiul atât de mult.

Însă cel și cel mai mult mi-a fost dor de înghețata din Sibiu. Am descoperit-o în centrul vechi acum mai bine de zece ani. Acea înghețată la dozator în cornet crocant din napolitană. Era înghețată și în București la dozator, însă rar era gustoasă. Și în afară de combinația vanilie-ciocolată altceva nu prea gustau papilele mele. Pe când în Sibiu am descoperit o gamă largă și variată de arome și culori. Eu sunt mai mult genul vanilie dacă nu se poate cu fructe și în ultimă instanță ciocolată. În Sibiu am avut ocazia să gust și să testez diferite arome de la mere verzi la frăguțe, de la fructe de pădure la zmeură. Înghețata sățioasă, cremoasă, aromată și rece. Cu dorul acesta pe limbă am mers recent într-o vizită scurtă până în Sibiu. Mizam pe căldura de afară ca să fiu sigură că găsesc dozatoarele cu înghețată în Piața Mare. Mere verzi și frăguțe a fost combinația câștigătoare. A fost suficient de rece cât să nu curgă în șiroaie pe cornet de cât de cald era afară. A fost suficient de răcoritoare încât să îmi amintească de înghețata pe care o mâncam aproape zilnic acum mai bine de zece ani în Sibiu pe vremea când era capitală cultural-europeană.

Chiar mă gândeam că dacă aș fi eu responsabilă de promovarea unui oraș cu înghețata aș începe. M-aș asigura că la mine în oraș sunt cele mai bune sortimente de înghețată din lume, cele mai diversificate, cele mai colorate, cele mai cremoase și aș face din localitate orașul înghețatei în orice anotimp. Vara să se topească de la căldură iar iarna să o vând caldă în pahare biodegradabile.

înghețată cu mere verzi și frăguțe
Featured

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Am citit: Verdictul plumbului – Michael Connelly

Și iată că am revenit la thriller, una dintre plăcerile mele nevinovate. Nu este la fel de intens ca Fata din tren sau ca Pacienta tăcută, nici măcar ca Credem-ă când mint, însă are câteva elemente pe care eu le iubesc atât în cărți cât și în filme: avocați, anchete, procese și sunt cucerită. Din păcate m-am documentat abia când am terminat cartea și am aflat că este o serie întreagă numită generic Mickey Haller și eu am citit fix a doua carte din serie. Nu mi-a încurcat lectura cu nimic, se reiau unele informații și nu m-am simțit ca picată în subiect, însă mi-a plăcut atât de mult că aș fi vrut parcă să încep cu începutul. Cu toate că pe de altă parte au început să nu îmi mai placă seriile, la fel ca și serialele mă prind prea tare și mă forțez prea greu să rămân ancorată aici în realitate și nu între pagini.

În caz că interesează pe cineva și se apucă de seria Mickey Haller las aici toate titlurile pe care le-am găsit eu: Avocatul din Limuzină, Verdictul Plumbului, Până la capăt, The Fifth Withness, The Gods of Guilt și Jocul de domino, toate sub autorul Michael Connelly.

Avocatul din limuzină a beneficiat de ecranizare în 2011 cu Matthew McConaughey în rolul principal. Acum oscilez dacă să citesc cartea sau să văd totuși filmul.

Cartea de față pornește ca temă principală de dezbatere un procesc cu o acuzație de dublă omucidere și suprinzător povestea se răsucește în așa fel încât procesul nu mai este pion principal pentru că apar alte situații mai incitante.

Mi-au plăcut răsturnările de situație fără să fie prea multe, fără să mă facă să simt povestea ca fiind trasă de păr, fără să lungească fără rost doar ca să iasă un număr de pagini. Pe de altă parte nu este o carte wow, nu te ține cu sufletul la gură, este destul de cumințică, însă este relaxantă și ușor de citit. Vă doresc o săptămână ușoară fără verdicte greu de digerat.

Featured

Mia are picioarele răcite – Stephanie Schneider & Astrid Henn

Ați auzit de picioare răcite? Eu mi-am imaginat că poate strănută sau le curge nasul când am văzut pe copertă o fetiță cu picioarele legate cu șosete ca să le ajute să se facă bine.

De fapt cartea aceasta scrisă pentru copii este despre o suferință emoțională transpusă într-una fizică. Acum să ridice mâna cine n-a auzit de la un pui mic mami mă doare burta fără să fie o durere fizică reală? Eu am auzit și încă aud și știu sigur că durerea de burtă are cauze emoționale mai ales când sunt anunțată și pe o anumită tonalitate.

În continuare am să spun o răutate și cred (sper) că este prima pe care o scriu când vorbesc de cărți, de regulă aleg să scriu doar despre ce mi-a plăcut pentru că știu că pot influența pozitiv. Prefer să nu spun ce nu îmi place în cărți fie că sunt pentru cei mici sau pentru cei mari pentru că este părerea mea personală și oamenii în general percep diferit așa că las negativul doar pentru mine și recenzez doar pozitiv. Însă aici vreau să spun ce nu mi-a plăcut deși este posibil ca doar eu să văd asta: nu îmi plac desenele. Pentru mine vizualul este foarte important, iar în această carte personajele îmi par ca după boală cu cearcăne sub ochi și pielea palidă.

Altfel spus, Mia este o fetiță care își dorește să se împrietenească cu o colegă nouă de grădiniță însă pentru acest lucru mai întâi trebuie să își depășească timiditatea, lucru care nu este deloc ușor. Universul însă are grijă să o plaseze în proximitatea colegei de grădiniță dându-i astfel șansa să se împrietenească cu aceasta. Însă până acolo mai întâi trebuie să își gestioneze sentimentele care îi apar în urma frustrării. Să rezolve singură problema picioarelor bolnave când mama nu îi ia în seamă plângerile. Să se deschidă atunci când mama întreabă care este cauza reală a îmbolnăvirilor de picioare. Greu vă spun mai ales pentru o vârstă atât de mică. Mai ales când imaginația mai mult te încurcă decât să te ajute.

Vă doresc picioare ne-răcite, pantofi pe măsură și șosete vesele să aveți.

Featured

Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Ostropel la 30 de ani

Eu provin. Nu, nu am început bine. Eu sunt bucureșteancă, nu provin de nicăieri. Dar cum nu m-am materializat singură în această lume am ales din nu știu ce motive o familie modestă dintr-o zonă geografică numită generic Moldova. Acum ca să ne dăm politically corecți, zona bate în Muntenia, este dincoace de Milcov și este bine știut doar că Moldova începe doar de la Milcov, posibil chiar de pe celălalt mal al Milcovului, nu de pe ăst mal. Cum ar zice jumătate din olteni, moldoveni și un sfert din ardeleni: din Muntenia!

Acum că am lămurit acest aspect și nu am lăsat loc interpretărilor o să vă spun despre un fel de mâncare moștenit de acolo de dincoace de Milcov și adus la București. Nu a beneficiat de bucureștenizare că din ce știu eu nu a depășit granițele bucătăriei noastre de acasă pentru că nimeni nu l-a preluat. O să vedeți că nu ai cum să apreciezi pancreatită în stare pură. Mai întâi o să vă fac greață apoi o să vă fac bine… sau poftă…

Ostropelul de atunci versus ostropelul modern.

Nu este modern niciun ostropel, însă în bucătăria mea și în papilele mele gustative a intrat după vârsta de 30 de ani că atunci mi s-au dilatat puțin neuronii ăia responsabili de curiozitate, cunoaștere, acceptare și aparent divinizare a unui fel de mâncare.

Cele două ostropele au în comun două aspecte, doi cu doi, hai că este simplu: carnea și usturoiul.

Varianta pe rit vechi: se ia una bucată înaripată de țară și se pune toată la fiert, de preferat fără pene și deja decedată. Când a fiert carnea, se scoate din oală ce bucată dorește fiecare să mănânce, că e pulpă, piept, aripi, se colectează cu lingura de deasupra grăsimea care se ridică la suprafață când fierbe pasărea și se pisează deasupra mult usturoi, se presară sare, piper și se trântește la propriu lângă tot acest ansamblu o mămăligă vârtoasă. Asta este tot. În traducere: carne fiartă cu grăsime, usturoi și mămăligă. De aceea se numește mâncare din trecut și a rămas în trecut.

Cu această imagine în minte când îmi auzeam prietenele cât de des găteau și mâncau ostropel strâmbam din nas instantaneu. Ele probabil nu înțelegeau de ce iar eu nu pricepeam ce naiba să îți placă să mănânci grăsime cu mămăligă?

Toate până în ziua în care am primit un semn și am aprofundat situația că prea era ostropel în sus și ostropel în jos (de fapt se răhățise un porumbel din zbor de mi-a zburat ochelarii de pe nas, dar jur că în capul meu a apărut: fato apucă-te de ostropel. O fi de la asocierea cu pasărea, cine știe).

Am plecat de la rețeta Elenei care conține și cartof și am rămas în final la varianta cea mai simplificată: roșii călite în puțin ulei, carnea pusă (eu folosesc carne fiartă înainte pentru că este ori găină de țară ori de vită și necesită fierbere), sare, piper și o căpătână mare de usturoi pisat. Atât. Uneori mai pun mărar ca să obțin alt gust. Ostropelul cu vită este demențial. Așa se face că de doar câțiva ani este și la mine ostropel în sus, ostropel în jos.

Vă rog, femeile care vă știți însărcinate, dacă ați ajuns până aici, mai bine nu citiți.

Featured

Mă irită…cu blândețe.

Nu doar că mă irită, chiar mă enervează această expresie. Orice cu blândețe. Asta pentru că în capul meu este confuzie: ce e aia blândețe?

Nu zbier, nu țip, nu urlu, nu te scuip, nu te bat, nu te înjur, cam așa? Asta e blândețea? Și este suficient? Și care este omul de pe acest pământ care în relație cu ceilalți, nu mai spun în relația cu copilul propriu, care nu a ridicat niciodată tonul? Care nu s-a enervat si nu a răbufnit? Nu există! Nu cunosc toți oamenii de pe planeta asta, nici din țară, nici din cartierul meu și istoria jocurilor de familie spune că nici măcar pe vecini nu îi cunosc, dar sunt sigură, absolut sigură că nu există om care să nu își fi ieșit din papucii proprii măcar o dată.

Și atunci de ce se marșează atât de mult pe „cu blândețe”?

În tot mediul în care se propulsează informații cu și despre părinți și copii se agață de acastă expresie și o preiau și predau cu vieteza luminii astrale.

Și nu înțeleg asta cu blând dar ferm, blând dar pe poziție, blând dar nu știu cum. În capul meu nu se leagă asocierile astea.

Eu dacă aș fi în sfera asta aș miza mai mult pe respect și civilizație. Să ai respect față de copil, să fii civilizat față de el și față de cei din jur. Că sincer eu care sunt afară și în parcuri zi de zi astea văd că lipsesc: respect și civilizație. Mai lipsește căldura, mai lipsește și iubirea necondiționată, dar astea deja sunt detalii și pe urmă mă apuc să explic și ce este condiționarea și ce nu.

Poate fi blând pe cât de blând o putea părintele acela să fie, însă în momentul în care suflă fumul de țigară în fața copilului și apoi aruncă chiștocul pe jos nu este acolo respect față de copil, față de oamenii din jur, față de planetă și nici civilizație în gest. Valabil pentru multe alte gesturi din acestea care se văd cu ochiul liber pe stradă de la șervețele aruncate pe jos, ambalaje de orice și până la scuturat de copii ca să înțeleagă. Respect și civilizație, că altfel oamenii ăștia or fi blândețea personificată. Asta în cazul în care se pupă blândețea cu irascibilitatea.

Noi nu știm să fim calzi, calmi și iubitori și ne trezim deodată să fim blânzi. Dacă și știm este perfect, dar nu cei mai mulți nu excelăm.

Mie mi se pare că este cu unele cuvinte care prind aplomb ca la alimentele minune care beneficiază de marketing si sunt minune pe rând. Azi este goji, anul viitor avocado, o vreme afinele și tot așa. Azi este cu blândețe, peste o vreme irefutabil (ah, de fapt ăsta este preferatul meu), lui misogin i-a trecut popularitatea și sunt convinsă că într-o zi va fi și misandrie în topuri.

În concluzie dragilor și dragelor haideți să fim respectuoși, civilizați, atenți, sinceri, iubitori și cred că toate însumează blândețea. Spor să vă și iasă.

calm mother gently hugging little son
Photo by Keira Burton on Pexels.com
Featured

Mica mare relaxare

Este foarte ciudat cum înainte de relaxare vedeam mai mulți oameni fără mască, iar după relaxare văd mai mult oamenii cu mască.

Nu îmi dau seama dacă eram axată pe ce să văd și ce să taxez în mentalul meu, însă chiar mă gândeam în ultima vreme cât mai durează până dăm masca jos pe stradă că prea erau așa mulți fără mască. Aici în zona mea erau mulți tare, inclusiv prin mijloacele de transport în comun.

 Acum după relaxare când putem merge pe stradă fără mască dacă nu este aglomerat îi văd mult pe cei care poartă mască. Unii sunt tineri, alții bătrâni, însă sunt mulți cei care și-au păstrat masca.

Evident că cei care nu purtau masca înainte acum forțează lucrurile și prin spațiile închise cum ar fi magazine sau mijloace de transport în comun. De fapt cei care nu poartă mască în magazine sunt mai puțin decât ceui din STB. Cred că următoarea regulă la interior care va pica va fi aceasta a transportului public.

Nu știu dacă va trece sau nu pandemia aceasta în anul în care ne aflăm sau dacă mai vine vreun val, vreo altă tulpină modificată, însă devenise aberant să se mențină o regulă care oricum era prea puțin respectată.

Eu am purtat mască afară înainte să intre regula în vigoare. Am făcut-o pentru că așa am simțit. Vara trecută în cartierul în care eu locuiesc oamenii stăteau ca boabele de strugure grămadă pe ciorchine, era și foarte aglomerat și se mai număra și un număr mare de bolnavi de Covid. Când am luat decizia de a purta masca și în exterior nu mă gândisem nicicum că o să ne întindem atât de mult cu boala aceasta și că tot ce sperasem că se va termina de la lună la lună va depăși anul. Este cumva ciudat să merg pe stradă pe lângă alți oameni și să văd fețe și de la ochi în jos. Vedeam și înainte după cum am scris mai sus, însă acum nu mai sunt răzleți sau răzvrătiți, aș putea spune că sunt normali. Că la normalitate tot visăm, cu toate că normalitatea este diferită pentru fiecare.

Asta cu masca a trecut, acum vrem mai mult, normal. Ce mai urmează?

person on a bridge near a lake
Photo by S Migaj on Pexels.com
Featured

Am citit: Grădina de iarnă – Kristin Hannah

M-am obișnuit cu scriitura lui Kristin Hannah, cu faptul că fiecare carte citită lasă în urma sa râuri curgătoare. Cuvintele pe care le împletește cum numai ea știe să o facă lasă în urma lor o puternică sensibilitate.

Kristin Hannah se diferențiază prin stilul creat, nu în toate romanele, însă multe povești pe care le prezintă prin cărți au o parte de istorie brută însă stilizată pentru a fi încadrate într-o poveste din care niciodată nu lipsește iubirea.

Este o autoare care nu se teme să scrie de moarte. Și finalizează un roman cu happy end prin perspectivă și speranță și nu prin finalul hollywoodian cu care suntem fidelizați de prin filme romantice.

Este a doua carte pe care o citesc care are ca bază o poveste din istoria celui de-al doilea război mondial. Prima oară când am făcut cunoștință cu genul acesta de scriitură a fost prin intermediul cărții Privighetoarea unde amprenta istorică era invazia Germaniei în Franța în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Hitler. În Grădina de iarnă este tot poveste în poveste așa cum îi este stilul scriitoarei, aici chiar mergând mai departe și împletind povestea din poveste cu un basm. De trei ori poveste: sublim. Aici felia istorică se desfășoară în Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Stalin.

Din păcate noi pe la istoria de la școală aflăm mai mult fapte seci istorice fără prea multe implicații emoționale, iar asta consider că nu este suficient. Pentru a înțelege cât rău au creat și lăsat în urma lor războaiele este nevoie de mai mult decât fapte istorice tehnice. Avem nevoie să înțelegem și cât de mult au suferit oamenii, cum unii și-au pierdut viața. Cum fierbeau curele de la pantaloni pentru a avea ce mânca ori cum bunicul meu în lagăr în Rusia își mânca limba ghetelor din picioare pentru că nu avea mâncare. Lupta pentru supraviețuire înseamnă un război. Înseamnă selecție naturală a celor puternici în detrimentul celor slabi. Înseamnă răni supurânde în generațiile următoare.

Revenind la Grădina de iarnă este cartea în care se împletește prezentul cu trecutul, este despre relația dintre două surori și dintre mamă și fiecare fiică în parte, este chiar si despre relația dintre două prietene iar aceste teme se regăsesc în toate cărțile autoarei pe care le-am citit eu până acum și aș putea chiar să risc o anticipare și să spun că sunt teme centrale perpetuate în toate cărțile autoarei. Bineînțeles că merită citită fiecare carte în parte pentru că poveștile sunt totuși diferite chiar dacă temele se repetă.

Vă doresc lectură ușoară și sensibilitate pe măsură.  

Featured

Cât este de greșit să transmitem doar partea bună a vieții?

Am citit mult în ultimii ani. Și când spun mult exclud cărțile. Am citit mult on-line, pe bloguri, articole de presă, site-uri specializate pe diverse tipologii. Nu am instagram, abia am facebook și nu mă uit pe paginile altor oameni. Foarte rar accesez maximum 10 pagini ale prietenilor și 3 pagini ale unor oameni care mă interesează ce scriu. Nu mă uit la poze, nu urmăresc viața oamenilor. Pur și simplu nu mă interesează. Când o prietenă sau o cunoștință îmi arată mie, îmi trimite mie o poză din vacanță sau din orice altă activitate altfel zburdă endorfinele prin organismul meu. Este o altfel de comunicare, mai personală.

Cum anul acesta au explodat podcast-urile m-am aliniat și eu trendului și bine am făcut că am aflat lucruri tare faine. Nu mă știam pasionată de neuroștiință, însă acum știu sigur îmi place și mă ajută cum nici nu îmi închipuiam.

Pentru prima dată după zece ani de când mi-am schimbat furnizorul de telefonie mobilă m-am întrebat dacă totuși îmi ajunge internetul pentru că am ajuns să ascult emisiuni întregi pe stradă, în afara zonei wifi.

Pe lângă înregistrările științifice și culturale ascult și podcasturi care mă fac să râd sau cele în care sunt invitate persoane publice din industria muzicală dacă mă acaparează de la început. Așa am început să aud răspândită printre persoanele acestea publice cum că oamenilor, publicului larg, fanilor, adepților și indiferent ce mai au ei pe post de urmăritori și consumatori pentru ce livrează că este bine chiar cu titlul de trebuie să le arate doar ce este bine, pozitiv, frumos, fața mereu machiată, părul mereu aranjat, familia mereu fericită, mama mereu zen și totul mereu pe plus. Cam aceeași direcție care a făcut oamenii să comenteze cum că nu este în regulă să ai pe rețelele de socializare o altă viață paralelă și implicit diferită de cea reală.

Nu rețelele de socializare au construit falsitatea, ele doar au oferit locul de desfășurare. Oamenii, societatea au pus bazele falsității, a ascunsului sub preș, a nu ști nimeni ce-i în casa ta. Numai eu știu de câte ori am auzit în copilăria mea că atunci când ai o problemă acasă, indiferent de problemă, însă trimiterea era clară spre cea de cuplu, îți ștergi lacrimile, arborezi zâmbetul și ieși pe ușă pentru că nimeni nu trebuie să știe ce se întâmplă la tine în casă. Și ani de zile am crezut că așa trebuie să fie, că este în regulă să fie așa, că nu vorbim, că ne este rușine. Că divorțul este un eșec și căsătoria este până la moarte, chiar dacă moartea aceea a fost cauzată, voită și nu naturală.

Din păcate cei care activează în spațiul public, poate nu toți că nu îi cunosc și nu este în regulă să generalizez, însă cei pe care i-am auzit sunt oameni care cred cu tărie asta. Sunt persoane publice care sunt părinți și li se întâmplă ca nouă tuturor să își piardă răbdarea, să ridice tonul, să greșească, însă merg pe principiul că este rușinos să arăți asta pentru că lumea te judecă. Lumea te judecă oricum pentru că asta știe societatea noastră să facă pentru că toți suntem oameni răniți și mulți dintre noi nici nu știm lucrul acesta. Însă este de datoria morală a fiecăruia să aducă ceva bun și util în societatea pe care o împărțim toți. Nu este totul roz la tine ( ar fi dubios să fie așa) nu scrie despre asta, nu vorbi. Arată ce vrei tu să arăți, dar să fie real.

Și nu este real să mergi să iei pâine cu machiaj de gala premiilor Oscar și cu coafură demnă de Globul de Aur doar pentru că te știe lumea și lumea nu trebuie să vadă că de fapt ai cearcăne de la nopțile nedormite și riduri fine în jurul ochilor pentru că 20 de ani aveai în urmă cu 20 de ani. Cum nu este normal să arăți în industria aceasta a parenting-ului doar ce ai realizat tu bine, frumos, deosebit sau ai făcut și ți-a ieșit și atunci vii cu titluri bombastice de genul soluția, rețeta, medota infailibilă. Da, sunt, chiar așa sunt, dar omiți că sunt pentru tine și că din lucrul cu copiii personali nu poate ieși o schemă general valabilă.

Viața nu este roz, viața roz este obositoare. Oamenii sunt oameni. Diferiți, unici însă toți ne dorim să fim acceptați, asta este clar că de aici pleacă și percepția aceasta cum că este ok să arăți ce nu ești tu. Și ca să răspund la întrebarea din titlu, da este foarte greșit să transmiți doar ce este frumos în viața ta, chiar dacă ție îți apasă niște butoane de pozitivitate și se eliberează niște endorfine în organism, sigur și ceva dopamină dacă primești like-uri și mai ai și ceva comentarii apreciative, însă la nivel de comunitate consider că este un act egoist și pe termen lung nu îl ajută nici pe cel în cauză, declanșatorul de pozitivism aparent.

Vă doresc să aveți parte de socializări reale.

trendy ethnic woman applying lip balm in front of mirror
Photo by RF._.studio on Pexels.com
Featured

Moda copiilor pe afară: îmbrăcat bine din cap până-n picioare la douăzeci de grade cu plus

Mă tot învârt în jurul acestui subiect de multă vreme. Am zis hai să nu mai judec, să nu mai critic că și așa nu ajută pe nimeni. Că îmi ajunge mie de câte ocheade înfrunt când ies cu copilul pe afară și nu este îmbrăcat conform standardelor celor care ne ies în cale. Că oamenii nu înțeleg de ce să aibă cizme de ploaie la patruzeci de grade sau combinații ciudate de materiale și culori. Tocmai de aceea că în accepțiunea unui copil nu este ciudat, încă nu are aceste filtre. Dar nu-i nimic că îl aduce grădinița, școala, societatea la linia care trebuie, aia unanim acceptată.

Eu înțeleg că sunt copii cu personalitate sau cu creativitate puternică și unii vor geacă cu glugă în luna iulie. Știu că doar am trecut și eu prin asta până în momentul în care au dispărut gecile și nu au mai fost vizibile, n-au mai prezentat nici interes. Însă de aici și până la a vedea nu unul, nu doi, ci zeci de copilași blindați până în diți când afară sunt douăzeci și mai bine de grade, mi-e greu să cred că toți au personalitate puternică. Mai ales atunci când pun mâna pe căciulă și o trag de pe cap și imediat se aude: Băh, pune căciula la loc. Acum!

Așa cum cei de pe stradă și din parcuri se minunează că al meu copil de multe ori este cel mai dezbrăcat de acolo și eu mă minunez cum mai toți copiii sunt exagerat de îmbrăcați. La cea mai mică adiere de vânt hop căciula. Mă distrează enorm părinții care sunt îmbrăcați aproape de plajă, dar copilul are hanorac, vestă și căciulă.

M-am bucurat când am văzut în fața grădiniței o mamă care dădea jos straturile de haine de pe al său copil că era întradevăr foarte cald. În momentul în care îl ajuta să dezbrace o bluză cu mânecă lungă si să rămână în tricou mă gândeam cum o fi stat copilul acela la grădiniță atât de îmbrăcat toată ziua. Uimirea a venit abia după ce a dat jos bluza cu mânecă lungă atunci când am observat că avea și maiou pe sub tricou. Scpăse de un strat, dar a rămas cu alte două.

Știu că sunt copii care sunt mai friguroși. Am și eu un exemplu în familie de un copil care mă uimește de cum poate resimți frigul deși nu s-a chinuit nimeni să îi pună straturi de haine, ci din contră. Dar nu a mers. Frigul este frig. Însă mă îndoiesc puternic că toți cei pe care îi văd eu prin parcuri și pe stradă, acei copii care aleargă de curg apele pe ei sunt toți, dar absolut toți din categoria friguroșilor.

Eu am fost copilul care purta căciulă până în iunie. Căciulă și vestă tricotată de bunica. Muream de cald, leșinam pe sub hainele călduroase, eram roșie la față, dar nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap și nici vesta de pe umeri. De ce? Pentru că răceam des, foarte des, eram miss viroză în absolut fiecare anotimp și mama considera că mă ferește de răceală dacă sunt bine îmbrăcată chiar și atunci când afară erau temperaturi ridicate. Abia când am început să dau jos straturile de haine, să las corpul să îi mai fie și frig și nu doar exagerat de cald, abia din punctul acela au început și virozele să îmi mai dea pace. Asta și o multitudine de alte conștientizări. Doar mai binele este răul binelui cum bine am simțit și eu pe pielea mea.

Nu ajută să îmbraci un copil ca pentru Siberia, să îl duci în parc și acolo să te superi pe el că aleargă și pe urmă transpiră. Deși pare greu de crezut copilul chiar are capacitatea de a se îmbrăca suficient de gros sau de subțire pe cât îi este și nevoia, am citit treaba asta într-una din multitudinea de cărți pentru parenting pe care le-am citit și deși mi-a fost greu să cred, am ales să testez. În cazul nostru s-a adeverit. Asta când fashion-ul nu bate vremea și consideri că e mai cool să fii îmbrăcat sumar la minus douăzeci de grade atâta timp cât arată bine, frigul devine o opțiune, căci da mai pățăsc și din astea.

În concluzie, a venit vara, dacă nu calendaristic, măcar în termometre, chiar este cazul să băgăm căciulile în dulapuri. Zic și eu…

playful girl in mask running along lawn
Photo by Helena Lopes on Pexels.com
Featured

Între noi nu există secrete

Am încredere oarbă în el și el în mine, de aceea ne spunem tot. Absolut tot.

Eu am crescut în bula în care femeile au avut de suferit din cauza bărbaților, prin urmare la mine a ajuns un mesaj foarte puternic, acela de a nu îi spune soțului tot ce întrerprinzi pentru că asta îți poate aduce multe neplăceri. Pe măsură ce am crescut în bula mea socială mesajul s-a schimbat și am întâlnit oameni care promovau sinceritatea în cuplu.

 Ok sincer dar, până unde?

Până la capăt ar spune unii, fără absolut niciun secret.

Mi-a luat ani să înțeleg că a avea părți din mine care țin de mine și sunt ale mele și eu decid și aleg cu cine să le împart nu intră la categoria secret ci mai degrabă identitate care este a mea și care este absolut normal să fie a mea.

Chiar orice nu pot să îi spun partenerului. Și nici nu doresc. Nu este de interesul partenerului să știe cum și în ce fel mă hăhăiesc eu pe unele grupuri cu fetele sau ce mai șușotim pe acolo. Sunt glumele noaste și noi le înțelegem.

Pe lângă glume mai am și spațiul de refulare. Am nevoie să mă plâng, să urlu, să zbier, să mă vaiet acolo unde sunt înțeleasă de o minte asemănătoare cu a mea. Și este mai bine pentru toată lumea ca eu să urlu într-un loc unde celălalt nu ia probleme mele să le ducă acasă ci le lasă acilo în spațiul comun, decât să urlu în propria casă și să perturb echilibrul. Fac și asta, însă nu este cazul chiar de fiecare dată.

A-mi aparține mie nu înseamnă a minți sau a avea secrete care pot clinti încrederea celuilalt în mine, înseamnă a avea grijă de mine ca să pot avea grijă de cei de lângă mine. Cu toții avem sau am avut momente în care nu am fost bine cu noi, dar am avut grijă de cei de lângă noi, lucru care ne-a adus un dezechilibru și mai mare. Un automatism format de un program de sacrificiu scris undeva în trecut și care își face de cap în prezentul fiecăruia. Eu clar am trăit asta.

Nu am atins perfecțiunea, nici echilibrul, nici zen-ul, doar mai rescriu din istoria personală când mi se mai deschide mintea pe alocuri. Mi se mai întâmplă și din acestea. Și nici nu am căzut din pat.

A nu se înțelege că eu încurajez minciuna sau mințitul partenerului, însă cred cu tărie că a te dezvălui treptat și câte puțin este de bun augur într-o relație, mai ales una pe termen foarte lung.

Până la urmă chiar se poate pune semnul egal între nu am secrete față de tine și încredere oarbă? Adică acea încredere de neclintit, de neîndoit, de nestrămutat? Cred că varianta mai bună ar fi am încredere în tine că vei lua deciziile potrivite astfel încât să nu ne fie periclitată relația. Că secrete avem toți sau ar trebui să avem, sau chiar ar fi normal și sănătos să avem.

white and black french bulldog
Photo by Anna Shvets on Pexels.com
Featured

Am citit: Față către față. Întâlniri și portrete – Andrei Pleșu

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Revenind la carte de față, reprezintă o culegere, potrete, prefețe și postfețe, întâlniri și interviuri pe care le-a avut autorul de-a lungul vieții sale cu cei enumerați în carte.

Este o carte de cultură, în ansamblu un text inteligent presărat cu ceva umor ironic sau comic de situație. Este o carte profund admirativă la adresa celor care sălășluiesc între pagini prin cuvinte.

Nu vă așteptați să găsiți portrete în sensul clasic al cuvântului. Sunt mai degrabă schițări personale asupra unor caractere culturale și politice, unii dintre ei trecând deja în neființă de mulți ani.

Mi-a adus această scriere într-un stil mai degrabă gazetăresc decât literar o îmbogățire la nivel cultural. Am citit despre nume care ar fi trebuit să fie sonore sau poate că sunt într-un anume spațiu, dar pentru mine necunoscute.

Este interesant la Față către față întâlniri și potrete că deși între pagini se vorbește despre cei trecuți la cele veșnici începând de la oameni politici – Helmut Kohl, Corneliu Coposu, Bronislaw Geremek sau Vaclav Havel, oameni de cultură – Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Marin Tarangul, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu sau Monica Lovinescu, colegi de la Dilema – Magdalena Boiangiu, Aex Șerban, Zigu Ornea sau Tita Chiper, toți după cum spuneam nemaifiind în această lume și până la „politicieni de tranziție” cum îi numește dl Pleșu, ori chiar ziariști care încă se află printre noi, toată cartea are o prospețime, ceva care stilistic pare fresh, părea valabilă și acum zece ani, dar pare și peste alți zece ani.

Aș îndrăzni să spun că este o carte de luat și de citit în vacanță că ne tot bate la ușă după ce un an întreg mulți dintre noi am suspendat și vacanța și ideea de vacanță. Este tonică și intelectuală, relaxantă fără să te rupă complet de realitate și promițând să nu lase creierul să lâncezească.

Featured

În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook
Featured

O sută de metri gânduri

Am auzit expresia o sută de metri gânduri într-o reclamă și mi-a rămas într-un colț al minții. Mi-a plăcut tare mult. Îmi place gândul, este cel cel care nu mă părăsește niciodată, chiar dacă de mai bine de patru ani intră frecvent în stare latentă.

Se întâmplă uneori să fiu atât de obosită încât să adorm devreme și să mă trezesc în creierii nopții. Și tot uneori se întâmplă să nu mai vină somnul. Este în regulă. Eu prietenă cu somnul nu am fost niciodată, nu fac o tragedie din asta, nu sunt în depresie dacă nu dorm și nu sunt furioasă dacă nu adorm la loc în vreo noapte. Pot gestiona oboseala, și pot recupera somnul. Dacă aș putea funcționa și exista și nu m-ar speria toți specialiștii care îmi spun că practic mori dacă nu dormi suficient, puține ore de somn nu m-ar deranja. În fond, noaptea este atât de liniște.

Când nu pot să readorm mă împrietensc cu gândurile. Vin peste mine, le primesc, le lasă să își facă de cap. Unele sunt optimiste, altele pozitive, vocea rațiunii este panicoasă, însă toate sunt ale mele și vin din mine. Am multe gânduri însă uneori nu le aud de la mult bruiaj și zumzet și zgomot. Uneori în timpul zilei nu aud nici gândul care îmi spune ia și pentru tine o sticlă cu apă când ieși afară. Sau cel care îmi spune mergi și fă pipi că îți explodează vezica. Da, se mai întâmplă și din astea, se cheamă grija pentru mine sub nivelul mării.

Când îmi dau gândurile pace sau le dau eu lor mai mult voit, vine imaginația să mă viziteze. Iubesc imaginația, mă poartă pe unde gândul nici nu știe. Cele mai bune texte ale mele sunt scrise noaptea. Nu, nu prea ați apucat să le citiți pe aici pentru că le uit până dimineața. Dacă somnul nu îmi este așa prieten, lenea îmi este în schimb tovarășă de nădejde. Nu mă abandonează nici măcar noaptea.

Până la urmă las să vină la mine și amintirile. Ele sunt măsura constantei în viața mea. Uneori vin amintirile frumoase, de prin vacanțe ori călătorii, de când eram mult mai tânără și mă tot minunez când au trecut anii atât de repede. Parcă am clipit și timpul a trecut. Alte amintiri nu sunt așa plăcute, unele mă înfurie, altele doar mă enervează, altele au menirea de a mă mai apostrofa puțin. Nu mă sperie amintirile indiferent de natura lor.

În general nu îmi este teamă să stau cu mine, nu mă apasă gândurile astfel încât să fug de liniște. Când este liniște situațiile sunt mai clare, lumea se desfășoară altfel, obiectivele sunt mai limpezi. Când este liniște nu sunt pe fugă și apuc să observ și că îmi sunt ochelarii murdari. Când este liniște apuc să văd lucruri prin jurul meu. Îmi place noaptea pentru că este liniște nu pentru că pot în sfârșit să dorm.

A fost de curând o noapte cu gânduri.

calm well dressed male standing near window at home
Photo by Anastasiya Vragova on Pexels.com
Featured

Mă sperie când farmaciile îmi urează un Paște fericit

Se face cumva că am ajuns să primesc notificări pe mail de la farmacii. Informări, reclame, delete fără să deschid, lene să mă dezabonez. Primesc oricum notificări de la tot felul de firme, firmulițe, reclame de fel și soi că nici nu le țin socoteala, le văd acolo în inbox cum mă așteaptă să mă informeze. Nimic nou și nici neobișnuit la mine, nu sunt eu singura care împărățește această lume a informărilor pe mail.

Ei la mailurile de la farmacie altfel stau lucrurile, parcă îmi dau așa sentimentul că le sunt datoare cu ceva. Uite ți-am trimis mailul cu reducere la medicamentele pentru ficat, vino să le cumperi. Cam așa și cu mailurile în care îmi urează de bine de sărbători. Paște fericit și un colebil la reducere. Ce-i asta? Informarea îmbolnăvirii? Anticiparea îmbolnăvirii?

Vino la noi la farmacie.

Dar nu sunt bolnavă.

Încă! Până ajungi la noi, cât stai la coadă sigur te imbolnăvești. Ți se pune un cârcel, ai crampă muscalară, nu se știe niciodată. Noi suntem pregătiți.

Cam așa se derulează în capul meu un dialog dacă ar avea loc între mine și cel care gândește să îmi ureze pe mail în preajma sărbătorilor.

Serios, nu mă simt datoare față de nicio insituție cum mă simt datoare față de farmacii. Nici nu știu pe care să o mulțumesc mai repede că eu am 10 numai așa cât mă învârt pe loc. În care să intru? 10 diferite, nu le-am pus la socoteală pe cele care se repetă din cinci în cinci metri. Care or fi ăia care îmi oferă cel mai bun pachet de Paște?

Bună ziua, am venit să iau pachetul de Paște. Știți cel care este menționat în mailul cu urarea de sărbători.

Aaaa pachetul îmbuibare îi spunem noi. Nu mai avem, s-a dat.

Păi și eu ce fac acum fără îmbuibare?

Așteptați până la următoarea sărbătoare și veniți mai din timp, nu mai așteptați până în ultima clipă că vedeți se dau foarte repede urările de sărbători.

Mare mi-e grădina mail-ului!

woman in pink dress and white stockings
Photo by cottonbro on Pexels.com
Featured

Am citit: Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex – Meg Hickling

Da chiar așa, am citit o carte cu un subiect atât de delicat în țara noastră, ca să nu zic de-a dreptul tabuu. Să vorbești despre educație sexuală în societatea în care părinții se opun introducerii în școli a unor astfel de cursuri este prea mult de suportat pentru mulți dintre semenii noștri.

Generația mea a fost crescută fără prea multe explicații pentru că nici părinții noștri nu știau ce să ne spună, nici ei nu au fost educați din punct de vedere sexual, școala nu i-a ajutat, medicii nici atât. De altfel medicii încă sunt jenați, mulți dintre ei, să discute deschis aspecte despre sănătatea sexuală. Un singur medic ginecolog m-a întrebat de-a lungul timpului ce metode de contracepție folosesc. Cu niciun medic nu am discutat despre orgasm sau suspiciuni de boli venerice. Mă amuză când tot văd sau aud pe diverse căi media, medici atât de dezamăgiți că oamenii preferă Sf Google în loc să le ceară părerea de experți, însă atitudinea celor care se ocupă de ramura aparatului reproducător de multe ori lasă de dorit. Cu toate acestea pentru o informare corectă astfel încât să putem oferi la rândul nostru ceva calitativ copiilor este de preferat să întrebăm medicul care va fi nevoit să ne lămurească, asta în speranța că nu dați peste unul super plictisit sau scârbit de timpul pe care i-l ocupați.

Foarte utile sunt și cărțile cu tema educației sexuale. Nu e musai să luați de bună tot ce scrie acolo, unele informații nu se pretează pe societatea noastră, însă tot cred că putem depăși stadiul moțului și al floricicăi și putem pronunța penis și vulvă, testicole și vagin fără să ne adunăm fața de pe jos.

Mi se pare foarte interesant că în această carte se tratează un subiect extrem de actual și de vechi în egală măsură: abuzul sexual. Autoarea menționează că acei copii care sunt crescuți în inocență și naivitate cum susțin părinții lor și nu le oferă informații de sănătate a întregului organsim, sunt cei care nu pot impune limite și cei mai predispuși abuzurilor sexuale.

Este foarte utilă cartea pentru cei care nu cunosc la rândul lor prea multe informații, ori corecte pentru că aduce lămuriri în toate aspectele care duc la o educație corectă, de la menstruație la boli venerice, la cum este corect să decurgă un examen medical atât pentru fete cât și pentru băieți. De ce este importantă autoexaminarea și cât de util este să le oferim copiilor informații absolut corecte pentru a crețte generații sănătoase și informate.

Și da cred că este absolut necesar să trecem peste jena noastră și să pronunțăm cuvinte cu care nu am fost obișnuiți. Pe de altă parte mulți nu au nicio problemă să înjure în fața copilului însă au mare problemă să îi explice ce este acela ciclu menstrual. Am cunoscut mame care nu le spuseseră de ciclu fetelor lor nici la vârsta de nouă ani când aveau toate șansele ca fetele să înceapă să aibă ciclu. Nu erau pregătite. Mamele.

În carte autoarea spune că informații trebuie să oferim de cnd copilul începe să vorbească și îl punem să recunoască diverse părți ale propriului corp și sunt de acord cu lucrul acesta. Așa cum știe unde îi sunt ochii, unde îi este nasul să știe și unde îi este penisul că doar pipi nu face pe nas.

Eu am citit cartea aceasta pentru a avea o idee despre complexitatea informațiilor pe care trebuie să le ofer la vârsta copilului meu, îmi făceam griji să nu ofer prea multe și să nu fie copilul pregătit. Este ok, am aflat că am oferit chiar prea puține deși din punctul meu de vedere am spus despre o groază de lucruri.

Vă doresc curaj să depășiți jena dacă o aveți, iar dacă nu cu atât mai bine.

Featured

Înroșitul ouălor – între trecut și prezent.

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Featured

Simțul civic: cât este de dăunător?

Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.

Chiar așa o fi?

Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.

De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.

Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.

Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.

În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.

Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.

Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.

Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.

Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.

Featured

Vine, vine vara/ Se ridică restricții în toată țara

Acum ceva vreme scriam că primăvara a venit cu restricții și ceea ce speram să fie doar o glumă nesărată s-a dovedit a fi realitatea cu care tot trăim de ceva vreme. Acum se pare că totuși ne relaxăm nici nu mai știu a câta oară și nici nu mai contează atâta vreme cât rămânem relaxați și incidența cazurilor nu mai crește.

Nu doar că nu ne mai dorim restricții și închideri, nu mai putem duce restricții și închideri. Nu mai vreau să stau cu ochii pe ceas la ce oră trebuie să fim în casă. Nu mai vreau să mă grăbesc să ajung la magazin că se închide și nu am apucat să iau apă. Nu mai vreau să trag de copil să se grăbească că ne prinde închiderea pe afară. Nu mai vreau!

Bineînțeles că nu ține nimeni cont de ce vreau sau mai ales de ce nu mai vreau eu, aici calculele sunt de alt fel.

Mi-am dorit ca oamenii să fie unitari în responsabilitatea lor pentru a putea încheia această pandemie în timpul cel mai scurt și nu în cel mai lung. Însă pe lângă bâlbele conducătorilor pe care îi avem la conducere, mai avem și nepăsarea oamenilor care nu ajută, ci din contră, face rău.

Pandemia nu s-a terminat doar pentru că s-au ridicat restricțiile din weekend. Și nici nu știu dacă este o idee chiar atât de bună. Mereu am avut impresia că ne-am relaxat de fiecare dată prea repede doar ca să avem de unde să ne închidem iar. Da cred că un program scurt la magazine nu a fost o decizie bună pentru că a dus la îmbulzeala oamenilor și că ar fi fost utilă și o restricționare a numărului de oameni în magazine. Ce rost are să închizi magazinul cât mai devreme când înăuntru oamenii se calcă pe bombeu la propriu? Unde este logica? Știu că mulți vor spune că nu era nevoie să fie înghesuială în 3 zile când ai la dispoziție o întreagă săptămână pentru cumpărături. Și asta este adevărat, doar că majoritatea vinerea are un program normal de muncă și nu redus. Prin urmare la magazin pentru cumpărături de weekend tot dupa orele 17-18 ajungeau oamenii. Numai zic și eu. Bine că a trecut. Vine căldura, vine vara. Trebuia să să aibă și oamenii ăștia care se strâng în parcarea din fașa blocului unde locuiesc eu un motiv legal de a rămâne afară până pe la 1 noaptea că doar pe ei nu i-a împiedicat nici măcar o stare de urgență, dar altceva.

Altfel spus pare că suntem pe punctul de a ieși din această pandemie sau poate este doar impresia mea unde primăvara aceasta unde am văzut copaci înfloriți și iarba crescută îmi dă un sentiment de reînoire.

Umblați cu atenție, știți că noi avem un cult pentru aglomerarea marketurilor înaintea oricăror sărbători.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com
Featured

Să vină iepurașul și cu cărți de primăvară.

M-am gândit să las o listă scurtă cu ce cărți mi-ar place mie să primesc dacă ar fi să țopăie iepurașul pe la mine prin ogradă. Mă rog, asta în cazul în care nu le-aș fi citit. Dar cum am scris deja despre ele, clar le-am și citit, așa că cine vrea să mă cadorisească să mă caute că liste mai am :).

Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Este cea mai recentă carte despre care am scris aici pe blog. Inimă de cerneală este fantasy, destul de stufoasă, are aproape 500 de pagini, însă se citește ușor și rapid. Mi-a plăcut că m-am prins greu în ce perioadă a timpului se desfășoară povestea. Dar m-am prins până la urmă, nu vă faceți griji, se pare ca încă funcționez. Un om care este extrem de pasionat de cărți, poate scoate din povești obiecte și personaje atunci când citește cu voce tare, așa cum și poate trimite în poveste lucruri și oameni din timpul prezent. Un schimb pe schimb cum ar veni.

Dune – Frank Herbet

Să mai rămânem puțin în zona SF-ului și să readucem în actualitate o carte de demult, Dune. Este una dintre SF-urile mele preferate, îmi place povestea, lumea inventată, denumirile găsite în carte. Îmi place cum sunt toate acolo construite și îmi mai place și cât de reușit este filmul acela din 86. Am scris câte ceva aici.

Acolo unde cântă racii – Delia Owens

Nu am cum să nu recomand cartea aceasta că doar vine vara în curând și racul va fi la putere. Încă nu am aflat unde cântă racii după ce am citit toate cele aproximativ 500 de pagini, însă am aflat că este o expesie de genul unde a înțărcat mutul iapa. Dacă știți răspunsul la aceasta, aflați și unde cântă racii. Diferența este că expresia cu racii sună foarte melodios. Am detaliat aici.

Fata din tren – Paula Hawkins

Să trecem puțin la thriller și recomad această carte care este ușor de citit, lasă cititorul să doarmă noaptea, nu îl bruschează emoțional. Este interesantă, are intrigă, mister, face cititorul să își dorească să descopere misterul. Mare parte din carte se petrece fie în tren fie în trecut în amintirile unei femei care este alcoolică și cu o credibilitate scăzută. Detalii aici.

Pacienta tăcută – Alex Michaelides

Rămânem în zona thriller-ului și las în listă și această carte care merge pe același principiul ca al precedentei: mister, intrigă, dorința de a fi puțin Sherlock Holmes și de a anticipa ce s-a întâmplat, cine este vinovatul. Tot o femeie este pionul central al cărții, doar că aici mare parte din acțiune se petrece în spital unde personajul principal se află într-o muțenie absolută. Aici despre această carte.

Să vă fie cu folos! Spor la citit! Și dacă prindeți iepurașul scuturați-l bine că cine știe ce pică din el.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Genunchi juliți și coate zdrelite

Mi-am petrecut copilăria așa ca mulți de altfel, la țară la bunici. Nu aveam copii cu care să ne jucăm, dar noi am fost trei frați și pe alocuri ne-am fost suficienți. Nu aveam jucării, însă aveam insecte pe care le mai alergam și uneori le prindeam și aveam porumb cât vedeam cu ochii din care îmi puteam face câte păpuși voiam eu cu păr de ce nuanță voiam eu în funcție de cum era mătasea știuletelui.

Eram toată ziua ba prin copaci, ba prin vii, pădure, câmp, printre ierburi înalte și mărăcini pe care deseori nu îi vedeam. Avem multe, multe zgârieturi. Nu știu cum făceam însă uneori eram mai mult pe jos decât înfiptă bine pe două picioare. Fie că mă împiedicam, alunecam, ori pur și simplu cădeam din picioare, mă loveam frecvent. Aveam genunchii plini de răni care se vindecau doar după ce mă întorceam în Capitală. La mult timp după ce mă întorceam. Nu știu cum se făcea dar aici nu eram la fel de împiedicată.

Stratul de coajă din genunchi era atât de gros că uneori pe sub ele lucra niște puroi care mai ieșea pe la margini afară. Nu aveam leucoplast, nici fașe de vreun fel, nici betadină, poate rar și foarte rar niște iod când mai ajungeam prin raza vizuală a mamei. Altfel luam ușor coaja, curgea sânge, se făcea altă coajă și tot așa.

Eram oare rezistentă? Posibil. Însă este posibil și să fi dezvoltat o reziliență pentru că nu era nimeni care să mă aline, să mă oblojească ori care să îmi accepte supărările. Am căzut, m-am ridicat. Îmi ștergeam lacrimile cu mâna murdară de praf, mă înnegream pe față și aia era. Nu alergam la nimeni în brațe unde să mă culcușesc până îmi trecea durerea sau măcar oftica faptului că am căzut. Am învățat să rezist.

Total opus față de cum sunt cei mai mulți copii de astăzi. Cei care sunt crescuți cu sentimentele la suprafață și nu băgate sub preș așa cum am învățat eu că se face. Sunt sensibili, vulnerabili și cu un torent de emoții, cel puțin din ce am văzut eu. Și cu toate informațiile primite pe toate canalele, să vrei să nu te informezi și nu prea ai cum că practic îți bate informația la ușă și intră peste tine în casă, tot mai aud pe afară: hai că nu ai nimic! Nu te doare! Nu ai pățit nimic!

Uneori ăști micii nu plâng de durere, ci de furie, de frustrare, de supărare, cel puțin văd la al meu copil și sunt convinsă că nu este ceva singular. Este adevărat că uneori îmi vine și mie să râd când îmi amintesc ce julituri aveam eu și ce zgaibe văd la copil, însă încerc să îmi amintesc să nu mă compar eu de atunci cu ce este acum, că oricum vorbim de personalități diferite, de nevoi diferite și oricum pe vremea mea nu era mai bine, eram mai rezistentă ceea ce nu a fost chiar un lucru grozav.

Un alt aspect interesant pe-afară este grija părinților pentru haine și încălțări. Să nu se murdărească, să nu se strice, să nu se ude. Iar tot acest pachet duce la interdicția de a merge la nisip. Nu știu de ce au pus ăștia lăzi ori gropi cu nisip în locurile de joacă pentru că mulți, foarte mulți nu au voie și nici acces acolo. Nisipul murdărește, este ud, miroase și ține rece, în general este aducător de multe nemulțumiri. Încă nu am văzut copilul dornic să se culce în groapa cu nisip, dar cine știe, poate nu am fost suficient de atentă. Devine din ce în ce mai dificilă pentru mine interacțiunea cu parcul și cu locul de joacă. Pe de o parte este mult NU, pe de altă parte se aud multe Da-uri, pe de o parte sunt părinți/bunici care nu se ridică de pe bancă, doar strigă la decibeli înalți la X-ulescu de multe ori până si X-ulescu se plictisește și răspunde, pe de altă parte sunt părinții (niciodată bunicii) care interacționează și cu copilul care nu-i al lui. Da, diversitatea poate fi bună, dacă nu ar fi atât de obositor pentru că în raza mea de acțiune ajung mai des cazurile de așa chiar nu.

Featured

Ce se ascunde sub mască?

Știți oamenii care vorbesc singuri pe stradă și care nu mai repezintă de multă vreme doar categoria celor vârstnici?

Oamenii care bombăne sau au conversații virulente cu ei înșiși?

 Ei bine, acum poartă mască. De nici nu mai știi de unde se aude zumzetul. Și știu, îmi dau seama că omul ăla vorbește cu el ca să nu zic singur, doar că acum îmi ia mai mult să îl și identific. Dacă nu se ceartă el cu el și e mai pe pace așa nici nu se mișcă masca prea mult și pare așa că doar respiră mai aproape de apoplexie.

Ce și-or spune oamenii ăștia cu voce tare atât de urgent că nu mai suportă amânare? Unii se încruntă, alții gesticulează, par că trăiesc în poveștile pe care i le mai citesc eu copilului.

De regulă oamenii ăștia nu vorbesc frumos când au conversații cu ei, nici nu dezbat evoluția umană la umbra sinelui guraliv, nici măcar formarea lumii nu îi interesează. De regulă sunt virulenți. Fie se ceartă pe ei cu voce tare pentru ceva ce au făcut greșit sau nu au făcut, fie ceartă pe altcineva căruia nu au curaj să îi spună în față ce gândesc sau ce i-a deranjat, așa că mai bine ii ceartă în autobuz când mai sunt 30 de oameni pe lângă ei.

Unii șușotesc în barbă și doar mormăie, alții sunt agresivi verbal, înjură, vorbesc tare, sunt în lumea lor în care totul este doar o ceartă cu vocea ridicată.

Sunt atentă la ei pentru că sunt mulți, foarte mulți în această categorie și bănănăie prin mijloacele de transport în comun, dau reprezentații sonore în spații publice. Înainte erau mulți bătrâni, foarte bătrâni, acum în schimb sunt și oameni pe care nu i-aș încadra chiar la categoria bătrâni, unii cred că încă mai sunt activi în câmpul muncii. Sau cel puțin așa par.

Trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Triluri matinale

Se întâmplă uneori, foarte rar în ultima vreme, să mă trezesc cu nopatea-n cap, înainte de a se ivi vreo rază a noii zile. Atunci când este complet liniște, când casa doarme, când vecinii nu fac duș, când strada este amorțită. Ador o astfel de trezire. Cu condiția să fiu odihnită și să nu mă trezesc cu vreo treabă.

Asta s-a întâmplat și ieri dimineață. M-am trezit când încă era întuneric afară și liniște peste tot. În liniștea aceasta se auzeau niște glasuri îndepărtate de păsărele. Am deschis ușa de la balcon și m-am băgat sub pătură învelită până sub bărbie. Și am stat în liniștea mea, în răcoarea dimineții ascultând cântecele păsărilor care trăiesc în urbea asta aglomerată. Nici nu știam că sunt atât de multe păsări cu glasuri atât de diferite. Nu le știu nici acum, dar le-am auzit, le-am auzit ca și când aș fi fost pe un șezlong vara la marginea pădurii unde păsările au adevărate concerte matinale.

Eu prin orașul acesta am văzut doar porumbeii care fac multă mizerie fiind foarte mulți, pescărușii pe care îi aud de la înalțimea apartamentului meu, guguștucii care își fac cuib din maximum cinci paie și uneori mai pierd oul printre ele și vrăbiuțele guralive. Altele eu n-am văzut, nici nu am recunoscut în glasul lor. Însă de dimineață era altceva. Era un mini concert, 4-5 glasuri distincte care se bucurau de liniștea de afară.

Am adormit așa în răcoarea dimineții, bine învelită și în cântecul păsărilor. Mai târziu, la ora opt, nu se mai auzea niciun glas, doar zgomotul străzii și motoarele mașinilor.

Featured

Am citit: Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Inimă de cerneală este o carte din categoria fantasy. Numai bună de citit undeva de pe la 14 ani, poate chiar și mai devreme dacă există cultură literară. Însă fiind fantasy poate fi citită la orice vârstă. S-a bucurat și de ecranizare în anul 2008 cu Brendan Fraser in rolul principal masculin.

Cartea are ca subiect central lumea cărților. Ei, cum e asta, să citești o carte despre alte cărți? Este interesant, vă spun eu. Pentru că în această carte, acele alte cărți sunt tratate cu grijă, cu respect, cu emoție, cu dorința de a le fi bine.

Cartea prezintă o lume plină de fantezie, sunt menționate zâne, praf zânesc, uriași, scuipători de foc și multe alte elemente fantasmagorice. Este o carte de vacanță, este relaxantă și te conduce într-o lume cu totul altfel.

Inimă de cerneală are de toate, are mister, anticipație, expectație. Are o relație tată-fiică  transpusă în pagini cu duioșie și încredere. Are aventura celor doi care ajung să trăiască pe pielea lor aventura din cărți înconjurați de personaje din cărți.

Personajul principal poate da viață personajelor din cărțile pe care le citește, atâta timp cât citește cu voce tare. Bine că această fantezie rămâne doar în carte, altfel ar fi plin de cobolzi și zâne pe aici prin împrejurimi.

Știți de fapt cum este cartea aceasta? Te atrage, te îmbie, te cheamă, te ține în suspans, îți cere să o citești.

Să ne înțelegem, nu este o carte pentru copii, este o carte fără vârstă, ce poate fi citită de oricine, este captivantă și acaparatoare.

În final las un citat din carte care mi-a schimbat puțin perspectiva asupra cărților pe care le iau în vacanță, mai ales că de ceva vreme tot insist asupra amintirilor pe care mi le creez:

„Dacă iei cu tine o carte la drum, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ți strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, și ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, înghețata pe care ai mâncat-o citind… Crede-mă, cărțile sunt ca hârtia de muște. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.”

Featured

Aventuri în țara virtuților – Alec Blenche

Multe cărți de-ale lui Alec Blenche au intrat până acum în casa noastră. Le-am citit pe toate de mai multe ori. Toate sunt educative, blânde, vesele, cu mult colorit pe fiecare pagină.

Ilustrațiile din Aventuri în țara virtuților se aseamănă foarte mult cu cele din Erus, au același ilustrator, așa că dacă acelea au avut succes, sigur vor avea și acestea.

Țara virtuților este o țară imaginară a unei fetițe care merge acolo ori de câte ori vrea o nouă aventură sau pur și simplu are nevoie să își lămurească unele curiozități pe care nu și le poate lămuri în viața reală.

Țara virtuților este populată cu domni și doamne care reprezintă câte o virtute, altele decât în seria Erus. Astfel că Alec Blenche reușește într-o carte să explice ce înseamnă curaj, modestie, respect, lioalitate și multe alte astfel de lucruri demne de învățt și de reținut, personificând virtuțile pentru a ajuta imaginația să își tureze rotițele.

Ca orice carte pentru copii, este destinată și părinților mai ales că noi pe drum am pierdut din virtuți sau le-am uitat pe undeva.

Lectură plăcută!

Featured

Proaspete și fierbinți, însă ușor răsuflate.

A fost demis Vlad Voiculescu. Îmi plăcea de el. L-am văzut acum foarte mulți ani când nu avea treabă cu politica în mai multe interviuri și îmi lăsase o impresie bună. Apoi ca minstru în guvernul tehnocrat nu a apucat să facă mare lucru, însă atunci parcă a lăsat o impresie mai bună decât acum. Pandemia asta cred că l-a surescitat mai mult decât putea duce.

Nu știu dacă greșesc, însă a părut că a fost înconjurat de oameni extrem de nepregătiți pentru că el a părut de multe ori nepregătit și luat prin susprindere în interviurile date jurnaliștilor. Multe lipsuri, multe lacune, multe spații. Comunicare multă cu minus, adică lipsă. Ori comunicarea este ceva din care mai știu și eu una alta. Suficient cât să știu că o comunicare deficitară a pus pe butuci afaceri întregi, a periclitat imagini de brand și a dus la demiteri de oameni situați în puncte cheie. Eu sper să se redreseze și sper să mai aud de el.

M-a amuzat teribil când am citit știrea cu și despre sporuruile bugetarilor. Alea în care angajații sunt supuși riscurilor. Nu sporurile în sine m-au amuzat, că unii chiar lucrează în condiții dificile, păcat că se profită de pe urma unor astfel de situații. M-a amuzat că sporul acesta era încasat în procentaj de la ăl mai mic la ăl mai mare după mărimea funcției. Ești Ghiță și ești expus riscului ai 5 lei, dar dacă ești șeful lui Ghiță și doar treci pe lâng risc ai 10 lei. Dacă ești chiar șeful șefului lui Ghiță și nici nu știi care este definiția riscului atunci ai 25 lei. Nu-i așa, ăla de la vârful piramidei este mai expus riscului decât cel de la baza piramidei care stă cu riscul în brațe. Cică se plafonează sporul ăsta, să existe același risc pentru toată lumea. Gata, riscul nu va mai fi discriminat.

Ministrul educației după fizionomie părea om serios. O fi, nu zic nu, dar în calitatea lui de ministru mă tot întreb dacă are toată faianța la locul ei. Eu tot mai aștept ministrul ăla, indiferent ce ministeriază, care vine și spune, da domnule, în guvernarea trecută asta și asta s-au făcut bine și le păstrăm. De când am eu capacitate de a vota, n-am auzit în niciun guvern că ăia de dinainte au făcut ceva bine. Exact așa cum niciodată un meșter nu va spune despre cel de dinainte că a făcut bine, tot timpul ăla a greșit și chiar grav, noroc cu el actualul care va face treaba bine, dar următorul care va veni după el îl va decapita verbal. Exact așa și cu miniștrii ăștia. Acum că toate probleme din învățământ au fost rezolvate și educația este stas, elevii au acces în laboratoare, iar la matematică nu adorm cu capul pe bancă, se vrea revenirea la trimestre în loc de semestre. Materia aia este în continuare multă degeaba, profesorii sunt în continuare mulți pe sistem vechi și ultra vechi, sistemul nu se adaptează la elevi și la unicitatea lor, ci îi transformă pe ei în niște linii ale sistemului, dar problema noastră majoră este că avem semestre.

În altă ordine de idei, să știți că am mâncat o înghețată cu caramel sărat ca să mă motivez să scriu acest text. Cum ar veni m-am recompensat în avans. Să-mi fie de bine, zic. Evident că știu că nu vă interesa, doar vă anunțam că s-a deschis sezonul de înghețată, care la noi nu s-a închis niciodată de altfel.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com
Featured

Viitorul sună bine, țara înfloritoare, deciziile greșite nu impactează populația

Întâmplare dintr-un moment al viitorului României după ce spitalele au căzut pe rând și nu a mai rămas nimic din ele, după ce pandemia ne-a dat o pauză să respirăm, medicii și-au mutat cartierul general în parcuri. Acum operațiile se desfășoară pe bănci, iar terapiile post-operatorii sunt amenajate în locurile de joacă.

În timpul unei operații, pacientul întins pe bancă, medicul îi cere asistentei care îl asistă la operație bisturiu.

  • Nu mai avem domn’ doctor, dar am ascuțit bine de dimineață cuțitele astea. Pe toate le folosea tăticu când tăia porcul și îi reușea de fiecare dată. Luați cu încredere.
  • Pensă, cere doctorul la un moment dat.
  • Vă dau penseta mea de sprâncene, am șters-o mai devreme cu un șervețel.
  • Ață se mai aude peste un timp.
  • Albă sau crem la culoarea pielii, întreabă asistenta.
  • Chirurgicală.
  • Aaaa, nu mai este de mult. Avem doar ață de cusut.
  • La culoarea pielii să fie.

După ce coase pacientul, doctorul cere să fie mutat în locul de joacă pentru recuperare.

Domnule doctor, domnule doctor, strigă o altă asistentă: pacientul operat ieri se plânge că îi este foarte frig, ce să îi facem?

  • Mai puneți o pătură pe el, vine soluția salvatoare.
  • Nu mai avem, le-am terminat cu pacientul de azi.
  • Atunci acoperiți-l cu frunze că doar suntem în parc.
ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Aripioare lipicioase, pișcăcioase, delicioase

Mă gândesc de ceva vreme la aripioarele acestea. Nu le-am mai gătit de câțiva ani și nu știu să spun de ce. Azi le-a venit rândul. Încă sunt indecisă ce garnitură să le fac, parcă aș merge pe un orez.

Așa că dacă nu știți ce să mai gătiți, băgați niște aripioare la cuptor. În mare parte se fac singure la foc mititel, dându-le timp și ies de te lingi pe degete. Bine, este inevitabil să nu te lingi pe degete că sunt lipicioase. Miam miam.

Să purcedem zic. Am luat una bucată caserolă aripioare, le-am spălat, șters și le-am împins delicat într-un castron mai mare. Acolo în castron le-am adus vecini de socializare: un praf de sare, unul de piper, paprika, puțin chilli, curry și puțin oregano. Toate mai mult sau mai puțin după gustul fiecăruia. Am mai pus o lingură de ulei, o ceașcă bere (nu vă impacientați, la mine copilul nu servește, dar vă puteți lipsi de bere). Eu am mai adăugat un sos dulce acrișor și unul asiatic, așa cam cât m-a lăsat mâna, undeva cam la patru linguri, dar să știți că eu am turnat cu sticla. Se găsesc sosurile acestea peste tot, pe la toate supermarket-urile. Am masat bine, bine aripioarele, pe toate părțile, le-am invitat în vas iena, le-am acoperit să le fie cald și le-am dat la cuptor la foc mic cam 60 de minute. Când s-a împlinit timpul le-am luat capacul să se rumenească puțin, însă nu înainte de a le întoarce ca sa se lipișocească pe toate părțile.

Ce a ieșit…mmm…greu de descris în cuvinte. Aripioare rumenite, lipicioase, dulcege, picante, dar nu mult și foarte gustoase. Iar sosulețul care a ramas puțin pe fundul vasului este de lins de acolo, totul se consumă.

Dacă nu vă place mâncarea picantă, puteți pune miere în loc de sosuri dulci-picante-acrișoare și ies și mai lipicioase. Eu am încercat și varianta cu miere, însă pentru gustul meu prefer mai mult picant și mai puțin dulce.

Să aveți poftă!

Featured

Frica de oală

Am avut de-a lungul timpului multe frici. Unele mai aberante ca altele. Nu am descoperit între timp elixirul vieții care mă scapă și de frici, dar la unele am înțeles până și eu cât de puerile sunt.

Așa se face că a fost o vreme în care mi-a fost frică de oală. Nu de gătit mă temeam eu, ci de oala sub presiune. Nu am idee ce scop malefic a avut cel care a inventat oala sub presiune, însă cu siguranță ceva, ceva i-a trecut prin cap de a gândit o oală care scoate atâta zgomot de ai impresia că pică o bombă atomică. Nu știu cum ar trebui să facă o bombă atomică, dar mă gândesc că ar trebui să aibă ceva zgomot de avertizare. Ei bine așa ar trebui să sune o bombă, fix ca oala sub presiune. Nu mi-a fost dat să aud dihanie mai zgomotoasă ca această oală.

Și ca să nu credeți că vă las neinformați, ori că vă pun la muncă grea în a căuta ce și cum despre oală că s-a găsit o nebună să scrie pe interneții glorificați ai patriei și să lase și treaba neterminată, vă spun că oala aceasta a fost inventată în 1679 de un francez pe numele lui Denis Papin. Însă populară a devenit în timpul celui de-al doilea război mondial când oamenii au realizat că ajută la economisirea de combustibil gătind în oala sub presiune. Iată că și partea de istorie fu satisfăcută.

Eu am primit cumva moștenire de la ai mei oala sub presiune și este un model vechi, nu ca cele noi electrice care au și funcții de multicooker. Veche domnule. Merge brici, dar are un zgomot de ridică părul pe ceafă. Sau încrețește după caz.

Câțiva ani nu m-am atins de oala asta. Știam ce zgomot infernal produce și îmi era pur și simplu frică de ea. Îmi era frică să o și închid pentru că dacă nu etanșa scotea un zgomot și mai puternic. Aveam mereu impresia că era pe punctul de a exploda.

De când a început diversificarea copilului și reorganizând alimentele care ne intrau în casă, am ajuns să gătesc cărnuri de țară și am realizat că nu pot pierde jumătate din zi ca să gătesc o ciorbă. Moment în care a intrat în scenă ea. Oala sub presiune. Și am luat-o din aproape în aproape cu pași mici. O perioadă am folosit-o doar când era soțul acasă. Dacă era să sărim în aer, măcar să fim toți de față. Dap, atitudine corectă. Apoi am luat poziție și am zis că nu mă face pe mine o oală, așa că doar îi punea capacul și putea să plece în treaba lui. Acum îi pun singură capacul, deși dacă este el prin preajmă încă prefer să mă lipsesc de treaba asta. Parcă tot am impresia că nu etanșează la fel de bine la mine. Frica pândește de după oală.

Este foarte utilă, reduce mult timpul de gătit. Chiar foatrte mult. Însă tot am impresia că mă poate omorî dacă își pune în gând.

Și asta dragii babei este una dintre fricile mele aberante, oala sub presiune. Tare mi-aș dori să citesc poveștile voastre.

Featured

Când vreau să mă amuz și nu-mi ajunge prezentul

Când vreau să mă binedispun pe termen lung mă întorc la Ion Pribeagu. Când vreau să zâmbesc și nu mă mai ajută podcasturile recente, tot la Pribeagu revin. Când vreau să zic da domnule, fix ca astăzi, îl iau pe Ion Pribeagu la citit. Uneori și pe Caragiale.

Sună prăfuit și deplasat? Este în regulă, doar am mai arătat eu pe aici pagini prăfuite în alte ocazii.

L-am cunoscut în poezii pe Ion Pribeagu în urmă cu ceva ani, nu prea mulți să fie cam 10, prin intermediul poeziei ‘Pandele‘ și pentru că mi-a plăcut am căutat și altele să văd ce a mai scris. Și a scris multe la viața lui și poezii și piese de teatru și satiră și pamflet cu toate că cele mai neastâmpărate au devenit cunoscute post mortem.

Pe numele real de Isac Lazarovici devine cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagul după ce a testat mai multe pseudonime pe care le-a abandonat pe traseu. Îmi este cumva ciudă că este cam uitat deși umorist fiind este cel care a dat viață textelor lui Constantin Tănase și mai este și cel care a creat cel mai cunoscut personaj acompaniat de Tango: Zaraza.

Mi-au plăcut atât de mult poeziile acestea că acum mulți ani, pe vremea când nu aveam copil și pe vremea când nici prietenii mei nu aveau copii și nu era nici pandemie și noi ne întâlneam fără griji să pălăvrăgim, să bem să pierdem vremea împreună, într-o seară din aceasta am căutat pe net și am citit multe, multe poezii de-ale lui Ion Pribeagu. Și ce ne-am mai amuzat. Și mă bucur acum că mi-am reamintit pentru că era o amintire care mi se ștersese din memorie deși n-aș fi vrut.

În final las o poezie care mi se pare mie că se potrivește mai bine cu vremurile pe care le trăim azi, un fel de-a râsu-plânsu zilelor noastre sau puțin umor negru de început de săptămână. Altfel spus, căutați ce a scris Ion Pribeagu și citiți-l, vă va binedispune, credeți-mă pe cuvânt.

Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

Featured

La 4 ani toată lumea moare

Al meu copil are deja 4 ani. La 4 ani viața este grea, frumoasă, curioasă. La 4 ani oamenii au început să moară. Și nu doar oamenii. Mor și gândacii, copacii, animalele. La 4 ani ne jucăm de-a moartea.

Eu cu moartea nu am avut o relație prea bună. Mă bloca mereu gândul la ea, nu îi înțelegeam scopul și nici rolul și nu înțelegeam de ce trebuie să ne naștem ca să murim. Știu, sinistru subiect am ales pentru perioada aceasta.

Între timp, citind, ascultând, căutând am armonizat relația mea cu doamna moarte. Astfel am ajuns să mă pot juca de-a mormântul. Ceea ce nu cred că aș fi putut face acum 6-7 ani. Așa se face că astăzi în joacă mă așez în mormânt, se pune pământ peste mine, încerc să nu mă gândesc la claustrofobie. În joaca de astăzi toți murim. În joaca de astăzi copilul moare frecvent. Este o joacă greu de dus, dar nu imposibilă. Am mai murit și pe la 3 ani, însă așa intens ca la 4 ani nu s-a întâmplat.

Nu s-a întâmplat până acum să am eu o problemă cu ceva pe care al meu copil să nu insiste. Să mă scoată din zona de confort, să mă solicite și să mă facă să mă blochez ca să evoluez puțin. Este în natura copiilor să ne fie profesori mai mult decât vrem noi să le fim lor.

Acum câțiva ani nu puteam nici măcar să vorbesc despre moarte fără să se strângă carnea pe mine, iar acum mă așez într-un mormânt imaginar. Asta da evoluție. Să pot să râd când nu puteam să o fac, să mă pot juca fără să mă blochez, să accept fără să refuz.

Aștept să văd ce jocuri de rol îmi mai aduce viața, în ce etape mai trebuie să îmi încurc papucii, ce cărți să mai citesc pentru a mai evolua puțin din ceața minții.

Nu vă speriați nu ne jucăm doar de-a moartea, jocurile de rol sunt diversificate de la de-a bucătăria la de-a mama și copilul, de la de-a magazinul, la de-a cățelul și stăpânul. Jocuri creative pentru minți odihnite.

Spor la joacă!

portrait photo of a skeleton in a santa hat on
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
Featured

Teama mamelor de a nu le transmite copiilor ideea de sacrificiu a femeii

De ceva vreme tot citesc pe interneții patriei treaba aceasta cu feminismul, activismul, egalitatea și alte toate cele în care se face referire la femei. Însă și mai des de atât citesc despre teama sau cum să nu faci să transmiți mai departe copilului ideea de sacrificiu al femeii. Și nu doar ideea ci și meteahna. Lucru care este cam imposibil dacă mă întrebați pe mine. Bine, știu nu mă întreabă nimeni și oricum oamenii pot trăui liniștiți și fără să afle părerea mea, însă eu mi-o spun oricum.

Da, femeia face multe! Femeia a făcut din toate timpurile multe.

Bunica. Bunica mergea la toate muncile câmpului și muncile erau multe. Mergea la câmp la prășit de porumb, când venea acasă pregătea mâncarea pentru a doua zi la câmp, se trezea dimineața la 3 ca să lase gospodăria în ordine, să pregătească mic dejun și să pună la pachet tot ce era necesar pentru ziua de câmp. Mergea la tăiat, legat și cules de vie. Mergea când se cosea fânul la pădure la prânz cu mâncarea caldă. În prima parte a zilei gătea și se ocupa de gospodărie iar de la prânz se ocupa de întorsul fânului. În timpul acesta bunicul nu dormea și el mergea la aceleași munci, meșterea prin curte sau hrănea animalele. În schimb nu gătea și nu se ocupa de bagaje și pachete.

Mama. Mama a spălat de mână pentru cinci persoane ani mulți. A gătit pentru cinci persoane oale mari cu ciorbă. A mers ani de zile la serviciu în schimburi, inclusiv de noapte. Când noi copiii am crescut ne ocupam de curățenia casei. Ne ocupam atât de des că ajunsese să mi se acrească de cât scoteam covoarele afară. Nicio vacanță nu începea și nu se termina decât în bătut de covoare și șters de geamuri cu spirt și mobilă cu gaz. Era o dezinfectare și desprăfuire continuu. La un moment dat spusesem că eu când voi fi mare voi avea o casă numai din sticlă să nu îi fac nimic. m-a liniștit mama când mi-a zis că și sticla trebuie ștearsă.

Am ajuns mare și am o casă care este de fapt a băncii și care este absolut obișnuită, niciun geam în plus sau în minus. O casă în care este posibil ca la un moment dat în care eu mă plângeam de mizerie, haos și praf să fi fost mai curat ca în farmacie. Totul era ordonat, așezat, neclintit și nici nu acceptam deranjul. Totul era curat, geamurile erau mereu șterse. Acum, este într-adevăr haos în multe zile, însă este o evoluție, este un mare pas în față acest haos care m-a scos din ghearele perfecționismului. Măcar pe alocuri.

Cum să nu transmit eu copilului meu efectul acesta de sacrificiu al femeii când eu l-am preluat fără să gândesc? Iar treaba aceasta nu are nicio legătură cu inteligența. Că a fi prins în niște programe de care nu îți dai seama nu ține de inteligență. Cât să îi explic eu copilului că într-o casă și femeia și bărbatul pun mâna și fac împreună lucruri când vede în jur multe exemple în care în mare parte femeia face. Cum să îi arăt eu că și un băiat se poate juca cu păpușile, așa cum și o fată poate avea trusă de scule, când este suficient să meargă în locul de joacă și să audă exact contrariul. Bula să fie o soluție? Posibil, nu am de unde să știu, nu am testat-o.

De ce cred eu că nu poate fi oprită o astfel de moștenire? Chiar dacă într-o casă treburile se împart în mod egal, chiar dacă fiecare face câte ceva, există lucruri care sunt făcute doar de mama sau doar de tata pentru că posibil ca unul dintre ei să fie nepriceput în a face ceva sau pur și simplu să nu îi placă.

Și de fapt discuția voiam să o aduc în următorul punct: menajera. Ei bine, menajera este femeie. Întotdeauna. Copilul care va vedea în casă femeie la curățenie va ști din start că este un job de femeie, că este treaba femeii să faca ordine în casă și să spele wc-ul și să șteargă geamul. Chiar dacă mama nu face lucrurile acestea, chiar dacă nici tata nu face, însă cineva face și acel cineva este o femeie. Este naiv să crezi că un copil preia doar ce vede acasă la părinți. Un copil preia și ce vede în afara casei și ce vede în casa proprie la alte persoane care îi trec pragul. Sacrificiul femeii ca moștenire nu poate fi oprit, chiar dacă eu mama nu l-am preluat sau chiar dacă l-am preluat și am învățat să mă debarasez de el, moștenirea generațiilor al căror ecou încă se aude nu poate fi ștearsă printr-un clipit de gene. Nu degeaba se zice că dacă petrece copilul mai mult timp cu bona decât cu mama, acesta va semăna cu bona și nu cu mama, cam așa este și cu menajera. Este acolo în casă, transmite și fără să deschidă gura.

Eu nu spun aici că este greșit să ai ajutor la treabă în casă, cum nu este greșit nici să se împartă lucrurile în casă, însă este nerealist să sper că nu transmit generațiilor viitoare un astfel de program.

Featured

Am citit: Dragostea unei femei cumsecade – Alice Munro

Este o culegere de povestiri scurte, opt la număr, independente unele de altele și fiecare cu propria-i viață care se cere destăinuită sau ascunsă într-un ungher al timpului.

M-a cucerit coperta, atât imaginea femeii cumsecade care iubește, cât și colțul tăiat, toate m-au dus cu gândul la o carte de epocă, dar modernă. Da, chiar așa, o carte plină de controverse. Toate poveștile se termină fie în coadă de pește fie au un final grăbit. Toate poveștile au câte o situație, o poveste de iubire a unei femei față de cei de lângă ea, de acceptare și de dăruire. Și fiecare poveste tratează în maniera scriitoarei o situație reală întâmplabilă în viața multor oameni. Voi scrie pe scurt despre fiecare poveste în parte.

Prima poveste estea cea care dă și titlul cărții, Dragostea unei femei cumsecade, este povestea unei infirmiere care își dedică viața îngrijirii pacienților care nu au șanse de vindecare și în care ia naștere lupta dintre corectitudine și utilitatea socială a cesteia. Poate oare o persoană justițiară să acopere o minciună pentru a lăsa o familie să se dezvolte în bunu-i mers?

Jakarta dă titlul celei de-a doua povestiri care evidențiază prietenia dintre două femei și familiile acestora până în punctul în care viața îi separă. După ani de zile, la bătrânețe unul dintre ei reia legăturile cu ceilalți. Să fie oare prea bătrâni și prea târziu pentru a dezbate trecutul?

Insula Cortes este poveste unei tinere familii, mai cu seamă a unei tinere fete care intră cumva sub tutela inadecvată a unei familii mult mai experimentată în ale vieții și vârstei. Reușește până la urmă tânăra să descopere ce-i cu povestea citită în ziar cu ani în urmă în timp ce îl îngrijea pe bătrân?

Doar secerătorii este o poveste de vacanță într-un loc cu amintiri pentru bunica și mama celor doi copii. Vacanța este o poartă de reuniune și redescoperire a legăturilor între toți membrii familiei. Reușește până la urmă bunica să păstreze legătura proaspăt înnodată?

Copiii rămân cu tatăl în cazul acestei povești pentru că mama este cea care pleacă de acasă, din vacanță chiar, cu un alt bărbat care la vremea aceea nu putea trăi fără ea sau departe de ea. Reușește ea să refacă legăturile cu copiii?

Putred de bogată o povestire în care o adolescentă încearcă să fie rebelă, dar aceptată de familie și care la rândul ei încearcă să accepte situațiile în care o pune viața. Reușește ea oare până la urmă să înțeleagă dacă partenerul de lucru al mamei i-a fost și iubit sau doar au lucrat ămpreună?

Înainte de schimbare este povestea scindată dintre o tânără și tatăl său. Când pare că au găsit un liant de apropiere, tatăl moare. Încălcarea legii pentru binele social este un gest de lăudat sau de condamnat?

Visul mamei este povestea unei mamei rămasă văduvă pe care copilul nou născut o respinge în detrimentul unei alte femei pe care o acceptă să îl aline. Reușesc oare cei doi până la urmă să găsească un limbaj comun pe parcursul vieții?

Cartea Dragostea unei femei cumsecade scrisă de Alice Munro este “desăvârșită… miraculoasă prin finețea detaliilor și surprinzător de autentică. (…) Munro dovedește o putere de înțelegere a naturii umane care o depășește cu mult pe a semenilor ei.”

Featured

Vine vacanța cu trenul cu muci și tuse deși preferam să fie ăla din Franța și fără muci.

Un an întreg a stat al meu copil acasă. Din martie 2020 până în februarie 2021. În septembrie nu a mers în colectivitate, nu eram sigură, nu aveam încredere în sistem, îmi era foarte teamă de boală. Cum de boală nu am scăpat cu toată precauția mea, la redeschiderea din februarie a reintrat în colectivitate.

Când a rămas acasă anul trecut a colectat și o bronșită care mi-a dat multe griji la început de pandemie. Apoi un an întreg a fost mai ceva ca betonul armat. Niciun muc, nicio tuse, nicio colorare sub ochi ce indică un semnal de îmbolnăvire. În aprilie își băga picioarele în apă rece de munte și se tăvălea prin iarbă umedă și niciun nas nu a curs.

De la redeschiderea din februarie al meu copil a mers în colectivitate în 3 etape. Prima dată a mers două săptămâni. Două săptămâni întregi. Atât de tare m-am bucurat că după astea două săptămâni în care și așa obosisem să mă tot trezesc cu ceas și chiar devreme, mi-a făcut cadou o viroză care a trecut în exact două săptămâni, noroc că ne-a mai prins și o izolare între timp. După această mini vacanță de trei săptămâni a mers trei zile și a venit în viața noastră altă viroză. Bine, aici nu este sigur dacă a fost și ceva răceală sau doar alergie de la ceva ciupituri de la un animal posibil păianjen. Alte două săptămâni de pauză la finalul cărora a mers fix patru zile ca să vină acasă cu muci galbeni vâscoși, visul oricărei mame. Cam așa arată radiografia a două luni de colectivitate comparativ cu un an de stat acasă.

Mersul acesta în colectivitate mi-a adus și mie la pachet aproximativ aceleași boli ca ale copilului. Nu am scăpat de amigdale inflamate, febră, puroi în gât, inclusiv bronșită. Am ratat doar un streptococ ce pare a fi specific vârstelor mici, mare minune că m-a ratat. Iar după ce treci prin covid chiar nu îți mai dorești să treci prin niciun muc și prin nicio tuse, eu clar nu.

Da, da știu colectiviate, e normal, copilul are nevoie de alții ca el și să fie departe de mine și bla bla bla. Și eu am nevoie să dorm noaptea să nu aud tusea aia prin cel mai profund somn, să văd că poate respira fără să se audă tona de muci din nas. Și mai am nevoie să nu bântui pe la ușa medicului de familie săptămânal și nici să cheltui suta de lei în cel mai optimist caz după fiecare vizită la medic. Știți treaba aia cu medicamente gratuite? Nu există. Știți treaba aia cu medicamente compensate? Ei bine, sunt limitate, foarte limitate. Din partea mea, vacanță te salut. Am eu timp în viața asta să mă caut și la cap să văd cât din el mai funcționează cum trebuie.

Featured

– Alo! Bună ziua de la Poliția Comunitară

Dimineața noastră a început în forță și cu punctualitate din partea autorităților care au pornit de ceva vreme un amplu proces de curățare și spălare în sectorul 6. Astăzi nu sunt cârcotașă, nu voi menționa nimic negativ ca să subminez exemplul pozitiv. Astăzi este doar despre foarte bine că se întâmplă.

Așa se face că la ora 8 dimineața suna telefonul și la capătul undei s-a pezentat un domn polițist de la Poliția Comunitară care ruga a muta mașina pentru a se putea curăța și spăla zona. Se pare că mașinile primiseră informarea în parbriz cu o seară înainte, cu ora de începere 8 dimineața, însă mașina noastră nu era în parcare atunci, așa că la exact ora 8 un agent ne-a telefonat. Până la ora 9 au reușit să urnească aproape toate mașinile din parcare, unele au rămas pe loc.

Când spațiul a rămas gol s-a trecut la măturare, strângere de gunoi, spălare și înspumare a zonei. Lucru care m-a bucurat enorm pentru că în spatele locului nostru de parcare este un wc public pentru câini. Atât pentru cei liberi, cât și pentru cei în lesă că nu mai curăță nimeni după cei din urmă când aceștia își găsesc drept punct de evacuare un munte de caca. Sper ca această spălare să schimbe mirosul din zonă.

Alt aspect care m-a bucurat a fost exact curățenia în sine. În zona noastră trec frecvent lucrătorii de la ADP să măture și să strângă gunoiul, însă este o muncă superficială care nu are menirea de a lăsa în urmă o zonă mai curată decât înainte să se apuce de treabă.

De altfel în zona în care locuiesc am văzut spații verzi îngrijite și curățate de gunoi, chiar dacă sunt în continuare îngrădite. Oricum, la cum suntem noi oamenii, unde șoferii claxonează pietonii pe trotuar ca să le facă loc și coșul de gunoi este spațiul public, aș zice că gardurile alea pun o barieră. Nici nu știu dacă mai e cazul sau nu să te pui cu românul și să încerci cu orice preț să îl educi.

Dimineața mea a început bine în zumzăit de mașini muncitoare, de hârșâit de lopeți, de huruit de mașinuță măturătoare. Apoi ochii mi s-au umplut cu imaginea parcării pline de spumă și de un sentiment de curat ca atunci când cureți tot în casă și miroase a proaspăt.

De altfel, de pe pagina FB a primarului sectorului 6, domnul Ciprian Ciucu am aflat că se pregătește o cale de acces pietonala la intersecția de la Lujerului, pe sub bd. Iuliu Maniu, cu acces în Cora si spre Plaza Romania pentru a mai elimina din timpul petrecut în trafic, la semafoare. În acest sens vom amenaja si face lucrări un pasajul CFR deja existent (text preluat de pe pagina de FB mai sus menționată).

Featured

Slime zise. Și slime se făcu!

Mă tot învârt prin niște rețete de slime de ceva vreme. M-am gândit că poate fi un alt moment de a face ceva împreună cu copilul că și așa vine iar o perioadă cu mult timp la dispoziție. Nu e ca și cum nu am fi stat un an întreg împreună unde aproape că mi-am stors creierul de crativitate până a rămas o gaură acolo.

Revenind la slime, mi-a plăcut ideea de a combina culori, bilute și sclipici, nu mi-a plăcut mucozitatea lui, însă facându-l acasă mi-am dat seama că îl pot face și mai puțin slime și mai mult plastilină. După ce am stricat 400 ml de lipici, 4 sticle de glicerină și o jumătate de sticlă de colorant, am reușit să încropesc ceva. Hai că am scăpat ieftin cu stricatul.

Deși rețetele de pe net dau ca sigură reușita, mie nu mi-au ieșit. Mi-a ieșit în schimb rețeta din aproape în aproape, fără a pune de la început gramaj exact sub îndrumarea Elenei, care s-a dovedit a fi șefă la slime.

Dintr-un lipici transparent no name de 80 ml a ieșit slime-ul roșu care are o textură bună și se întinde bine. Am pus poză la final cu produsele rezultate. Am pus în castron 2 linguri cu apă și o linguriță cu glicerină. Pentru că se cam lipea, am mai pus în palmă o picătură de glicerină și l-am mai amestecat puțin, problema fiind rezolvată.

Cel alb care arată ca grișul cu lapte și scorțișoară, cel puțin așa am auzit :), este făcut din lipici Bic de 200 ml, 4 linguri cu apă, 2 sticle întregi cu glicerină și sticla începută de la cel roșu. Și ceva sclipici, fără colorant. Acesta este mai greu de manevrat, curge, nu se întinde ca cel roșu, însă este plăcut la atingere.

Toate ingredientele au fost puse puțin câte puțin ca să îmi dau seama cum se simte compoziția. Așa ne-au ieșit nouă și mai facem, dar voi căuta lipiciul transparent.

Pe BIC l-am găsit la Mega, lipiciul no name la un magazin de cartier cu de toate, glicerină am luat de la 2 farmacii, una a costat 2 lei și puțin, cealaltă 4 lei la altă farmacie, firme diferite, același gramaj. Colorant am găsit la Auchan, iar sclipici la Pepco.

Spor la frământat!

Featured

Satul din cărțile de parenting nu există

Am citit în una din multele cărți care m-au ajutat pe mine să înțeleg într-o oarecare măsură cam ce înseamnă treaba aceasta cu parentingul, că are copilul nevoie de un sat întreg pentru a putea crește armonios din toate punctele de vedere. Lucru care era posibil acum 30-50 de ani, însă îmi păstrez dubiile mele legat de cât de sănătos și benefic era pentru copil, cel puțin în societatea autohtonă. Lucru care posibil să mai existe și în zolele noastre prin cine știe ce sate mai mult sau mai puțin izolate, dar cu comunitate restrânsă.

În Nouăsprezece cărți care m-au făcut să fiu mai bine eu cu mine găsești recomandări de cărți de parenting și de dezvoltare personală.

Altfel în orașele mari unde tindem spre individualizare, comunitatea nu prea există. Copilul crește mai mult în afara familiei decât în interiorul ei. Nu mă refer aici la perioada aceasta de pandemie unde părinții și copiii au stat împreună non stop, mă refer la o perioadă normală în care grădinițele și after school-urile funționează normal, chiar full option. Un copil din societatea modernă petrece foarte mult timp în afara comunității, în afara familiei și în interiorul sistemelor educative.

Un alt aspect pentru care nu mai poți asigura un sat unui copil este cel al migrației. Nu știu câte familii mai pot spune astăzi că nu au nici măcar o rudă plecată în străinătate. De unde interacțiune cu unchi și mătuși, dacă nu sunt în raza vizuală? Uneori și bunicii sunt tot în străinătate. Satul este scindat.

Satul este un concept de comunitate. Familia extinsă, unchi, mătuși, veri, bunici, dar și vecinii sau prietenii părinților sunt persoane de încredere care pot interacționa cu copilul astfel încât acesta să intre în contact cu mai multe caractere, comportamente, situații din care poate învăța aspecte pe care nu le poate prelua din familia restrânsă.

Tot cărțile acestea spun că bine ar fi ca cei din sat să îl invite pe copil pe rând la plimbare, să fie un exemplu pentru el. Un aspect foarte frumos, ideal chiar. Gândindu-mă la mine, îmi dau seama că eu nu pot fi un astfel de exemplu pentru copiii din familie. Când nu aveam copil, nu ieșeam cu ei la plimbare pentru că timpul meu era limitat oricum și nu știam să interacționez cu copiii mici. Acum ei au crescut, dar eu am copil care este lângă mine și cu mine non stop, așa că dacă prind un moment de răgaz nu îmi doresc să interacționez cu un alt copil, fie el și mai mare. Lucru care cred că este valabil și pentru ceilalți membri ai familiei care își doresc să facă lucruri de oameni mari cu oameni mari după multă vreme în care au fost mai mult părinți.

Când eram eu spre adolscență aveam o mătușă pe care o admiram. Era mereu aranjată, cu manichiura făcută, avea unghii lungi, lucru la care aspiram de altfel. Avea părul mereu aranjat, era vopsită și fuma rar câte o țigară subțire. O vedeam sofisticată, deși o vedeam rar și nu petreceam timp special împreună cum zice în cărți. Pentru că într-adevăr deși ar trebui să aleg din cărți doar ce mi se potrivește mie, am reușit și să pun multă presiune pe mine pentru a atinge un obiectiv care se încăpățâna să fie altfel. Sat nu există în societatea modernă, chiar dacă ne vorbesc frumos cărțile de parenting.

Dacă nu aveți sat, vă doresc măcar un cămin confortabil.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook
Featured

De ce este găurit DN1?

An de an, absolut în fiecare an se asfaltează ceva, se repară ceva pe tronsonul drumului național 1. Și tot an de an, dar absolut în fiecare an în primăvară sunt găuri în asfalt. Cum? De ce? Probabil cam din același motiv pentru care se sparge asfaltul abia turnat pentru a se repara țevi, canalizări și ce o mai fi prin subteran în București. Pare că intră în aceași oală, chiar dacă sunt mâncăruri diferite.

Situația pe Dn1 nu arată prea grozav de oriunde ai privi-o. Nici din elicopter nu se vede prea grozav. Din tren nici atât că gem stațiile, dealurile și orice petic de pământ sub greutatea gunoaielor. Măi dar șoseaua, drumul acela super aglomerat de ce arată în fiecare primăvară ca după bombardament?

Când nu se asfaltează centura Ploieștului, se nivelează șoseaua la Câmpina care iese tot strâmbă. Când nu se asfaltează la Băicoi, se asfaltează la Nistorești. Când Comarnicul a scăpat neasfaltat, se asfaltează la Sinaia și tot așa an de an. Se mai rupe un pod, mai cate o bornă, mai apare o gaură fix în același loc an de an. Cum nu rezistă la noi asfaltul au curs până acum râuri de cerneală, cum pe toți îi doare în fund atâta timp cât situația tronează la fel, iar este ceva extrem de cunoscut. Nu vin nici eu cu nicio noutate, doar aștept să se încalzească, să înceapă asfaltările, să se stranguleze traficul și așa sufocat în partea aceea de țară și ne înjurăm între noi gândindu-ne ce blestem s-a abătut asupra noastră de nu ne rezistă asfaltul pe șosele?

Și ce-i cu denivelările alea domnule de pe drum? Că pe la Câmpina pe acolo dacă te apucă setea și bei fix în momentul acela în care parcurgi tronsonul cu denivelări ai toate șansele să înghiți sticla cu totul. Hai că sunt răutăcioasă, parcă anul trecut au îndreptat acolo și acum nu mai intră chiar toată sticla pe gât. Data viitoare sigur vor scoate o șosea dreaptă. Trebuie să le și iasă la un moment dat. Cam în aceeași situație se află și dumul spre mare. Că doar fiind cele mai circulate drumuri și cu interes și potențial turistic, este absolut firesc să aibă asfaltul într-o veșnică reconstrucție. Absolut.

Nu vreau o țară ca afară, că pentru asta merg afară. Vreau o țară civilizată. Încă mi se pare că se fură pe orice proiect, ne dăm la gleznele goale înghețate de frig târziu, ne mușcăm de posteriorul ce ne deranjează, ne de toate. Ca să mă resemnez aș putea spune că așa suntem noi și să ne luăm ca atare, dar nu vreau. Vreau DN fără gropi și asfaltat odată și bine. Am mai zis ca eu nu sunt doar turist al DN-ului și chiar dacă aș fi, este treaba mea unde aleg să merg.

Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com
Featured

Să fie quesadilla! Și quesadilla se făcu.

Așa am pocnit eu din degete când în minte mi-a apărut o quesadilla aburindă și în farfurie s-a transpus gândul meu. Exact așa s-a întâmplat, dar după ce am pocnit mai mult din degete și într-adevăr în farfurie a apărut mâncarea caldă, însă numai și numai după ce am gătit-o. Eu.

Prepar rețeta aceasta de ceva vreme, nimic complicat, nici rețeta nu este aceeași de fiecare dată, însă sunt câteva ingrediente pe care le păstrez la fiecare preparare. Dacă aș da deoparte parmezanul, ar fi o mâncare de post sau vegetariană, cum vreți. Am încercat și cu carne, însă mai mult îmi place fără carne.

Așa că în timp ce îmi pun într-un pahar un vin alb sec, îl dau deoparte când văd că ceasul îmi spune că este încă dimineață. Mai bine muzică. Nu prea tare că mă dor urechile. Tura asta quesadilla mea va avea și ciuperci. Am câteva ciuperci rămase de la pizza și le călesc primele în tigaie. Peste ele pun boabele de porumb și de fasole cu bob roșu, din conservă, bine scurse. Când s-au armonizat suficient invit și fâșiile de zuchini și la final un avocado mare, copt și pisat. Înainte de a închide focul pun și o mână zdravănă de parmezan, puțină sare, paprika, oregano, piper negru și ce condimente își mai dorește fiecare.

Când pun compoziția în lipie mai presar și niște parmezan, mai ajută lipia să se lipească pe margini în tigaia încinsă. Iau o gură de vin, parcă a trecut de douăsprezece și întorc lipia în tigaie să se rumenească și pe partea cealaltă.

De fiecare dată când gătesc acest fel de mâncare păstrez porumbul și fasolea din conservă, zuchini, avocado și parmezanul. Altfel ingrediente mai adaug sau scot în funcție de ce mai am prin frigider. Mai călesc câte o ceapă sau ceapă verde, ardei gras, 2 căței de usturoi, uneori roșii sau chiar roșii deshidratate și ce legume mă mai inspiră când și când. Sigur este o oră potrivită pentru vin. Și pentru quesadilla.

Pocnesc din degete pentru ultima oară și în față am o quesadilla aburindă și proaspătă care miroase ademenitor.

Să aveți poftă!

Featured

Ce s-a întâmplat?

Când eram mai tânără dădeam frecvent ochii peste cap când îi auzeam pe cei vârstnici câte planuri își făceau când urma să doarmă în altă parte decât în patul lor cel comod. Efectiv nu înțelegeam ce este așa mare problemă. Că nu pot dormi, că nu se odihnesc, că îi doare spatele, că e locul nou, că una că alta. Patul e pat oriunde ai fi.

Tot când eram mai tânără aș fi putut să dorm și pe bolovani. De altfel chiar s-a și întâmplat. Bine, nu am dormit eu efectiv, a dormit altcineva și eu am stat suport de drag pe aceeași bolovani ore întregi. Însă am dormit în fel de fel de paturi care mai confortabile, care nu, în cușetă de tren, în foste paturi de spital metalice și pe tot felul de canapele. Nimic nu mă deranja, puteam dormi și în picioare când mă ajungea oboseala de după distracție. De fapt oboseala nu mă prea ajungea pe mine, dar mai dormeam ca să nu cedez și să ajung să Doamne-ferește dorm prea mult.

Între timp am îmbătrânit și eu sau mi-a ajuns comoditatea la oase că se pare că nu mai pot dormi oricum și nici oriunde. Mă doare spatele, mă trezesc înțepenită, nu îmi place să fie prea rigid locul în care îmi așez oasele. Exact, fițe de om bătrân.

Recent am experimentat dormitul într-o canapea în care am mai dormit în urmă cu ceva ani și care nu mă deranja atât de tare pe cât m-a deranjat acum. M-am trezit de mai multe ori peste noapte, de dimineață a durat ceva să îmi pun toate oasele în mișcare și nici nu eram sigură dacă sunt odihnită sau nu.

Ce s-a întâmplat? Când s-a întâmplat? Când am devenit bătrână și comodă? Când a plecat dorința de aventură nocturnă cu drum de așternut străin? Este necesar să iau măsuri. Parcă prevăd că achiziționez un cort doar de dragul de a experimenta senzații noi de dormit. Hmm ce bine ar fi dacă ar încăpea în cort și patul meu…

Featured

Cărțile care reușesc să îmi curgă râuri

Până acum câțiva ani nu citeam cărți lacrimogene. Aveam eu parte de suficient de multă dramă încât să mai citesc și cărți care să mă inunde la propriu. Sau cel puțin asta credeam. Până mi-a picat în mâini Oamenii fericiți citesc și beau cafea care mi-a dat reset complet și m-a lăsat de la prima pagină într-un lac lacrimogen. De atunci am mai citit ce a scris Agnes Martin-Lugand, însă niciuna dintre celelalte cărți, drăguțe de altfel, nu au reușit să îmi mai curgă râuri.

În tot cazul schimbarea fusese pornită, odată robinetul deschis am simțit nevoia ca din când în când să îl aud curgând controlat prin intermediul unor cărți.

Așa am ajuns la Privighetoarea printr-o pură intenție neintenționată transformând-o pe Kristin Hannah în una dintre scriitoarele mele de de suflet la care mă întorc de fiecare dată când trebuie să golesc sacul în fantasmagoria proprie.

Spre deosebire de Agnes Martin-Lugand, la Kristin Hannah am găsit și în următoarele cărți drama frumos conturată pe care o caut uneori. Nu i-am citit toate cărțile, mai am și alte interese, însă cu timpul voi ajunge să îmi completez biblioteca.

Cu toate că nu citeam cărți lacrimogene, reușeam să citesc cărți care făceau cumva să se strângă carnea pe mine. Astfel că Agonie și extaz m-a purtat prin sentimente diverse, Prietena mea genială m-a trecut prin furie, revoltă, admirație. Privind înauntru m-a dus în zona de introspecție și de comparație pe principiul uff bine că asta nu am pățit. Iar 27 de pași m-a făcut să mă gândesc serios la cât de important este să primești ajutor și să fii acceptat pentru a te integra în societate, ceea ce înseamnă că nu doar omul trebuie să se adapteze societății, ci și societatea trebuie să se adapteze la om.

Îmi plac aceste cărți numite lacrimogene tocmai pentru că mă trec printr-o suită de sentimente și tocmai acest amalgan fac deliciul cărții. Plus faptul că explorarea imaginației este la cote înalte, mă transpun în sitațiile acelea sau mă gândesc cum ar fi dacă? Iar pe lângă toate acestea unele mai și vindecă, cele care nimeresc exact situațiile mele de viață.

Spor la citit cu sau fără râuri.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Măsuri europene spre civilizația românească.

Era inevitabil ca Primarul Bucureștiului, cel care este în funcție, să nu fie înjurat după primele două săptămâni. Păi a promis că face aia și aia și nu a făcut nimic. Faptul că nu putea pocni din degete ca să rezolve instant probleme pe care orașul le are de 40 de ani, nu mai conta pentru nimeni. Era inevitabil ca Primarul să nu fie înjurat și pentru că ne place să îi înjurăm pe toți cei pe care îi considerăm responsabili pentru nefericirea noastră.

Cumva, cum o fi reușit, dar după atâția ani de frig în casă, iarna aceasta cam de pe la jumătatea lunii ianurie, temperatura în casă nu prea a mai scăzut sub 23 de grade. Cred că au mai fost vreo două zile pe la 20 de grade, dar cam atât. Iar apa este în sfârșit fiartă, nu mai fac țurțuri în duș. Este prima oară în ultimii patru ani (și cred că nu greșesc când spun asta) în care iarna răcesc apa caldă.

Deja nu mai este o noutate, dar este pentru țara noastră în tot cazul. S-a implementat și la noi sistemul în care poți călători timp de o oră întreagă cu un singur bilet pe mai multe mijloace de transport în comun. Atenție! Doar cele de suprafață, ale STB-ului, metroul nu intră în discuție. Un astfel de bilet este valabil doar prin plata prin SMS la 7458 sau prin aplicația B-pay.

Începând de astăzi, o călătorie cu mijloacele de transport în comun STB, achitată prin platforme electronice de plată (SMS sau Aplicație), este valabilă timp de o oră din momentul achiziționării și poate fi utilizată pe mai multe mijloace de transport pentru a parcurge traseul.(sursa facebook).

Adică în cazul meu ca să ajung de pe Valea Argeșului la Plaza și înapoi îmi ia aproximativ o oră cu tot cu oprirea aferentă și 4 bilete pentru că folosesc căte două bilete pe sens. Acum folosesc din start doar un bilet, atâta timp cât plătesc prin metoda agreată. Da, este un pas spre civilizație europeană. Nu, nu cred că este o măsură suficientă de încurajarea șoferilor să își lase mașinile acasă, dar este un început.

În aceeași tonalitate și Ministrul Mediului încearcă o încurajare extrem de timidă și care va muri înainte să scoată capul în lume, însă trecem pe răbojul cu fapte bune. S-a implementat deja vinerea verdea, aceea în care angajații din instituțiile publice sunt încurajați să dea un exemplu pozitiv și să circule cu mijloace alternative de transport în detrimentul mașinii personale și poluante. Așa am aflat că unii aleși fac până la seriviciu 15-30 de minute de mers pe jos și am rămas nelămurită dacă de regulă în acest interval circulă cu mașina. Au și ei dreptate, de ce să ajungi pe jos în 15 minute la locul de muncă dacă poți ajunge în 5 cu mașina sau în 45 dacă doar stau în coloană.

Una peste alta primăvara vine cu intenții bune, sper că și durabile și mai sper și că nu trâmbițează 2 evenimente și se opresc.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com
Featured

Primăvara se încăpățânează să vină

Ieri pe ploaia aceea care nu se mai oprea am trecut pe lângă un șir de corcoduși și caiși care erau plini de boboci și pe alocuri erau și câteva flori ivite de sub picăturile de ploaie. Era un frig de mi se înroșise nasul. Pesemene nu suficient de frig daca ploua cu picături de apă și nu de gheață, însă apa rece făcea să pară mai frig decât era.

M-am uitat la copacii ăia cu ceva uimire că la cum s-a prezentat prognoza meteo am fost convinsă că primăvara se va muta două-trei luni mai la vară. Dar nu. Primăvara vrea să vină, copacii vor să înflorească, anotimpurile încă își mai urmează cursul.

Mereu primăvara am un sentiment de revigorare, de înnoire, de proaspăt și de curat. Deși nu este. Cel puțin la noi în sector, ploia asta a făcut ca rahații ăia care tronau ghem pe trotuare, străzi, colțuri, peste tot ce să mai enumerăm, i-a întins și împrăștiat acum. Chiar și așa tot reușesc eu cumva să văd în începutul acesta de primăvară ceva frumos. Doar că anul acesta nu pandemia m-a indus în eroare, ci exact vremea aceasta tot mai greu de înțeles. Ba zile prea călduroase, ba ploaie rece, ba ninsoare la care tânjesc eu de Crăciun. Săptămâna trecută și acum două săptămâni au fost zile întregi în care am stat în tricou la soare. Era cald și bine și un soare atât de puternic că aveam impresia că plonjez direct pe nisip din ghetele grele de iarnă. Ca a doua zi să ningă de mă uitam dacă să pun sau nu niște globuri pe brazi că prea mă simțeam mai mult în iarnă. Îmi trecea repede când vedeam brândușele înflorite aplecate sub zăpada grea.

Acum îmi este clar că oricâtă zăpadă ar mai cădea din cer, primăvara vrea să vină. Vrea să ne arate o aparentă normalitate în haosul care ne înconjoară. Anotimpurile vor să ne țină ancorați în realitate, una normală, una de dinainte de pandemie, cu toate că mai aveam puțin și eram convinși că am lăsat pandemia în trecut. Însă încă este foarte prezentă și foarte activă și a reumplut spitalele.

Atât cu introspecția, astăzi ordonez gătitul în rubrici ca să nu mai pic în abisul lui eu ce mai gătesc și ca să îmi mențin optimismul de primăvară.

De pe vremea când era soare și februarie
Featured

Am citit: 27 de pași – Tibi Ușeriu

Am citit și am trăit sentimente complexe citind această carte. Am trecut de la empatie, la furie, la nervi, la empatie. M-a făcut să mă gândesc dacă această carte ar ajuta tinerii infractori, cei care au ajuns să cadă destul de jos să găsească în ei puterea de a se ridica.

Acum ceva ani când eram în facultate ni s-a sugerat să ne formăm mâna pe scris. Eu nu voiam să intru în breasla jurnaliștilor, însă nu m-am ferit de ocazii în care aș fi putut învăța orice se putea învăța. Ni s-a spus că putem merge în sălile de judecată, să urmărim procese și să scoatem știri și subiecte din ele, astfel încât să purcedem pe drumul de jurnalist. Ei, da, asta pot să fac mi-am zis, mai ales că nici nu intrasem vreodată în tribunal. Ce să fac eu acolo!? Așa că m-am trezit într-o dimineață cu gândul acesta. M-am învârtit puțin pe la Unirii parcă să îmi fac curaj să intru în tribunal. Era totuși o clădire impresionantă, iar curajul nu a fost un punct forte al vieții mele în general. Am urcat treptele betonate, ușa de la intrare era deschisă, nu m-a întrebat nimeni nimic. în filemele mele nu puteai intra oricum într-un tribunal, dar asta era în filme. Am împins o ușă mare și grea din lemn și am nimerit într-o sală de judecată în plin proces și cu băncile pline. M-am așezat pe ultimul rând pe o bancă încercând să par invizibilă și mi-am scos o agendă și un pix. Pe partea dreaptă unde mă așezasem eu erau famiile acuzațiilor, pe partea stângă erau acuzații. Trei tineri încătușați și legați între ei cu lanțuri care aruncau priviri fugare în spate la cei veniți de acasă și le făceau cu mâna încătușată pe cât de discret puteau. Acela a fost momentul în care m-a apucat o frică teribilă de locul acela, de ce însemna el, de groaza de a fi în situația în care să îmi pierd libertatea. Judecătorul avea vocea aspră și tot certa avocatul care era o femeie tânără și drăguță. La auzul domnișoară dumneavoastră cunoașteți legea sau nu? Ce ați învățat în facultatea aia? Mi-a fost clar că este momentul să fac pași înapoi în coconul sigur. Nu m-am mai întors în sala de judecată și nici nu am mai simțit nevoia să învăț cu orice chip să scriu.

Cam aici m-a purtat cartea aceasta, mi-a evocat amintiri, stări, emoții. M-a dus în trecut, m-a purtat în copilărie. Oare eu cum de nu am luat-o pe drumuri lăturalnice? Aveam potențial. Și eu îmi doream să scap. De frică? Mă bucur azi că viața mi s-a așternut astfel încât să îmi fie bine, iar demonii mei să fie domoliți fără să fac rău altora.

Citind autobiografia lui Tibi Ușeriu nu consider că este un erou, dar consider că putem privi cu empatie într-un om cu voință de fier care a reușit să își schimbe viața și să dea ceva societății care oricum nu a făcut nimic pentru el când era copil abuzat și trăia într-un mediu ostil. Și mai consider că nu este treaba nimănui să îi judece acțiunile pentru care a plătit, cu toate că nu a dus un stil de viață demn de urmat și nici de apreciat.

Nu dă sfaturi în cartea sa, nu spune fă sau nu face, spune ce l-a ajutat pe el ca să supraviețuiască, să trăiască, să reușească în condiții extreme. Este adevărat că dă cam multe detalii despre infracțiuni și sper să nu devină vreo sursă de inspirație pentru tineri naivi și dornici de acțiune, însă oricum surse de informare sunt peste tot pentru cei care au astfel de înclinații. Trecând peste aceste aspecte, cartea este a unui om care s-a crezut invincibil, care a suferit, care a plătit pentru ce a greșit, care s-a reabilitat în colțul său de lume.

În final am să spun de ce cred eu că a avut cartea aceasta un succes fulminant și încă se vinde. Oemnilor le plac dramele. Iar aici este povestea unui om care a plecat în viață din start fără șanse pentru că oricum nu le-ar fi văzut ca să le valorifice. Dacă facem un exercițiu de imaginație și am considera că Ușeriu nu s-ar fi ridicat din propria-i condiție, dar ar fi scos o carte fără happy end, ar mai fi avut același succes? L-ar mai fi admirat lumea? Îmi este greu să cred pentru că suntem o țară care nu ajutăm pe cei care au trecut pe la închisoare să se reabiliteze, ba chiar am fi în stare să îi înfundăm și mai tare. Ușeriu a devenit un fel de erou pentru că a reușit, pentru că s-a ridicat deasupra propriei condiții și pentru asta a fost apreciat.

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare, îmbrăcăminte de exterior şi zăpadă
sursa foto: Facebook Tiberiu Ușeriu
Featured

Statul încurajează mamele să nu petreacă timp cu bebelușul.

Nu am pus un titlu alarmist de dragul intrigii, doar că așa am văzut eu lucrurile. Ministrul muncii doamna Raluca Turcan a anunțat că va modifica stimulentul de inserție pentru femeile care se întorc la muncă în primele șase luni ale bebelușului, acestea fiind recompensate cu 1500 lei. Rămânând în vigoare și stimulentul de inserție în valoare de 600 lei pentru femeile care se întorc la serviciu cu cel puțin 60 de zile înainte de a împlini copilul vârsta de doi ani. Este un lucru foarte bun în aceeași măsură în care este și un lucru depreciativ și am să detaliez de ce. Punctul meu de vedere, evident.

 Este bine că suntem diferite și că avem nevoie diferite. Sunt femei care în momentul în care devin  mame își doresc mai mult partea profesională pe care o cunosc și unde au control și unde au un teren mai ușor de gestionat. Așa cum sunt și femei care aleg să rămână acasă lângă copil și zece ani ori poate chiar mai mult, cât consideră că este suficient timpul pe care să și-l dedice exclusiv copilului. Fiecare știe în propria-i piele ce este mai bine pentru ea, pentru copil, pentru familie.

De ce consider că este util și o decizie foarte bună: sunt într-adevăr familii care au nevoie de un respiro financiar, care probabil se bazează doar pe un singur salariu și acela intrând în indemnizație scade. Dacă reușesc să aibă grijă de bebeluș celălalt părinte sau bunicii atunci într-adevăr se simte acel respiro financiar pentru o perioadă.

De ce consider că este o metodă foarte greșită: spun toți specialiștii, cunoscătorii, autorii de cărți, experții în dezvoltarea emoțională că legătura cu mama este una benefică pentru întreaga viață a bebelușului și a viitorului adult. Că dezvoltarea fizică și emoțională ține de această conexiune cu familia, legătura cu mama este încă din uter. Un copil mic, are o nevoie imensă de mamă și căruia nu îi pasă de stimulent de inserție, indemnizație, bani și nimic din ce nu înseamnă brațe, hrană, miros matern.

Pe lângă partea aceasta cu conectarea mai este si partea cu oboseala, o exclud pe cea hormonală că acolo se manifestă fiecare mai mult sau mai puțin intens. Oboseala există, bebelușii au fel de fel de solicitări pe timp de noapte, de la hrană, la erupții dentare, dureri de burtă, pavor nocturn. Ai mari șanse ca în primul an de viață să ai multe, foarte multe nopți nedormite la activ sau nopți cu 2-3 ore de somn. Iar ziua în cazul în care ești la serviciu trebuie să fii nu doar activă, ci și coerentă, atentă, concentrată. Un job și un bebeluș simultan sunt două aspect care efectiv te epuizează.

Mie mi-a fost imposibil să mă desprind și la aproape doi ani când trebuia să mă întorc la serviciu, așa că am cântărit, am calculat, am pus în balanță și mi-am dat demisia. Așa am funcționat eu. Nu a fost o decizie ușoară, nici simplă, am pierdut financiar, însă a fost mai important pentru mine câștigul emoțional.

Spuneam la început că suntem diferite și fiecare acționează diferit, îmi susțin punctul de vedere că eu consider că este o măsură a guvernului de a nu încuraja partea afectivă în detrimentul banilor, însă la fel consider și că este o alternativă bună pentru cei aflați într-o mare necesitate financiară.

affection baby barefoot blur
Photo by Pixabay on Pexels.com
Featured

Cum poți să te uiți la un film și în loc să auzi vocea actorilor, să auzi o dublare?

Îmi place să mă uit la filme, cum să nu îmi placă, mai ales că avem la un click distanță cam tot ce s-a ecranizat până acum. Am pasiune pentru unii actori. Unii îmi plac fizic cum arată, pe când la alții am apreciat versatilitatea cu care pot intra în fiecare rol diferit. La unii actori sunt efectiv îndrăgostită de vocea lor pe care o pot recunoaște și fără să văd imaginea. Iubesc vocea lui Morgan Freeman care mă calmează sau mă intrigă în funcție de ce vrea să transmită, la fel cum ador și vocea lui Anthony Hopkins, mereu egală ce mă suspendă în visare. Antonio Banderas are o voce sexy cu accent latin, iar vocea lui Jason Statham, ei bine pe aceasta o pot recunoaște și în somn.

Nu îmi pot imagina să mă uit la un film cu acești actori și să îi aud vorbind în română. Să nu am habar cum sună vocea lor autentică. Să nu pot asocia vocea cu personajul.

Până să spuneți că am luat-o pe câmpii și că poate de la atâtea izolări mi se trage, poate fi posibil, poate, însă nu este cazul. Cât a fost soțul plecat, cel care a scris despre italieni, aeroport și aterizări la loc în țara natală, a mai deschis pe acolo pe unde a umblat câte un televizor. Ce să facă în raiul turismului în plină pandemie și cu restricții la tot pasul? Exact, televizor. Au și ei ca și noi filme americane cu James Bond și Fast&Furious, dar toate în italiană. Toate dublate, nimic subtitrat. Cam așa am înțeles că este și pe la nemți. Posibil și în Franța, Ungaria sau Austria. De ce? Nu am idee. Dar mi se pare mare tâmpenie.

Eu când merg într-o țară sunt turist, am traseu, obiective de vizitat, nu deschid televizorul nicăieri, în nicio țară. Nu mă interesează și oricum nu de televizor am timp în concediu, prin urmare deși am trecut prin fiecare dintre țările enumarate mai sus nu am avut niciodată curiozitatea să aflu cum e la ei cu emisiunile ori cu filmele, habar nu aveam până acum că la italieni totul este dublat. Acum în schimb lucrurile au o altă dinamică, pe lângă faptul că soțul nu a mers în calitate de turist, a mai avut și mulți timpi morți pe care a încercat să îi acopere. Cum internetul nu le  zbârnâie așa cum suntem noi obișnuiți, deschizi televizorul, poate și din reflex,  mai auzi un zgomot de fundal așa poate înveți limba chit că nu intenționezi.

Nu este de mirare că oamenii ăia nu au nicio treabă cu o limbă internațională. La noi se spune că împrumutăm tot de la toți și îmbrățișăm obiceiurile tuturor. Eu spun că mai bine așa decât să îl aud pe Tom Cruise cu vocea lui (insert ce actor român vedeți în acest rol), măcar am ocazia să aud exact cum sună vocea actorului pe care îl și văd. Numai zic.

Lăsând deoparte treaba asta cu limba învățată de la filme, că nu este suficient doar să te uiți la un film pentru a învăța o limbă străină, dar tot auzind-o poate ajută la formarea corectă a obiceiurilor lingvistice, dar de ce să depui atâta efort încât să dublezi, să interpretezi, să joci un fel de teatru radiofonic pentru ceva care are deja aceste atribute. Practic jumătate din Europă nu știe care este vocea reală a lui Tom Cruise. Trist.

Featured

Gata carantinarea să înceapă carantinarea

Începeam săptămâna trecută în forță cu carantinarea de bună voie și nesilită de nimeni și râdeam cumva mai mult sau mai puțin voalat că vine carantina în toată țara cu miros de primăvară. Speram să rămână o glumă din aceea proastă de om trist care nu are simțul umorului. Dar gluma asta proastă mă împinge în coaste cam cu viteza cu care m-am grăbit să spun că a venit primăvara, dar cu fulgi mari de iarnă.

Astăzi a fost prima zi de decarantinare și m-am întors într-o Capitală înroșită de valul…care val că începem să îi pierdem numărătoarea. Așa mă hăhăiam și anul trecut că am ieșit și eu în oraș și după ne-au închis ăștia de unii au mai văzut lumina zilei doar de la geam. Și anul ăsta la fel, că nu mi-a fost învățătură de minte anul trecut. Am ieșit eu în oraș după un an de îmi arătau fetele cu precizie că ăia de treceau pe lângă noi erau oameni, ceva ce cu greu am văzut în ultimul an. Cred că port ghinion țării ăsteia. Cum ies eu în oraș cum se înroșește harta. Nu mai bine stau eu în sălbăticia mea? Păi nu prea bine că ajung să văd oameni doar în vederi poștale.

S-au gândit bine cinematografele când au spus că nu redeschid pentru a închide în câteva săptămâni că sunt costurile mai mari să se tot joace de-a cinematograful. Iată că deja s-a dat cu praf de închidere. Nici nu știu în punctul ăsta în care ne aflăm și în care ne luptăm pentru supraviețuire pe toate planurile cum e mai bine. Să lăsăm economia să respire fără să ne pese de oameni sau să ținem la viața oamenilor, fără să ne pese de sănătatea lor mintală și fără să știm dacă au ce pune pe masă.

Cu toată vaccinarea care ar fi trebuit să ne aducă speranță și să ne readucă viețile la dorința fiecăruia și ne-am trezit tot în valuri, tot cu teamă, tot cu fereală și cu speranța că nu luăm boala sau că nu reluăm. Ferice de ăi din vârf de munte.

Auzeam de dimineață la radio în drum spre Capitală că Italia a dat drumul pe șine unui tren ATI pentru a ajuta spitalele să nu mai ajungă în colaps dacă vor fi copleșiți de noul val al noului coronavirus, că tot uită să îmbătrânească. Și mă gândeam eu așa în capul meu, noi la ce și unde dăm drumul pentru a mai lua din presiunea spitalelor în condițiile în care nici Balșul nu mai funționează la capacitate maximă după incendiu. Nu prea avem la ce. Sper doar să nu fie adevărată povestea aceea în care oamenii sunt ținuți sedați prin spitale ca să nu deranjeze.

Până la următoarea carantinare mai respir aer de Capitală, chiar și așa poluat cum este el, e al nostru și ne trebuie.

Primăvara într-un pahar
Featured

De ce să sărbătorim femeia?

Ei, cu riscul de a fi acuzată de feminism sau de orice, o să las aici scrisă părerea mea personală despre de ce este în regulă să ridicăm femeia pe un piedestal. Și bărbații merită un piedestal că și ei fac foarte multe lucruri și mulți bărbați de azi sunt variante complet diferite a multor bărbați de acum o vreme. Și asta este de bine. Însă astăzi nu despre ei vorbim, doar i-am menționat puțin. Astăzi ridicăm în slăvi femeia.  Fără meschinărie și fără pudibonderie.

Cunosc femeia mamă, soție, angajată, gospodină, fără bonă, fără menajeră, fără ajutor. Femeia care se trezește devreme și se culcă târziu. Femeia care știe ce pijamale îi trebuie a doua zi copilului la grădiniță și femeia care știe unde este token-ul rătăcit al soțului. 

Cunosc femeia mamă, soție, antreprenor, gospodină, fără bonă, fără menajeră, fără bunici sau rude la îndemână. Nu zic eu aici că e bine și minunat să te sacrifici în rol de mamă, sau de soție, sau de angajat, dar așa stau lucrurile. Mulți nu ne permitem financiar să avem ajutor plătit și mai mulți nu suntem obișnuiți să avem ajutor platit. Și să nu credeți că a fi propriul tău șef este ca și cum ai sta degeaba. Nu, nu este. Este mai greu, mai provocator, însă cred că este și mai mulțumitor.

Cunosc femeia mamă, care nu mai este soție, însă care a învățat să umple golul lăsat de un tată cu alte priorități pentru sine. Cea  care aleargă între școală, serviciu, doctor, opționalele copilului, casă și reușește să existe.

Cunosc femeia cu cearcăne sub ochi de ne-somn și oboseală și cu riduri pe frunte de la griji. Care e mamă și când la serviciu sună telefonul de la grădiniță anunțând febra copilului. Care este soție și când este mamă sau angajată.

Dar ce face totuși o mamă atât de extraordinar? Mai nimic. Doar alină, alintă, pupă, iubește. Spune cuvinte multe. Alinătoare și liniștitoare. Înlătură neliniști și aduce zâmbet pe buze. Își dă timpul ei și orele de somn.

Cunosc femeia care nu are copil, dar care își dorește să simt în brațe un pui mic al ei, care se zbate zi de zi între dorință arzătoare și tratamente costisitoare doar să cunoască sentimentul matern.

Cunosc femeia care nu este mamă și care nici nu își dorește să fie și care este sătulă să fie stigmatizată de societate încercând să arate că rolul unic al femeii pe pământ nu este acela de a fi mamă doar pentru că are sâni și ciclu.

Cunosc femeia cu tâmplele grizonante care a devenit mamă când ea încă era copil și a tras de ea într-o lume limitată în gândire fiind crescută limitativ și încercând să îi ofere propriului copil o variantă mai bună asupra vieții.

Cunosc viitoarea femeie, cea care încă nu știe ce putere are în sufletul ei, dar care va afla cu siguranță într-o zi. Cea care are șanse să se dezvolte într-o lume schimbată în bine și cea care are timp să își aducă contribuția și să facă Pământul un loc mai cald pentru alte viitoare femei.

Îmi doresc pentru fiecare femeie să aibă ocazia să fie privită ca pe însăși Universul, să simtă că este pe un piedestal și să știe că este cercul care se închide în jurul alor ei. Pentru că fiecare femeie este unică. Și fiecare femeie merită să știe că este apreciată măcar o zi pe an, dacă este greu să se mențină piedestalul zi de zi.

Featured

Călătorie în Italia. Continuarea…

…sau întoarcerea acasa

Am convins soțul și a mai scris un text și despre întoarcerea în țară și condițiile de decolare, respectiv aterizare, în caz că vreți să plecați pe undeva să știți la ce să vă așteptați. Asta sperând că se termină porcăria asta mai repede și atunci informațiile prezentate aici vor fi inutile. Călătoria de data aceasta a fost dinspre Italia spre România și nemulțumirile aferente. Enjoy.              

După mai bine de o luna printre italieni m-am întors acasă. Întoarcerea nu a fost deloc mai simplă sau mai bine zis diferită față de plecare, cu toate că Italia nu e România (cum zicea Băsescu cu iarna și vara…), lucrurile sunt oarecum la fel.

               Am căutat din timp informații referitoare la condițiile de călătorie, documente,  test Covid, izolare. De fapt nu se mai numeste izolare, ci carantinare. De ce oare?

               Informatiile tot pe canalele de știri le-am găsit, cu toate că nici acolo complete. De săptămâna trecută anumite zone din Italia au intrat în zona portocalie, dar știrile nu s-au schimbat. Pe digi24.ro de unde mi-am luat informațiile spunea că Lombardia (respectiv Milano, de unde plecam eu) intra în zona portocalie, dar continuarea informațiilor erau pentru zona galbenă. Oricum se pare că este același lucru din punct de vedere al documentelor și al carantinei. Doar local sunt restricții diferite în funcție de culoare.

               Plăcut surprins am fost de viteza de răspuns la testul Covid PCR. Acesta a fost trimis în maximum 30 de minute în format text cei drept. Adică eu nu ajunsesem înapoi la firma unde îmi desfățuram activitatea și mail-ul sosise. Cu toate că doamnele de la recoltare spuneau că maximum 48 de ore.

               Revenind la test, doresc să subliniez că nici aici nu se dezmint italienii și se prezintă tot cu persoane care nu știu altă limbă decât cea națională. Înțeleg că doamnele sunt și asistente și recepționere și fac de toate acolo (sunt niște corturi improvizate gen drive-in ca la noi), dar interacționează cu diverși oameni, printre care și călători străini. Trebuie să comunice cumva… De comunicat am comunicat tot într-o limbă greu definită… NAME? Si, si… DATA? Data.. (am subînțeles că e data nașterii și nu data curentă)… HERE? No importante… OK, daca tu zici… Și semnătura și ia foaia. Răspuns foarte rapid precum ziceam, iar pănă seara a sosit și mail oficial cu antet, complet, dar nu în limba engleză cum cerusem. Bănuiesc că nu am plătit destul sau nu ne-am înțeles, dar în dreptul rezultatului scria “absente”. M-am gândit că s-or prinde și ai noștri ce înseamnă asta. Cu toate că oricât de stricți vrem să părem, eu cred că oamenii din aeroporturi și instituții ale statului care lucrează în această zonă, știu prea bine traducerile de bază. Asta cu documente traduse în limba țării respective sau în engleză este doar o treabă oficială și de care se pot lipsi. Nu cred că doamna de la Otopeni care primește vreo 10 avioane pe zi cu români din Italia, Spania, Anglia sau Germania nu știe care sunt cuvintele de baza…

Rezervarea biletului de avion a fost mult mai ușor de găsit. Chiar și prețurile au mai scăzut, am plecat cu 170 de euro per bilet și m-am întors cu 70 de euro per bilet. WizzAir cu care am călătorit, a trimis informări și mail-uri în fiecare zi anterioare zborului cu documentele necesare a fi completate pentru zbor și obligativitatea testului Covid. Cu toate că nu toate documentele erau necesare, lucru care mai mult încurcă și mai puțin ajută. Ce a fost surprinzător, că declarațiile de carantinare erau și în limba română și în limba engleză, atașate de câte 2 ori fiecare, dar nu spuneau de ce. Văzând că sunt identice, am ignorat dublurile, dar ce să vezi, era nevoie de declarație în 2 exemplare. Așa că în aeroport am completat încă una.

               Avionul a avut o ora întârziere la decolare, dar am primit mesaje de informare cu aproximativ 3 ore înainte de decolare, ceea ce a fost foarte profi. Au încercat ei o recuperare din întârziere la îmbarcare, dar nu prea a fost posibil, că multe persoane nu aveau documentele în regulă. Chiar vreo 10 persoane au fost refuzate la îmbarcare din această cauză.

               La aterizare la Otopeni lucrurile au fost identice ca la aterizare în Milano. Cozi, scandal, nerespectare rând și persoane. La depunere declarații la cele 3 “ghișee” DSP am stat o oră. Lumea se ducea glonț pe lângă rând în față. Cei mai mulți și mai tupeiști erau dintr-un avion aterizat ulterior din Spania. Treceau pe lângă noi cu pretext că trebuie să ajungă la toaletă, că îi așteaptă transportul, că una că alta, așa o fi, dar prefer să îmi păstrez scepticismul. Când cei de la rând au deschis discuția cu cei de la ghișeu, răspunsul a fost că ei nu sunt autorități/poliție, cu toate că se plimbau vreo 2 agenți pe acolo. După ce reușești să depui declarația de carantinare, ajungi la controlul vamal unde sunt 10 ghișee deschise și normal rezolvi în 30 de secunde.

               Oricum, eu cred că dacă am fi mai civilizați și am respecta regulile, rândul și am fi informați corect, întârzierile și nervii s-ar reduce la jumătate. Dar informarea că îmi trebuie declarație în 2 exemplare am auzit-o în treacăt, verbal dintr-o discuție pe care o avea un alt pasager cu un agent. Nu scrie nicăieri nimic. În aeroport nu scrie nicăieri că ai nevoie de ceva. Test. Declarație… Erau călători care se informaseră că dacă stau maximum 72 de ore în România nu stau în carantină, dar agentul îi spunea că trebuie să demonstreze și el nu avea cum… Cred că informarea lipsește aproape complet. Iar mae.gov.ro este foarte elevat scris și uneori nu este actualizat. Trebuie găsită o modalitate de informare și pentru persoane necunoscătoare, că drept de călătorie avem toți.

white and black road sign on green grass field
Photo by Darli Donizete on Pexels.com

Featured

Vine vine primăvara, se așterne carantina-n toată țara…

Ei, exagerez de amorul artei. Nu vine nicio carantină și niciun blocaj total. Sper, chiar sper să fim mai bine și nu mai rău.

Doar că soțul revenind de pe meleaguri străine și neavând test pozitiv în ultimele trei luni, este nevoit să se carantineze cu tot cu testul lui negativ. Iar cum eu sunt simpatică de fel, nu puteam să îl lăsăm singur și îl însoțim în următoarele zece zile de carantinare. Nu-i așa că sunt minunată? Încă zece zile închiși, izolați, ferecați în timp și spațiu. Azi sunt pe poezie.

Am ales să mă rup de realitate de bună voie și nesilită de nimeni. Sper doar să nu se rupă și realitatea de mine. Acum va fi oricum mai bine față de carantinarea de data trecută pentru că acum sunt complet sănătoasă. Și faptul că nu ne-am izolat în apartament face carantinarea mult mai suportabilă.

În vacanța de Crăciun îmi propusesem să citesc multe cărți de care nu aveam timp, cumva să recuperez și să am un boom de cărți pe care îmi doream să le bifez ca citite. Pandemia asta și boala pe care am pescuit-o cumva mi-au dus planurile la punct. Doar cu punct. Acum am alt plan de cărți, altă idee, altfel de abordare din perspectivă de începuturi de lume. Las mai jos poza cu cărțile cu care am început documentația personală.

În altă ordine prestabilită, poate soțul va fi convins să povestească în scris și experiența de la întoarcere în habitatul autohton. Poate. Rămâneți în zonă.

Featured

Început de primăvară friguroasă. Mărțișor din suflet.

Acum câțiva ani, pe vremea când umblam liberi și fără constrângeri, am mers la un concert la una dintre cele două săli ale Capitalei, nu știu care că mereu le încurc. Pentru mine sala Palatului și sala Polivalentă reprezintă un mare mister de care unde este. Trecem peste detalii, important este că am ajuns la timp, că la cât de bine stau eu la capitolul orientare în spațiu, uneori este o reală minune că ajung în anumite locuri sau locații.

După cum ziceam, am fost la un concert la care îmi doream tare mult să ajung, îmi place mie tare mult de artista care mi-a încântat auzul acolo în sală. A fost chiar pe data de 1 martie, soțul prompt a achiziționat două bilete ca să nu merg singură. Mi-am invitat una dintre prietene și am purces în ale concertului. Acolo pe scenă Caro Emerald, cântăreața pe vare voiam să o aud și să o văd live și pentru care aș plăti bilet și dacă ar face concert online, s-a chinuit ceva să animeze o sală mare, plină și nedistanțată. Ce nu știa ea este că alesese pentru deschidere o artistă destul de necunoscută la acea vreme, pe Irina Rimes care avea melodii extrem de triste și ritmuri ceva depresive și reușise ca în loc să anime oamenii să îi deprime. Lucru care a făcut munca lui Caro să fie infinit mai grea. Când să plece de pe scenă atunci s-a dezmorțit treaba.

Ca orice artist care vine în România vrea să ne arate că ne respectă țara, limba, obiceiurile și încearcă să învețe câteva cuvinte în limba noastră cu spirit latin și melodios. Așa că a fost informată că este o zi importantă pentru noi, că este mărțișorul, simbolul primăverii, începutul de soare și căldură, lucru care a dus la a ne ura din suflet un la mulți ani de morțișor! Tot e bine că nu a adăugat și mă-tii.

Am apreciat urarea, intenția și m-am bucurat de spectacol. Vă las mai jos cu una dintre melodiile mele preferate urându-vă și eu o primăvară senină cu ritmuri melodioase.

Featured

Despre cadouri cu și fără motiv.

Cum e treaba asta cu cadourile?! Mi se pare mie sau doar mie că suntem cumva într-un punct al consumerismului în care aprecierile noastre au niște valențe după care se ghidează fiecare?

Ne plac cadourile? Da, categoric. Și mie îmi plac. Deși sunt pe cale să schimb ceva în familie legat de acest aspect. Să revoluționez tradiția cadourilor.

În mine se dă o mare luptă legat de cadouri când vine vorba de copil. Aș umple casa cu tot ce îmi doresc și cu fel de fel de jucării. Și pentru că am realizat repede că eu îmi doresc, rezist cu stoicism acestei tentații și nu cumpăr tot ce îmi doresc eu și în mare parte nici tot ce își dorește copilul la prima strigare. Prin decembrie pe acolo mă copleșesc toate motivele cadorisirii și mai exagerez, dar reglez eu și acest aspect din mers.

Legat de cadourile mele, eu nu am fost niciodată o persoană pretențioasă. Nu am pus în cadourile primite așteptările mele. Îmi doresc, îmi cumpăr sau amân până îmi permit. Cumva prietenii apropiați mi-au intuit dorințele în urma a multor discuții și am primit în mare parte exact ce îmi trebuia, aveam nevoie, sau îmi doream. Eu nu mă supăr nici pentru cadourile care nu mi se potrivesc. E ok să nu mă cunoască oamenii chiar la virgulă.

De-a lungul timpului nu prea am avut ocazia să experimentez primirea unui cadou fără absolut niciun motiv sau ocazie. Așa pur și simplu. Așa că atunci când m-am trezit cu un cadou într-o zi, m-am blocat. Nu am știut cum să reacționez. Iar uimită am rămas dacă și azi după multă vreme încă îmi amintesc acest aspect.

Se făcea că era înainte de pandemie, dar nu mai știu exact cât de înainte când m-am întâlnit cu una dintre prietenele mele care mi-a pus pe masă o carte. Pentru mine? Cu ce ocazie? Așa, pur și simplu, fără nicio ocazie, mi-a zis ea. Evident aprecierea mea despre mine era destul de sus încât am simțit nevoia să mă fac mică și să dispar. Îmi oferise o carte, nu un lingou de aur, deși am mai putea încerca o dată și cu lingoul, dacă stau bine să mă gândesc. Nu am reușit încă să citesc cartea respectivă, însă este pe lista lungă de așteptare și îi va veni rândul cât de curând.

Anul trecut în noiembrie  am pimit de la soțul meu ceva ce îmi doream de multă vreme și era de multă vreme pe lista mea de așteptare pentru când bugetul avea să permită achiziția. Și l-am primit. Nu era nici ziua mea, nici crăciun, nici nimic. Am fost convinsă că ăla avea să fie cadoul pe tot anul și aia era. Dar nu,  anul trecut am fost destul de răsfățată, recunosc. A fost un alt moment de blow my mind.

Între timp să știți că am lucrat la acest aspect și puteți sări cu lingourile în orice moment al anului,nu vă sfiiți.

Sentimentul acesta de a primi ceva, nu neapărat material în orice moment, fără o ocazie  aparte sau anume este unul cu o puternică încărcătură emoțională.  Cam pe același nivel cu al cadourile făcute de cineva special pentru mine. Am primit și astfel de cadouri lucrate manual. Adică cineva și-a luat din timpul lui, a investit probabil nervi și emoții să iasă bine, nesiguranța că poate nu îmi place. Cum să nu îmi placă? Îmi place tot ce este făcut de cineva. Mie îmi este greu să ofer ceva lucrat de mine, pentru că îmi lipsește răbdarea și de multe ori și cheful, dar de apreciat apreciez.

Mă tot gândesc de ceva vreme dacă în perioada aceasta consumeristă am renunța la cadorisirea de Crăciun sau de ziua aniversară a unui cadou și am oferi o carte într-o altă zi dintr-o lună în care nimic nu are legătură cu nimeni.  Oare cum ar fi?

Pe de altă parte mie chiar îmi place să ofer cadouri. Nu îmi plac în schimb frământările de a găsi cadoul potrivit, de a fi sigură că este ce trebuie, de a ști că celălalt se va bucura.

Complicat. Cum o dau, nu este bine.

boxes with christmas presents on table
Photo by Laura James on Pexels.com

Featured

„Cât a durat tu să pui vasele alea acolo în mașină, eu deja le spălam”

Eu și copilul suntem amatori de mămăligă. Fie că este moale și cade ușor din lingură, fie că este vârtoasă de o tăiem cu cuțitul, mămăliga se invită frecvent în farfuriile noastre. Nu știu cum este pe la alte case și cum sau mai ales în ce se pregătește acest fel de mâncat, însă eu păstrez tradiția de acasă și am un mic tuci pentru mămăligă. Tuci care rămâne cu o crustă galbenă după ce se eliberează de conținut.

Moment în care ajunge sub jet de apă și stă la înmuiat până crusta de pe fund se crapă și se umflă anunțând înmuierea. De ceva vreme de când folosesc constant mașina de spălat vase, după înmuiere, scurg apa, scot cojile de la mămăligă și așa cum este îl așez în mașină și drum bun spre raiul curățeniei. Tura aceasta am umplut mașina cu alte vase care urlau la mine și pe care le amânasem puțin de pe o zi pe alta suspinând în gând de cât de tare duc lipsa soțului care printre altele se ocupa și de vase și de mașina de spălat vase. De o lună îmi tot revine mie munca aceasta a vaselor, muncă de care m-am achitat onorabil, dar am avut un moment de slăbiciune în care modulul perfect job a dat rateuri și vasele au zăcut o zi și o noapte care pe unde au fost lăsate de izbeliște.

După cum ziceam, mașina fiind plină, tuciul a rămas tot în chiuvetă. Aveam opțiunea de a-l abandona în continuare ceea ce ar fi putut dura cam mult că în ultima vreme micșorându-se numărul de locuitori ai casei, s-a diminuat și numărul de vase murdărite, lucru care a atras după sine o folosire mai rară a mașinii de vase. Sau puteam să fac ceea ce mi se tot spune mie de fiecare dată când cineva extra familiei din casă mă vede că debarasez sau poluez, după caz, mașina de vase, că până stau eu după mașină mai bine îl curăț la chiuvetă. Ceea ce de altfel am și executat.

Ați putea crede ca dacă este înmuiată bine coaja aia tuciul doar se clătește cu apă după ce este golit și arată ca nou. Ei bine, nu. Exceptând faptul că am consumat multă apă pentru un tuci. Nu știu câtă că nu a fost un experiment, nu m-am uitat pe ceas înainte și după, dar am lăsat robinetul pornit a la long cât l-am curățat. Am pus detergent de vase pe burete de două ori și am folosit și buretele din sârmă pentru a curăța mai bine resturile lipite de pereții vasului și care se încăpățânau să rămână acolo. Mi-am zgâriat și o unghie cu ocazia aceasta în burete. După multă apă consumată, mult detergent, o unghie avariată și câteva minute mai târziu, tuciul a fost curat, lăsat la scurs și pus la locul lui o zi mai târziu. Vasele din mașină au ajuns la locul lor în aceeași zi pentru a face loc celorlalte vase murdare. Dacă aveam răbdare în 2-3 zile ajungea și tuciul spălat și la locul lui cu un consum mai mic al tuturor celor enumerate mai sus. Răbadarea cică-i o virtute, sau cel puțin așa am aflat eu citind cărți pentru copil.

Da, da știu că pare că încep să devin o maniacă ce tot scrie despre mașina de spălat vase, semn că nu prea am avut jucării când am fost mică și mă entuziasmez ușor de gadgeturile care îmi pică la orizont, dar cred că este scuzabil, iertabil, acceptabil. Mă tot minunez eu de mine cum pledam împotriva utilizării ei pe motiv că este ineficientă când o țineam doar ca să o șterg de praf, iar acum o ridic în slăvi cu fiecare ocazie pe care o am sau pe care mi-o creez singură. Cam așa e și cu cei care pe la începutul pandemiei râdeau de cei care începuseră să poarte masca pe stradă, iar apoi când virusul nu a plecat în câteva săptămâni cum speram toți de altfel, au schimbat macazul și au pornit robinetul îndemnului de a se purta masca. Cam tot așa și eu cu mașina mea.

O scurtă istorioară, atât, nimic mai mult. Vă las mai jos o alyternativă a mașinii de spălat vase 🙂 .

photo of a man washing dish plates
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Statul nu vrea ca studenții să se recreeze pe banii de la buget

Statul este hotarat să recupereze prin absolut orice mijloace deficitul bugetar. Hotărât ca după un an paralizant economic din cauza pandemiei și din cauza deciziilor proaste sau foarte proaste, să scoată bani și din piatră seacă. Atunci de unde să recuperezi bani? De unde să resuscitezi bugetul? Exact! De la cei cu nevoi mai mari. Unii dintre cei care pun umărul revenirii bugetare sunt studenții. Cei care urmează să fie viitorul țării, cei care sperăm să ne ofere soluții viabile, cei cărora să le facem loc să vină cu idei care să ne scoată din rahatul în care ne bălăcim de atât de mult timp. Ia mai lasă-i domnule să se descurce, ce atâta plimbare cu trenul? La ce ajută? Cui îi trebuie?

Un deputat, nu mai știu care, mintea mea refuză să rețină orice prostie, a spus că este de acord ca studenții să meargă cu trenurile în folosul studiilor, nu și în folosul distracției. Cum să se distreze studenții? Ferească Providența așa ceva. În niciun caz nu trebuie să îi ajutăm pe cei care nu au condiții financiare, dar totuși vor și pot să urmeze studii universitare. Îi și înțeleg de ce vor mulți dintre ei să plece în altă țară care îi apreciază imediat după terminarea studiilor și nu vor să dea nimic din ceea ce știu propriei țări.

Au tăiat biletele pentru tren ale studenților, însă au păstrat (sper că este doar o eroare temporară) biletele de tren pentru politicieni. Cu toate că aceștia beneficiază și de subvenție în cazul deplasării cu mașina. Adică un politician de ale cărui idei nu ne putem lipsi sub nicio formă și deh este necesar să ajungă la Capitală, îi dăm bilet de tren dacă dorește să vină cu trenul. Însă unui student care nu are salariu și trăiește tot din veniturile părinților, îi tăiem aceste bilete de tren. De ideile unui student nu avem nevoie. Nu ne interesează ce va avea el de zis pentru viitorul nostru. Nici nu știu dacă suntem de râs sau de plâns, cum de altfel nu știu nici ce m-a apucat să îmi vărs aici nemulțumirea. Că de alt altfel nu vin cu nicio concluzie, cu nicio sugestie, doar îngroș rândurile celor care spun în scris departe de ochii celor mulți că nu e bine când se iau decizii proaste. O să revin cu o altă postare în care o să scriu cum se rezolvă lucrurile în țara asta când soliciți ceva fără să faci vâlvă, scandal și când te comporți civilizat – la fel de civilizat ești ignorat.

woman walking on road
Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com

Featured

Măgăria cabinetelor stomatologice în timp de pandemie

De aproximativ patru ani frecventez un cabinet stomatologic care este foarte aproape de locuința mea. Nu pot face comparații, nu am testat foarte multe cabinete până acum, de regulă mă fidelizez și acolo rămân atâta timp cât sunt și mulțumită. Ori eu mulțumită sunt. Dacă am avut o urgență chiar și cu copilul m-a primit fără să îmi spună fă programare și mai vorbim noi. Bine, urgența a fost urgență mai mult din perspectiva mea, în realitate a fost doar o constatare a ceva ce se întâmplase deja. Da, medicul stomatolog la care merg eu se ocupă și de adulți și de copii și mai face și radiografii simple în același cabinet. Altă mulțumire pe care o aveam legat de acest cabinet era că tot aici venea și medicul ortodont special pentru un număr limitat de pacienți.

Când a venit pandemia pe capul nostru, am decis să amân cât se poate mentenanța dentară din perspectivă stomatologică, însă la ortodont era musai să merg. Așa că am schimbat cabinetul pentru medicul ortodont. Imediat după deschiderea de după starea de urgență, cabinetele și-au luat măsuri ample de teama reînchiderii. Așa se face că îmi crescuse costul per consultație cu 45 lei. Ori aceasta nu era chiar o sumă mică pentru că dacă mă uit la procente aproape 50% nu este puțin. Dar, regula este regulă, cu cine să discuți. Aveam nevoie de ortodont.

Știu că vreți să știți ce primeam în plus de banii aceștia pe lângă consultul propriu zis. Ei, iată cum se desfășurau lucrurile: intram în clinică, mă dezinfectam și mi se lua temperatura, apoi îmi puneam lucrurile(geaca, geanta, viața) într-o cutie din plastic aflată la intrare și care nu era dezinfectată după fiecare folosire că doar acolo își punea lucrurile toți cei care treceau prin cabinet. Apoi îmi puneam bonetă, botoși și halat. Mă dezinfectam iar și semnam fișa pentru triaj epidemiologic. Tot acest pachet costa 45 lei. Mergeam așa bine blindată în cabinet, iar la plecare lăsam halatul și boneta în cabinet și botoșii în coș la intrare. De ce? Pentru că dezinfectau cu filtru UV halatul și boneta și le repuneau în folosință pe când botoșii îi aruncau. Iar la următoarea vizită plateam același preț pentru toată protecția asta. Nu plecam cu halatul acasă, nici cu boneta, nici nu mi le cumpărau de noi tura următoare. Îmi dădeau un halat refolosit și dezinfectat (sper), dar eu îl plăteam ca de nou. Cum vine treaba asta?

După câteva luni de nemulțumiri din partea clienților au renunțat la halat în primă fază, apoi la bonetă și au rămas doar cu botoșii pentru care nu ne-au mai taxat extra.

În partea astălaltă la cabinetul stomatologic, am primit doar botoși, niciun leu extra nu mi s-a luat pentru ei. M-am mirat cum așa. Medicul mi-a explicat că nu îmi sare covidul din păr ca să îmi dea cască, iar botoșii sunt pt că este mocirlă afară, altfel se spală pe jos.

În cabinetul unde își desfășura ortodontul job-ul au dat dovadă de exces de zel sau au gândit că fac afacerea vieții cu costuri suplimentare? A nu se înțelege că acuz ortodontul. Este un cabinet în care își desfășoară activitatea, nu este proprietate personală.

Pe de altă parte mă tot gândesc cum mulți arată cu degetul spre cei care nu merg la stomatolog spunând că este mai ieftin să previi decât să ajungi să tratezi. Da și eu sunt adepta mersului la dentist, pentru că am conștientizat că pentru mine igiena mea orală este importantă și pentru că îmi vreau toți dinții mei pe perioadă cât mai lungă de timp și pentru că îmi permit financiar. Însă acest serviciu nu este disponibil pentru toată lumea. Pe lângă faptul că nu avem educație în acest sens, nici nu își permite toată lumea financiar să meargă constant la stomatolog. Iar pentru cei mai mulți oameni 200 lei un detartraj este suficient de scump pentru a se lipsi de el chiar dacă se întâmplă o dată sau de două ori pe an, pentru că oamenii aceștia trăiesc la limita subzistenței. În toate condițiile acestea când vizita la ortodont și serviciile oferite de ortodont în general nu sunt printre cele mai ieftine, umflarea costurilor cu încă aproape 50 lei este foarte mult chiar și pentru cei care își permit astfel de servicii.

Tot aștept ca serviciile stomatologice să intre într-o grilă a sănătății, instituția aia pentru care plătim foarte mulți bani, dar din care beneficiem prea puțin. Măcar parte din banii ăia să ajungă și la clinicile dentare fiind o mână de ajutor pentru populație. Sau așa cum companiile private oferă servicii medicale private angajaților, să înceapă să ofere și servicii stomatologice, deși tot doar o parte a oamenilor vor fi beneficiari.

closeup and selective focus photography of toothbrush with toothpaste
Photo by George Becker on Pexels.com

Featured

Am citit: Trilogia sexului rătăcitor – Cristina Vremeș

Am zis eu că anul ăsta îmi iau revanșa cu cărțile de autori români contemporani și mă țin de cuvânt. Astăzi vin cu prima carte a Cristinei Vremeș.  Un roman pe care l-am încadrat și însușit cu dificultate. Inițial am simțit-o asemănătoare cu Elena Ferrante, dar doar la început și foarte puțin m-a dus gândul acolo. Debutul este dificil, însă pentru o carte de debut este bună, puternică și meditativă. Încerc să ignor ochiul critic ce nu îmi dă pace și să mă axez mai mult pe ce mi-a plăcut și ce a fost bine în acest roman. O să punctez la final ce mi-a îngreunat lectura.

Povestea pornește din titlu. Trilogia este a patru femei (povestea străbunicii se amestecă în poveștile celorlalte, însă este o poveste de luat în calcul), străbunica, bunica, fiica și nepoata, fiecare cu povestea proprie, cu rigorile societății, cu greșelile trecutului cu impactul mamei asupra personalității. Aici am simțit tema comună cu Ferrante, în comparația cu mama și munca perpetuă în a mulțumi elementul matern de o importanță covârșitoare pe tot parcursul vieții.

Mi-a plăcut tonul în povestea bunicii și în povestea fiicei, la nepoată se complică lucruruile. Se schimbă și tonul și greutatea cuvintelor, dar și dinamica. Personajele sunt puternice, închegate, construite cursiv.

Cele trei femei din generații diferite (păstrez linia trilogiei ca în titlu, nu merg pe tetralogie, așa cum aș fi tentată să o fac și înglobez povestea străbunicii în a celorlalte) se completează una pe cealaltă în tumultul vieții. Fiecare încearcă să scape de mama din trecut, fiecare își dorește un viitor altfel decât cel pe care i-l arată mama și fiecare este o mamă mai bună pentru propria fiică.

Unele scene se conturează frumos, ca desprinse dintr-un basm, altele se derulează cu o duritate frapantă, iar altele se cufundă în misticitate. Cartea în sine fiind o îngrengătură de drame personale, de voința de a fi și de a demonstra că pot mai mult și diferit decât le-a fost arătat până la un punct, de boală care poate măcina fizicul și psihicul.

Pe alocuri romanul mi s-a părut ceva cam lung care a dus la momente de umplere care plictisește, de un uz de cuvinte fraze și metafore puternice, chiar dure care au îngreunat textul și unii ar găsi ca neajuns și veșnicul dramatism al femeii din spațiul carpatic, însă eu personal acest aspect îl găsesc foarte potrivit ca abordare.

Cartea este foarte bună pentru debut scriitoricesc. Nu aș recomand-o pe post de carte de vacanță că tot ne bate vara la ușă, dar și cărțile cu impact puternic și frumos conturate sunt bine venite în peisajul literar.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Dintotdeauna mamele prietenelor mele au fost mamele potrivite pentru mine.

Nu citiți dacă simțiți nevoia să mă judecați. Este un text scris despre mine și pentru mine în mod public și asumat.

Sunt convinsă că nu sunt singura care a crezut sau a gândit treaba aceasta. Și la vârsta semi-înaintată pe care o am, tot am impresia că mamele prietenelor mele sunt mult mai implicate în relația cu fiicele lor adulte și mame la rândul lor, decât este mama în relația cu mine.

Prima oară când am început să o compar pe mama cu alte mame a fost încă de mică, destul de mică, însă suficient de mare ca să pot conștientiza și înțelege diferențe. Atunci am perceput-o pe una dintre mătuși ca pe o posibilă mamă. Se purta frumos cu mine, îmi răspundea cu respect, mă făcea să mă simt bine și mă amuza. Nu aveam toate acestea acasă, ori dacă existau, limitările erai mai puternic percepute. Mă gândeam uneori cum ar fi fost ca mătușa să îmi fie mamă.

Mai târziu în școala generală nu am simțit această apropiere către mamele colegilor de clasă. Nu eram nici cei mai uniți colegi și nici prieteni în afara școlii. Iar mamele lor erau cam ca a mea, mereu expeditive și grăbite și îngrijorate și nici nu le știam foarte bine.

Când am intrat la liceu am început să am prietene de suflet și implicit să ne cunoaștem familiile între noi. Mergeam în vizită una la cealaltă, la aniversări. Dintre toate, cel mai mult îmi plăcea și atunci și îmi place și acum, deși nu mai este în topul preferințelor, poate pentru că nu ne-am mai văzut de foarte mulți ani, mama Elenei. Pentru mama Elenei a fost a doua oară în viața mea când am simțit că poate fi mama mea. Că avea ceva care mă atrăgea la ea. Că o mamă te poate aprecia cu voce tare, că îți poate arăta gesturi de tandrețe și că îți poate declara iubirea ei. Adică nu toți părinții spun că aprecierea se face doar când doarme copilul ca să nu și-o ia în cap? A fost un real șoc pentru mine. Evident nicio relație cu propria mamă nu este ușoară, mai ales la adolescență, însă tot liceul am trăit cu impresia că dacă mama Elenei ar fi fost mama mea, mie mi-ar fi fost înzecit mai ușor. Prima oară când am discutat real și serios cu mama Elenei a fost când ea împlinise 18 ani (este mai bătrână decât mine. Elena evident!) și atunci am realizat că o mamă se abține să spună tot ce gândește pentru a păstra o armonie în familie când al ei copil este mai sonor decât probabil și-ar dori. A fost un duș cu apă rece. Să pui pe altcineva mai presus de tine. Și eram convinsă că Elena nu știa ce fel de mamă are în casă și că nu o apreciază la justa ei valoare. Pesemne traumele ei erau mult mai mici decât ale mele și nevoile ei diferite.

Pe măsură ce am crescut și am interacționat cu diverse mame sentimentul acesta de mai bine în altă parte m-a însoțit frecvent. Rar, foarte rar am întâlnit în cercul apropiaților mei mame pe care să nu îmi fi dorit să fie ale mele măcar puțin. Deși pe unele dintre aceste mame le cunosc de foarte mulți ani, încă mai constat cu uimire că am în comun cu ele mai multe lucruri decât au fiicele lor. Lucru care poate fi valabil și la mine, să fie alte fiice care să aibă în comun lucruri cu mama mea și pe care eu nu le am.

Sau poate toată treaba aceasta vine din nevoia de comparație. Îmi iau cumva revanșa fără să îmi dau seama și compar părinții mei cu părinții altora așa cum eu copil am fost comparată cu alți copii. Cine știe, posibil sau plauzibil.

Știu că mulți veți avea tendința de a mă trimite la psiholog ca să îmi elucidez gândurile, ceea ce nu ar fi greșit, însă eu cred că puțină introspecție solidară nu omoară pe nimeni.

Vă las, ca de multe ori în coadă de pește, merg să o sun pe mama să văd în câte feluri mă regăsesc în ea.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Filme românești pe care le-am văzut de zeci de ori și care încă nu mă plictisesc

Nu îmi dau seama dacă sunt mare fan al filmelor românești, sunt câteva care îmi plac și pe care le-am revăzut de atât de multe ori, încât le știu replicile pe de rost. Nu știu de ce nu mă plictisesc pentru că altfel nu am răbdare să revăd filme și seriale, poate așa la intervale foarte mari de timp. Ei da, am văzut Avatar și filmele cu Jason Statham de mai multe ori în ultimii zece ani și nu am leșinat pe scaun. Nu vreau să pic în plasa lui ‚nu se mai fac filme ca pe vremuri’, pentru că este bine că nu se mai fac așa, pentru că avem nevoie de evoluție și de povești spuse altfel, însă dintre filmele românești recente nu am vizionat tot ce a apărut, iar ce am vizionat nu tot mi-a și plăcut. Asta nu înseamnă că le ridic în slăvi pe cele vechi, unele sunt atât de plictisitoare, însă le voi menționa doar pe cele care îmi plac mie.

Nu am actori preferați din generațiile noi, nu pot spune că urmăresc un anume actor care îmi place mie de nu mai pot, însă dintre cei vechi mi-au plăcut foarte mult Toma Caragiu, Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică și Mihai Moraru.

Nea Mărin Miliardar

Cred că este filmul pe care l-am văzut cel mai mult și cel mai des. Pur și simplu nu mă plictisește. Mi-a plăcut de Amza Pellea cel mai mult în rolul acesta, filmele istorice nu m-au prins neapărat deși le-am văzut cam pe toate.

BD

Seria BD vine imediat după Nea Mărin în topul vizionărilor. Îmi place comicul de situație și îmi mai place că exprimă foarte clar cum suntem noi ca popor de ne dăm cu stângu-n dreptul.

Comisarul Moldovan

Este o serie care însumează și ceva umor și ceva seriozitate, dar și ceva din vremurile de atunci. Sergiu Nicolaescu a fost un bărbat care arăta bine și îngrijit și dădea bine pe sticlă. Poate că de aceea a și jucat în mai toate filmele pe care le-a regizat.

Haiducii lui șapte cai

Ei da, aici deja avem aventura, domnițe la ananghie, limbaj colorat și dreptate haiducească. Florin Piersic a fost probabil cel mai frumos actor masculin român din toate timpurile. Nu știu să îl fi egalat cineva din ce văd ochii mei prin cinema și teatru.

Liceenii

Este filmul adolescenței mele. Însumează o serie de copiii actorilor de atunci. De departe cel mai amuzant era Ionică jucat de actorul Mihai Constantin pe care l-am văzut ani mai târziu în Revizorul și mi s-a părut fenomenal. Apoi l-am văzut în filmul De ce eu? și am apreciat rolul avut acolo. Îmi place când un actor este versatil și poate trece de la roluri comice la cele serioase, sau dramatice. Nu sunt critic de film, însă pot și eu să îmi dau seama când rolurile nu se potrivesc actorilor respectivi.

De ce are vulpea coadă

Iar de aici intrăm în registrul filmului pentru cei mici. Am văzut de mai multe ori De ce are vulpea coadă pentru că acolo este replica ce mi-a ștanțat mie creierul și care mi-a schimbat într-o oare care măsură modul în care privesc lucrurile: cei care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri!

Veronica

Până și al meu copil a văzut filmul acesta de câteva ori deja. Este vesel, plin de culoare și creează o lume de basm. Iar unde este cântec și unde este muzică la noi are mare succes.

Cam atât îmi amintesc eu astăzi. Nu îmi dau seama dacă am omis ceva. M-am tot gândit dacă să pun poze din filme, dar până la urmă am decis să nu, nu e ca și cum aș arăta conjuncția lui Marte cu Uranus, am scris doar câteva rânduri despre câteva filme românești vechi care mi se par de actualitate după atâția ani și pe care le revăd cu plăcere de câte ori am ocazia.

Revizionare plăcută!

food snack popcorn movie theater
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

„Poți să te gândești la ceva frumos ca să treacă timpul mai repede”

Am mai scris eu pe aici că sunt un adevărat star al cartierului. Sigur nu va mai dura mult până voi începe să împart autografe în toate direcțiile când fanii pensionari mă vor asalta cu frenezie. Da, evident, la bătrâni am eu succes, credeam că este limpede ca apa de izvor.

Eram cu copilul în autobuz pe timp de înserare. Copilul vădise o curiozitate din punct de vedere al traficului urban pe care o lămurisem din trei cuvinte, că la câte explicații ofer zilnic și la câte întrebări răspund, ăia de se ocupă de interogatorii sunt pistol cu apă. Da, sunt expertă în a răspunde la secundă. yyeey. Moment în care doamna din proximitate se simte datoare să ajute copilul să treacă peste disconfortul așteptării de a ajunge la destinație. Nu că ar fi avut ‘mneai de unde să știe cât stăm noi în autobuz sau dacă este sau nu copilul plictisit, că nu întrebase. M-am gândit că primește și previziuni astrale cu cuponul de pensie și am lăsat-o așa.

Se întoarce spre copil și îi spune că dacă vrea să treacă timpul mai repede și să nu se plictisească să se gândească la ceva frumos. Moment în care devenisem extrem de atentă și de curioasă să știu ce gând frumos aș putea împrumuta și eu în caz de plictiseală. Nu a trebuit să aștept prea mult pentru că a venit continuarea cu promptitudine de chirurg cu bisturiul în mână, nu din acela care te nivelează involuntar: ai putea să te gândești la o poveste (aha, hai că a început bine, mi-am zis) cum ar fi punguța cu doi bani sau capra cu trei iezi (și a dat-o de gard cu o viteză mai ceva decât cea pe care o avea atunci autobzuul în care ne aflam noi).

Da, da, știu,vârsta, alte vremuri, atât a prins, nu este la curent cu noutățile. Dar, cine a pus-o să deschidă gura?

Capra cu trei iezi este o poveste frumoasă? O fi! Însă nu văd nimic frumos să îți amintești în caz de plictiseală exact când vine lupul și mănâncă iezii, sau cum dă dovadă de viclenie pentru a i se deschide ușa, sau cum mama capră uneltește un plan de răzbunare spre pedepsirea lupului. Ori chiar cum iedul rămas în viață este prezent în cadrul tuturor atrocităților și rămâne teafăr la căpuț fără pastile și fără psiholog. Mai frumos de atât ar fi putut concura doar ca femeia să se apuce chiar ea să îi povestească întocmai întâmplările cu pricina.

Este un astfel de basm potrivit copiilor? Părerea mea strict personală: este. Nu citim doar despre roz, floricele și frumos pentru că întâmplător basmele pregătesc copilul pentru viață și uneori viața mai dă și lămâi și e nevoie să înveți sau măcar să afli că ai posibilitatea să faci limonadă. Însă nu consider că toate basmele sunt potrivite de la vârste fragede. Undeva cam după vârsta de cinci ani copiii pot începe să fie pregătiți pentru basme. Iar pentru cele care par agresive chiar mai târziu, șase, șapte ani.

În continuare sunt de părere că intruziunea face mai mult rău decât bine și că este necesar să învățăm să stăm fiecare pe scaunul propriu.

Cam atât. Merg să îmi pregătesc pixul și carnețelul că cine știe…

man and woman walking on gray concrete bench
Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

Featured

Aș putea să spun mic dejun din amintiri, însă poate fi și prânz și cină. Amintiri la stomăcel.

Omleta copilăriei mele este diferită de ce mănânc astăzi, însă nu foarte, păstrez elementele pe care le găsesc prin piață acum, iar atunci le găseam prin grădină de primăvara până toamna.

La țară omleta nu era neapărat un mic dejun, ci putea deservi ca prânz sau chiar cină. Era consistentă, calorică și extrem de gustoasă. Scotea bunica de la garniță și tăvălea într-o tigăiță o bucățică suculentă de carne bine făcută. Așa doar cât să se încingă puțin și să se topească untura de pe carne. După care punea pe rând câteva fire de ceapă verde, proaspete și fragede tocate nici prea mărunt, dar nici mare, o mână de leuștean tocat sau mărar după cum și ce dădea grădina și ouăle la final. Toate amestecate cu grijă. Când era gata omleta aceasta o răsturna pe o farfurie și cu o salată de lăptuci lângă. Delicios. Mâncam afară la aer sub o boltă din viță de vie.

Acum carne la garniță eu nu am, iar dacă aș avea nu aș mânca constant această omletă. Este gustoasă, dar și foarte calorică. De regulă eu păstrez proporția verdețurilor din omletă. O legătură de ceapă verde și una de leuștean sunt suficiente pentru a-mi satisface papilele gustative. Nu vă feriți de leușteanul în omletă, gustul este deosebit de bun.

Astăzi am simțit nevoia de o mâncare mai complexă, s-a nimerit că îmi servește și pe post de mic dejun și pe post de prânz. Leuștean în piață nu am găsit, nici mărar, era prea devreme când am vizitat eu piața. Așa că m-am mulțumit doar cu ceapa verde, cu câteva felii de bacon pentru crocânțeală, iar după ce s-au gătit și ouăle am presărat câteva fâșii de brânză cheddar. Salata este asortată gata ambalată de data aceasta, cea verde mă așteaptă liniștită în frigider. La final am asezonat totul cu o chiflă de la brutărie, se numește japoneză specială. Este moale. pufoasă și proaspătă.

Să vă fie de bine!

Featured

Am citit: Căsătorie din interes – Chris Manby

Este una dintre cărțile pe care eu le consider a fi din categoria celor care mă ajută să îmi limpezesc gândurile atunci când citesc prea multe cărți cu impact asupra mea sau când îmi solicit creierul citind două sau trei cărți concomitent. Nu mă judecați, cumva trebuie să îl și relaxez după ce îl suprasolicit, că nu-i obișnuit să fie bombardat cu multă informație.

Căsătorie din interes este o carte siropoasă, se citește rapid și ușor. Amuză și relaxează de aproape am avut impresia că sunt în vacanță. Păcat că s-a terminat cartea și cu ea și vacanța mea imaginară.

Are cam multă intrigă și răsturnări de situație pentru gustul meu, dar ar fi culmea să mă mai și plâng după ce că mă ajută să mă destind.

Acțiunea cărții se petrece într-un oraș micuț, exclusivist, pe pământ american. În acest micuț oraș trăiesc doar oameni care sunt înfiorător de bogați. De ce e înfiorător să fii bogat? Păi nu știu cum e să fii bogat și m-am gândit că sună mai bine înfiorător. Ținând  cont și de comportamentul personajelor din carte: bârfitoare, obscene, fără scrupule, da, cred că înfiorător este un termen potrivit.

Răutățile protagoniștilor sunt la ordinea filei, la fel și minciuna și aparența de tip instagranistă. Adică o lume superficială trăită superficial fără valori sănătoase.

Nu am prea multe de spus despre cartea aceasta decât că a pregătit terenul pentru a mă întoarce la cărțile grele care nu mă mai fac să mă simt în vacanță. Dar, ce ar fi viața numai o vacanță? Poate există riscul să mă transform într-o scorpie fără suflet. Nu îmi fac griji, nu cred că se poate mai mult de atât. Sau se poate!?

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Carte pentru copii: Norișorul roz/ Secretul norișorului roz

Cristina Donovici care a contribuit și la cartea Povești vindecătoare, a scris ceea ce pare a fi o serie de cărți cu un norișor roz și pufos.

Povestea norișorului roz este prima carte din seria scurtă. Este povestea unui nor care se naște diferit de ceilalți. Se simte neînțeles și singur și diferit. Deși încearcă să înțeleagă de ce este diferit, nu reușește să afle informațiile care să îl ajute. Nu doar culoarea nu este ca a celorlalți nori, nu are nici abilitățile lor și nici îndeletnicirile pe care le au frații și surorile sale.

Cu toate acestea primește o misiune specială de a ajuta copiii care visează urât. Seară de seară intră în camerele întunecate și liniștește copiii să doarmă lin și să viseze frumos fără coșmaruri.

A fi diferit și a nu face ce fac toți, a nu avea abilitățile majorității nu este o stigmă. Cu toate că toți vrem să fim integrați și acceptați așa cum suntem, mediul nu ne oferă ce avem nevoie. Însă, ne putem găsi menirea chiar și așa diferiți. Putem face chiar lucruri extraordinare pe care cei obișnuiți nu le pot realiza. Este un mesaj important pentru copiii noștri astfel încât să schimbăm puțin în bine societatea în care vor trăi pe cont propriu.

Secretul norișorului roz este a doua carte din serie și după cum aflu de la finalul cărții că vine și a treia cu siguranță, o aștept cu drag. Ca oricine și un norișor pufos și roz și drăgălaș are un secret. Îl păstrează pentru el și îi este rușine să îl expună celorlalți de teama de a nu fi judecat și de a nu se râde el. Micul norișor care își păstrează misiunea de a merge în camerele copiilor se teme la rândul său de întuneric.

Din carte aflăm că teama vine din necunoscut și din a nu ști și cu cât afli mai multe informații cu atât știi cum să gestionezi lucrurile. Mai aflăm și că uneori prietenii îți pot oferi ceea ce tu nu ai în acel moment: accesul la informație.

Cărțile sunt desenate foarte frumos, expresive, oferă un sentiment de cald și de blând. Emoțiile norișorului sunt ilustrate în imagini ceea ce deschide o poartă de discuții către acest aspect. A fi diferit, a avea temeri, emoții, intră în sfera normalului atâta timp cât pașii sunt ghidați corect.

Aș încadra cărțile în categoria 3 ani plus pentru ca mesajul să ajungă la cei mici, însă cu siguranță de la orice vârstă se vor bucura de imaginile expresive și prietenoase.

Featured

Ani de zile am supraviețuit alarmei de trezire și mă mir că încă mai respir

Ei, dramatizez și eu de amorul artei că până acum n-am auzit ca ceasul desteptător să omoare pe cineva. Nici lenea de altfel, dar aceasta nu m-a stresat niciodată pe cât au făcut-o ceasurile și alarmele.

Am urât ceasul de când mă știu. Nu sunt o persoană matinală, nu îmi place să mă trezesc cu ceas. Mi-a fost mereu greu să mă trezesc dimineața, iar de când am descoperit ce fain e să nu dormi noaptea mi-a fost și mai greu să deschid ochii. Când eram copil trezitul de dimineață era în grija mea. Aveam un ceas cu alarmă pe al cărui buton trebuia să apăs ca să se oprească. Era undeva pe o masă, cred, adică nu chiar la o întindere de mână ca să nu îl pot face să zboare, probabil.

Mai târziu când au apărut telefoanele care aveau și alarmă de trezire, au luat locul ceasului cu butonel. Telefonul stătea lângă mine că doar nu știam niciodată la ce mesaj din miez de noapte trebuie să răspund, așa că mi-am dezvoltat o teorie de trezire ca să nu ignor alarma. Nu că ar fi fost prea multe opțiuni prin melodiile de trezire, ton de apel sau de mesaje sau pentru ce mai necesita tonalități, dar chiar și așa unele erau mai drăguțe auzului, pe când altele te pregăteau pentru un atac de cord. Și în profunda-mi înțelepciune m-am gândit eu că dacă aleg o melodie prea drăguță nu va face altceva decât să mă lase să îmi continui somnul liniștită, pe când una de infarct îmi asigură o trezire definitivă. Așa se face că din telefonul meu ani de zile dimineața foarte devreme se auzea un cocoș strangulat de beregată care cucurigugea din toate penele. Groaznic, credeți-mă. Dacă nu ați avut așa ceva, nu ați ratat nimic. Slavă dezvoltatorului de telefoane că pe măsură ce aparatura s-a dezvoltat, cocoșul acela oribil a dispărut din peisaj.

Mă trezea alarma? Ooo da! Altceva mai făcea? Da, chiar făcea, îmi inducea o stare negativă încă de la trezire. Eram prost dispusă și cu capsa pusă. Bine, ori cocoșul, ori simplul fapt că mă trezeam la o oră imposibil de matinală. De la cocoș înspre prezent citire, am tot căutat cea mai iritantă melodie care să îmi servească pe post de trezitor de dimineață. Cam jumătate din viață am fost convinsă că doar un ton agasant mă poate urni din așternuturi, de sub pătura groasă și pufoasă.

De curând am schimbat telefonul. Da, nu știu ce se întâmplă cu telefoanele astea că atunci când am trecut de etapa de a-mi etala telefonul și doar vreau unul care să facă ce am eu nevoie, dar să fie și rezistent în timp, cedează în 2-3 ani, dar asta este altă discuție. După atâția ani de disconfort auditiv matinal, am ales de data aceasta cea mai plăcută și suavă dintre melodii. Să mă trezesc zen, nu căpiată de creieri. De trezit tot mă trezesc, tot prea de dimineață e, dar măcar nu mai urlă nimeni la mine.

Așa că vă recomand, dacă funcționați pe același principiu ca mine (deși mă îndoiesc că e plină lumea de nebuni) schimbați melodia cu una plăcută care să vă gâdile auzul. Cine știe, poate chiar zâmbiți la trezire. Mie nu îmi iese nici dacă vine Clayderman personal să îmi cânte Balada para Adelina la ureche.

brown wooden desk
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Sindromul copilului lovit iese la suprafață și încearcă să îmi acapareze copilul.

Pare că spun cuvinte pompoase, că am trecut la terminologii din cărți. Da, uneori este mai ușor așa, mai ales după multe cărți de specialitate citite. Iar alteori pur și simplu acești termeni înglobează tot ce aș putea spune eu în multe cuvinte. Dar, explic: sindromul copilului lovit se evidențiază atunci când vrei să mângăi un copil și el se ferește. Pentru că nu știe la ce să se aștepte, pentru că atunci când se ridică o mână deasupra lui mai des este lovit decât mngâiat și atunci a învățat să se ferească.

Eu am fost un astfel de copil care nu doar că mă feream, dar tresăream sau înghețam când mă simțeam în pericol. Astfel de comportament nu are al meu copil pentru că la noi nu există lovire sub nicio formă, iar mângâierea este mai ceva ca la maimuțe.

Am fost copil bătut acasă, asta este lesne de înțeles. Pentru cei din generația mea, excepții sunt cei care au fost crescuți cu respect. Pe vremea mea bătaia era o formă de educație acceptată. Și părinții mei au fost astfel crescuți, atât acasă, cât și la școală și era totul acceptat pentru că să nu mă faci de râs era mai puternic decât siguranța propriului copil. Acest aspect al vieții mele nu se răsfrânge asupra copilului meu. Eu știu că nu am să lovesc niciodată, pentru că știu cum este să te simți mic, umilit, plin de furie și neajutorat. Nu doresc astfel de sentimente pentru al meu copil, așa că acest aspect nu mă va acapara niciodată indiferent de cât de supărată m-aș simți în unele momente.

În schimb ce nu pot controla este sistemul educațional. Învățământul nostru cel de toate zilele. Și eu vorbesc asumat despre sistemul de stat, nu din colțul confortabil al minții mele știindu-mi copilul protejat la privat, ci din miezul acțiunii cu multe minusuri și prea rare plusuri ale sistemului de stat.

Ei bine, în primii doi ani de școală am avut o învățătoare tânără, drăguță, blândă, frumoasă pe care toți o iubeam. Din nu se știe ce motive după doi ani s-a mutat la altă școală. Chiar așa, fără să știm, fără explicații. Când după bine vine rău te întrebi ce ai greșit, exact ca acasă. În locul învățătoarei tinere a venit învățătoarea Bântea Maria, pensionară și rea care prinsese mai mulți ani la catedră în era comunistă decât în capitalismul glorios. Așa că această învățătoare venise la pachet cu multă strictețe, cu umilire și cu lovire. Nu știu câți dintre voi ați fost loviți la școală de învățători sau de profesori însă mie mi s-a întâmplat și te simți și mai neîndreptățiți decât atunci când ești lovit acasă. Pentru că acasă ți se inoculează cumva că cel care te-a făcut are drepturi depline asupra ta, pe când știi sigur că cel din afara casei nu are niciun drept asupra ta.

Învățătoarea Bântea ne ridica pe toți în picioare și ne punea să ținem palma întinsă pe durata întregului procedeu și trecea pe la fiecare să ne altoiască cu câte o muchie a propriei rigle. Nu îmi amintesc motivele supărării ei. Îmi amintesc groaza mea, răutatea de pe fața ei și palma mea care se înroșea și se umfla. Îmi mai amintesc furia, nedreptatea și plânsul. Aveam o riglă din lemn cu trei muchii pe care am ajuns să o urăsc și pe care cumva am făcut-o pierdută. Asta nu era un motiv de a scăpa de pedeapsă, nu te lovea cu rigla ta, te lovea cu a altuia. Învățătoarea s-a oprit din acestă practică atunci când mai mulți părinți, printre care și mama, s-au urnit spre școală și i-au cerut să se oprească. Mama a venit la școală, după ce evident a vorbit cu ceilalți părinți, doar nu te apuci să iei decizii din acestea majore de capul tău, dacă greșești, verifici mai întâi să vezi dacă și alții au ceva de spus și după ce a văzut că mâna mea nu se mai desumfla din cauza loviturilor aproape zilnice, s-a urnit. Niciun părinte nu a reacționat de la prima lovitură, probabil li se părea ceva normal pentru că așa decurseseră lucrurile și în școala lor.

Acesta este aspectul vieții mele care mă urmărește de dinainte de a merge al meu copil la grădiniță. Teama de a nu trece prin ce am trecut eu, teama de a ieși dintr-un mediu civilizat, cu respect și empatie și de a intra în unul cu toate cele de mai sus lipsă. Aceeași teamă care scoate ghearele în mine ocazional și mă face să mă cutremur. Lucrurile s-au schimbat mult, au evoluat, cadrele didactice s-au mai modernizat, însă aspecte de violență la școală sau în familie sau în locuri publice care mai apar în media nu mă ajută chiar deloc. Nu pot ignora media, știrile, informațiile din țară ori din lume pentru că aici trăiesc și eu, iar dacă ignor nu înseamnă că nu se întâmplă. Copilul meu nu a pățit nimic până acum și sunt convinsă că nu va păți nimic, mă informez foarte bine înainte de a lua o decizie. Însă, teama este acolo și din când în când mă vizitează făcându-mă să mă gândesc, dar dacă...

Alung repede din minte gândurile care mă vizitează și care nu au legătură cu copilul meu ci cu copilul eu, căci alte soluții momentan nu am.

grayscale photography of crying woman
Photo by Kat Jayne on Pexels.com

Featured

Cu și despre metroul din Drumul Taberei

Am blamat, bagatelizat atât de mult metroul ăsta din Drumul Taberei că nu pot să îl las așa în negura ceței ca și când nu ar fi existat tot disconfortul timp de un deceniu cel puțin. Spun cel puțin pentru că disconfortul nu a dispărut doar pentru că i-au dat drumul, lucrări de suprafață care perturbă traficul încă mai sunt.

Anul acesta se împlinesc zece ani de când am pus pentru prima oară piciorul în acest cartier. Și se pare că am uitat să îl mai iau dacă îmi petrec timpul pe aici de zece ani. Mi-a plăcut că erau trotuare late și multă verdeață, copaci înalți. Aveam să aflu că erau și mulți plopi care dădeau petrecere primăvara prin aer, dar detalii.

Pe la început de vară în 2011 au început să delimiteze spațiile unde aveau să înceapă lucrările. Moment în care trotuarele acelea late au dispărut ca prin magie. În locul lor le-a revenit pietonilor o alee îngustă pe carosabil. Alee care a suferit în aproape 10 ani multe modificări. La început nu era delimitată cu nicio bandă și pietonii le dădeau prioritate șoferilor care iau condusul defensiv pe post de glumă. În timp au pus și o bandă, apoi un perete din plasă, ca în final să mai îngusteze aleea aceea prin unele locuri. Nu puteau trece două persoane una pe langa cealaltă decât dacă se așteptau în zonele care scăpaseră cu mai mult spațiu sau dacă se întindeau puțin spre carosabil. La un moment dat m-am intersactat pe culoarul acela de trecere eu cu căruțul și angajații de la salubritate cu tomperonul. Au lăsat oamenii tomberonul, au luat căruțul de o parte pe sus, peste tomberon și eu cu mâinile în aer ca să putem trece unii de alții.

De mult zgomot și mult  praf nu spun nimic pentru că disconfortul există oriunde se fac lucrări, dar probabil că nu oriunde durează un deceniu să sapi, să forezi și să dai în folosință nouă stații cu destinația metrou.

Ei bine, după ce ani de zile lucrările la metroul din Drumul Taberei au oferit material comic pentru stand up, au făcut să curgă râuri de bancuri, și au au umplut până la refuz de indignare locuitorii din cartierul bucureștean devenit mult prea celebru pentru condiția-i modestă în care se scaldă, anul trecut cu mari surle și multe trâmbițe i-au dat drumul pe circuit.

Pentru că multă vreme izolare în altă localitate, pentru că pandemia nu m-a transformat într-o persoană curajaoasă și nu mi-am dorit să testez nici metrou nici mijloace de suprafață destinate transportului în comun, am amânat pe cât posibil aventura cu metroul. Dar, atât. Am pus stop săptămâna trecută când am zis că este momentul să îi dau cezarului orice i-ar aprține.

Am ales o oră pe care am considerat-o eu ca nefiind cu buluceală și am mizat și pe faptul că nu este chiar o rută extrem de solicitată. Și s-a întâmplat minunea. Nu, nu s-au pogorât trei îngeri. Nici nu am aflat că sunt însărcinată. Dar, am coborât treaptă cu treaptă și am intrat la metrou. La casa de bilete am găsit un vânzător tânăr și extrem de vesel. M-am tot gândit dacă a consumat ceva interzis încă de dimineață că în țara aceasta a supărării și a fețelor mohorâte deja este dubios ca cineva să fie amabil, vesel, să zâmbească. Da, deși pare groaznic de crezut, omul acela a zâmbit.

Acum pentru că nu toată lumea are norocul pe care îl am eu de a locui în acest cartier la botul metroului încă nou și proaspăt, vorba poetului, o să vă spun eu cum stă treaba. Stă bine, vă puteți liniști. Totul este curat, nou și proaspăt cum ziceam, lume puțină.

Mă ajută? În momentul acesta nu chiar. Este într-adevăr destul de ocolit și este destul de greu să te compari orice ai fi cu tramvaiul 41. Chiar dacă este foarte aglomerat, este rapid și circulă la distanțe mici de timp. Ai șanse mai mari să ajungi mai repede la Crângași cu 41 chiar dacă mai schimbi un autobuz sau troleu, decât cu metroul. Doar că metroul sper să nu ajungă la fel de înghesuit ca tramvaiul.

Featured

Am citit: Odihnă desăvârșită – Amos Oz

Dacă sunteți pasionați de cultura Israelită, de istoria lor, de modul în care își desfășoară viața anumite straturi sociale, atunci Odihnă desăvârșită este  romanul pe care este bine să nu îl ratați.

Amos Oz a scris o carte exact despre aceste aspecte ale vieții israieliților. Și nu doar atât, pentru că reușește Oz să surprindă conflictul dintre generații, lupta pentru autenticitate, dorința de a fi tu și nu de a fi ce își doresc alții de la tine. Aspecte pe care le avem și noi aici, fără să trăim în chibbutz-uri.

Odihnă desăvârșită este de fapt despre frământări, despre sine, despre dorință, despre libertate, despre evadare, despre siguranță, despre a fi altfel și despre a face altceva decât ordinarul vieții cunoscute. Cu greu am găsit odihna printre atâtea gânduri. Credeți-mă, merge de minune cu starea sufletească de astăzi, ziua în care ne-am lăsat copiii la școli și grădinițe, doar sperând că va fi bine.

Acesta chiar nu-i un roman ușor. Nu se citește între două înghițituri de cafea și nu se digeră prin filtrul rațiunii prea rapid. Este un roman greu, se citește tihnit, cu înțelegerea ascuțită ca să prisosească lectura.

Cartea se împarte în două capitole mari intitulate iarnă și primăvară. Iarna este mai mohorâtă și mai plină de frământări, pe când primăvara este mai caldă și mai plină de hotărâre.

Deși majoritatea cărților pe care le citesc mă fac să îmi doresc să merg să vizitez locurile în care se desfășoară acțiunea, aici nu mi-am dorit nici măcar o clipă să vizitez un chibbutz. Țara da, chibbutz-ul nu. Și nu pentru că nu ar fi bine descrise, ci tocmai pentru că sunt foarte bine detaliate, iar genul acesta de coabitare nu se potrivește oricui. Sunt zone sau locuri pe care nu doresc să le vizitez. Cum de altfel nu mi-aș dori niciodată să vizitez o țară unde aș fi escortată spre atracțiile turistice cu pușca la câțiva centimetri de capul meu. Pentru siguranța mea, categoric, însă oricât de frumoasă ar fi țara respectivă, mie îmi place libertatea. Cumva cred că se potrivea mai bine să fi scris textul acesta din pozția de libertate non-pandemică, pentru că de un an nu mai trăim noi cine știe ce libertate.

Revenind la carte, este plină de nuanțe și de întrebări existențiale. Cine nu și-a pus până acum întrebări fără răspuns sau nu a vorbit cu sine în van să ridice mâna. Ok, te-am văzut, acum poți să lași mâna în jos.

N-aș putea spune chiar că este un roman de introspecție, însă cu siugranță este unul în care ajută empatizarea cu personajul principal, pentru că este într-o febrilă căutare, prins într-n mariaj descentrat cu o soție lunatică, scopuri diferite și dorințe așijderea.

Merită citit. Un roman israelit este o experiență în sine, o călătorie către tărâmuri necunoscute, o scotocire prin viețile unor oameni pe care la final de pagină ai impresia că i-ai putut cunoaște.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

1 AN!

Pe 6 februarie 2020 am publicat primul text pe acest blog. Primul text în cronologie, pentru că în secțiuni au fost publicate încă din ianuarie. Anul trecut a început cu concretizeara acestei idei  care se învârtea în capul meu de atât de mult timp.

Când omenirea urma să fie lovită de pandemia care urma să ne schimbe existența atât individual cât și în mod colectiv, eu scriam. Nu știam nici ce, nici despre ce, dar scriam. Mă tot gândeam dacă să pun proiectul pe așteptare până trece pandemia. Pe atunci mă gândeam că în una- două luni o să fim foarte bine, nici nu îmi trecea prin cap atunci că vom avea un an întreg de temeri, griji, frici, speranță.

Nu știu dacă am făcut bine că nu am oprit proiectul, însă eu mă bucur că am continuat chiar și atunci când am avut multe momente în care nu am știut despre ce să scriu ca să nu scriu doar și  numai depresiv sau despre pandemie. Mi-am propus cu ambiție să public aproape zilnic chiar și atunci când am stat izolați și nu am interacționat cu nimeni. Universul s-a ambiționat să îmi dea pauze când nu voiam, iar eu m-am ambiționat să revin pe baricade.

Până acum am scris 281 de texte pe care le-am și publicat, dintre care am scris 49 de texte despre cărți, idei din cărți și recomandări de cărți. Am publicat 30 de recomandări de cărți pentru copiii de diferite vârste. Zece texte cu povești imaginate și gândite de mine au mai apărut pe blogul meu. Unele au rămas neterminate pentru că nu le-a mai venit timpul să mă ocup de ele. O fi mult, o fi puțin tot ce am scris într-un an de zile? Încă nu știu, dar știu că vor mai fi încă multe altele.

Într-o lume virtuală plină de idei și de bloguri și saturată de părerologi mi-am făcut și eu simțită prezența în același stil. După mine probabil vor mai apărea și alții care vor simți nevoia să își expună ideile în acest spațiu al tuturor. Lucru ce poate fi și bun și rău pentru că unele idei pot fi nocive și dăunătoare celor din jur și, fiind spuse cu convingere, pot influența oamenii în moduri negative. Viitorul ne va anunța când se vor modifica lucrurile în această direcție.

De un an de zile îmi dedic o parte din timp, multă parte din noapte, prea puțin din zi acestui proiect de suflet de la care nu am avut nicio așteptare în momentul în care mi-am achiziționat domeniul. Am lăsat încă un an să treacă de la achiziție și până la publicare, atât de tare îndoiala m-a făcut să mă răzgndesc. Într-un an atât de diferit de restul anilor, am scris mult despre mine, despre trecutul meu, despre gândurile mele și toate m-au ajutat mai mult pe mine și mai puțin pe cei care intră aici s- citească. Este cumva normal pentru că din dorința de a mă ajuta pe mine a apărut acest blog ochelarist.

Și ca în orice poveste nefinalizată: povestea continuă!

Featured

Schimbarea contractului de energie electrică

Pentru că nu m-a interesat să mă documentez de treaba aceasta cu piața concurențială, dar totuși schimbare este necesar să facem și noi și pentru că a intrat în sarcina soțului, s-a documentat, a aflat și a luat o decizie în cazul nostru, și pentru că eu am insistat foarte tare, iar el are deja experiență în a scrie de data trecută, a mai rezultat un text. Sper să vă fie de folos.

Se tot vorbește încă de la sfârșitul anului trecut de trecerea la piața concurențială în domeniul energetic. A fost un subiect “fierbinte” săptămâni întregi la finalul anului trecut și la începutul acestui an. La început am ascultat doar știrile, neavând dorința urgentă de a face o schimbare (de fapt îmi era lene să mă documentez). Chiar pe data de 30 Decembrie 2020 am primit un e-mail de la furnizorul meu de energie, legat de acest subiect, care m-a debusolat și îngrijorat un pic, pentru că în el scria “semnarea noului contract până la data de 31 Decembrie 2020”. Chiar așa? Suntem în data de 30 Decembrie și chiar mă aflu în vacanța de sărbători și acum trebuie să mă apuc să semnez contract? Mi-am văzut de sărbători, piața concurențială nu pleca nicăieri.

Ulterior, după trecerea în anul cel nou, am început să caut informații și să înțeleg dacă mă ajută cu ceva această schimbare. Informații diverse și contradictorii pe site-uri pe internet, exemplific câteva: trebuie semnat contract până la data de 1 ianuarie 2021, trebuie semnat contract până la data de 31 Decembrie 2020, trebuie semnat contract până în Martie, trebuie semnat contract cu prețuri de pe piața concurențială că altfel e vai de noi, că ne trebuie un document numit ATR (aviz tehnic de racordare) și tot așa.

Am căutat să văd dacă este așa gravă situația, să văd dacă voi avea facturi cu 20-30% mai mari. Chiar acum câteva săptămâni am citit un blog (nu mai rețin care din păcate, mă stresează soția cu sursele) pe internet al unui domn care plătește ca și mine facturile seniorilor și spunea că din 3 contracte, unul era pe piața reglementată și 2 pe piața concurențială. Păi atunci e grav, mi-am zis. Nici nu vreau să mă gândesc ce sume frumușele intră în buzunarul producătorilor actuali prin “ajutorul” statului nostru de a ne păsui până în Martie pentru semnarea contractului. Păi în cazul meu 20-30% în 3 luni înseamnă aproximatix 100 lei. Si dacă 30% dintre clienții producătorului au contracte reglementate (ca în exemplul domnului cu blog-ul), faceți dumneavoastră calculul cât câstigă producătorii noștri de energie prin neinformarea noastră și cu ajutorul statului (care “ajută” ambele părți). Deci, eram hotarât să schimb ceva. Nu orice, contractul de energie electrică.

Am intrat pe site-ul ANRE să văd care sunt posibilii producători cu care să semnez un nou contract. Am parcurs toată lista, chiar pentru 2 județe pentru care eram interesat. Pentru București, nu am reușit să găsesc ENEL în listă, cu toate că este unul dintre cei mai mari și importanți în piață. ENEL-ul eram hotărât să îl schimb, dupa ce cu 2 săptămâni înainte am făcut solicitare pe e-mail și după ceva zile nu am primit răspuns, iar apoi am așteptat 52 de minute la telefon să lămuresc de ce nu au ajuns 2 facturi ale seniorilor (de când a început pandemia Covid plătesc și facturile lor, iar ei sunt conservatori, vor să simtă greutatea facturii, chiar și a chitanței în mână). Un prieten mi-a spus că trebuia să aștept 30 de zile pentru un răspuns de la ei. Dar eu cred că e cam mult. În țara asta totul se rezolvă în 30 de zile? Îmi este greu să cred că au toate nevoie de 30 de zile ca să fie redactate. Dacă aș mai fi stat încă 30 de zile ca să le dau un răspuns seniorilor și dacă ar mai fi lipsit și următoarea factură… poate pierdeam moștenirea. Ar trebui cumva sortate solicitările, nu neapărat că este solicitarea mea, dar nu consider că era ceva complicat. Plus că în companiile mari, cum sunt și cele ale furnizorilor noștri, există de câțiva ani un sistem numit mai nou ticketing, în care primești confirmare de înregistrare a solicitării, cu număr și dată (cum era pe vremuri la registratura). Închid paranteza, că am deviat de la subiect.

Hotărât să schimb contractul am început să intru în detalii cu vreo 3 firme din lista ANRE. Eu am fost atras de Hidroelectrica și de Nova Power&Gas (cu care am intrat în contact acum vreo 3 ani), dar am căutat detalii și despre AIK. Hidroelectrica are preț bun, dar nu mi se par pregătiți pentru clienți end-user (nu au aplicație pentru smart phone momentan, nu am văzut sistem diversificat de plăți). AIK sunt cei mai ieftini, dar nu am găsit detaliile referitoare la producția de energie. Așa că am hotărât să semnez cu Nova (site vreaulanova.ro unde găsiți și prețuri). Între timp am făcut simulări pe site-urile tuturor pentru toate cele 4 facturi de energie electrică pe care le plătesc momentan.

Deci, doar Nova m-a convins cu prețul, dar, doar pe mine. Seniorii, mai conservatori, cu scuze de genul: “că sunt de 40 de ani la ăștia…”, “că dacă mâine mă lasă baltă ăia ai tăi…”, “că ăia ai tăi au acum preț mic să te prindă și apoi ne iau pielea de pe noi…”(asta ca să știți ce obiecții vă așteaptă dacă veți ajunge în situația mea). Așa că doar eu am început să aplic pentru schimbarea contractului.

Sistemul nu este greu deloc, mai trebuie puțin îmbunătățit. Nu ai nevoie decât de 4 acte doveditoare: factura de energie electrică de la actualul furnizor (din care reiese ca ai și ATR), serie contor electricitate (din care reiese că ești racordat și intri cumva și în evidența lor), acte doveditoare de proprietate (din care reiese că ești îndreptățit să semnezi un contract pentru acel loc de consum) și actul de identitate. Oferă ei spre completare toate formularele. Oferă chiar și o modalitate de semnătură digitală (îți poți folosi semnătura pe care o salvezi tu pe un touch screen, dar funcționează bine doar pe smart phone sau tableta) cu care nu s-a înțeles deloc pe laptopul meu generație veche. Iar în 24 de ore am primit și ticketul de înregistrare a solicitării și demararea procesului de informare a actualului furnizor. Deci se poate și “mai ieftin și mai bine decât la ceilalți”. Dacă între timp îmi iau pielea de pe mine revin cu completări.

crop woman counting money at modern office table
Photo by Karolina Grabowska on Pexels.com

Featured

Curentul chiar există. Mit, adevăr, realitate sau nu, curentul este cu noi în gând zi de zi

În emisiunea La Măruță dr Mihail Pautov explică despre mitul curentului și dacă este de fapt un mit. M-a interesat, cum să nu mă intereseze că doar trăiesc în țara geamului (ne)deschis. Las video-ul la final, preluat de pe youtube, unde l-am și vizionat de altfel.

Am trăit toată copilăria mea în mituri puternic înrădăcinate în cultura familie mele. Una dintre bunici a avut o mare influență în creșterea și chiar educarea noastră. Asta și educația precară și plină de mituri cu care ai mei părinți au plecat la drum, au făcut din familia noastră una tragi-comică. Miturile există și astăzi in aceeași familie, chiar dacă bunica mea nu mai este de mult, dar părinții mei sunt acum bunici și încearcă să transfere aceste mituri și asupra copilului meu. Fără succes, nu vă faceți griji.

Nu sunt împotriva leacurilor fie ele băbești sau nu, cum nu sunt nici împotriva medicinei, chiar dacă mai dă rateuri. Nu mă deranjează cu nimic să aplic pe ten felii de castravete atâta timp cât nu îmi fac rău, dacă nu reușesc să îmi facă nici bine. Cum nu mă deranjează ca într-o viroză să consum mult ceai cu lămâie, pe lângă tratamentul prescris de medic, chiar dacă nu mă vindecă, măcar mă hidratează.

Am fost un copil nu știu dacă sensibil sau bolnăvicios, cert este că aveam multe viroze pe an, atât la schimbare de anotimp, cât și în plină vară sau când oamenii deja nu mai aveau niciun muc în mod normal. Și deși nu am fost copil de apartament, ci copil crescut în curte, cu mult stat afară, mama mă îmbrăca cel puțin ca pentru Siberia. Nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap până în iunie și atunci cu greu. Iar ilicul, mvai ilicul acela tricotat era nelipsit și vara dacă era musai și neapărat nevoie. Că doar este lucru știut că dacă răcești vara trebuie să fii foarte bine îmbrăcat la patruzeci de grade. La noi cumva tot timpul o viroză a fost asociată frigului. Mama avea un radar pentru căciulă. Știa ea foarte clar și sigur că daca am muci asta este clar pentru că am dat căciula jos. Ceea ce și era adevărat. Partea cu căciula cel puțin. Cum treceam de colțul străzii dădeam căciula jos de pe cap și când mă întorceam acasă o puneam înainte să intru pe stradă. De ilic acasă nu puteam scăpa că acolo radarul era pe infraroșu.

De când am copil și mergem în vizită la bunici, oricare dintre ei, se închid toate ușile de peste tot, toate geamurile, să nu intre pic de aer dintre două geamuri deschise că este curent și este inadmisibil să răcească mititelul copil. Nu interesează pe nimeni că noi vara ținem deschise cinci geamuri consecutiv și toate ușile deschise. Al meu copil nu a făcut un muc cât nu a intrat în contact cu nimeni. Iar pandemia asta a demonstrat-o cel mai bine. Cât nu a fost în colectivitate nu a avut nicio boală. Și a mers fără căciulă și în toate lunile de iarnă. Ținem cont de iarna care a fost în mare parte primăvară.

Dr Pautov spune de fapt că mitul curentului nu este chiar mit și că are ceva adevăr pe acolo. Bine ar fi ca toți doctorii să facă aceeași școală, să dețină aceleași informații și să ofere aceleași informații. Pentru că doctorul din emisiune spune despre niște studii și cercetări în condițiile în care eu personal am intrat în contact cu suficient de mulți doctori care mi-au spus că mitul curentului este doar un mit și că nu ne afectează cu nimic niciun curent. Nu știu pe cine să mai cred.

Se pare că temperatura scăzută în organism sub anumite grade afectează zona aceea răcită. De aceea unele persoane se resimt când le suflă aerul condiționat direct în ceafă. Vedeți detalii în video.

Însă cică nu este un motiv suficient de puternic pentru a nu aerisi casa. Deschideți geamuri și uși, lăsați aerul acesta curat pe care îl respirăm noi aici pe Pământ, dar fugiți din calea curentului.

Featured

Șoșoacă este reprezentantul perfect al românilor.

Mă tot uit siderată și chiar cu groază la câte elucubrații debitează unii alții care ne repezintă statul și implicit pe noi românii. Inițial am privit indiferentă, fiind convinsă, că este un accident politic ce se va stinge exact așa cum a apărut. Nu chiar din neant, dar din ne-dorința multora. Clar nu au cum să reziste mi-am zis și mi-am văzut de viața mea, din bula mea.

Acum în schimb nu mai sunt așa convinsă că partidul ăsta va dispărea în negura ceții și noi vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.Partidul acesta a băgat la înaintare o doamnă extrem de gălăgioasă, certăreață, cu dorință de scandal pe care am avut impresia că lumea o ignoră la cât de iritantă este. Când colo eu îmi dau seama că oamenii o consideră deranjantă pentru politicieni, nicidecum pentru ei.

Bula mea nu este formată doar din oameni cu aceleași principii ca mine. Chiar și în familie am oameni în etatate care nu fac parte din pătura socială elitistă care să se fi scrântit la cap, fac parte dintre cei care se uită la Antena3 și la tot ce dibtează ăia pe acolo. Evident se uită și la Șoșoacă și trăiesc cu impresia că tot ce face o face pentru binele poporului și că îi demască pe îmbuibații ăia din scaune comode. Tot așa cunosc și părinții prietenilor care fac parte din aceeasi categorie, oricât ne-am strădui noi ăștia tineri să îi convingem de contrariul, cum știu ei, nu știe nimeni.

Șoșoacă are atât de mult succes la oamenii simpli și needucați sau la cei educați dar scrântiți la cap (de la o vârste ai șanse să o iei pe arătură oricât de educat ai fi, am văzut destul eastfel de situații), pentru că este exact ca mulți, foarte mulți dintre oamenii acestei țări. Ne place scandalul mai ceva decât ne plac covrigii calzi de la patiserie. Da, ăia calzi și fierți de ți se lipește coca pe cerul gurii, dar care reprezintă o alternativă ieftină la ceva de umplut mațul.

Ne place scandalul, ne place să ne certăm. Nimic nu se rezolvă fără amenințări, fără a țipa, fără a jigni. De câte ori nu am auzit eu mă duc și fac scandal că mi-a venit ce nu îmi convine mie pe factură, ohoo de atât de multe ori. Dar de ce nu mergi să întrebi ce se s-a întâmplat? Poate chiar nu ai dreptate. Sau dacă ai dreptate, poate este o eroare umană, se mai întâmplă și din astea. Important este să fie remediată și toată lumea să fie câștigată.

Sper foarte tare și îmi doresc ca cei care o simpatizează acum pe Șoșoacă să nu devină votanți AUR. Efectiv suntem într-un cerc vicios din care nu ieșim niciodată. Cum se pierd pe drum unii descentrați, cum fac loc altora care ne împroașcă cu aberații și nu îi întreabă nimeni dacă chiar le pot demonstra ori proba în vreun fel. Ajungem la fiecare tur de votare cu aceleași îndemnuri, să alegem răul cel mai mic din două rele mari.

Nu am concluzii, mă duc să mai explic a mia oară că scandalul și scandalagii nu sunt o soluție. Poate îmi iese.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Peripeții de pandemie: România, avionul și țara străină

Soțul meu, cea mai discretă persoană din câte cunosc eu, mi-a oferit acest text, proaspăt ca un ouț, despre experiența lui recentă într-o altă țară. Este clar că iritarea este la cote ridicate dacă și-a rupt din orele de somn pentru acest text. Poate ajută pe cineva, în caz că se mai încumetă lumea să călătorească, unii find nevoiți în interes de serviciu. Soțul a zburat cu compania aeriană Wizz Air în Italia și cu toate că a fost plecat și anul trecut de mai multe ori, lucrurile s-au degradat de la o vizită la alta. Nu doar la noi și nu doar noi ca oameni lăsăm de dorit, fiecare țară are cetățenii ei de care probabil s-ar lipsi fără regrete. Lecturare ușoară.

Pandemia de Covid ne-a ținut foarte mult distanțați sau izolați, însă mai avem nevoie și de călătorii, în cazul meu chiar în interes profesional. Mi s-a părut mai dificil modul de funcționare în acest moment față de precedentele plecări de anul trecut. Pornind de la faptul că sunt multe restricții și nu suntem informați fiind complicat  să găsești tot ce îți trebuie pentru o călătorie în UE și finalizând cu oameni care refuză să iasă din papucii naționali pentru a se înțelege cu semenii lor de peste hotare. Am căutat zile întregi actualizări pe site-urile instituțiilor noastre de stat (https://www.mai.gov.ro/ ; https://www.mae.ro/travel-conditions/3711), informații referitoare la zonele mele de interes (pentru că urma să mă deplasez în mai multe zone ale Italiei) și nu am găsit. Nimic util. Au fost momente în care actualizarile pe site-urile unde ar fi trebuit să găsesc informații corecte  erau cele de cu 2 săptămâni înainte, inutile pentru că realitatea din teren era alta. Înainte de Crăciun am găsit informația dorită și actualizată pe un site de știri, mai exact pe digi24.ro.

După ce am reușit de am găsit informațiile legate de călătorie (pe aceste site-uri: salute.gov.it ; viaggiaresicuri.it ; esteri.it), de restricții și ce documente îmi sunt necesare, am început să caut biletul de avion, acestea fiind foarte puține și la prețuri de până la 5 ori mai scumpe decât înainte de pandemie, iar dinamica valorii biletului variază și chiar se dublează de la o zi la alta. Bilet pe care anul trecut în vară l-am luat cu 50 euro de pe o zi pe alta, acum l-am găsit cu 250 euro. Asta daca îl găsești, pentru că sunt foarte multe zboruri anulate și locuri puține.

La compania pe care am ales-o (de fapt pe zona de Europa zborurile LowCost sunt într-un fel împărțite, anumite rute la anumite companii și atunci nu ai ce să alegi) am fost nevoit să aștept un zbor mai bine de o săptămână  ca să fie un preț rezonabil, nu la nivelul de anul trecut, dar acceptabil. Dar, compania nu m-a înștiințat referitor la condițiile de zbor și de restricții, decât după ce am achiziționat biletul. Ce rost are să afli ceva înainte, dacă pe urmă nu mai vrei bilet. În săptămâna care a urmat până la momentul călătoriei, compania mi-a trimis 3 email-uri în care se regăseau condițiile de călătorie și documente pe care să le printez, să le completez și să le am asupra mea pentru orice eventual control. Doar că documentele au fost neactualizate și unele doar în limba țării în care am călătorit. Limbă pe care chiar nu o cunosc, dar asta se pare că a fost problema mea, ori pandemia ne-a făcut brusc naționaliști. Având în vedere că ei au aproape monopol pe această rută, consider că ar fi fost corect să traducă sau să completeze în paranteze ajutătoare rubricile care trebuie completate. Mai mult, avem consulate și ambasade în fiecare țară care s-ar putea ocupa de aceste aspecte astfel încât să fim și noi informați. Și mai ales să fim informați corect.

A venit și ziua zborului… în aeroport la control și la check-in: pustiu. Aproape tot aeroportul Henry Coandă este pustiu și în mare parte în beznă din lipsă de turiști/călători. Dar, la cele câteva porți unde se așteaptă pentru îmbarcări, este buluc. Avioanele folosite momentan sunt cele mari, bănuiesc că trebuie să suplinească și zborurile anulate, iar respectul pentru clienți, distanțarea și siguranța cred că au fost uitate în alte avioane. Poate în cele rămase la sol.

Revin la călători și la documente. Eram înarmat cu vreo 6 documente printate, test Covid în 2 exemplare (tradus și în limba engleză), documentele pe care le-a trimis compania aeriană, plus un document luat de pe un site al țării în care doream să călătoresc. În avion  pe la jumătatea zborului asistentele de zbor ne-au dat o hârtie pe care să o completăm pentru a o înmâna la controlul vamal. Adică alt document tot în limba țării în care mergeam cu precizarea că din ce aveam la mine nu îmi va folosi decât testul Covid. În stilul românului descurcăreț, cum spunea Toma Caragiu “n-ai pe cineva, care știe pe cineva, care cunoaște această limbă…”, ne uităm unii la alții, copiem unii după alții, întrebăm în stânga și în dreapta cine cunoaște traducerea… și în sfârșit reușim, convins fiind că nu este totul corect. Aveam să aflu mai târziu cum stau lucrurile de fapt.

 În momentul completării hârtiei  s-au iscat adevărate controverse la bordul aeronavei. Adevărul este că și întrebările, dacă or fi fost corect traduse, lăsau loc interpretării mai mare decât distanțarea socială.  Exemplific, “locul de unde ați pornit călătoria” – unii spuneau că trebuie în amănunt trecută adresa, “locul unde se termină călătoria” – de asemenea erau voci care spuneau că doar orașul nu este suficient și trebuie inclusiv numele și adresa exactă a hotelului (în cazul meu) sau “data, ora și locul completării” – x.01.2021. Ora completării? Care oră, a aterizării, a depunerii declarației? „Locul completării?” –  34E la geam (locul meu din avion)? Până la urmă am lăsat-o așa cum am considerat, că voi desluși eu lucrurile la aterizare.

După 20 de minute întârziere la aterizare din cauza condițiilor meteo, ne transportă autobuzul (că pentru zboruri LowCost din România nu avem loc premium cu burduf în străinătate) și ce să vezi nu avem unde să coborâm. La ora 22.00 erau la ghișeele de declarații aproximativ 200 de persoane. Oamenii așezați la o coadă șerpuită ghidată printre stâlpișori cu bandă elastică de un domn care vorbea doar în limba natală (am mai zis că nu știu italiana?). Și dacă nu erau suficienți oameni care așteptau să iasă din aeroport și nu eram destul de înghesuiți (normele nu sunt ignorate doar la noi în țară), au mai sosit 3 autobuze cu alti 100 de pasageri care au aterizat cu alt zbor cu multe persoane gălăgioase, familii numeroase și cu copii mici. La început a reușit polițistul să mențină o ordine, dar apoi a dispărut în treaba lui lăsând la voia întâmplării buna organizare și bunul simț. Moment prielnic pentru ultimii sosiți în aeroport care au dat din coate (poate aveau ceva rude în România de știau medote) și au reușit să avanseze dintr-un pas cât alții în 20 de minute, dovada că nu doar românii fentează pe contrasens. Noroc cu un alt polițist care și-a făcut simțită prezența și care ne-a lămurit în graiul italienesc că ce am completat până în acel moment la hârtii și hârtiuțe nu este de actualitate, motiv pentru care s-au dat din mână-n mână alte foi de completat. Tot în italiană. Resemnat că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă și nici ce scrie acolo, aștept să ajung la ghișeu. După 2 ore de stat la coadă, timp în care 50-60 de persoane din spatele meu au ajuns în fața mea, am ajuns la ghișeu și am rugat-o pe doamna de acolo să mă ajute să completez, arătându-i foaia necompletată pe care o primisem. Ne lămurim repede când se decide să mă întrebe dacă le cunosc limba și primesc o nouă și ultimă hârtie de completat în engleză de data aceasta.

După alte 20 de minute reușesc să trec și de control pașapoarte, tot cu (ne)respectarea rândului.

Iar în săptămânile pe care le-am petrecut până acum aici, mi-a fost foarte greu să comunic cu persoanele întâlnite. Dintre toți recepționerii (am înnoptat în 3 hoteluri până acum și la fiecare hotel am întâlnit cel puțin 2-3 recepționeri), 2 taximetriști, 2 controlori bilete tren, 5 ospătari/delivery boy, doar unul știa o limbă internațională. Și aici mă refer doar la persoane care intră în contact cu călători sau cu turiști.

VA URMA…poate

white and black road sign on green grass field
Photo by Darli Donizete on Pexels.com

Featured

Am citit: Viața mincinoasă a adulților – Elena Ferrante

Mi-am făcut cadou de Crăciun această carte în speranța că în mini vacanța de sărbători o să mă delectez cu niște lectură ale autorilor mei preferați. De unde să știu eu că mă covidez și că n-o să citesc nici măcar un rând din nicio carte. Ei, detalii că până la urmă eu tot am reușit să citesc în momentul în care m-am scuturat de covid ca de o haină nedorită.

Viața mincinoasă a adulților, aflu direct de pe copertă că, a fost scrisă de Elena Ferrante imediat după tetralogia napolitană. Marketing-ul de altfel funcționează bine și cărțile ei sunt împărțite în cea de dinainte de tetralogie, cea de după tetralogie și tot așa.

Este o carte bună, ca tot ce scrie Ferrante de altfel. Chiar dacă temele ei se repetă în tot ceea ce scrie și acțiunile se desfășoară în Napoli în mare parte, tot nu mă pot sătura de modul în care scrie. Așa mult îmi place mie că din moment ce am pus mâna pe orice carte de-ale lui Ferrante nu mai reușesc să o las din mână până nu o termin. Bine, realitatea este că fac pauze, nu am cum să mă cufund doar în cărți și atât. Deși uneori mai visez la câte o cură din asta în care sunt eu și cartea într-un spațiu stop timp.

În cartea aceasta Ferrante prezintă o adolescentă educată provenită dintr-o familie cu educație chiar dacă unul dintre părinți provine de la marginea societății și a muncit să ajungă educat și respectat. Copilul cunoscând doar mediul de acasă își dorește să interacționeze cu familia extinsă și ne-educată a  tatălui. O poveste despre transformarea unei fete din copilă în adolescentă. Despre frământări, despre neînțelegerea dintre generații. Despre iluzia și deziluzia frumuseții. Personajul principal feminin află de la o vârstă fragedă ce este minciuna. Învață cum să o recunoască și cum să o deosebească. Își dă seama că lumea adulților fără minciună mai că nu există. Că se minte din politețe, din complezență, din teamă, din rușine, din iluzie și din deziluzia de a păstra aparențe.

În fiecare carte a Elenei Ferrante regăsesc completări ale personajelor din celelalte cărți. Și oricât m-aș gândi că alt scriitor nu ar putea să facă lucrul acesta și să perpetueze temele și proprietățile personajelor de la o carte la alta, Ferrante reușește cu grația unui scriitor care are un aparte talent al cuvintelor.

Accentul în carte este pus pe efectul în lanț pe care îl au minciunile asupra vieților celor din jur, însă mai ales asupra copiilor care își însușesc vorbele direct pe suflet. Vorbe care uneori îi urmăresc toată viața. Discrepanța cu care adulții spun nu minți! În tot cazul, nu ne minți pe noi. Însă ei procedează pe principiul fă ce spun eu, nu ce fac eu.

Când aveam paisprezece ani făceam pregătire la română cu un profesor pe care l-am îndrăgit tare mult. Pe lângă faptul că mă pregătea pentru examen, mă pregătea și pentru viață fără să fie intruziv și sfătos. De la el am învățat că dacă vrei ca al tău copil să nu te mintă ar trebui să nu îl minți nici tu pe el și nici pe alții, astfel încât să aibă exemplul practic de la tine. Era în perioada în care părinții noștri trăiseră deja treizeci de ani în comunism, iar obiceiurile obținute atunci au fost păstrate pentru totdeauna. Așa că o minciună nevinovată de genul celor în care auzeam “du-te și spune că nu sunt acasă” sau “dacă mă caută cineva să spui că dorm” și altele asemenea auzeam frecvent. În același context auzeam și povețe despre cum nu este bine să minți și cum nu este corect. Foarte educativ. În timp, citind, am învățat să îmi schimb obiceiuri și să învăț să creez o variant care să îmi placă și mie. Am învățat să mă caut ca să îmi placă și mie de mine. Despre căutarea de sine este și Viața mincinoasă a adulților. Este foarte potrivită pentru cei care au acum copiii adolescenți chiar dacă nu este o carte psihiologică, este totuși despre trăirile unei adolescente.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

De ce? De ce? De ce?

Am găsit cărțile acestea, la editura Casa seria Junior, care răspund la câteva întrebări atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Ca orice carte destinată copiilor care lămurește câte ceva și pe părinte. Sunt recomandate categoriei de vârstă 2-4 ani, dar ca de obicei, depinde de cooperarea fiecărui copil. În colecția editurii sunt mai multe cărți pentru aceeași categorie de vârstă, însă eu le-am ales pe cele zonei noastre de interes.

Am avut ceva îndoieli pentru că nu știam dacă al meu copil va mai fi interesat de genul acesta de carte, însă am fost foarte surprinsă să constat cât de acaparat a fost de paginile cartonate și colorate.

După aproape două săptămâni de citire, răsfoire, discutare, dezbatere am găsit „sertărașe” nedescoperite de prima dată și fiecare a fost un motiv de bucurie pentru că tare mult i-a plăcut copilului să descopere alte imagini sub cele de pe pagină.

Cărțile sunt despre emoții, despre validarea acestora, despre temerile pe care le au cei mici. Despre ce înseamnă să împarți, să îți ceri scuze. Despre faptul că este normal să te și superi pentru că nu este nimeni zen absolut pe lumea aceasta. Sunt utile în familiile cu frații care își împart jucăriile și părinții deși nu ar vrea. Mai vorbim pe baza lor și despre ceas, zile, luni, anotimpuri, toate lucrurile acelea care dau bătăi de cap la o vârstă mică.

Noi discutăm foarte mult când le citim și le citim zi de zi prin rotație de mai bine de două săptămâni. Temele propuse în cărți ne permit de fiecare dată o altă abordare. Cel puțin la nivel teoretic știm cu toții cum ar trebui să se desfășoare lucrurile.

Greu de crezut, dar de la un timp este chiar posibil și real un moment de relaxare fără copii activi.
Featured

Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Zăpada atunci și acum.

Am ieșit ieri cu copilul la fleșcăială zăpadă și ne-am bulgărit cu o zăpadă semi înghețată, semi fleșcăită. Ba chiar a ieșit și un înger în mai multă apă și mai puțină zăpadă. Noroc cu hainele astea impermeabile că poate și copilul să se bucure de zăpadă. În fiecare iarnă zăpada este din ce în ce mai puțină și mai scumpă la vedere de mă tot gândesc dacă  peste ani cei din generațiile viitoare vor merge în alte țări ca să vadă și ei zăpadă în viața lor. Asta sperând că va mai fi pe undeva. Dacă nu, Antarctica în expediție.

Când i-am schimbat mănușile copilului că se udaseră – mănușile  nu copilul – m-am transportat instant în copilăria mea. De altfel mă întorc frecvent în copilăria mea prin prisma copilăriei copilului meu.

De data aceasta mi-am amintit cum era când ieșeam noi afară acum douăzeci și mai bine de ani. Stăteam mult afară, cu orele și nu aveam haine impermeabile. Zăpada era zăpadă. Dacă ne puneam mușchii la treabă făceam de un mini munte pe post de derdeluș. Să nu mai spun că puteam construi cazemate fără problemă că aveam din ce.

Am auzit la un moment dat acum câțiva ani o doamnă doctor pediatru care era foarte supărată că acum 15-20 de ani stăteau cei mici afară câte 3-5-7 ore fără întrerupere inclusiv iarna când era frig, pe când acum stau afară cel mult o oră dacă o stau și pe aia. Da, însă când eram eu copil eram pe stradă mulți copii și mai mari și mai mici, fără trafic auto și fără părinți. Nu stătea nimeni cu noi pe stradă 5 ore. Pe când acum nu mă țin balamalele pe mine să stau cu copilul afară 5 ore. Chiar nu pot.

Revenind la zăpada noastră, îmi amintesc cum nimeni nu intra în casă până nu era chemat/strigat. Să intri în casă fără să fii chemat era o greșeală capitală. Că nu știu cum se făcea că dacă stăteam atâtea ore afară în zăpadă nu își punea niciun părinte întrebarea că am fi uzi, înfrigurați, infometați, deshidratați, însă în momentul în care ne vedeau în casă și ne luau hainele la control nici că mai ieșeam. Nu am înțeles niciodată de ce nu ne lăsau să ne schimbăm, nu ne hrăneau, adăpau și ne deschideau ușa. Te prindeau în casă, vedeau că ai mănușile o combinație de gheață cu zăpadă întărită și te sechestrau la căldură. Așa că de sete lingeam zăpadă, iar de foame tot zăpadă și jumătate de zi stăteam doar afară. Și pe bună dreptate, ce să fi făcut în casă? Jucării nu prea aveam, jocuri nu prea știam și cam tot ce nu avea legătură cu școala trebuia tratat cu delicatețe ca să nu supărăm. Dacă ne plictiseam și ne apucam să jucăm cărți, mai bine ne apucam de niște exerciții la matematică dacă jocul dura mai mult decât se derula în mintea unuia dintre părinții autoritari. Pe când acum lucrurile sunt diferite, copiii au foarte multe activități în casă. Unii chiar preferă să stea mai mult în casă decât afară unde este frig.

Deci, azi o mai fi ceva zăpadă afară? Măcar pentru o oră că sanie și așa avem ca să infrumusețeze balconul.

cold snow wood man
Photo by Yan on Pexels.com

Featured

Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Încă una despre Moș Crăciun și sper că și ultima

Este despre mine, nu despre alții că nu știu cum funcționează fiecare și nici cum gandește fiecare și nici nu cred că vreau să știu în acest moment. Am mai spus eu pe aici că nu îmi place personajul acesta creat numit Moș Crăciun. De fapt îmi plac figurinele, poveștile, filmele și chiar și desenele cu și despre subiect și personaj atâta timp cât știm toți că fantezia e fantezie și realitatea e realitate. Nu mă deranjează nici că al meu copil are prieteni imaginari chiar dacă fac parte tot din domeniul fanteziei. Știu că este o etapă care va trece. Da și treaba asta cu Moș Crăciunul va trece pe măsura anilor, însă este foarte posbil să se lase cu supărări, cu m-ai mințit și cu dezamăgire. Posibil, nu spun că și neapărat. Ori că toți trec prin asta. Pur și simplu nu îmi place minciuna asta. Uite, eu îmi bat capul atâta timp, iscodesc, întreb, caut, studiez zeci de site-uri sau magazine și la final își atribuie toate meritele un bărbos inexistent.

Eu doar cu Moș Crăciun care aduce cadouri am o problemă, cu restul nu. Împodobesc casa și bradul încă de la începutul lunii decembrie, îmi plac foarte mult decorațiunile și îmi place enorm să decorez. Anul acesta sub brad a fost și un set de lampioane care între timp au fost agățate într-o anume cameră. Am lăsat lampioanele aprinse pentru că ne-am trezit dimineața foarte devreme și era o lumină difuză, feerică. Deci, poveste.

Toate cadourile tuturor celor din casă ajung sub brad. Păstrăm mister până la capăt. Îmi place povestea, îmi place misterul, îmi place să îmi surprind familia, să le văd bucuria când despachetează. Și mai ales, îmi place să primesc codouri. Dacă nu îmi place Moș Crăciun nu înseamnă că scot totul din context și arunc la gunoi tot pachetul.  Nici Moș Nicolae nu îmi place, însă și acolo cadourile se pun tot în ghete așa cum am moștenit tradiția. Nu mă deranjează aceste obiceiuri, ci minciuna creată în spate. De ce să vrei ca al tău copil să atribuie unui personaj tot efortul tău? Nu vrei să auzi de al tău copil: wow mi-ai luat exact ce mi-am dorit! Zic.

În concluzie, nu îmi place Moș Crăciun, dar îmi place să primesc cadouri și să ofer cadouri. Îmi place surpriza și îmi plac căutarea și frământarea pentru găsirea celui mai  bun cadou.

Aviz celor care au impresia că dacă nu îi spui copilului că Moș Crăciun există îi strici copilăria, povestea, magia, lumea feerică și implicit viața. Nu îmi place când citesc pe undeva că sunt oameni cărora le este milă (da, chiar millă) de cei care aleg să fie diferiți fără a deranja pe nimeni în fond. Poți aduce magie în viața copilului și fără să îi spui o tonă de lucruri neadevărate jurând că e real tot ce spui tu. Dacă nu e ca altul nu înseamnă că este rău. Că mâine-poimâine ne întoarcem la barză și zău că nu este ceva bun.

Fiecare alege ce povești să spună.

man in santa claus costume
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Am citit: O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu

Am încheiat anul cu o carte scrisă de autor român și am început anul în aceeași notă.

Nu am citit până acum nimic scris de Rodica Ojog Brașoveanu și adevărul este că nici nu știam despre ea mare lucru. Dar mă bucur tare când descopăr cu încântare scriitori români care scriu cărți care abia așteaptă să fie citite.

Știți cum este cartea aceasta? Numai bună de citit acum. Bine înfofolită într-o pătură groasă în fața unui șemineu pe un balansoar care se încăpățânează să nu se balanseze. Cu o cană mare cu ceai de iarnă, fierbinte lângă și cu această carte în față. Să fie zăpadă multă afară. Zăpadă din aceea care scârțâie sub tălpi când calci greoi pe ea. Și un ger care îți șfichiuie obrazul când te prinde cu fața golașă.

Așa este cartea asta. Moale, caldă, intrigantă, ca o doamnă în etate care încă te servește cu cafea și cu dulceață pe farfurioară ca în vremurile de care mai citim doar prin cărți, unele chiar pline de praf.

Și stând așa bine înfolfolită în pled aflu despre Mircești, despre craiul Dragu, despre soția sa Anca, despre Colonel, despre Mirciulică și toate personajele creionate de Rodica Ojog Brașoveanu în cartea aceasta numită O toaletă a la Liz Taylor și care este a șasea carte din seria Melania Lupu. Știu încep și eu cu finalul, dar așa mi-a picat în mână, trebuia să mă documentez mai bine înainte de achiziție. Însă chiar și așa, poate fi citită ultima carte din serie. Există câteva trimiteri la celelalte cărți, însă povestea în sine este independentă de celelalte povești și poate fi citită fără să ridice probleme.

Romanul este unul polițist, are intrigă, are anchetă, are o ușoară aventură și multă supoziție. M-a dus cu ușurință cu gândul la ecranizarea după Enigma Otiliei a lui Călinescu. Lumea bună și restul, artă cu nume grele, cei de sus și cei de jos în societate. Amantlâcuri mai mult sau mai puțin cu perdea. Aparențe mai mult sau mai puțin păstrate. Și o crimă de deslușit.

M-a prins cartea, este ușor să te lași purtat de poveste, nimic complicat, deși la un moment dat te întrebi cine este ucigașul care a curățat lumea de un misogin deșănțat că de-aia îi zice carte polițistă. Misterul nu rămâne nedeslușit până la final și misterul se risipește între paginile ușor gălbui. Iar portretizarea personajelor întregește povestea expusă.

Dați o șansă cărților de autori români. Eu mi-am propus ca anul acesta să înclin balanța mai mult în favoarea lor, vom vedea dacă îmi și iese.

Citiți. Nu doare ba este chiar plăcut.

Featured

Am nouăsprezece grade în casă și îmi îngheață mâinile, nasul și picioarele

Știu că unii se simt bine la temperaturi scăzute, însă nu este cazul meu. Nu îmi place nici să scot limba de căldura la 45 de grade. Însă da, chiar îmi place iarna în casă să fiu îmbrăcată comod și lejer. Nu îmi place să fiu cu 7 țoale pe mine, nici cu polar, nici cu ciorapi flaușați ca să îmi conserv temperatura corpului. Îmi place să fiu în tricou cu mânecă scurtă.

Mai toată iarna cât a fost ea până acum au fost 19 grade în casă. În unele camere chiar 18. Sufrageria este mai călduroasă pentru cu nu este niciun perete afară și mai încălzesc puțin și devicer-urile pe care le avem pornite. Însă ca să cresc temperatura la 21 sau chiar 22 de grade și asta doar în sufragerie a fost nevoie să pornesc aerul condiționat. Asta în contextul în care până la gerul acesta recent, iarna a fost destul de blândă. Poate dacă și blocul ar fi reabilitat termic temperatura aceasta de acum ar fi diferită în plus fără întervenția aerului condiționat. Cel puțin sper ca reabilitarea aia să nu fie în van.

Totuși să ținem cont că în astfel de apartamente locuiesc foarte mulți oameni vârstnici cu probleme de sănătate și care resimt frigul altfel. Clar au nevoie de mai mult de 18-19 grade. Dar de ce să ne gândim și la ei? Să se adapteze până la urmă, chiar așa.

Nu se pune problema să mă încălzesc cu o baie fierbinte că și apa e tot așa cam cum e și căldura. Când e, când nu e. Ia ghiciți spre ce înclină balanța?

Pe de altă parte că tot vorbim de democrație (destul de alterată în ultimul an, dar intru în altă discuție) și dacă tot plătesc un serviciu, aș vrea să și aleg. Aleg eu ce temperatură să am în casă. Aleg eu dacă vreau să am 19 grade sau 25 de grade în casă. Și prefer să nu fiu atenționată pentru că mă plâng când un sistem întreg a fost lăsat în paragină ca acum să sufere o întreagă populație urbană. Și nu este corect nici să mi se spună acum să am răbdare când răbdare am de zeci de ani. În speranța că reabilitarea chiar va fi eficientă (nu ca la blocuri) și tot se estimează un timp al lucrărilor care se întind pe 16 ani. Deci, cum e cu răbdarea? Că în 16 ani până și al meu copil este major.

Asta este în contextul în care Primarul Capitalei a spus ca răspuns la plângerea unei doamne că are 19 grade în casă că în alte țări aceasta este o temperatură optimă. Apreciez reacția promptă a lui Nicușor Dan care a explicat ce a vrut de fapt să spună. Este bine că nu lasă loc de interpretări ulterioare, însă nu s-a înțeles nimic greșit, s-a exprimat foarte clar. Aveți întreg articolul aici și intervenția ulterioară a Primarului.

Înțeleg că s-a săturat de plângeri, este normal ca în 3 luni să nu poată rezolva ce s-a lăsat în paragină timp de 30 de ani, însă este necesar ca și el să înțeleagă că și noi suntem sătui de această situație și pe lângă pandemia asta care ne sufocă încet și sigur, plus restricțiile aferente, plus statul destul de mult în casă, să mai și tremuri este prea mult. Așa că da, deși situația aceasta nu este din vina Primarului actual, nu are altceva de făcut decât să suporte plângerile și criticile aferente pentru că oamenii sunt pur și simplu sătui.

Concluzie nu avem, doar așteptări: să vină primăvara!

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Featured

Ultima noapte din an cu covid, prima zi din an covidată

Mi-a fost frică de această boală. Foarte frică. Am tratat această epidemie cu maxim simț de răspundere. Am respectat starea de urgență, nu am chemat oameni la mine, nu m-am văzut cu nimeni. Pe lângă tot ce tronează pe dulapul de la intrarea în casă, anul acesta și-a făcut loc și un turn din cutii cu măști și o adunătură de sticle cu dezinfectant. Port mască afară în aer liber de pe vremea când nu era obligatoriu pentru că în zona în care locuiesc eu era foarte aglomerat.

Că m-am dezinfectat mereu când ieșeam din lift, apoi când ieșeam din scara blocului, apoi pe stradă încă de câteva ori, apoi de la capăt când intram în scara blocului și acasă mă spălam pe mâini cu săpun și cu apă rece, sunt deja lucruri pe care le-am tot scris pe aici. Apa caldă în plină pandemie a fost o mare provocare. Nu, nu s-a rezolvat între timp. Între timp ne mai încălzim și cu aerul condiționat când este foarte frig afară. Cum ar veni am avansat,  doar că spre mai rău.

Cumva totuși în ciuda măsurilor poate exagerate în viziunea unora mai relaxați am reușit totuși să iau acest virus. Nu știu cum, nici când și cu greu mi-am dat seama că m-am infectat.

M-am tratat acasă cu tratament de la medicul de familie și într-adevăr starea mi s-a îmbunătățit când am primit tratament adecvat. În total starea de rău a durat aproape trei săptămâni. Nu sunt în cea mai bună formă a mea și nu voi relua momentan scrisul pe blog cu aceeași intensitate.

Nu am avut panici și nici anxietăți o dată ce m-am îmbolnăvit. Nu m-am gândit la ce este mai rău. Ba chiar m-am liniștit și m-am gândit că după ce a fost rău de acum nu poate să fie decât bine.

Nu voi scrie aici ce tratament am primit, îmi dau seama că este personalizat pentru fiecare simptomatologie în parte chiar dacă unele medicamente probabil se regăsesc în mai multe recomandări medicale. Am achiziționat în schimb aparat pentru măsurarea nivelului de oxigen și al pulsului.

Cel mai greu mi-a fost în momentele în care nu mă puteam ridica din pat și am fost singură cu copilul. Asta pe vremea când nu știam ce am. Cel mai mult mi-au dat de furcă amețeala și tusea. Este foarte greu să nu ai echilibru în pași și să te clatini la fiecare mișcare, să ajungi la toaletă doar ținându-te de pereți. Despre tuse aveam impresia că este o tuse seacă, dar ușoară. Nimic mai fals. În cazul meu cel puțin. Tusea a fost seacă însă extrem de puternică. Genul acela de tuse care te lasă cu dureri pe la mușchi de a căror existență nici nu aveai habar. Tușeam în rafale ore întregi. Tușeam de la 4 dimineața până la 7 apoi mai dormeam două ore de epuizare apoi o luam de la capăt cu tusea.

Debusolant că stările alternează de la o zi la alta sau în câteva ore. Am avut o dimineață în care am strănutat intens și mi-a curs nasul ca într-o veritabilă viroză, ca  după amiaza deja să am nasul uscat și să am impresia că suflu foc. Am avut două zile în care m-am simțit excelent, chiar cu tonus bun, cu o stare foarte bună de spirit ca a treia zi să nu mă pot ridica din pat, iar genul acesta de reveniri și recăderi au fost câteva la număr în cele trei săptămâni. Ca în final cele care au rămas fidele cu mine să fie amețeala și tusea.

Deși în casă am stat 3 persoane izolate timp de două săptămâni deși eu eram bolnavă de cu o săptămână cel puțin înainte, nu a mai avut nimeni simptome. Fiecare organism reacționează diferit și fiecare percepe boala în propriul mod. Eu nu am mers pe principiul că oricum până la urmă ne îmbolnăvim toți. Eu cred în continuare că nu este necesar să facem toți această boală, așa că totuși cea mai bună variantă din punctul meu de vedere rămâne evitarea bolii.

Featured

Am revenit!

Din nou!

Din când în când Universul îmi mai dă câte o pauză. Ba nu merge site-ul, ba hosting-ul are ceva probleme, ba boala se ia la trântă cu mine. Cumva ceva se întâmplă și eu mai iau câte o pauză mai lungă sau mai scurtă după caz. Măcar de aș fi scris și eu pe blog de zece ani să fie o treabă și să simt pauza, dar așa încănu simt nevoia de pauză, parcă prea multe pauze. Unele sunt bine venite și odihnitoare, altele în schimb, nu. Oricât de obositoare ar deveni rutina aceasta a scrisului public, este totuși ceva care pe mine mă împlinește și care îmi place și mă definește.

În tot cazul, am revenit! Eu mă bucur.

Și între timp ce de lucruri au evoluat în spațiul nostru locativ denumit generic România. A ajuns la noi vaccinul mult așteptat de atâtea popoare și populații și s-au născut atâtea teorii ale conspirațiilor cât nici Războaiele mondiale nu au văzut în atâtea cărți câte li s-au consacrat. Dar altceva nu înțeleg eu. Treaba asta cu vaccinarea la noi în țară ar trebui să ne intereseze în măsura în care oamenii vor fi vaccinați în număr cât mai mare sau ne interesează de fapt să fie normele respectate la virgulă chiar cu prețul aruncării la coșul cu gunoi flacoanele de vaccin rămase nefolosite? Am fost surprinsă să constat că s-au pornit anchete încă de la ministerul sănătății trimitere să se afle de ce au fost vaccinați oameni care nu erau în planificare și nu s-au aruncat la tomberon vaccinurile. E adevărat că poate nu este moral față de categoria următoare în planificare să se vaccineze cei care intră în urmărtoarele categorii, însă la virgulă s-a dovedit deja că nu poți planifica. Și în tot cazul autoritățile se bazează prea mult pe o platformă care dă rateuri în țara în care am avut nevoie de o pandemie ca să ne mai digitalizăm pe ici pe colo.

În altă ordine de idei nu doar că se vorbește de redeschiderea școlilor, ci chiar s-a decis cu subiect și predicat că din 8 februarie putem trimite liniștiți copiii la școală ori grădiniță după caz. Este bine? Sau nu? Este de toate. De ce este bine știm cu toții ce să mai dezbatem. Dar este și rău. Să nu ne trezim ca în toamnă când am deschis totul doar ca să închidem să dea bine în an electoral să nu se creadă că nu își dau interesul. Cum de altfel autoritățile se tot contrazic și ba spun că școala este o sursă de infectare, ba că nu este și că nici nu trebuia închisă, o decizie radicală de redeschidere este ușor periculoasă. Ar trebui lăsat la alegere un program hibrid. Să meargă la școală cei care își doresc și cei care știu sigur că pot face față bolii. Faptul că sperăm să fim pe final de pandemie, nu înseamnă că nu mai avem infectări și decese. Că de altfel oricine poate lua boala ușor, poate ajunge la ATI sau poate rămâne cu sechele pe perioadă nedefinită după această boală. Eu personal am cunoscut pe cineva care avea ceva probleme de sănătate, a dus infectarea pe picioare, s-a tratat acasă, nu a avut nevoie de internare și la două luni a murit. Pentru că problemele i s-au agravat, sistemul medical te tratează cu indiferență și de la distanță, organismul i-a cedat și rezultatul, încă un deces. O fi fost covidul de vină? O fi fost. O fi fost indiferența tocmai a acestui stat care vrea să ne protejeze de virus și ne lasă să murim de altele. O fi și asta în marea de necunoscut.

Hai că am bifat cele mai importante evenimente întâmplabile și pe scurt că la cât sunt de nescrisă risc să scot un roman în formă digitală.

person using macbook pro on table
Photo by Anthony Shkraba on Pexels.com

Featured

Am citit: Îmi pare rău că am muncit – George Bonea

Îl urmăresc pe George Bonea de ceva vreme, citesc ce scrie pe georgeisme.ro, îi mai urmăresc și video-urile demotivaționale din când în când. A scris Îmi pare rău că am muncit și vă spun sincer că este o poveste apocaliptică ce se potrivește de minune în contextul actual.

În cartea lui Bonea un meteorit urmează să lovească Pământul și totul să dispară într-o zi bine cunoscută. Iar de aici fiecare trăiește cum consideră că este necesar ținând cont de ultimele luni pe Pământ. Spuneți că nu se potrivește vieții pe care o trăim. Nu ne lovește niciun meteorit, dar așa ne-a lovit o pandemie prin care mulți au trecut pe la un spital, alții au ajuns direct la morgă și nu au mai apucat să se bucure de viață. Pandemia asta a scurtat viața unor oameni care altfel aveau șanse să se mai bucure de ce au în jurul lor.

Este o carte foarte bună pentru introspecție. Ce ai face dacă ai ști că mai ai câteva luni de trăit? Cum le-ai petrece? Ce ai face? Te-ai împăca cu cei cu care te-ai certat? Ai relua legături de mult uitate? Ți-ai cere scuze celor cărora știi că le-ai greșit? Ai fi în depresie la gândul că vei muri? Da, asta este ceva greu de trecut prin filtrul meu personal. Eu abia acum recent mă împac cu moartea, cu ideea de moarte, nu pot filtra o astfel de informație obiectiv. Oare cineva poate fi obiectiv în fața morții? Moartea nu este doar despre mine, este și despre cei din jurul meu, despre copil. Este un prag psihologic pe care nu îl pot depăși.

Când mă obișnuiesc cu subiectul a la cum mi-am petrecut sfârșitul lumii mă debusolează și schimbă cursul cărții cu subiectul a la jocurile foamei. Stai, ce? În carte nu un meteorit lovește lumea ci lumea va fi nimicită de marile corporații care s-au coalizat în a salva resursele planetei astfel că fac o selecție de oameni care vor merita să trăiască și după data de 23 august. Da, acel 23 august care va schimba cursul lumii.

Cartea este înduioșătoare, este introspectivă. Este citibilă presărată cu umor negru. Dezbate metehnele societății, arată cu degetul spre superficialitate.

Mă repet, se potrivește perfect contextului pe care îl trăim. Nu știu câți au învățat ceva din toată perioada aceasta, cred că vom vedea exact când nu va mai fi pandemie și om da iar cu bâta în baltă.

Până atunci, citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut. Și consum moderat, nu dați putere consumerismului.

Featured

Sunt mamă de patru ani și sunt alt om decât înainte de acești patru ani

Când Michellangelo l-a pictat pe David a însemnat o asemenea diferență în cultura italienilor încât toate înscrisurile începuseră să fie notate cu înainte de David și după David.

Chiar și noi în țara noastră trăim astfel de eveniment de înainte și după. Auzim frecvent cum că înainte de Revoluție era într-un fel și după Revoluție este în alt fel.

Acum la nivel mondial trăim un acest înainte și după. Înainte de pandemie oamenii erau așa sau altfel, nu se pune încă momentul de după, încă suntem în miezul pandemiei, însă va veni și acel moment în care vom vorbi despre comportamente la modul înainte și după.

Eu am dat naștere unui copil după Revoluție, însă înainte de pandemie. S-a dezvoltat în această perioadă de incertitudine în care viața ne-a fost tuturor amenințată și va crește continuând să se dezvolte și după pandemie.

Cumva inevitabil și viața mea se împarte în înainte și după, mai excat înainte de copil și după. Nu, nu am început să trăiesc cu adevărat de când am copil, însă cu siguranță este diferit și nu se compară cu nimic trăit până acum. Obosită am mai fost, însă acum este diferit. Enervată am mai fost, însă acum este mai intens. Iubită m-am mai simțit, însă niciodată atât de profund ca acum. Sunt multe din acestea de dinainte și după.

Înainte de copil am muncit mult, nu am știut să evoluez spiritual așa cum am făcut-o de când sunt mamă fără să fac toate lucrurile de dinainte. Am călătorit mult, am văzut multe culturi care m-au făcut să percep lumea și altfel decât o știam eu. Am evoluat mai mult sau mai puțin profund, am trăit mai mult sau mai puțin superficial.

De când am născut am simți nevoia să știu ce este cu mine, să mă găsesc pe undeva prin cotloanele mele. Am pus o presiune enormă pe mine în a demonstra mie și celor din jur că eu pot să ating ștacheta aceea plasată atât de sus tot de mine.  Am călătorit mai puțin, am investit mai mult în mine, m-am clătinat financiar și m-am întrebat de nenumărate ori eu ce fac. Am ținut de mână o depresie care mi-a spus atât de multe despre mine și despre cei care au rămas lângă mine. Am început să dau mai puțină atenție celor care sunt în jurul meu și mai multă atenție mie, astfel încât să văd și nevoile mele.

Sunt părinte de patru ani și mi-am asumat un rol de mamă prezentă și activă sută la sută, fără pauză, fără respiro, fără timp pentru mine, cu dorința că din ce în ce va fi mai ușor.

De patru ani sunt cea mai bună variantă a mea de când mă știu, însă sunt departe de a fi în punctul în care să fi ajuns la final de drum în a mă reconstrui. Însă categoric de patru ani zi de zi îi sunt copilului recunoscătoare că a adus schimbarea în viața mea. Copilul fiind prima ființă umană pentru care mi-am dorit o schimbare atât de profundă și de radicală. Schimbări am mai făcut și înainte, mi-am mai dorit să îmi fie bine și să fiu bine și în alte relaționări, însă așa ca în cea cu al meu copil nu s-a mai întâmplat. Schimbarea a fost că după ce am născut s-a ridicat vălul care mă ținea în ceață și mi-a permis să știu încotro să mă îndrept. Ce să văd, ce să caut. Să tai din anxietate, să scriu public, să îmi asum lucruri. Să mă asum pe mine.

Nu, nu este totul roz. Nici lapte și miere. Am atât de multe momente în care mă simt obosită, epuizată, plictisită. Da sunt și momente din acestea. Nu este totul doar un râs și o voie bună. Însă chiar și atunci când este mai puțin bine, tot aflu ceva important despre mine, ori despre noi.

Altfel spus, am căpătat anduranță în răbdare și am reînvățat să mă joc. Mi-am permis să las de la mine și să fac mulți pași în spate, care de fapt au însemnat pași înainte.

Vă doresc un an cu multă răbdare, cu voie bună, cu pași înainte și cu chef să mă citiți și anul viitor.

silhouette of man touching woman against sunset sky
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Un tort fără coacere. Diplomat

Îmi doresc de multă vreme să fac un tort diplomat, dar nu am avut curaj. Mi se părea complicat din ce vedeam în vitrinele cofetăriilor. Ce bine că putem improviza! Așa a ieșit tortul diplomat pe care mi-l doream în casă.

Eu sunt mai mult pe prăjituri deschise la culoare, nu sunt neapărat o împătimită a ciocolatei, însă am în jurul meu destui ciocolătăresi de gustul cărora țin cont, însă de data asta nu va leșina nimeni de pe urma unui tort fără pic de ciocolată.

Pe post de blat am folosit pișcoturi înmuiate în zeama de la ananas și la final am mai completat cu ceva compot că se terminase zeama și rămâneau pișcoturile neînmuiate. Mie mi-a ajuns un pachet de pișcoturi din care a mai mâncat și pișcotul umblător ca titirezul când e vorba de ceva dulce.

Am pus pe aragaz jumătate de litru de lapte în care am adăugat treptat o compoziție formată din 5 gălbenușuri, 40 gr făină și 100 gr zahăr. Am mai pus un pliculeț de zahăr vanilinat și puțină esență de vanilie. Am amestecat totul până s-a omogenizat și s-a îngroșat, iar la final am pus pliculețul de gelatină pregătită ca pe pachet. Am dat la rece, timp în care am tăiat cubulețe 2 kiwi, 1 kaki, 3 mandarine și aproape o cutie de ananas (am mai păstrat și pentru decor). Am bătut 500 ml frișcă pe care am adăugat-o la crema de dinainte și am amestecat până la omogenizare. Când totul a fost gata am pus în forma de tort peste pișcoturi un strat de cremă, apoi un strat de fructe, apoi un strat de cremă, încă un strat de fructe și tot așa până am finalizat cu un strat de cremă. Forma mea de tort a fost cam mare, mi-ar mai fi trebuit încă un strat din fiecare ca să nu rămână spațiu liber de pișcoturi, n-am mai avut, am încercat să salvez din decor. Este în regulă, nu îmi fac griji că nu se mănâncă pentru că au rămas ceva pișcoturi descoperite.

Când crema s-a întărit suficient cât să îmi permită decorarea, mi-am făcut de cap cu niște fructe.

Și iată ce a ieșit!

Featured

La fiecare sfârșit de an mi-am dorit un an nou mai bun față cel care se incheie

În fiecare an aveam motive de nemulțumire. În fiecare an aveam motive să cred că mi-a fost greu și că următorul an îmi va aduce ce mi-am dorit în cel care tocmai se încheia. Doar că nu știam ce îmi doresc. Îmi doream mereu să îmi fie mai bine, dar ce nu era bine nu știam.

Cred că anul acesta s-a schimbat puțin etalonul. Anul acesta a fost greu nu doar pentru mine, ci pentru întreaga planetă. Anul acesta am simțit mai mult ca niciodată sentimente contradictorii. Am simțit când teamă, când speranță, când singurătate, când incertitudine.

Niciodată nu mi-a fost mai dor de prieteni ca anul acesta. Și niciodată nu am simțit mai multă teamă în interacțiunea sporadică pe care am avut-o. Am petrecut cel mai solitar 1 decembrie din ultimii foarte mulți ani.

Acum când speranța se întrevede la orizont în vaccinarea mult așteptată parcă lucrurile se vor schimba. Nu peste noapte că nu suntem idealiști, însă finalul lui 2021 are mari șanse să ne prindă împreună și nu fiecare separat pe cine știe unde.

Îmi doresc ca pentru 2021 să nu mai trăiesc în teamă nici pentru mine și nici pentru cei dragi mie. Îmi doresc ca pentru 2021 să îmi revăd prietenii ori de câte ori doresc. Îmi doresc ca pentru 2021 să nu mai interacționez cu familia rar și cu teamă. Îmi doresc un 2021 care să aducă liniștea unei vieți fără pandemie.

adult background beach blue
Photo by Lukas on Pexels.com

Featured

Noi toți putem fi narcisici.

După ce am citit cartea Domnicăi Petrovai – Iubește și fii iubit/ă – am participat la câteva seminarii pe care le-a susținut pe teme din cartea pe care a scris-o. Pe lângă faptul că sunt persoane care sunt afectate permanent de narcisism sau de îndreptățire în urma suferințelor personale, noi toți avem momente în care suntem vulnerabili, suntem narcisici, ne simțim îndreptățiți sau chiar avem momente în care suntem manipulatori sau perverși fără să ne dăm seama, cum am aflat mai târziu din Părinți toxici de Joulie Arcoulin.

Am recunoscut și la mine tiparele acestea, nu chiar pe toate, o parte dintre ele. Pe unele mai des, pe altele mai rar. Pe măsură ce timpul a trecut m-am mai debarasat de coajoacele care se țineau strâns de mine și nu mă lăsau să trăiesc în armonie. Însă aceste tipare nu le-am recunoscut doar la mine, ci și la cei de pe lângă mine. Pentru că ce sunt eu asta și atrag pe lângă mine.

A fost o vreme când atrăgeam în jurul meu persoane care aveau tot felul de probleme și supărări. Eu eram o persoană care se plângea foarte mult de situația profesională mai ales. Atât făceam, doar mă plângeam. Doamne-ferește să îmi fi spus cineva să fac o schimbare că eram ferm convinsă că îmi vrea răul. Acela era punctul în care mă aflam în viața mea. Și astfel de persoane mă și înconjurau. Nu faptul că aveau probleme pe care mi le împărtășeau mie era situația ingrată. Că na, toți avem diverse situații neplăcute și simțim să le vărsăm în capul cuiva ca să ne eliberăm, iar eu sunt o foarte bună ascultătoare. Problema era că eu tratam toate aceste destăinuiri extrem de personal. Mă simțeam datoare că trebuie să ajut. Mă simțeam vinovată de nefericirea altora. În timp am învățat că ajutorul se oferă când este cerut. Că poate oamenii atât aveau nevoie, de o destăinuire, de o confesionare și nu de o soluție. Mi-a trebuit ani de zile să realizez că nu sunt responsabilă pentru viața nimănui. Să nu mai judec o femeie care este conștientă de relația toxică în care trăiește, însă nu reușește să ia nicio decizie. Să nu mă mai simt prost pentru că alții trăiesc mai rău ca mine sau sunt prinși în relații care le fac rău nu doar fizic, ci le creează grave daune psihice. Că nu am eu putere să schimb cursul unor vieți. Că dacă nu pot ajuta, măcar să nici nu judec. Încă dezaprob anumite comportamente, însă le țin pentru mine în mare parte. Nu mi-am schimbat gândirea peste noapte.

Nu este ușor să scriu despre mine și să accept public ceva ce ține de bucătăria mea internă, însă o fac din când în când pentru a aduce o recunoștință cărților și celor care le-au scris gândindu-se să împartă din cunoștințele lor și altora care au nevoie.  Mai scriu și pentru că este un proces al meu de curățare a interiorului. Și scriu și pentru că știu din experiența mea personală că uneori ajută să citești că mai sunt și alți oameni care trec prin clipe grele și că nu toți duc o viață roz și exemplară așa cum și-o afișează.

Este greu să citești astfel de cărți. Sunt plictisitoare unele dintre ele. Pe altele îți este greu să le înțelegi. După unele ai impresia că ai absolvit un curs de psihologie. Însă toate au meritat. Pentru mine au făcut diferența.

background balance beach boulder
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Eu și 1989

Știu că este o perioadă în care mai toată lumea scrie câte ceva despre decembrie ’89 și este bine că se întâmplă așa(măcar mai schimbăm foaia cu coronavirusul). A fost o perioadă extrem de importantă în istoria țării noastre și în viețile noastre. Nu avem voie să uităm. Trebuie să ajutăm tinerii și noile generații să înțeleagă însemnătatea Revoluției.

Familia mea a avut mult de suferit și după decembrie. Știu, veți spune că toate familiile au avut de suferit și sunt convinsă că așa a fost, însă cred că cei care și-au plâns rănile sau au plâns trupurile celor dragi lipsite de viață, cumva au suferit altfel.

La revoluție aveam 3 ani. 3 ani și 5 luni mai exact. Nu îmi amintesc multe lucruri și nu îmi dau seama cât din amintiri sunt ale mele și cât sunt create în urma poveștilor auzite pe repeate în jurul meu. Evident nu am povești cu stat la cozi și lipsuri și rații și porții mici și nu despre perioada comunistă vreau să povestesc aici, ci strict despre decembrie ’89 și despre ce a însemnat pentru mine și pentru familia mea acele evenimente atunci și în perioada de după.

 Tata a fost împușcat pe 24 decembrie.

 Știu  că în zilele noastre oamenii în ajun de crăciun încă mai caută cadouri sau împodobesc bradul sau stau liniștiți cu familiile acasă, însă atunci oamenii în ajun de Crăciun sau chiar în ziua de Crăciun se căutau pe la morgă și pe la spitale. Era așa un talmeș balmeș că nu se știa nimic de nimeni. Odată ce aflai că cel pe care îl căutai a fost luat cu salvarea, te puneai pe căutat că mai multe nu aflai. Mamei i s-a spus că tata a fost doar puțin zgâriat și dus la spital pentru bandajare însă ea știa foarte clar că pentru o zgârietură te bandajau pe loc, nu te ducea nimeni niciunde. Așa că l-au căutat întâi și întâi la morgă, de acolo se începea căutarea. Intrai și te uitai la toate cadavrele să vezi care e al tău. Dacă nu era niciunul răsuflai ușurat, dar cu părere de rău pentru ceilalți. Informațiile erau extrem de bulversante. Unii îți spuneau că a murit, alții că este la x spital sau la y spital. Pe tata l-au găsit la spitalul Grivița pe vremea aceea, actualmente Sf Maria din sect 1. El a trăit și a supraviețuit cu extrem de multe zile de spitalizare și extrem de multe operații suportate.

Nu știu cum mi s-a oferit informația că tata a fost împușcat, ori că este în spital. Nu îmi amintesc nimic. Îmi amintesc că în acele zile, în jurul evenimentelor, eram în curte cu frații mei și copiii nașilor noștri și găseam cartușe în mormanul de nisip pe care îl aveam în curte și în jurul căruia ne jucam. Apoi îmi amintesc multiplele vizite la spital. Mama ne lua pe rând să mergem cu ea la tata. Nu îmi amintesc suferință și nici deznădejde, îmi amintesc că oamenii voiau să fie veseli ca să uite prin ce trecuseră, ca să aibă putere să se vindece și curaj ca să aibă la ce să se întoarcă în lume. Îmi amintesc cum mama ne încuia în casă când mergea doar ea la tata la spital pentru că eram 3 și eram mici și se temea să nu pățim ceva pe afară așa că ne încuia în casă cu cheia. Pe vremurile acelea, părinții erau obișnuiți să iși lase copiii singuri în casă încă de la câteva săptămâni. Fie aveau treburi pe afară, fie aveau de stat la cozi. Cei mai mulți nu primeau atenția și grija pe care o primesc cei mici în zilele noastre.

Îmi amintesc o copilărie în mare parte pe holuri de spital, însă atunci nu o percepeam ca fiind ceva tragic ori dramatic, era ceva obișnuit. Îmi amintesc că atunci când era acasă, tata era în mare parte în casă, nu ieșea, era mereu proaspăt operat în primii ani de dupa ’89. Îmi amintesc cum mama era obosită și sătulă de treburi casnice.

 Nu am crescut cu cheia de gât pentru că nu a fost nevoie, noi nici măcar nu aveam cheie la poartă, la noi era cineva în permanență acasă. Tata nu a mai muncit o zi pe urmă, a finalizat drumul lung al spitalizarilor cu un handicap, un șchiopătat în urma plăgii din picior cauzată de una dintre împușcături, o plagă deschisă în burtă care a colectat și puroiat peste 10 ani, tot în urma împușcării. Nu putea nici atunci și este valabil și azi când a dobândit și alte boli, să stea prea mult în picioare, ori să meargă prea mult, ori să stea prea mult într-o anume poziție. A muncit doar 13 ani și cariera lui (care în timp oricum se încheia, pentru că România nu a mai avut nevoie de meseriași) s-a încheiat brusc într-un moment de maximum randament. Un om activ și sociabil a devenit un prizonier al propriei case. Ieșea rar și puțin și tot timpul cu un strat substanțial de pansament la burtă ca să nu își murdărească hainele și tot timpul cu un brâu care să îi țină burta strânsă pentru că de atunci intestinele s-au proptit în piele după ce organismul a respins în mod repetat plasa care trebuia să fie înlocuitor de prapur. Nu a mers niciodată cu noi în parc, nu s-a așezat niciodată pe covor ca să se joace, iar răbdarea i s-a șubrezit din ce în ce mai mult în timp.

Pe 24 decembrie acum puțin peste 30 de ani tata a murit puțin. A fost în comă. Și-a revenit. Nepoata lui l-a căutat la morgă. Mama a fost anunțată gradual durata de viață a lui tata, după ce inițial nu i se dăduse nicio șansă de supraviețuire. A trecut până acum toate pragurile menționate de medici, iar medicii s-au oprit la un moment dat în a mai pune pronosticuri.

Pentru mine revoluția – lupta pentru supraviețuire – a început pe 24 decembrie și nu s-a mai încheiat niciodată.

ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Turtă dulce. Răbdare. Entuziasm. Foarte mult entuziasm.

Mă presează copilul de multă vreme să facem turtă dulce. Mai ales că anul acesta avem și forme noi pentru decupat. Mai ales că anul acesta am făcut o excepție și am luat creioane pentru decorat. Ce să mai, entuziasmul era la cote ridicate.

Turta dulce nu a fost doar un moment în care facem ceva dulce de mâncare și gata. Vine la pachet cu o lecție de răbdare și pentru copil și pentru mine. Cu lecția toleranței la frustrare și pentru copil și pentru mine. Încercați să vedeți cum gestionați un entuziasm care clocotește ca oala sub presiune și care necesită direcționare ca să nu sară ca supapa oalei. Dar, totuși aici este frumusețea, faci ceva util care se vede și ceva util care se va vedea în timp. După cum ziceam, răbdare și pentru mine.

Nici nu spun care sunt decorate de copil și care sunt decorate de mine, las suspansul să plutească în aer 🙂

Rețeta o am de la Alina că am eu așa o reticență față de cocă, așa că dacă face altcineva și pare ușor, atunci mă bag și eu.

Am pus într-un bol 100 gr de unt topit, 200 gr miere peste care pun 1 ou, o linguriță de bicarbonat de sodiu și cate o linguriță de condimente: scorțișoară, ghimbir, nucșoară, cuișoare. Peste toate pun in ploaie aproximativ 320 gr făină. Făina o las la final pentru că eu pun făină în funcție de cum simt la mână coca. Dacă iese prea tare se sfarămă, dar dacă este mai moale se încheagă la frigider unde stă peste noapte in folie alimentară.

Eu am scos coca de dimineață și am lăsat-o să se încălzească pentru a putea fi modelată și am întins foaie și pentru mine și pentru copil după ce a realizat că e mai ușor să primească foaia gata întinsă. Avem forme de diverse mărimi și diverse modele și doar presăm, tăiem, punem în tavă și dăm la cuptor unde stau foarte puțin undeva la 8-10 minute. Apoi de la capăt.

Spor la copt.

Featured

Progresul și confortul ne transformă în leneși

Cel puțin în cazul meu. Și mi-am dat seama de lucrul acesta observându-mă pe mine. Tindem spre smart house. Bine, tindem este mult spus. Al meu partener este cel progresist, eu doar accept schimbările.  Ce rost are să mă pun contra dacă nu înțeleg. Accept acum și înțeleg mai târziu.

Ghivecele mele cu flori beneficiază de anul acesta de udare profesionistă. Nu le mai ud eu, le udă sistemul. Ele au apă, nu se mai pune problema că uit de ele, nici nu îmi mai bat capul și nici nu mai simt că am flori în casă.

Până acum trebuia să țin minte să le ud, plus că treceam pe la ele zilnic vara, iarna mai rar, dar le vedeam, le mângâiam, le îngrijeam. Vedeam când trebuie curățate. Când se usucă frunzele, când cad florile. Pe lângă florile acestea care beneficiază de udare inteligentă, au mai poposit câteva ghivece care nu sunt racordate la rețeaua irigatoare. Deh, ca-n viață, unii au, alții nu.

Au așteptat mai bine de o săptămână să primească apă de la mine. Chiar dacă mi-am amintit să le ud, nu am reușit să mă mobilizez știind că cele pe care trebuie eu să le ud sunt infinit mai puține decât cele care sunt udate în mod automat și inteligent (adică eu nu udam inteligent, abia acum beneficiază și ele de inteligență).

Lucru care pe de-o parte a venit cu un avantaj, am scăpat de o grijă, nu îmi mai bat capul să ud florile, dar pe de altă parte m-a transformat într-o leneșă. Nu că nu sufeream oricum de acest sindrom, al leneșului. Acum s-a accentuat. Nu am mai trecut pe la flori de cel puțin o lună. Unele aveau frunze uscate de multă vreme, altele aveau flori de care așteptau să fie curățate. Toate așteptau câte ceva. Altfel, nu ajungeau în stadiul acesta.  Abia astăzi am observat cât crescuseră unele dintre ele și abia astăzi am tăiat frunzele de la un crin, frunze pe care trebuia să le retez de mai bine de o lună.

Este bun progresul, este de vis tehnologia, dar până unde? Care este limita? Mă bucur că nu îmi mai cocoșez spatele ca să aspir prin casă și că nu mi se mai usucă mâinile spălând toată ziua la vase. Sunt încântată că nu îmi bat capul să pornesc sau să opresc instalațiile de prin brad și de pe la geamuri și de pe unde mai sunt ele, niște prize se ocupă de treaba aceasta, însă florile alea chiar mă deranjau așa tare? Poate ajung să fiu musafir în propria-mi casă și nu mai știu nici cum arată un fir de praf la culoare. Că până la urma de ce este casa inteligentă dacă eu nu devin stăpâna absolută a statului degeaba?  Aveți răbdare și o să vă mai spun din când în când ce nu mai fac.

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Featured

Top cărți românești numai bune de oferit cadou de Crăciun

Și nu numai de Crăciun. Orice motiv și moment pot fi prielnice pentru a oferi cadou o carte sau mai multe.  Pe majoritatea lor le-am oferit deja cadou cu diverse ocazii, pe altele le-am primit chiar eu de la apropiații care mă știu obsedată de cărți și care probabil că unii s-au și săturat deja să primească de la mine cărți, dar și să îmi ofere cărți.

Astăzi vă spun care sunt scriitorii români contemporani pe care eu îi prefer și o să scriu și căror persoane li s-ar potrivi cărțile acestea. Cel puțin din punctul meu de vedere. Puteți să nu fiți de acord cu mine, însă în grădina mea ne jucăm după regulile mele :).

Chiar dacă este numerotat, nu este un top al preferințelor, exceptând-o pe Petronela pe care o voi situa mereu în topul topurilor până o va detrona cineva, însă îmi este greu să cred că se va și întâmpla așa ceva. Este o pledoarie pentru scriitorii români care merită citiți. Beletristica românească are nevoie să devină cunoscută și prin prisma altor scriitori în afară de cei consacrați de literatură. Așa că să începem.

  1. Petronela Rotar

Pe Petronela ar trebui să o citească toată lumea. Pur și simplu. Orbi rămâne cartea mea de suflet și pentru asta este necesar să îi mulțumesc cumnatei mele care mi-a făcut cunoștință cu lumea Petronelei Rotar. Oricine poate citi Orbi. Este simplă, directă, romanțată, sinceră. Este psihologică fără să pună presiune.

Iubitorilor de poeme li se potrivesc Efectul Pervers și Alive.

Pentru cei care vor să oblojească o rană sufletească se pot regăsi în Privind înăuntru.

Cea mai recentă carte, Ajută-mă să nu dispar este perfectă pentru cei cărora le plac poveștile de dragoste și dramele interiorizate.

2. Eugen Ovidiu Chirovici

Cartea oglinzilor și Cartea secretelor sunt cărțile care se potrivesc perfect celor cărora le place aventura, cărora le place thriller-ul și celor care adoră acțiunea în cărți.

3. George Bonea

Îmi pare rău că am muncit este singura carte din listă despre care nu am scris încă, dar despre care urmează cât de curând să public părerea mea. Se potrivește de minune contextului pandemic. Este amuzant de mormidă. Are un umor negru pe alocuri, fin pe alte locuri.  Este cadoul perfect pentru cei care au simțul umorului și pentru cei care se plictisesc și vor să iasă din rutină.

4. Andrei Ciobanu& Ionuț Rusu

Au scris împreună Dumnezeu vs Satana – vacanță în România și este o carte cu umor care  merge de minune cu o sticlă de vin roșu aspru, dar prietenos și se potrivește la fel celor care dețin în ADN umorul. Sau pragmatismul.

Andrei Ciobanu a mai publicat și Suge-o Ramona, respectiv Suge-o Andrei și pot fi un cadou ideal pentru cei care au mare nevoie de puțină destindere ori de un moment de amuzament.

5. Ioana Macoveiciuc

Miercuri, respirăm este o carte ușor de citit și lejeră care se potrivește bine femeilor însărcinate, proaspetelor mame ca să nu uite să mai și zâmbească și celor care vor să exploreze citind despre prietenia unor femei care au în comun experiența sarcinii.

Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni este un roman sensibil despre o iubire neîmplinită care își cere dreptul de a afla răspunsuri. Pentru cei care au suferit din dragoste și încearcă să se reconstruiască.

6. Liza Karan

Amalia este titlul care străjuiește romanul publicat de Liza Karan. Îi mulțumesc Adinei că mi-a oferit-o cadou atunci când mi-o doream. Este o poveste de dragoste care se desfășoară pe mulți ani și ne trece prin multe filtre ale emoțiilor și ale sentimentelor. Potrivită cu un Aperol lângă pentru că exact așa este și romanul, înțepător, dulce, efervescent.

7. Florian Filip

Degete mici este o carte de dimensiuni mici care nu solicită cititorul pe termen lung. Este potrivită pentru cei pasionați de istorie și de povești scoase la suprafață care se cer dezvăluite.

Voi updata aici lista pe măsură ce voi mai citi titluri românești care îmi și plac și voi aduce în atenția publicului doritor din când în când.

Spor la cumpărat, la citit sau la oferit de cadouri literare.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

Mami ai luat și dezinfectantul?

Asta aud frecvent de la al meu copil. Dacă am luat dezinfectant când ieșim din casă, sau dacă am luat și dezinfectantul când am mutat lucrurile din mașină. Dezinfectantul și masca au devenit subiecte de importanță până și pentru un copil de nici patru ani.

Recent am făcut ordine pe pantofarul care ne este suport pentru de toate de la căciuli, la chei, baterii, acte, bonuri, facturi și orice poate intra pe ușa casei noastre. Toate poposesc o vreme pe pantofar până când cineva se simte invadat de haos și le redistribuie pe unde nu se mai văd. La ordonarea aceasta au răsărit pe pantofar aliniate în sus pe lângă perete ca niște soldăței cutii cu măști și cu mănuși de unică folosință care au format un mic turn pe lângă perete.

Pe lângă toate pe care le suportă acest pantofar când este în plină glorie de populare, acum suportă și duce în spate și cutii cu măști și sticle cu dezinfectant. Obiecte la care nu m-aș fi gândit nicicum că vor deveni în viața noastră de o importanță majoră. Că eu dezinfectant am avut mereu în geantă însă era mai mult ca să mă curăț după ce mă țineam de bara din tramvai, bara aceea care se lipește de piele de cât de tranzitată și necurățată este. Însă genul acela de sticluță era schimbată foarte rar, se consuma greu. Acum în schimb, dezinfectantul se consumă cu o viteză uluitoare. Și dintr-o dată mi-am dat seama că în magazine a apărut nu doar o gamă variată de geluri ci și că și-au mărit și prețul. Detalii.

Mami ai luat și măști de schimb?

Revenind la aspectul zilei, acela în care un copil mic este preocupat de grija dezinfectării am tot stat și am rumegat cât de tare a fost afectat de această pandemie. Cred că destul de mult. Al meu copil nu a mai socializat cu alții, nu a mai mers la grădiniță, de la o vreme și-a văzut o mică parte dintre colegi și o educatoare on-line, și-a văzut verii foarte rar, iar vreme de trei luni nu a văzut pe nimeni, nici bunici, nici alți copii și foarte rar câte un vecin de la distanță. Cred că orice copil a fost afectat de situația aceasta, însă cumva un copil foarte sociabil și efervescent probabil a simțit mai acut lipsa aceasta de socializare. Nu aș putea spune că am mutat munții din loc pentru a face situația mai ușoară, pentru că nu pot fi înlocuitor de alți copii oricât de tare m-aș strădui. Sunt convinsă că viețile noastre își vor relua cursul obișnuit la un moment dat, însă care vor fi efectele pe termen lung ale acestei pandemii rămâne doar să trăim și să vedem.

mother putting a face mask on her son
Photo by August de Richelieu on Pexels.com

Featured

Poveste: Gerul năprasnic și cavalerul în armură strălucitoare

A fost odată ca-n povești că de n-ar fi nu s-ar povesti. Dar a fost, este și încă se povestește. Se face că era o dată un oraș nici prea mare, nici prea mic, taman așa potrivit cât să încapă în el nici prea mulți oameni, dar nici prea puțini. Orașul acesta se numea Capitala și se afla în țara Țara. Capitala avea o mare problemă care nu își găsea rezolvare de ani și ani de zile. Conducători la rând care au avut locuitorii Capitalei în grijă nu au reușit să dea de cap acestei probleme, deși ei s-au străduit. Și cerul de deasupra le este martor cât și-au dat silința. Însă oricâte încercări au avut, nu au reușit să găsească rezolvare. Ba mai mult, specialiști din toate domeniile și-au dat cu părerea însă nimic nu a funcționat. Unii mai superstițioși au strigat în cor: e deocheat orașul nostru! Și au adus preoți mulți la număr care să descânte, să cânte și să slujească în așa fel încât să se ridice blestemul de pe oraș. Însă toți cum au venit, la fel au și plecat. Nu, nu cu coada între picioare, ci cu durere în suflet că mințile lor strălucite nu au reușit să aducă soarele locuitorilor din Capitală.

 Căci da, problema orașului era gerul. Zi și noapte oamenii tremurau de frig în casele lor și își puneau la șale cărămizi fierbinți pentru a capta puțină căldură. Însă oamenii erau atât de înfrigurați că acele cărămizi se răceau imediat ce erau așezate spre încălzire. Oamenii răspândeau ger pentru că primeau ger din toate părțile. Oamenii nu mai aveau picătură de căldură nici nici sub stratul gros de haine, dar nici sub stratul dermei situația nu era diferită. Totul în jur era gri și înghețat.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Bătrânii povestesc că în tinerețea lor totul era cald și Capitala era scăldată în razele soarelui, iar în case era atât de cald încât oamenii țineau geamurile deschise când afară erau -35 de grade. Dar vremurile acelea duse au fost de multă vreme. Capitala nu mai văzuse strop de căldură de zeci de ani. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, locuitorii nu se confruntau doar cu gerul năprasnic din case, ci și cu gheața de la robinete. Pe măsură ce căldura a dispărut, a dispărut și apa caldă. Țevile s-au dilatat, iar acum la robinete curg țurțuri mari de gheață.

Din cauza aceste situații, oamenii au ajuns de nerecunoscut. Lipsurile, neajunsurile, gerul, condițiile în care trăiesc și calitatea scăzută a vieții au făcut din locuitorii Capitalei niște umbre ale lor. Oamenii nu se mai recunosc nici ei între ei, dar nici pe cei apropiați lor.

Nemaiputând să suporte situația creată, un cavaler în armură strălucitoare s-a hotărât să atace frontal și să ia frâiele orașului sub mantia sa protectoare. Cavalerul mai încercase și în trecut să cucerească Capitala, însă armata sa fusese zdrobită de fiecare dată. Acum însă profitând de slăbiciunea inamicului, smulse Capitala din ghearele firescului întuneric. Cavalerul cunoștea de multă vreme problemele cu care se lupta Capitala de zeci de ani, însă el își dorea o altfel de integralitate, nu se aștepta să salveze el locuitorii din ghearele gerului năprasnic. A promis, aici mă văd obligată să deschis o paranteză. Chiar dacă povestea este din vremea cavalerilor și a armurilor strălucitoare, luptele se purtau prin promisiuni și bătăliile erau câștigat cu iscusință și planuri ample. Am închis paranteza. Iată așadar că acest Cavaler dorit și salvator al capitaliboilor (așa se numeau locuitorii capitalei)  a promis că va rezolva situația și va alunga gerul din oasele oamenilor. Însă Gheara neagră a neîncrederii le-a insuflat oamenilor informația că gerul va mai dura cel puțin un deceniu. Descântecele își fac greu efectul și gerul nu se lasă înduplecat cu una cu două. Plus că vin sărbătorile și până și vracii, vrăjitoarele și spiridușii intră în vacanță.

Ajunse informațiile prin căi oculte la urechile oamenilor, aceștia din case strigau: și cu noi cum rămâne? Noi ce să facem un deceniu cu gerul în case? Maică, nu mai apuc eu soarele, zise o babă de 89 de ani. Însă Cavalerul nu auzea strigătele oamenilor, armura lui era antifonică.

Acest text este o satiră. Orice asociere a lui cu realitatea este pur neîntâmplătoare.

aerial photography of snow covered trees
Photo by Ruvim Miksanskiy on Pexels.com

Featured

Despre pandemie și răutăți

Am mai spus eu pe aici că pandemia asta ne-a întins o mână de ajutor și ne-a ajutat să facem că muncim. În continuare cred asta. Mai cred și faptul că pandemia asta i-a făcut pe cei acri să fie și mai acri. Nu cred că se pune acum prea mult problema de cât stres, câtă oboseală, câtă epuizare, cred că doar ies la iveală aceste aspecte care existau de fapt.

Se tot povestește prin media despre abuzuri în spitale. Le cred. Poate n-or fi toate reale, dar sunt multe dintre ele. Prea multe. Existau și înainte, dar mai erau filmate cu camera ascunsă, se mai fereau de teamă. Acum nu mai intră niciun aparținător în spital indiferent de cum este bolnavul. Chiar să nu se fi degradat dezumanizarea? Mi-e greu să cred așa ceva.

Știți linia aceea telefonică pentru informații covid? Acel tel verde? Mă rog, cred că este mai mult galben de la acreala celor care răspund la telefon. Mai este puțin și se face anul de pandemie, cam toată lumea știe cu ce se mănâncă treaba asta, atât cât se cunosc informațiile, oare chiar așa mulți să dea năvală pe telefonul acela încât cei care răspund să fie peste măsură de acriți?

Știți că dacă este necesar să călătorești în altă țară (da, unii mai merg și în interes de serviciu, nu doar de plăcere), ca să afli informații clare și corecte, mergi direct la sursă, suni la consulat, la ambasadă. Credeți că acolo stau lucrurile altfel? Altă acritură răspunde la telefon care îți închide telefonul în nas când consideră că te-a lămurit, nu când tu ai aflat toate informațiile.

Știu toate lucrurile acestea pentru că s-au întâmplat foarte aproape de mine, unele chiar în familia mea și da, cred ce spun oamenii ăștia chiar punându-mi integritatea la bătaie. Văd și eu cum decurg lucrurile, de unele mă împiedic, pe altele le ocolesc. Aud în jurul meu prieteni care au rude în spital și care sunt tratați cu dezinteres și cu răutate. Rudele că de pacienți nu știe nimeni care este realitatea până nu spun ei cu gura lor ceva. Totul este acru, epuizant, o continuă bătaie de joc. Țara asta și oamenii din ea se degradează din an în an. Refuz să dau vina pe o pandemie că a scos tot ce e mai rău din oameni. Parcă plutește ura în aer când teoretic suferințele ar trebui să ne apropie. A cui este vina? A oamenilor? A sistemului? A conducătorilor care s-au perindat în sus și-n jos tot cu ochii pe ciolan? Al școlii care nu lucrează la nicio fărâmă de empatie? Al familiilor care nu au ce să le ofere emoțional copiilor?

Soluția? Nu am. Nu mă apuc să spun liste întregi cu haideți să. Să ce? Să fim mai buni? Să nu mai murim de frig în apartamente? Să nu murim de foame în case? Să avem cu ce să ne plătim ratele? Să arătam bun simț celor de lângă noi? Să nu mai strigăm când vrem să deschidem gura? Să nu mai arătăm cu degetul că noi clar am fi făcut mai bine? Pur și simplu nu ajută. Un popor fără educație are șanse să devină surd, orb și inert. Iar noi acolo ne îndreptăm.

adult alone black and white dark
Photo by Kat Jayne on Pexels.com

Featured

Poveste: Florile de magnolie3

Florile de magnolie

Florile de magnolie2

Cobor din taxiu în fața casei cu cheile în mână. Am ajuns mai devreme și casa este cufundată în beznă. Am timp să fac o baie lungă cu spumă și uleiuri care să îmi calmeze mușchii tensionați. Toată ziua am fost extrem de încordată.

Dau drumul la apă în cadă și îmi pun un pahar cu vin rubiniu. Deschid laptopul să mă uit de o scurtă vacanță, cred că este un moment oportun să mă relaxez pe undeva câteva zile. Când mă voi întoarce sigur lucrurile se vor fi așezat la normalul meu cunoscut și viața mea își va relua cursul. Aud cheia în ușă și strig peste umăr când aud zgomotul pe hol, iubitule mergem în vacanță.  O pereche de ochi panicați mă privesc din ușă. E doar o vacanță nu sfârșitul lumii, ce l-o fi apucat? Mă anunță fâstâcindu-se că nu poate pleca în următoarele două luni nicăieri că are un proiect important care îi poate decide soarta în companie, dar că se revanșează cu siguranță. Nu pot să cred! În ultima vreme toate îmi merg pe dos. Și eu ce fac cu musafirul nepoftit de la numărul 12?

Aproape că nu am dormit toată noaptea gândindu-mă cum să ies din situația asta. Mi-am propus ca toată primăvara să dau uitării magnoliile care abia au înflorit, să trec nonșalant pe lângă casa bătrânicioasă și să nu mă mai holbez crezând oamenii că sunt vreo obsedată de persoane vârstnice. Gata, de astăzi îmi pun planul în aplicare. Mă echipez cu ochelari mari de soare, beretă, gulerul ridicat și capul în pământ ca să nu fiu atrasă de peisaj. Dacă aș putea să îmi pun și vată în nas ca să nu mai simt nicio mireasmă ar fi minunat. Ăsta este momentul în care detest că strada aceasta are un singur trotuar. Nu văd ce se întâmplă în jurul meu pentru că mă uit doar la vârful cizmelor mele din catifea neagră. Am și plecat cu 10 minute mai devreme ca să simt că schimb rutina. Planul a funcționat perfect. Niciun obstacol în prima zi. Dacă reușesc să mă țin de el, am șanse să devin un om normal și scap și de tratament psihiatric.

La întoarcerea spre casă adopt aceeași tehnică, dacă îmi iese și de data aceasta, este un semn bun. Foarte bun. În dreptul casei de la numărul 12 aud o tuse ușoară. Nu ridic capul, chiar îmi propun să merg mai repede. Când să trec de poartă constat că trotuarul și așa îngust este blocat. Ce sunt astea? Roți?  Ridic puțin capul să văd ce îmi blochează trecerea și să știu pe unde pot ocoli când dau cu ochii de zveltul bărbat cu ochii negri. Filmul se derulează repede în capul meu și gura mi se curbează de uimire. Acum câteva zile în balcon nu stătea pe un scaun, ci într-un scaun cu rotile. Rămân dezarmată holbându-mă la el. Îmi dau seama de lucrul acesta și mă bosumflu imediat că îmi blochează trotuarul. Intenționat. Moment în care gura i se deschide și mă întreabă acuzator de ce îi spionez casa. Ce? Cât tupeu! Eu să spionez casa? Sunt atât de indignată încât nici nu am de gând să răspund. Bine, nu aș răspunde nici dacă aș vrea, pentru că nu pot. Sufăr de anxietate severă. Nu pot vorbi cu necunoscuți fără să fac un atac de panică. Așa că îl ocolesc elegant, ies în stradă și sunt brusc trasă înapoi chiar înainte ca o mașină mare să îmi zboare capul. Mă dezechilibrez și pic fix în brațele domnului brunet și acuzator.

Va continua(probabil)

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Featured

Aproape că mă dădeau perele afară din casă așa că am pus de o plăcintă.

Nu știu ce s-a întâmplat și cum de nu mi-am dat seama, dar mai aveau perele puțin și mă scoteau din casă. atât de multe erau. De mâncat nu se mâncau și nici nu prea știam ce să fac cu ele exact pentru că eu nu am gătit niciodată cu pere.

Așa că m-am gândit să le tratez ca pe mere și în loc de plăcintă cu mere am făcut o plăcintă cu pere.

Le-am curățat de coajă și le-am scos semințele. Am tapetat o tavă cu puțin zahăr brun peste care am tăiat felii subțiri de unt. Am așezat perele și le-am dat la cuptorul încins să se aburească bine. Am mai multe tipuri de compoziție cu care jonglez, de data aceasta am adaptat o rețetă de brioșe. Asta și pentru că eram nehotărâtă dacă să fac brioșe sau plăcintă.

Așa că am pus pe rând în bol și am mixat în ordinea strigată 3 ouă, un praf de sare, un zahăr vanilat, un praf de copt, 150 ml ulei, 150 ml lapte și 335 gr făină. Am pus totul peste pere și am dat la cuptor până s-a rumenit.

Perele au ieșit foarte bine gătite, fragede și dulci. Peste această plăcinto-pandișpano-brioșă simt nevoia să presar ceva scorțișoară sau o porție generoasă de înghețată. Momentan nu am niciuna din cele două, dar refac stocuri cât de curând.

Ceva dulce într-o zi mohorâtă.

Featured

Numele de familie. Al meu. Despre fostul și actualul nume.

M-a apucat cumva treaba asta cu etimologia numelui de familie. Nu m-a apucat rău de tot că nu știu prea multe despre fostul meu nume. Pentru cei care mă cunosc, știu că numele meu de familie era destul de neobișnuit pentru țara noastră (și nu, nu este un nume autentic românesc, dar care sună străinez, este doar un nume urât). Totodată a fost un nume care mereu a pus profesorii în dificultate în a-l pronunța. A fost un nume care a devenit subiect de bășcălie când au devenit la modă încălțările alea denumite ciocate (și pe care eu nu le-am purtat niciodată) și a revenit în vizorul audienței de când a dispărut de negăsit Elodia.

Așadar tadaam (tobe vă rog) Cioacătă era numele meu de familie moștenit de la tata.

Nu mi s-a potrivit, nu mă regăsesc în el și da recunosc, m-am bucurat când l-am lăsat în urmă fără regrete.

Nu știu ce înseamnă acest nume, de la ce vine, nici despre istoria familiei tatălui meu nu știu prea multe. Tatăl tatălui a fost țăran, a muncit la câmp, mai înainte a muncit la colectiv și mai înainte a fost prizonier în lagăr rusesc în cel de-al doilea război mondial. Și printre toate acestea a mai muncit și la construirea statuii de la Dumbrăveni de pe drumul european E85, a colonelului rus Suvorov. Când eram mică eram ferm convinsă că bunicul muncise la statuia lui Mihai Viteazul și la drept vorbind de la distanță chiar nu poți distinge clar lucrurile. Dar, este posibil ca această falsă informație să fi plecat chiar de la bunicul. Acum zău, cine să îl condamne, fusese prizonier în lagărul Rusiei și apoi le-a mai construit și o statuie. Cred și eu că ne spunea că era de fapt Mihai Viteazul acolo. Cum de altfel cam toate poveștile lui erau distorsionate de la realitate. În afară de aceste aspecte, în rest a fost țăran care si-a muncit câmpul și via. Ca fiu de țăran, tata a fost muncitor în București până la Revoluție.

statuia generalului Suvorov

Dacă Dumitrescu (actualul meu nume de familie) este clar că vine de la Dumitru și de la fiul lui Dumitru și se regăsește în număr de 2957 de astfel de nume de familie răspândite pe întreg teritoriul României conform ottomotor.ro, iată că Cioacătă conform aceluiaș site se regăsește în număr de doar 5. Și toți în zona de est a țării, pe undeva Vrancea, Galați, posibil Brăila. Clar nu este un nume prea răspândit și nici prea popular.

Dacă ar fi să mă duc puțin către dicționar aș putea gândi că Cioacătă vine de la Cioacă = vârf de munte sau deal; o componentă a războiului de țesut, la care s-a adăugat sufixul tă. Ceea ce înseamnă fie că Cioacătă au fost oameni care s-au ocupat cu țesătura la războiul de țesut, fie oameni dinspre munte sau deal, lucru explicat și de răspândirea numelui din zona Vrancei.

Locatemyname.com în schimb vine cu câteva detalii în plus și îmi spune că pe glob sunt 36 de Cioacătă, cei mai mulți în România, unul fiind în Italia. Clar informațiile sunt actualizate rar pentru că știu eu un Cioacătă în Anglia. Însă ce mi se pare interesant este că dau detalii despre cele mai populare prenume asociat numelui de familie. Eu și frații mei nu apărem, însă prenumele tatălui meu apare. În București sunt șase Cioacătă și zău că în afară de membrii familiei mele, nu cunosc pe nimeni dintre ei. De altfel, familia mea nu a menținut relații cu ceilalți membri și nu ne știm între noi. Dacă frate-meu nu se gândește să facă vreun băiat sau o fată care să fie entuziasmată de acest nume de familie, în ceea ce ne privește, istoria Cioacătă se va opri la el.

Altfel spus, de Dumitrescu nu ducem lipsă, numai în București fiind peste 4000 de purtători al acestui nume, conform locatemyname.

Featured

Poveste: Florile de magnolie 2

Aici Poveste Florile de magnolie 1

Aici Poveste Florile de magnolie 3

Mă sperii și o iau la fugă la propriu imediat ce îmi revin în simțiri. Nu sunt în întârziere însă nu mă pot opri din alergat. Cât de proastă să fiu eu și obsesia mea pentru copaci să mă las surprinsă în felul acela. Se uita la mine cu sprâncenele ușor ridicate acel bărbat tânăr, brunet și serios. Părea că stătea de ceva timp acolo, părea că stă așezat pe un scaun în timp ce privește pe geam la neghiobi ca mine. Sau la unica neghioabă mai bine zis. Înalt și impozant, domina fereastra . M-a tulburat cu modul curios în care mă privea. S-a aprins un foc în mine. Nu știu de unde. Eu am relații mai mult platonice, nu mă las pradă sentimentelor. Auzi, sentimente, despre ce gândesc aici. M-a privit un bărbat câteva secunde și eu mă gândesc la sentimente, sigur am luat-o razna. Sunt foarte mulțumită de relația în care mă aflu. Sunt protejată, îmi anticipează fiecare mișcare. Știu că sunt un trofeu pentru el, însă nu mă deranjează, nu m-a deranjat niciodată. Este un tânăr inteligent, dar emotiv din cauza acneei care îi devastează fața. Faptul că are o iubită ca mine intră la realizarea vieții lui. Nu am căutat niciodată fluturi în stomac așa cum scrie în cărți, am căutat siguranță și stabilitate. Și ce stabilitate mai mare dacă nu alături de un om care știe sigur că sunt cea mai grozavă partidă care i s-ar fi putut întâmpla în viața asta. Îmi scot din minte momentan situația stânjenitoare din fața casei bătrânicioase ca să mă pot concentra la serviciu.

La întoarcere spre casă când trec pe lângă magnolia mea preferată îmi ridic gulerul hainei, las capul în pământ și grăbesc pasul. În dreptul balconului întorc foarte puțin capul cât să zăresc puțin cu colțul ochiului și constat ușurată că este gol, însă nu încetinesc și nici nu mă opresc să admir copacul. Abia aștept să îmi cufund neliniștea într-un pahar de vin. Aș bea mai degrabă o cafea fierbinte însă este mult prea târziu ca să mai beau cafea, așa că rămân la vin ca să îmi pot ascunde gândurile mai ușor.

O nouă zi, o nouă tentativă de supraviețuire, fără sentimente, fără dorințe. Încă o nouă zi prin care trec fără să simt ceva. Îmi beau în fugă cafeaua invocând multă treabă la birou și graba aferentă, încă mă simt răscolită din cauza evenimentelor de dimineața trecută. Îmi doresc tare să fi existat o altă rută măcar pentru câteva zile. Niciodată casa aceea nu a avut musafiri, niciodată acolo nu a stat cineva în afară de cei trei bătrâni. De ce să fie un tânăr în casa aceea coșcovită? Și m-a mai prins și când mă holbam la copac. Poate a crezut că sunt o ciudată și că urmăream casa sau bătrânii. În ritmul ăsta copacul preferat va deveni copacul coșmarului. Sper ca lucrurile să revină la normal cât mai repede. Detest să ies din bula mea.

Mă apropii de casa cu magnolie și încetinesc pasul ca să observ dacă este mișcare. Am nevoie de doza mea de parfum din floare pentru a avea o zi reușită, măcar un început pe măsură. Astăzi am profitat că este puțin mai rece și mi-am pus o beretă pe cap, gulerul ridicat, poate reușesc să mă camuflez suficient de bine. Observ de la distanță că nu pare a fi nimeni la balcon, nu pare mișcare, nici luminile nu sunt aprinse. Expir ușurată aerul, moment în care am realizat că îmi țineam respirația. Poate s-a gândit musafirul să plece și revine și viața mea la obișnuința ei ternă. Opresc puțin în dreptul gardului din plasă și inspir puternic parfumul florilor mari și colorate. Nu zăbovesc de teamă să nu fiu descoperită așa că o iau din loc. Când trec prin dreptul porții aud ușa casei scârțâind. Grăbesc pasul să pot să trec mai repede când zăresc cu colțul ochiului o un cap care se ivește prin crăpătura ușii. Nu îmi vine să cred ce mi se întâmplă, parcă sunt urmărită de ghinion. Îmi strâng haina în jurul taliei și dusă am fost. Poate la întoarcere ar trebui să iau un taxi până acasă ca să nu mai trec prin fața casei cu magnolie. Mă fascinează copacul acela impunător atât de tare că nu mă pot abține să nu simt în nări parfumul florilor. Copacul ăsta o să mă bage în belele. Poate ar trebui să încerc niște terapie, cum să fac să nu mai adulmec pomii din curțile oamenilor. Sigur orice terapeut la care aș ajunge ar câștiga un premiu în psihologie cu mine.

Va continua…

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Featured

Statul se asigură că nu mi se usucă bradul în casă.

Nu sunt genul care împodobește casa cu trei zile înainte de Crăciun. Durează atât de puțin evenimentul acesta încât nu am timp să mă bucur de podoabe. Așa că am o obișnuință an de an, o lună mă bucur de atârnătorile de Crăciun și o lună de cele de Paște. Împodobesc de pe 1 decembrie casa. Înainte mai amânam bradul că îl cumpăram în ghiveci și era cald în casă și îl voiam verde și viu ca să îl pot planta. Da, deși pare greu de crezut acum 4 – 5 – 6 ani și chiar mai mult de atât era cald în casă chiar și iarna. În ultimii ani nu mi-am mai făcut griji din cauza bradului. Este atât de cald în casă încât singura căldură care ar putea dăuna bradului ar fi cea din iulie, dacă intenționez să țin bradul până atunci.

Dar anul acesta, ei anul acesta, aș fi putut lua bradul de cel puțin două luni fără probleme. De fapt nu prea aș fi putut că a fost cam cald afară și era riscul să se usuce bradul în casă în timp ce țineam geamurile deschise ca să intre ceva căldură în apartament.

Anul acesta din lipsă de spațiu pot pune bradul direct pe calorifer. Chiar m-am gândit să iau unul mic și să îl urc pe calorifer. Nu am nici cea mai mică temere că ar păți ceva bradul. Poate doar țurțuri pe la vârfuri.

Nici nu mai pot să îi spun copilului când suntem afară când îmi spune ca i s-a făcut frig, hai că mergem în casă să te încălzești. Poate ar trebui să îi spun, hai mai aleargă două ture de bloc să te încălzești și apoi mergem în casă.

Nici măcar nu mai poate fi vorba despre căldura aceea cât temperatura mâinii care mai aducea o brumă de căldură în casă, măcar atât cât să nu fie condens pe geamuri. Acum pur și simplu sunt caloriferele bocnă.

Cum am ajuns în stadiul acesta? Al avariilor atât de mari încât avem căldură în decembrie la limita înghețului și apă caldă când și când? Refuz să spun că banii ar fi problema. Mai degrabă nepăsarea ar fi problema. Dezinteresul. Creșterea nivelului de trai nu este o prioritate pentru nimeni. De ce ar fi? Doar suntem obișnuiți să trăim săraci și în condiții mizere, doar avem toți comunismul întipărit în memorie atât de proaspăt. De ce ar păsa cuiva de bunăstare?

Vreau căldură!

woman in grey jacket
Photo by Matt Hardy on Pexels.com

Featured

Eu cu cine votez?

Este cam târziu pentru această întrebare, știu. Poate mai corect ar fi să se întrebe fiecare ce a făcut? Cu cine a votat? Nu m-a interesat și acum vuiește presa și on-line-ul de fascism, anti-orice, incompetenți, corupți și restul. Și nu, nu este vorba chiar despre mine care la absolut fiecare alegere m-am întrebat cu cine să votez ca să fie bine, să nu fie pe principiul a furat dar a și făcut, să ajungă într-o poziție în care să își dorească să facă lucruri pentru noi, pentru oameni, pentru țară. Să nu considere că a fi votat este un cadou. Să considere că a fi votat este o împuternicire dată de către oameni și că are obligația să muncească pentru această dovadă de încredere. De atât de mulți ani se rotesc partidele între ele, cu oameni construiți pe aceleași principii, cu simpatii personificate. De atât de mulți ani se pun mai presus de lege și de oameni interese personale și orgolii. Cel mai mare rău pe care poporul îl poate face este să iasă în stradă să protesteze și să fie bătut și umilit. Oamenii pot schimba efectiv ceva în stradă doar dacă sunt interese la nivel politic. Altfel, câinii latră, ursul merge.

La alegerile prezidențiale am strigat toți în gura mare să votăm bărbat și nu femeie ca să iasă răul cel mai mic din două rele mari. Acum ne-am întors la acel rău de care am fugit și pe care am dorit să îl schimbăm. Nu degeaba avem noi atâtea vorbe de duh care se tot aplică în ultimii o sută de ani. Pentru că nu evoluăm. Ne întoarcem ca o victimă la agresor de fiecare dată pentru că este singura viață pe care o știm.

Chiar și cei care consideră că și-au depăsit condiția și au plecat prin țări străine să câștige mai mulți bani ajung să aibă păreri radicale și să funcționeze tot pe principiul ori cu mine, ori împotriva mea. Că doar de acolo au venit cele mai multe voturi pentru un partid care este nou doar în aparență.

Nu, nu fac dezbateri politice, nici nu arăt cu degetul că vai ce proști suntem și cum suntem în stare să ne dăm cu tifla în cap. Nu pot acuza oamenii care nu știu și nu cunosc când școala noastră stă pe loc de atâta timp. Când nu învățăm să gândim analitic, când nu știm să facem diferențe majore, când suntem obișnuiți cu bâta în moalele capului. Când avem oameni desculți și flămânzi. Nu poți arăta cu degetul oamenii care nu reușească să înțeleagă lucruri. Ori pe cei care fac politica la birtul din sat.

Nici nu știu dacă pot arăta cu degetul partidele și implicit oamenii politici care au învățat politică pe genunchi. Pentru care politologia este un domeniu SF. Pentru care diplomația politică este ceva care se servește cu garnitură la vreun dineu oficial. Nu i-am pus noi pe toți acolo, dar i-am acceptat pe toți pentru că nu avem putere, nu putem schimba lucruri și nu mai omorâm de mult șefi de stat.

Nici pe cei care nu ies să voteze nu îi pot arăta cu degetul pentru că unii s-au conformat și nu își mai doresc să spere că votul lor poate schimba ceva. Iar alții pur și simplu nu înțeleg sau nu știu că alegerile acestea care au trecut au fost extrem de importante. Că a fost important să punem să guverneze partide care pot da legi în favoarea țării, că nu vor ajunge peste patru ani să se certe pe pensii speciale în plină pandemie când șomajul este la fiecare agenție de șomaj așezat pe două rânduri. Că nu au reușit atâția politicieni să convingă poporul că nu președintele face și desface și că cei care guvernează și pe care îi punem acolo printr-un vot pot lucra pentru noi și în favoarea noastră. Am renunțat și eu să le mai spun bătrânilor din jurul meu să meargă la vot gândindu-se la noi și la viitor nepoților lor atunci când spuneau că au trăit destul și că pe ei nu îi mai interesează viitorul țării. I-am lăsat de ceva vreme să nu îi mai intereseze. Și nu știu dacă va veni vreodată ziua în care nu va mai fi nimeni interesat în țara aceasta sau câți dintre noi ne vom mai numi români.

woman in white t shirt holding brown wooden board
Photo by Lina Kivaka on Pexels.com

Featured

Am citit: Dumnezeu vs Satana – Vacanță în România – Andrei Ciobanu&Ionuț Rusu

Evaluare: 3 din 5.

Prea multe de spus despre această carte n-ar fi. O citești, te amuzi, te și întristezi puțin că deh nu este doar despre hăhăială, este o realitate în spatele umorului, iar acea realitatea se ține scai de noi zi de zi. Noroc că mai râzi puțin și treci mai ușor peste tristețe că nu-i așa, ce ar fi viața fără umor?

Cartea are ca idee un serial online cu cei doi autori în roluri principale și care chiar așa se numește, Dumnezu vs Satana. În carte au dus  povestea la nivelul de turism autentic românesc.

Cartea este o satiră, este scrisă cu umor, există mult comic de situație, însă este lipsită de hohoteli de râs din partea cititorului ca precedentele cărți ale lui Andrei Ciobanu. În schimb, este lejeră, ușor de citit, are și poze pentru cei cărora le este greu să citească, adică întrunește toate condițiile pentru a fi citită într-o zi friguroasă de iarnă. Și mai și binedispune. Și de câte ori oare mai pot scrie verbul a citi într-un paragraf? Dar într-o propoziție? Mai bine să nu aflăm.

Din păcate cartea chiar prezintă o realitate tristă în ceea ce privește turismul românesc. Am și eu povești de prin țară în calitate de turistă încât aș putea scrie propria-mi carte cu întâmplări. Dar, deocamdată îi las pe cei care se pricep în a pune amuzamentul în cuvinte, nu îi iau Cezarului ce-i al lui.

În carte Dumnezeu și Satana reușesc să conviețuiască împreună pentru câteva zile cât sunt pe Pământ în minunata țară numită România. Unul fiind convins că va petrece câteva zile de liniște în leagănul creștinătății, celălalt fiind convins că va petrece câteva zile de distracție în moderna Sodoma sau Gomora. Interesant este că România este câte ceva din fiecare și nu chiar puțin. Avem și creștinism dus la habotnicie, avem și răutatea dusă la extrem. Avem de toate, o țară diversă și opțiuni din toate care duc de atâția ani la rânduri întregi de umor. De la Caragiale încoace parcă nu ne mai oprim din a râde de tot și toate. Nu că n-am avea motive. Din contră, parcă avem multe și din ce în ce mai multe. Iar dacă nu am râde nu am putea să trecem mai ușor peste situații, lipsuri și nedreptate. Râdem ca să nu doară.

Nefiind pricepuți la nimic de fapt, și-au croit apoi un drum aprig în comedie, urcând pe cele mai mari scene ale țării, precum cele din Vulcan, Cisnădie, Vatra Dornei și alte astfel de metropole. În prezent cei doi moderează o emisiune d eradio, ajunși acolo, bineînțeles, pe pile și postează diverse sketch-uri neamuzante și vloguri inutile on-line. … Așadar, judecând după aceste superbe calități și mărețe realizări, zi și tu… Cine era mai potrivit să scrie o astfel de carte dacă nu ei?

Featured

„Și? Vine Moș Crăciun? Am auzit că nu prea ai fost cuminte”.

Nu că îl simpatizez eu prea tare pe acest Moș, însă nici nu pot aproba genul acesta de condiționare. Scopul cadoului de Crăciun este acela de a-l bucura pe copil, nu acela de a-i condiționa comportamentul după cheful părintelui. În tot cazul asta a auzit al meu copil de la un domn pe care nu îl cunoaștem, dar cu care am interacționat scurt și de la distanță dintr-o anume necesitate. De unde știa domnul că a fost sau nu copilul cuminte, nu m-am hazardat să aflu. Și nu am mai adresat nici veșnica mea întrebare și anume ce înseamnă „cuminte”? M-am rezumat la a spune vocal că la noi acasă toată lumea primește cadou.

Când era copilul mai mic și ne mai deplasam cu mijloacele de transport în comun, se mai trezea cate cineva prin troleu să adreseze aceeași întrebare cu și despre venirea Moșului. Oameni pe care nu îi cunoșteam întrebau un copil foarte mic dacă va fi vizitat de un anume Moș. Acestea toate sunt cutume ale trecutului când Moșul ăsta era motiv de condiționare cu cel puțin o lună înainte de mult așteptatul eveniment. Știu, normal că știu, doar și eu la fel am fost crescută.

Când eram copil și urma decembrie pur și simplu mă transformam. Umblam în vârful degetelor, eram atentă ce note iau la școală, aveam grijă să nu supăr, să nu deranjez, eram hipervigilentă. De ce? Cum de ce? Ca să vină Moș Crăciun. Pentru o scurtă perioadă de bucurie, aveam mai bine de o lună de amenințări, de frică, de nesiguranță. Atârna cam greu sacul acela. Era modalitatea părinților noștri de a ne ține în frâu și supuși. Așa era parentingul pe vremea aceea sau măcar o parte a lui. Așa că având deja aceste reminiscențe în cap ori de câte ori aud astfel de întrebări îmi pulsează o venă pe undeva.

Oamenii se simt îndreptățiți să pună astfel de întrebări, au impresia că li se cuvin răspunsuri și dialoguri pe subiect.  Și suntem tare, tare departe de educație și de civilizație. Nu suntem în urmă față de țările civilizate cu cincizeci de ani doar din punct de vedere al celor care ne conduc și iau deciziii greșite și în defavoarea noastră, suntem așa și din cauza populației majoritar needucate. Iar educația nu se face doar la școală, bunul simț ar trebui învățat de acasă. La fel și faptul că nu-i treaba ta să te bagi în treaba altora, la fel și că nu ar trebui să spui cu voce tare că fetițele se joacă doar cu păuși și că băieții nu se joacă cu păpuși. Nici că nu este normal să iei de mână pe stradă un copil mic și supărat și să îl iniviți la tine om necunoscut. Când vom învăța toate acestea, vom fi cu un pas mai aproape de lumeaa aceea civilizată pe care toți ne-o dorim, dar pentru care prea puțini mișcăm ceva.

Eu am mers la școală, am și o facultate la bază, însă ca cei de mai sus gândeam și eu. Așa am fost crescută, asta am auzit zi de zi, de oameni de genul acesta am fost înconjurată. A crește un copil și a te informa din cărți cum este mai bine să procedezi pentru că nu știi era ceva rău, blamat. Din fericire pentru mine copilul a venit în viața mea cu atât de multe schimbări încât m-a forțat să deschid ochii.

Și? Ați fost cuminți? Vine Moșul?

portrait photo of a skeleton in a santa hat on
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Ce poate fi mai liniștitor decât o bormașină în perete ziua în timpul de liniște mai ales acum când mulți lucrează de acasă sau sunt acasă pur și simplu?

Că bormașina este subiect de discuție pe internet de atâta vreme că nici măcar nu mai este o glumă și nu mai râde nimeni, este lucru știut. Că oamenii mai au și ei nevoie să facă una alta prin casă și asta este adevărat. Dar să te apuci de găuri ziua fix în timpul acela de liniște în care copiii mici dorm, bătrânii picotează, bolnavii își smulg părul din cap, iar cei care lucrează de acasă abia își aud gândurile dacă au noroc și s-a încheiat școala virtuală, tot cred că ține de bun simț. Ceva ce la poporul nostru de regulă este găurit odată cu gaura din perete. Și tot cu bormașina.

E o zi din aceea în care atunci când deschizi ochii dimineața constați că nu se aude niciun zgomot de la niciun vecin. E clar, a început bine. În sfârșit o zi în care într-un bloc cu zece etaje nimeni nu are nimic de făcut. Până și vecinii mei care umpluseră tot etajul cu mobilă au mai aerisit spațiul. Acum chiar e lejer, au mai ramas doar un pat și un dulăpior. Parfum față din vară când ridicam tricicleta deasupra capului ca să pot ajunge la lift.

Este ziua aceea pe care o începi bine, cu gânduri pașnice, nu mai urli la copil pe motiv că trebuie să acoperi zgomotul de fundal, nici parchetul nu mai tremură sub trepidațiile de zgomot. Ajungi până la prânz pe care reușești să îl servești în liniște. Până când de nicăieri, neanunțat, neștiut, nevăzut, se aude el. inconfundabilul zgomot de bormașină. Când ceasul arată ora 14. La bloc perioada de liniște de pe timpul zilei începe de la ora 14 și se încheie la ora 17. Adică toată ziua n-ai făcut nimic, ai văzut că s-a făcut 2 sau 3 și hop gaura în perete. O gaură scurtă durează rezonabil 10-15 minute, dar o gaură lungă durează și o oră.

Nu zice nimeni că în perioada aceasta de liniște e musai să stai momâi și să te uiți pe pereți, însă sunt convinsă că sunt atâtea lucruri ce pot fi făcute și dacă amâni gaura aia în perete. Treaba aia cu era urgent și doar acum se putea, eu nu o cred. La noi totul este urgent că doar noi toți operăm pe creier. De acasă.

Spor la liniște.

a man restoring the buliding
Photo by Aleksey on Pexels.com

Featured

Comunismul de după comunism

Cred că de astăzi vor începe pe bloguri să curgă rânduri legate de perioada din decembrie 1989. Acea lună care a încheiat o lungă filă dintr-o istorie care din punctul meu de vedere nu se mai termină. Nu doar că nu voi face nici eu rabat de la a publica texte cu și despre Revoluție, însă voi scrie lucruri care s-au întâmplat familiei mele al cărei curs de viață s-a schimbat în acel clișeic decembrie însângerat. Însă asta în alt text.

În decembrie 1989 aveam 3 ani si 5 luni. Nu aș putea spune că am trăit în comunism, deși m-am născut în comunism. Dar, având părinți, rude, prieteni de familie care au trăit și s-au format în acest regim, evident și viața mea a fost influențată fără ca eu să am vreo contribuție directă.

Și mi-a influențat viața mai mult decât mi-aș fi dorit să se întâmple, cu toate că cel puțin la nivel teoretic lucrul acesta nu ar fi trebuit să mai aibă loc ținând cont de schimbările cu care a venit finalul de an 1989. Regimul mi-a dictat viața încă de dinainte de a mă naște atunci când a hotărât să crească demografia țării fără să țină cont de nimic. Lucru care a dus la apariția mea pe lume, chiar dacă părinții mei nu mai aveau nevoie de încă un copil. Pentru că da, eu sunt una dintre decreței.

Comunismul nu a dispărut atunci când a murit conducătorul suprem. Regimul nu s-a volatilizat în neant, oamenii nu și-au dat reset începând cu luna ianuarie a următorului an și viața nu și-a reluat cursul firesc. Deși bine ar fi fost să fie așa.

Obiceiurile nu s-au schimbat. Nu doar că nu s-au schimbat peste noapte, dar nu s-au schimbat ani de zile, că așa am reușit să trăiesc în comunism, deși tehnic nu mai eram încartiruiți în acest regim. Îmi amintesc că după ’90 când se anunța în cartier că a venit mașina de pâine, mergeam și mă așezam la coadă să cumpăr pâine și mașina aceea de pâine se termina foarte repede. Apăruse pâinea turcească, cu broboane pe burtă cum îmi plăcea mie să îi spun. Poate că diferența consta în faptul că nu se mai stătea la coadă cu zilele, ci doar cu orele. Nu mai erau cozi pe timp de noapte, ci doar pe timp de zi. Sau cel puțin asta am prins eu. Oamenii încă trăiau cu frica de a se exprima liber, așa a fost toată copilăria mea. Am învățat de foarte mică lecțiile umilinței și a supunerii, că nimic nu se mișcă fără șpagă (este că vă sună extrem de actual?).

Când mergeam în piață cu mama (piață am zis, nu supermarket) și se arăta o coadă la orizont, mama se așeza cuminte acolo. Și urma nelipsitul dialog de fiecare dată:

-Mama ce se vinde? Întrebam eu în ideea că poate stârneam curiozitatea.

– Nu știu ce se vinde, zicea mama lăsându-mă perplexă.

-Pai de ce te-ai așezat la coadă dacă nici măcar nu știi ce se vinde?

-Văd eu când ajung în față.

-Păi și dacă se termină până ajungi în față? Sau dacă îți dai seama că nu îți trebuie?

-Ei, lasă că văd eu când ajung.

-Și stăm așa aiurea la coadă? Mă mai revoltam eu puțin, însă fără sorți de izbândă.

Greu, foarte greu s-a lepădat mama de acest obicei, al cozilor. Foarte greu a început întâi să se uite și apoi să constate dacă îi trebuie sau nu și dacă chiar merită statul la acea coadă. Că de cozi n-am scăpat nici azi. Acum nu mai stăm la coadă la carne, ci la coada la casă la supermarket.

Acum, când sunt alegeri de orice fel, peste tot vuiește lumea în îndemnuri pentru ca populația să meargă să voteze. În jurul anilor ’90 oamenii mergeau la vot de teamă. În casă mereu auzeam „să mergem să votăm că dacă avem nevoie de ceva de pe la primărie primul lucru care te întreabă e dacă ai votat și dacă nu ai ștampila de vot, fie nu te ajută, fie te amână până te lipsești”. Și era chiar adevărat, în instituțiile publice te serveau în funcție de ștampila de pe buletin. Lăsăm deoparte faptul ca se considera că dacă intri în instuțiile de stat, angajații de acolo îți făceau un serviciu și nu că erau în slujba ta (este că tot actual sună?).

Vecinii încă mai pândesc din spatele gardului pe ceilalți. Deși mulți dintre ei au murit în ultimii 30 de ani, tot au mai rămas câțiva care tind spre ’90 de ani și care încă au acest obicei de a pândi mișcările celorlalți. Credeți că imediat după ’89 stăteau lucrurile altfel? Da, erau mai mulți care făceau treaba asta și fiecare mișcare era monitorizată. Și acum am dubii că unii dintre ei mai și dormeau.

În primii cinci ani nu s-au schimbat prea multe lucruri, adică fix primul mandat al lui Iliescu. Poate că deja începuse să moară industria românească și fabricile și poate că se pregătea terenul pentru capitalismul ce avea să vină. Însă am prins și eu alimente pe care mi le amintesc și astăzi și care erau specifice acelei perioade de comunsim. Am prins iaurtul acela extrem de acru în borcan de sticlă și cu staniol deasupra. Am prins sticla de lapte cu gura largă, am prins sifonul în sticlă de sticlă.

La marginea Bucureștiului în vremea aceea se trăia exact cum se trăia la țară atunci dar și acum. Nu aveam stradă asfaltată, nici apă curentă și nici gaz. Imediat dupa ’89 încă se găsea greu butelie și era cerere mare și fiecare familie avea câte un căruț special cu care cărau buteliile, chiar așa se numea, căruț pentru butelii. Schimbările acestea au venit prin anii 2000 cu foarte mari cheltuieli și extrem de mari eforturi financiare din partea alor mei. Ceea ce ar fi trebuit să fie o necesitate, a devenit un lux.

Oamenii încă sunt temători, nu au curaj să își apere sinele, nu au curaj să spună ce gândesc, mulți nu știu să o facă într-un mod civilizat. Eu încă aud în jurul meu expresii de genul lasă că mă duc la ăia(insert orice instuție de ofertare servicii) și fac eu scandal. Pentru că nu-i așa totul se rezolvă cu un scandal. Am fost crescuți în obediență și mulți le transmit același lucru și propriilor urmași. Copiii crescuți în afara acestor norme sunt considerați diferiți și nu o normalitate.

 Sunt convinsă că lista mai poate continua, dar mă opresc pentru astăzi, să nu stric de tot mini vacanța pandemică.

                Așa că încă nu îmi este clar de ce tot vorbim despre comunsim la trecut, când unele cutume sunt atât de împământenite și de actuale.

people in line
Photo by Cátia Matos on Pexels.com

Featured

Am citit: Suflete pereche – Cecilia Ahern

Evaluare: 3 din 5.

Am citit cartea aceasta în tandem cu alta care m-a solicitat mai mult. Adică vreau să spun că este o carte relaxantă, fără drame majore. Se citește ușor, nu este o poveste care să țină cititorul cu sufletul la gură, însă nu este nici una care să plictisească. Paradoxal ciudat, dar adevărat. Mi-a plăcut că nu m-a solicitat emoțional deși era gata-gata să o facă, însă mai lejer față de alte cărți care m-au stors pe partea afectivo-emoțională.

Cartea aceasta a adus o noutate pentru mine și anume scriitura. Toată cartea este formată din note, mesaje scurte, scrisori, e-mail-uri și bilețele. Toată acțiunea este povestită fie după ce s-a întâmplat, fie înainte să se întâmple. Nimic în prezent, nimic aici și nimic acum. Foarte interesant pentru mine ca cititor care nu am mai experimentat până acum genul acesta de scriitură integral într-un roman. La început am fost puțin debusolată, însă pe măsură ce dădeam paginile m-a convins că merită atenția mea.

Povestea se învârte în jurul vieții personajului principal feminin, din copilărie până la – nu știu exact unde să încadrez vârsta de 50 de ani – să zicem vârsta înțelepciunii, cu tot ce înseamnă lucrul acesta în viața unui om născut, crescut și trăit în Irlanda.

Căutând informații despre autoare am aflat și că Suflete pereche a beneficiat de ecranizare în 2014 sub titulatura de Love, Rosie! Pentru cine dorește să vizioneze un film de dragoste, deși am mai spus eu pe aici că nimic nu bate cartea.

Suflete pereche este despre prietenie, despre dragoste, despre maternitatea la vârsta adolescenței, despre sacrifiu și zbatere, despre a renunța la sine în favoarea celuilalt, despre atât de multe lucruri creionate cu lejeritate în carte.

Idea centrală a cărții este prietenia dintre un băiat și o fată. Există? Pot două persoane de sex opus să fie doar prieteni și atât fără să existe atracție între ei? Pot doi oameni să știe totul unul despre celălalt fără să își dorească să fie împreună? Greu de spus. Trebuie să citiți cartea ca să aflați dacă enigma este deslușită sau umanitatea va trăi în beznă ca și până acum din punct de vedere al subiectului prietenia dintre un băiat și o fată.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Unde dispar obiectele din mâna copilului?

De aproape patru ani sunt detectiv. Aș putea fi angajată cu succes la obiecte pierdute. Sau aș putea să lucrez cu oameni care se opresc în mijlocul propoziției lăsându-mă pe mine să deslușesc ițele autorului. Ciulesc bine urechile, casc ochii și îmi pun la treabă toți neuronii. Orice pentru rezolvarea enigmei și a liniștii din capul meu și din urechile mele.

Dar, cu obiectele care dispar din mână subit, nu am găsit leac. Or fi neuronii prea obosiți și nu mai dau randament. De atât de multe ori aud pe zi unde e aia sau cealaltă sau unde a dispărut x lucru încât uneori nici nu mă mai obosesc să mă apuc de căutat. Nu știu, era la tine în mână, mai răspund și eu câteodată și mă fac repede ocupată de ceva ca să nu aud și răspunsul: da, și acum nu mai este. Caută tu.

Mai zilele trecute a dispărut din mâna cuiva mic o inimioară măcelărită decupată. Cum? Care zeu al răbdării se joacă cu nervii mei? Cum a dispărut din mână un obiect pe care se presupune că îl ținea măcar cât să îl simtă, dacă nu strâns? Am căutat jumătate de casă bucata de hârtie care n-a fost găsită nici în sfântă zi de azi. Eu cred că ăștia cu 5G au început să ne șutească din casă. Sau or fi semnale de la extratereștrii ăia care se lasă greu văzuți. Nu știu care ar putea fi explicația exactă, însă tot timpul avem de căutat câte ceva. Că este un creion, fix acel creion și exact un anume creion (ia alt creion că toate scriu exact ca un creion, nu se poate), fie că este o șosetă din picior (stai așa, piciorul ăsta nu e al tău? Și automat șoseta era în piciorul tău, deci șoșeta ta, deci unde e șoseta n-ar trebui să știi tu? Cer prea multe, știu). Și așa dialogurile din capul meu nu se mai termină, cum nu se termină nici căutatul.

Eu sunt o persoană ordonată, nu îmi arunc hainele prin casă și nu îmi pierd obiectele din mână. Dezordinea copilului clar nu este moștenită de la mine, însă îmi este greu să o gestionez. Am citit împreună cartea scrisă de Kristina Dumas – Curățenie pentru începători, însă este una dintre acele cărți recomandată pentru vârste mai mari, undeva cam de la 7 ani în sus și unde nu stârnește curiozitate copiilor mici. Să nu aveți impresia că nu știu că un copil mic face haos în jurul lui. Știu. Nu știu eu cum să îl gestionez astfel încât să fie pace în capul meu. Și oricum tot este un mister unde dispar obiectele. Eu în viața asta până acum nu am pierdut nicio șosetă, nimic. Ei, copilul reușește cumva să divorțeze șosetele de până și uscătorul de rufe este șocat când vede atâtea șosete desperecheate.

Dacă unii se întrebau unde se duc muștele iarna, eu mă întreb unde se duc obiectele din mâna copilului. Mă tot gândesc să îmi iau un detector de obiecte, dar să detecteze toate obiectele, nu doar metalul, ca n-am făcut nimic așa. Să găsească șosete, carduri din jocuri, jetoane, creioane, pensule, păpușele și gândurile mele. Aștept detectorul ăsta, poate îl bagă anul viitor la reducerile de….de ce or fi că nu mai știm exact cum e cu reducerile astea.

Până atunci dacă aveți copii mai mari și vreți să iasă din starea de Trândăvel puteți încerca și această carte, poate, poate se mai produc și minuni, cine știe.

Featured

Ce aș face dacă aș câștiga premiul cel mare la loto

Mi-au picat recent ochii pe o emisiune în care un agent imobiliar exclusivist (asta cred că era) ajuta îmbogățiții de jocuri de noroc să își găsească locuința mult visată și mult râvnită. Moment în care mi s-au învârtit rotițele în cap și a răsărit întrebarea: dar eu ce aș face dacă aș avea mulți, foarte mulți bani? Mă tot gândesc dacă aș juca eu unicul bilet din viața mea la loto și aș câștiga premiul cel mare, ceva care începe cu milion și se sfârșește cu lei. Ceva mult și greu de pronunțat pentru condiția mea modestă.

Să nu vă imaginați că nu m-am mai gândit la varianta aceasta până acum, doar că între timp mi s-au schimbat părerile și întrebarea mea legată de acest subiect este ce aș face astăzi pentru mine dacă aș avea foarte mulți bani.

Acum mulți ani când auzeam poveștile triste, tragice ale celor ce câștigaseră, după ce intraseră în posesia banilor și profund influențată de părerea celor din jurul meu, cum că de banii nemunciți se alege praful, îmi era și frică să cadă o asemenea pleașcă peste mine, să nu cumva să se aleagă praful și se mine. Astăzi nu mai gândesc treaba asta, nu degeaba (zic eu) am citit o tonă de maculatură, s-a mai prins și de mine una alta. Așa că astăzi să vină milioanele că nu mă mai sperie nimic.

Aș investi în afaceri? Da, dar nu în ideea mea că dacă aș avea idee de afacere mi-aș face și acum una. Nu am idee, nu am nici afacere, dar da aș investi. Însă în schimb are soțul câteva idei care necesită capital.

Mi-aș lua casă? Da, în Grecia. Să am foarte mulți bani și îmi iau casă în Grecia. Poate acolo să mă și retrag la bătrânețe să stau toată ziua să văd stânci și apă sau munți și apă oriunde m-aș uita. În tot cazul în Grecia e accesibil de ajuns și cu avionul și cu mașina. Bine, poate între timp vizitez cine știe ce prin Papua Noua Guinee și mă îndrăgostesc de locurile acelea încât să îmi doresc să mă stabilesc acolo. Orice este posibil, eu sunt destul de sucită. Momentan Grecia este în cărți.

Dar aș călători cu siguranță. Îmi place foarte mult să fiu turist, să vizitez, să mă plimb, să văd. Aș alege destinații pe care acum le consider exotice din cauza prețurilor pe care nu mi le permit și aș merge în vacanță fix atunci când tânjesc după una dar clar nu mă lasă bugetul. Adică iarna, când este frig și mocirlă la noi. Cam cum fac artiștii autohtoni care își fac bagajele prin lunile de iarnă și zboară prin insule îndepărtate în timp ce semnează scrisori deschise către guvern și cer ajutor financiar din bugetul public. Și în vacanțele acestea m-aș răsfăța nu doar în destinații la care mai visez uneori cu ochii deschiși, însă aș mai testa pe alocuri și cazări din acelea în care ți se afundă picioarele în covorul de la capătul patului. Bani să am că am eu idei pentru ei.

Aș dona? Da, categoric da. Acum câțiva ani verbul a dona nu era în vocabularul meu. Nu mi-a fost insuflat nici de acasă, nici de școală, nici de mediul în care am trăit. Mai târziu societatea (nu a noastră neapărat) mi-a arătat ce înseamnă a dona. Și da, dacă aș avea foarte mulți bani aș ajuta în jurul meu. Cunosc eu personal oameni care au nevoie de ajutor și cu siguranță de acolo aș începe.

Și nu în ultimul rând, poate cu asta aș începe, aș oferi familiei câte o sumă de bani care să le acopere ce necesități au în momentul respectiv. Acum, problema ar fi că eu am familie cam numeroasă, sper doar să nu mă chelească de averea aceea incomensurabilă care va veni grămadă în viața mea.

Iar la final vă las cele două povești ale câștigătorilor de jocuri de noroc pe care le-am văzut eu și care i-au propulsat în rțndul milionarilor cu euro în coadă.

Povestea 1: omul juca constant la loto cu numere și tot constant spunea că el va câștiga premiul cel mare până în ziua în care chiar a câștigat.

Povestea 2: câștigătorul, mă rog nu era câștigător chiar de la început, dar îi spune așa ca să îi dăm greutate, a fost delegat cu job-ul pentru o perioadă în LA. Într-o zi când a terminat lucrul mai devreme s-a gândit să intre în cazinou să joace ceva. A jucat la un aparat cu manete și a câștigat din prima în jur de 300 de dolari, a considerat că este suficient și a vrut să se retragă, doar că a apăsat greșit pe buton. În loc de exit a apăsat pe ‘pariază maximum’. Când a tras de manetă a câștigat premiul cel mare, oricare ar fi fost acela.

Hai că se poate. Așa și eu, chiar dacă nu am jucat niciodată la nimic, atunci când o voi face, voi câștiga premiul cel mare :).

excited african american male student celebrating successful results of exams
Photo by Ketut Subiyanto on Pexels.com

Featured

A venit și conopida

Aveam alt text pregătit pentru astăzi, dar din cauza (da,da cauza) extazierii din ziua precedentă legat de prea multe informații gastronomice și incomplete, am venit și cu completarea.

Căprițele degrabă păscătoare își pot sufleca mânecile și pot purcede în pași de țopăială către gustul delicios al conopidei. Până acum trei săptămâni nu aș fi crezut că eu voi spune despre o conopidă că este delicioasă. Am mai încercat să mă împrietenesc cu ea și altfel decât murată, dar nu a mers. Chimia dintre noi nu a funcționat niciodată. Până când s-a gândit cumnata mea și nu știu cum a putut să fie atât de nepăsătoare încât să pună pe masă multe buchețele gătite, aburinde. Bleah, nu! Nu putem mânca și noi ceva normal la masă ziceam eu în capul meu. Am mâncat atât de sceptică și de convinsă că este ceva rău și că nu poate fi ceva comestibil din conopidă încât mi-au explodat puțin urechile de la combinația de gust. Atât de bun, încât a pus de două ori pe masă sos de usturoi. Este posibil să nu fie ceva nemaipomenit, însă pentru mine care am încercat ultima oară să mă împrietenesc cu conopida gătită acum cinsprezece ani și am rămas în scandal de atunci, a fost ceva extraordinar. Papilele mele gustative au aplaudat cu patru mâini. Patru mâini că eu am papile mai speciale.

Așadar, las și eu aici așa cum am primit instrucțiuni și cum am pus în aplicare, cu mențiunea că meritul nu îmi aparține. Eu nu am aparat de gătit la abur, de altfel am foarte puține gadgeturi în bucătărie, dar asta este altă discuție, însă dacă aveți, puneți legumele la abur că scăpați de o bătaie de cap. Eu le-am opărit tradițional. Am gătit așa și conopidă și broccoli, de vis ambele variante. Apă pusă la clocotit cu sare așa cam cât pui la paste în mod normal și legumele tăiate buchețele când apa dă în clocot. Eu le testez cu furculița să fie făcute, adică nici fleașcă, nici tari și le scot să se scurgă. Pun în tigaie unt și o țâră de ulei de măsline ca să nu ard untul și pun legumele acestea gata opărite. Când pe-o parte, când pe alta le sucesc și răsucesc să se rumenească puțin cât să prindă ceva culoare. Între timp curăț cam o căpățână de usturoi, o pisez într-un castron mic și o iau la sentiment cu o furculiță, un praf de sare și puțin ulei suficient cât să capete o cremozitate ca la final să vin cu un iaurt de baut astfel încât să nu fie un sos gros, ci unul mai mult fluid. Eu mai pun și condimente care se ptretează cu brânza, însă iese foarte bine și fără. De aici fiecare mănâncă așa cum se pricepe. Eu iau una bucată buchețel și înmoi în sos, apoi îi fac pe plac stomacului nerăbdător.

Eu nu sunt bucătar, nu gătesc de stele înstelate, nu gătesc cu cantități, nici gramaje, nefiind profesionistă gătesc cum se zice la ochi. Măcar compensez la poveste :).

Dar, nu puteam să las floricele acestea așa singure și neconsolate, așa că am pus lângă o garnitură din coaste bine rumenite în cuptor – o altă plăcere în bucătărie.

Poftă mare la bucate.

Featured

Rețeta mea de pateu din ficat

Nu este rețeta mea de fapt, este cumva mai mult varianta mea. Am început să fac pateu după ce au făcut mai întâi alte prietene și m-au îmbiat cu imaginile și cu jurămintele ferme cum că este cel puțin divin acest pateu făcut în casă. Am crezut, ce era să fac, doar nu contestam o imagine care arăta bine. La alții arată mai bine decât arată la mine, deh încă nu dau prea multă atenție talentelor de decorare farfurii.

Așa că m-am pus pe treabă până m-am lenevit și n-am mai făcut pateu de multă, multă vreme, până astăzi când m-a lovit iar dorul și pofta. Așa că am pus la foc 4 ficăței medii de cocoș de curte cu 7 boabe de piper negru, o ceapă și 2 foi de dafin. Alături ca să nu se supere am pus la bolborosit un ou din care am extras doar gălbenușul la final. Când toate celelalte au fiert le-am poftit în choper, nu înainte de a invita foile de dafin în coșul de gunoi, iar restul mixat la turație maximă imediat după ce am aruncat de la distanță ceva sare. Opresc procedeul doar pentru câteva secunde ca să pun o idee de lapte, un cub de unt și un praf de nucșoară.

Și asta este tot. Așez într-un bol, întind frumos și dau formă ca apoi să dau și față. Pun deasupra un strat subțire și uniform de unt topit pentru a nu oxida pateul. Întins pe pâine cu o felie de roșie deasupra sau de castravete sau chiar o felie subțire de brânză veche de oaie sau alături de conopidă trasă la tigaie alături de un sos de usturoi, reprezintă o cină delicioasă. Nu strâmbați din nas, că parcă și văd din spatele tastaturii o grimasă când auziți de conopidă. Nici eu nu agream această plantă gătită până mi-a fost prezentată în această variantă, cu sos de usturoi și am crezut că am descoperit o nouă definiție a raiului pe cerul gurii. Evident, niciun fel de conopidă nu o detronează pe cea murată, însă conopida la tigaie în unt a devenit una dintre bunele mele prietene gustative.

Poftă bună, zic. Hai că v-am salvat pentru azi sau maine de o idee de găteală :).

nu este aspectuos ca la magazin, dar este foarte gustos

Featured

Poveste: Florile de magnolie

Îmi las capul într-o parte să inspir mai bine mirosul delicat al florilor de magnolie. În perioada aceasta tot cartierul miroase a proaspăt, a verde, a primăvară. A magnolie. Acest miros subtil și elegant pe care de-a lungul timpului mii de designeri de parfum au încercat să îl reproducă în esențe aplicabile pe piele. Unii au reușit să se apropie foarte bine și au creat parfumuri cu miros elegant de magnolie. De fapt asta este si atât de greu de reprodus la magnolie, exact ca la mac. Să redai într-un parfum eleganță, senzualitate, mister, feminitate, subtilitate. Dar totuși fermitate și siguranță. Cum ar fi să miroși un parfum și în notele care se armonizează perfect să simți mirosul eleganței? Cum miroase eleganța? Eleganța miroase asemănător cu senzualitatea. Iar senzualitatea are note subtile de magnolie. O floare deschisă complet, cu petale ample, cu un mov spre bază și lila spre roz pudră pe măsură ce urci privirea pe petală. Uite, miroase aici în scobitura gâtului meu, spun cu capul înclinat pentru a simți mai bine învăluirea mirosului dulceag și proaspăt.

Deși tot cartierul este înțesat de copaci cu flori cu miros amețitor, mie îmi place unul anume. Trec zilnic prin fața curții de la numărul 12. Este o curte mică ce are o casă banală cu etaj cu fațada nezugrăvită de foarte mulți ani. Locuiesc aici 3 bătrâni, soț soție și sora soțului. Soții ocupă parterul în timp ce sora ocupă etajul. Știu asta pentru că surpind dimineața când este cald afară frânturi de conversație când își beau cafeaua la măsuța din fața casei. Pe lateralul casei au acest copac magnific. Este mare, foarte înalt, aproape că depășeste casa cu etaj care nu este foarte înaltă. Și în fiecare an este plin de flori. Florile sunt și ele mari. Cele mai mari flori de magnolie pe care le-am văzut vreodată. Știu asta pentru că urmăresc florile acestea de când mă știu. De 25 de ani trec prin fața casei cu etaj și de 25 de ani primăvară de primăvară magnolia își face datoria înflorind elegant și răspândind în jurul său mireasma de neegalat.

Uneori când bătrânii nu sunt afară mă opresc în dreptul gardului și admir în voie copacul cu coroană impunătoare. Alteori ochii îmi alunecă spre balconașul închis care dă spre grădină chiar în dreptul magnoliei. An de an se strâng acolo acareturi care se văd de afară, uneori când este frig mai apar și ghivece cu flori la geam. De multe ori casa pare părăsită și mă fascinează stranietatea ei. O casă de dimensiuni reduse într-o curte imensă și excesiv de umbroasă. În zilele foarte călduroase și greu respirabile mă imaginez stând în grădină la umbra magnoliei bând un ceai rece la prânz sau un vin sec într-un pahar răcit din timp.

Haide, iar visezi? Mă tragi ușor de mână în timp ce mă săruți delicat pe obraz. Noi locuim trei străzi mai departe, iar casa noastră nu are pic de curte, doar o mica verandă în fața casei fără etaj și fără copaci. Goală și neprietenoasă. Am moștenit-o de la mătușa mea și am rămas în ea pentru că este mai ușor să trăiești fără să te îndatorezi la bănci decenii întregi. Aici locuiesc de când mă știu. Mama s-a mutat cu sora ei aproape imediat după ce m-a născut pe mine când tata a uitat că are familie și copil nou născut. Mătușa nu a avut niciodată viața ei, a trăit prin prisma mea și a avut grijă de mine mai mult decât a avut mama care adesea își refăcea viața pe undeva. Copiii nu a mai făcut, însă nici eu nu am fost cine știe ce copilul ei. Nu îmi place casa. Este simplă, mică, înghesuită, nu are etaj și niciun fir de iarbă.

Îți este foame? Mă întrebi în timp ce nasul tău se freacă de obrazul meu și în mână îmi pui un pahar cu vin. Atât de atent mereu la nevoile mele. Mă simt flatată, protejată și uneori închisă ca într-o colivie. Îmi place cum miroși îmi spui și îmi acaparezi gâtul cu sărutări tandre.

Mă trezesc de dimineață în miros intens de cafea. Sunt convinsă că undeva pe terasă mă așteaptă o cafea fierbinte și aburindă. Cafeaua este drogul meu suprem. Este licoarea fără de care nu pot respira. Când se vor face în viitor înjecții cu cafea eu o să fiu prima care îmi voi injecta în vene esența aceasta a energiei. Să îmi zvâcnească sub piele și să îmi dea șocuri de revitalizare întreaga zi. Ador să beau cafeaua în cană transparentă să îi văd culoarea intensă, să văd cana cum transpiră de la lichidul fierbinte. Băutura aceasta este motivul pentru care mă dau jos din pat fără să trag de timp. Îmi leg pe mine lejer un halat scurt și cam subțire pentru primăvara de afară, însă ador să beau cafeaua pe terasă și mai ador și să testez reacții matinale. Îmi pun la încheietura mâinii și în scobitura gâtului câte un strop de parfum de magnolie, nu cu vreun scop sau interes, dar oricum trebuie să mă pregătesc pentru o nouă zi de muncă. Dar dacă o anume privire languroasă îmi încălzește trupul și așa sumar îmbrăcat, atunci ziua devine mai călduroasă și mai aproape de vară.

În drum spre serviciu încetinesc pasul aproape de casa de la numărul 12 ca să am timp să mă bucur în voie de magnolia mea preferată. Scrutez din timp curtea și nu observ pe nimeni ceea ce îmi dă timp să zăbovesc puțin lângă gardul din plasă. Ridic ochii spre coroana amplă a copacului în timp ce inspir zgomotos parfumul florilor de magnolie. Simt un sentiment ciudat ca și când aș fi urmărită. Întorc repede capul, însă nu este nimeni, de obicei la ora aceasta nu este nimeni pe stradă. Ridic iar privirea spre coroana magnoliei moment în care zăresc cu coada ochiului mișcare în balconașul casei. Îmi strâng haine pe lângă corp hotărâtă să îmi văd de drum fiind convinsă că unul dintre bătrâni cotrobăie printre lucruri, însă ceva îmi atrage atenția și zăbovesc uitându-mă insistent spre casa lor. Mi se înmoaie genunchii și aproape cad când mă agâț cu disperare de plasa gardului în timp ce cea mai pătrunzătoare privire pe care am întâlnit-o vreodată mă privește curioasă din spatele geamului. Și nu este niciun bătrân.

Va continua….

Florile de magnolie 2

Florile de magnolie 3

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Featured

De ce Albă ca Zăpada este orfană de mamă, iar tatăl pare un neimplicat?

Nu știu câți sunt ca mine și nici câți s-au gândit de-a lungul timpului să disece basmele, însă pe mine m-au bântuit multă vreme treaba aceasta. Noroc că s-a gândit cineva mai deștept să scrie o psihanaliză a basmelor pe care să o și publice și care să îmi scurtcircuiteze mie creierul mai tare decât era.

Eu nu îmi amintesc să îmi fi citit cineva basme sau povești când eram foarte mică, îmi amintesc că am făcut cunoștință cu ele atunci când am învățat să citesc, ceea ce înseamnă că după vârsta de 8 ani aș fi putut citi susținut un text. Nu îmi mai amintesc dacă înainte de a citit aceste basme văzusem deja denele sau teatru pentru copii sau lucrurile s-au petrecut invers, însă îmi amintesc clar că multă vreme m-am întrebat de ce Cenușăreasa era orfană și cum era posibil așa ceva. Mă mai întrebam și de ce Albă ca Zăpada care avea un tată era inapt în a o apăra în fața mamei vitrege care îi dorea moartea. Cât de orb putea să fie ca să nu vadă ce se întâmplă sub acoperișul lui. M-a lămurit Bruno Bettelheim cum stau lucrurile de fapt și ce spune psihanaliza despre lucrul acesta și despre lumea basmelor. Și cum subiectul basmelor este unul care mă preocupă îndeosebi de tare și am zis că o să mai disec Psihanaliza basmelor, asta fac astăzi și probabil că și în viitor vor mai fi aici texte cu trimitere la basme.

Deschid o paranteză și spun ca o paralelă că nu ar trebui să fie foarte tare de mirare comportamentul tatălui unui personaj din basm, când în realitate sunt case în care mama nu știe ce se întâmplă sub acoperișul propriu și nu vede în propriul copil schimbări produse de un abuz care lasă urme pentru toată viața. Am închis paranteza.

Basmul Albă ca Zăpada și l-am putea include aici și pe cel al Cenușăresei este un basm despre evoluție. Albă ca Zăpada nu are mamă în basm pentru că este momentul în viața reală în care tânăra, copila se separă de părinți. Are nevoie să ia distanță, să realizeze că este un tot, fără ajutătoare și că deși întâlnește obstacole este pregătită să le înfrunte și să își descopere sinele.

Basmele au o evoluție fantastică din punct de vedere al maturizării fizice și emoționale, al rătăcirii și regăsirii față de sine, al revoltei și al contestării regulilor, toate în detrimentul evoluției. Și în final copiii asta fac din momentul în care conștientizează că nu formează un întreg cu părintele, contestă reguli și se revoltă pentru a evolua. O spun cărțile, o spune și Bruno și o spun și eu din experiența mea de aproape patru ani cu un singur copil. Și mai spun și că sunt contestările atât de vehemente pe cât de puternică este rezistența mea în momentul în care nu îmi dau seama de situația creată. Copilul nu cedează, nu dă înapoi și scoate armele ca la război. Deh, e greu să fii corect când nu ai fost crescut corect.

Mama vitregă din basm nu este neapărat vitregă la modul real, poate fi chiar mama naturală percepută ca fiind vitregă și personalizată în chip de scorpie care îi vrea răul fetei, pentru că aceasta încă nu și-a descoperit conexiunea cu propriul sine. Și de câte ori eu nu m-am gândit în copilăria mea dacă ai mei părinți chiar sunt ai mei și dacă nu cumva cu regulile lor absurde nu sunt de fapt niște monștri cu chip de oameni. Bruno spune că adesea copiii își văd părinții ca pe o personificare a răului atunci când lucrurile nu le sunt pe plac.

Albă ca Zăpada are nevoie de încercări, de trecere dincolo de limite, de neascultare, de revoltă pentru a evolua și pentru a deveni o tânără puternică. Nu degeaba basmul începe în copilăria fetei și se termină când aceasta își întâlnește prințul. Cam atât durează evoluția spre maturizare. Puțin câte puțin în pași mici și salturi ce par enorme.

Citiți basme. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Oamenii mici și țara curcubeului

Nici nu știu dacă să încadrez broșura aceasta mai mult în categoria adulților sau în cea a copiilor. Că la câte lacune în domeniul financiar avem noi actualii adulți, nu e de mirare că nu prea avem ce să ne învățăm viitorii adulți.

Am primit cărticica aceasta care este tipărită de Autoritatea pentru supraveghere financiară și am citit-o mai întâi pentru mine. Deși pare o poveste pentru cei mici, în realitate este o lecție de educație financiară.

Povestea vorbește despre economisire, despre muncă, despre cum neprevăzutul îți dă viața peste cap, despre ce înseamnă o bună organizare, ce este planul pe termen scurt și cât ajută planificarea pe termen lung.

Nu este niciodată prea devreme pentru a începe procesul de educație financiară, cum de altfel consider că nici prea târziu nu există. Avem nevoie de educație financiară și să înțelegem lucruri elementare care ne fac viața mai ușoară.

Eu până să ajung să lucrez în bănci nu știam nimic despre carduri de credit, împrumuturi, economisire nici atât. În școală nu a existat nicio materie în sensul acesta, iar acasă nu știa nimeni să îmi explice cum stă treaba. Tot ce auzeam era că băncile vor doar să jecmănească oamenii, că împrumuturile de genul cardurilor de credit efectiv sunt lucrătura diavolului și că dacă reușești să pui un ban deoparte, atunci musai la saltea, nu îi duci la bancă să îi îmbogățești pe bancheri. Realitatea din spatele acestor temeri consta în neștiință, iar faptul că băncile nu erau transparente îngreuna și mai tare lucrurile. Din fericire pentru mine faptul că am lucrat în bănci m-a ajutat să înțeleg mecanisme, să cunosc produse și să știu în cunoștință de cauză dacă aleg un produs cu o dobândă mare sau ce se întâmplă când retrag bani de pe un card destinat cumpărăturilor.

Toate aceste lucruri vreau să le știe copilul meu de acasă pentru că putem să oferim aceste informații și îmi doresc să aibă o relație sănătoasă cu partea financiară. Să știe de la vârstă mică despre economisire și că banii nu cad din cer și nici nu sunt nelimitați. Iar pentru toate acestea citesc încă de când aveam un bebeluș în casă cărți care implică educația financiară și profit de orice broșură care îmi poate oferi variante relevante de explicații sau de joacă pe teme financiare.

Spor la numărat bani!

Featured

Buticurile de cartier au mutat piața pe trotuar

Cam asta am observat eu de când s-au închise spațiile închise numite piețe și comercianții au fost nevoiți să găsească alte modalități de a-și vinde marfa. Nu știu dacă apelarea la buticari este o modalitate de a ajuta comercianții din piețe sau este o strategie a comercianților de buticuri. Cert este că de ceva vreme văd pe trotuarul din fața micilor magazine lăzi cu ceapă și cartofi, praz, verdeață și ce se mai găsea la piață, dar în cantități destul de mici. De ce pe trotuar deși vinde un magazin? Pai buticurile acestea sunt atât de mici că abia are loc clientul să treacă puțin de tocul ușii. Uneori chiar mă mir cum de supraviețuiesc când au de jur împrejur mega, shop&go, carrfeour expres. Și nu mai spun de magazinele mari în proximitatea cărora mulți locuiesc și pe care le preferă pentru aprovizionări ample în detrimentul magazinelor de cartier.

Numai la mine în cartier știu eu câteva care sunt amplasate pe la parterul de bloc și care funcționează de ani de zile. Cum, habar nu am.

Dar ar putea fi și aceasta o soluție pentru agricultori, să își vândă marfa micilor magazine, dacă marile magazine oricum nu se bat pe ce cultivă sau vând ei. Ideal ar fi să se și înțeleagă la preț și toată lumea să fie mulțumită, ceea ce ar fi cam greu de realizat.

Nu vreau să mă erijez în cea care caută veșnic nod în papură și nici nu știu dacă această variantă de a închide piețele reprezintă cea mai bună soluție spre eradicarea acestui virus, însă cât am mers eu în piață de când este pandemia aceasta, regulile erau respectate puțin spre deloc. Același lucru încă este valabil și la magazinul de pâine, dar nu mai detaliez că am făcut-o deja de prea multe ori și încep să mă repet.

abundance agriculture bananas batch
Photo by Pixabay on Pexels.com

Featured

O fi bine să ne iluminăm sau nu de sărbători?

Pentru cine încă nu a aflat, mai spun încă o dată că eu sunt locuitoare de sector 6, migrată fiind din sector 1, este important să ne recunoaștem originile. Acest sector frumos numit generic 6 are acum în zona în care locuiesc eu trotuare largi și proaspăt asfaltate după ce au fost atât de ciuruite și de afectate aproape un deceniu de lucrările la metrou.

La toate cele de mai sus mai adăugăm și această pandemie care nu se mai dă dusă. Suntem irascibili, sleiți, confuzi, în incertitudine. Speriați de cât de tare s-au restrâns rândurile și din ce nimeni nu avea cunoscuți pozitivi la boală, acum avem fiecare mai mulți decât ne-am dori sau ne-am gândi vreodată că putem duce atâta grijă pentru cei dragi nouă care trec mai ușor sau mai greu prin chinurile acestei boli.

Vin sărbătorile, știu nimic nou, doar vin în fiecare an în decembrie. Anul ăsta parcă vin mai devreme ca de obicei. Deja oriunde întorci capul luminițele nu sunt doar la locul lor ci și aprinse. Molurile au pus brazii la treabă și au împodobit frumos.

Primarul sectorului în care locuiesc eu, domnul Ciucu ce nu rimează, dar se potrivește cu ciuciu a decis că ornamentele sunt cam urâte pentru așa mândru și semeț sector ce avem noi. Ciuciu a zis domnul Ciucu luminițe anul acesta în sectorul 6. Pentru că sunt scumpe și pentru că administrația trecută a cheltuit cam mult în sezonul rece pe luminițe, iar noul nostru primar preferă să construiască o creșă sau o grădiniță conform hotnews.ro, dar promite că de la anul se ocupă să luminăm frumos și low budget.

Nu știu de ce marșează toată lumea pe grădinițe și creșe când este vorba de investiții că de făcut tot nu se fac. Este așa ca să arătăm ce necesitate are sectorul de lucurul ăla și el și doar el îl poate oferi comunității, dar nu o face. Că dacă s-ar fi ridicat câte o grădiniță, creșă sau spital de câte ori am auzit formulările acestea, până acum n-ar mai fi avut loc nici bisericile de câte astfel de clădiri ar fi fost pe peste tot. La o scurtă căutare pe Sf Google mamapentrudoi.ro ne înștiințează că sunt nici mai mult nici mai puțin decât exact 27 de grădinițe de stat în sectorul 6 raportat la o populație de 36.000 de locuitori conform site-ului primăriei de sector. Tot conform acestui site aflăm și că minunatul nostru habitat este al doilea ca mărime în Capitală după sectorul 1. Ce noroc pe capul meu, am plecat din cel mai mare sector și am ajuns în al doilea cel mai mare sector. După experiența mea de locuitor în două mari sectoare, diferențele sunt ca de la cer la pământ. E ca și cum de pe primul loc am ajuns brusc pe ultimul.

Este foarte adevărat că în această perioadă ne interesează mai mult să fim sănătoși și este normal ca mare parte din resursele financiare să fie îndreptate către sănătate și este mai puțin importantă distracția. Doar că stați, dacă până acum s-ar fi făcut lucrurile cu cap și cu simț de răspundere, acum n-am mai fi fost atât în rahat. Și nu, nu dau vina pe PSD, ci pe toate partidele care au fost la guvernare și în ultimii 30 de ani cam toate au făcut alianțe și au fost într-un fel sau altul pe la guvernare. Știți cum e, toți suntem responsabili și vinovați, parafrazând-ul pe ministrul sănătății. Acum nu mai pare așa gravă vina.

Revenind la luminițe, anul trecut Parcul Drumul Taberei, numit generic Moghioroș, dar a fost prea de peste graniță și i-au schimbat denumirea, a avut luminițe de tot felul și ornamente de sărbătoare. Copiii cei 5-10 la număr ai căror părinți se încumetau să iasă afară pe întuneric, ger și ceață erau tare entuziasmați de decorațiuni. Dar anul acesta când au stat copiii în casă atât de mult, când i-am scos din mediul lor normal și le-am pus în spate o pandemie pe care nu au înțeles-o și i-am obligat să respecte reguli care s-au dovedit a fi și pentru adulți de nerespectat. Așa că da, pentru o pată de culoare, pentru puțină deversitate și pentru bucuria celor mici, dăm și anul ăsta 100.000 de euro și mai amânăm construirea grădiniței.

Pe de altă parte, ce par că uită aleșii noștri, este necesar să facem lucruri și pentru cei care sunt sănătoși sau care au trecut prin boală deja și sunt bine. Avem nevoie să simțim că trăim. Am fost închiși în case, am ieșit afară justificându-ne deplasările doar cu hârtia la purtător. Iar vremurile acelea încă bat la ușă aprig. Suntem o mână de oameni nu foarte mare care trebuie să asigure funcționalitatea țării și economia. De sănătatea mintală cine se ocupă? Dați un imbold ca să vedem normalul în anormal și frumosul în urât, nu așteptați doar la noi să ne descurcăm cu toate.

Featured

ÎNCĂ UNA DE LA MINISTERUL EDUCAȚIEI

Nici nu știu dacă mai are rost să menționez și eu că lucrurile la noi în țară merg mai mult ca niciodată înapoi. Până și racul mai merge în față unul din cei trei pași pe care îi execută în deplasare. Nu este și cazul guvernării noastre. Și nu intru în detaliile în care oamenii plătesc cu viața din cauza unei conduceri defectuase. Că ne blocăm în hârțogăraie și nu mai ajungem la un transplant sau la o operație în altă țară unde avem șanse reale de a trăi. Nici că am ajuns să facem improvizații prin spitale ca să se asigure pacienților o minimă șansă la vindecare pentru că altfel cum să îți faci treaba când pe cei care fură cu două mâini nu îi interesează de soarta oamenilor. Las aceste detalii în seama celor care le-au tot dezbătut.

Dar, ca și când lucrurile nu ar fi și așa dificile pentru toată lumea, ne mai lovim și de incompetența ministerului învățământului care aberează de la guvernare la guvernare din ce în ce mai tare. Tare mi-aș dori ca textul de astăzi să ajungă la minister, la ministru și la consultanți, poate încep să vadă lucrurile și din perspectiva părinților și în avantajul elevilor și nu doar din dorința de a flutura programe pe la televizor și arătând performanțe doar la nivel teoretic.

Am primit recent de la grădiniță (să ne reamintim că al meu copil este la grădiniță într-un sistem de stat, sunt în măsură să vorbesc despre sistem din interiorul lui) un formular pe proprie răspundere unde conform legii ofer asigurări pe propria-mi semnătură că nu înregistrez și nu multiplic înregistrările video din timpul acțiunilor online. Să mă cramponez de cei doi termeni care se bat cap în cap? Că dacă nu am voie să înregistrez cum aș putea să multiplic ceva ce nu înregistrez? Ei, detalii.

Adică în sistemul online la grădiniță se întâmplă lucruri atât de interesante încât eu părintele îmi doresc să înregistrez. Sună aberant sau doar mie mi se pare?

Însă, când ministerul minunat s-a gândit și a plasat pe umerii mei această responsabilitate, nu s-a gândit și invers. Eu pun în fața laptopului propriu și personal un copil minor și preșcolar, cine îmi oferă mie garanția că nici de partea cealaltă nu se înregistrează? Că eu nu am primit niciun fel de declarație. Ministerul mă obligă pe mine să îmi asum responsabilitatea, nimeni nu obligă dascălii să nimic. Mergem pe încredere. Pe încredere nu pot merge și ei? Că și așa grădinița se ține de programă, să nu piardă nimic, trimit fișe în număr mare,iar eu sunt educatoare, trecem peste acest aspect. Pentru că eu nu sunt singura și ca mine sunt și învățători, profesori de diverse materii și toți sunt de fapt părinți fără calificare în aceste meserii și care au mari șanse în a-și strica relațiile cu ai lor copii din cauza presiunilor efectuate. Învață mamă că trebuie să ieși din pandemia asta sclipitor.

Despre caietele auxiliare aprobate de minister am scris deja. Și despre cât de abstracte par unele lucruri. Recent o prietenă mi-a arătat un desen din fișa copilului de școală. Nimic nou până aici. Doar că mama copilului a văzut desenul ca fiind un copil bolnav cu termometrul în gură, eu l-am văzut ca fiind clovn sau ceva circar in tot cazul, când el ce să vezi era elf. Un elf care nu semăna cu ce știam eu că ar fi un elf și pe care l-aș recunoaște și în filmele sf și foarte îndepărtate de realitate. Era atât de abstract încât avea o tichiuță cam ca frizura Micului Prinț de Antoine de Saint-Exupery, ușor pierdut în trepte pe o parte. Lucru care mă face să constat că am greșit în calitate de părinte. Trebuia să iau copilul încă de la țâță și să îi arât picturi abstracte ca să vadă și să recunoască la șase ani că e un elf. Și lăsând gluma mai spre final, desenul chiar era neclar, așa cum sunt și multe dintre fișele pe care le primește propriul copil de îmi scrântesc mintea să mă lămuresc.

Și de unde a plecat treaba asta cu declarația pe propria răspundere cum că nu se înregistrează proprietatea intelectuală a celui care predă? Păi după părerea mea, unii sau cineva stresat că îi ajung bâlbele sau abuzurile în online s-a gândit să facă valuri și să ceară sus și tare protecție. Că tare îmi e greu să cred că un profesor inovator și cu o viziune modernă care chiar a reușit să facă din orele online o întâlnire interactivă pe care elevii să o aștepte cu interes ar dori să țină pentru sine inovația. Nu genul acesta de profesori (sper că există așa ceva) fac valuri și se bat cu pumnul în piept pentru proprietate intelectuală, ci cei care se știu că sunt incompetenți și nu vor să vadă și alții treaba asta.

Vă las. Am de explicat unui copil de nici patru ani ce sunt mulțimile și diferența dintre linii verticale și linii orizontale.

mother helping her daughter use a laptop
Photo by August de Richelieu on Pexels.com

Featured

Interviu online versus interviu clasic

Am avut ocazia de-a lungul timpului să merg la multe, foarte multe interviuri față în față. Însă am avut recent ocazia să interacționez și cu interviul online. Am să las aici părerea mea personală în caz că se gândea cineva cum ar fi la un interviu online. Eu sper doar că atunci când va trece pandemia obiceiul ăsta să se păstreze și să am eu ocazia în calitate de candidat la un post să pot alege dacă doresc să susțin un interviu clasic sau nu. Tare îmi e că atunci când vom ieși din pandemie vom relua din obiceiuri de dinainte cu viteza luminii.

Interviul clasic tind să cred că este mai mult în avantajul angajatorului. El are nevoie să vadă candidatul, să îi vadă reacțiile pe viu, să vadă dacă își frânge mâinile sau bâțâie din picioare. Limbajul corpului – care de unii nu poate fi controlat, dar care oferă celuilalt mai multe informații decât și-ar dori cineva să dezvăluie. Pe când din spatele camerei se vede cel mult fața și cam atât. Picioarele se pot răsuci în voie.

Înainte pierdeam (și în mare parte chiar pierdeam) în jur de 3 ore pentru un interviu, pe când acum consider că aș câștiga undeva între 30 și 60 de minute. Brusc am trecut de la ore la minute. Și de la pierdere la câștig. Cum așa? Când mergeam la un interviu clasic de regulă dura cam o oră să ajung la locație, mai și bâjbâiam pe acolo până nimeream exact locul, emoții clar pentru că sunt o persoană emotivă, în jur de 1 oră și ceva interviul cu tot cu așteptatul intervievatorului (că așa am eu norocul ăla în care dau numai peste oameni care nu sunt punctuali) și încă 1 oră pe drum la întoarcere. În momentul în care știam de la început că nu s-au aliniat planetele pentru a se ivi o colaborare simțeam experiența ca pe o pierdere. Cum angajatorii nu oferă feedback la respingere că atunci când îi respingi tu nu îi interesează oricum, clar nu prea este câștig.

Pe de altă parte în interviul digitalizat nu pierzi nimic. Sau cel puțin asta a fost senzația mea. Nu mai caut locația, nu mai pierd timpul pe drum nici dus și nici întors, iar dacă întâlnirea nu se soldează cu alinierea planetelor și nu se lasă cu o colaborare după nici 1 oră de discuții, tot am impresia că am câștigat o experiență utilă. Un alt avantaj în interviul digitalizat este faptul că nici măcar nu trebuie să fiu acasă și nici măcar în oraș. Pot să încep un week-end mai timpuriu, ori chiar un mici concediu. Important este să am conexiune la internet și să îmi întrerup programul obișnuit pentru cel mult 1 oră.

Așa cum scriam la început, pentru toate aceste avantaje pentru mine ar fi absolut bine ca acest tip de interviu să se păstreze. Sau măcar să am posibilitatea să aleg ce tip de interviu doresc să susțin. Cine crede că se vor păstra obiceiurile din pandemie? În condițiile în care mulți angajatori s-au grăbit să-și reloce angajații în companie imediat ce s-a ieșit din starea de urgență

Spor la interviuri productive.

laptop on bed near the balcony
Photo by Taryn Elliott on Pexels.com

Featured

Am citit: Povestea mea – Michelle Obama

Evaluare: 5 din 5.

Cartea aceasta nu-i o carte care mi-a picat pur și simplu în mână. Este o carte pe care am dorit să o citesc și și-a așteptat liniștită rândul până s-au citit altele care mă preocupau. 

De regulă nu citesc autobiografii. Autohtone în niciun caz. Însă nici cele de pe alte meleaguri nu fac rabat de la regulă. Am dat mai departe cartea Madonnei fără ca măcar să o deschid. Însă cartea aceasta am considerat că este altfel. Mi-a plăcut Michelle când o vedeam pe la televizor, că altfel nici nu aveam cum și din ce am văzut mi s-a părut demnă. Sinceră și simplă.

Cam așa îmi pare și cartea. Plus că îmi dă impresia parcă aș citi din sufrageria ei. Și nu doar că aș citi, aș derula puțin din filmul vieții cuiva.

Îmi place simplitatea cu care povestește lucrurile, fără patos, fără ură, chiar dacă erau nedreptăți. Mi-a plăcut foarte mult că în anii 60-70 se putea practica parenting la care acced mulți astăzi citind zeci de cărți și făcând ore de terapie.

Povestea curge lin și pornește din anii fragezi ai copilăriei trecând prin suișurile și coborâșurile vieții de la copil, la adolescent, liceean, student, absolvent de Harvard.

Îmi place că vorbește despre frământări și despre neliniști. Despre locul în lume și senzația de fericire. Despre efort că după ce ai muncit ani de zile pentru a atinge un scop insuflat de acasă, te trezești că nu știi care este drumul tău în viață și nu știi ce te face fericit. Arzi mocnit, dar sigur într-un job care te sufocă zi de zi tăind din tine și din suflet.

Îmi place emoția cu care vorbește despre familia ei și despre părinți, despre grija purtată tatălui diagnosticat încă de tânăr cu necruțătoarea boală de scleroză multiplă în plăgi. Despre cum îl veghea la spital atunci când a acceptat că nu se mai poate altfel. Apreciez mereu dăruirea cu care copiii își îngrijesc părinții. Este ceva ce eu nu cred că voi putea vreodată să le ofer alor mei.

Am fost impresionată de unitatea echipei de campanie, de voluntarii în număr foarte mare care au pus umărul la susținerea lui Barack. Am fost uimită de cât de prieteni au putut fi cei care le erau alături fără să le ceară nimeni nimic. Unitate și susținere pentru o familie de negri care a schimbat cursul istoriei în America.

Povestea aceasta pleacă de la vârsta pe care și-o amintește autoarea, aceea de patru ani și până când a făcut loc la Casa Albă altei prime doamne, după ce Barack a avut două mandate de președinte. Și-a pus în carte gânduri, amintiri, senzații, griji, infertilitate. A descris efortul depus, munca și condițiile în care făcea campanie pentru soțul său, însă seara ajungea acasă să își culce fetele. A povestit ce înseamnă viața la Casa Albă, cu beneficii, cu reguli stricte, cu prea puțină intimitate, cu cheltuieli din banii proprii.

Mi-a plăcut povestea aceasta de viață. Totul a fost obținut cu multă muncă și cu extrem de mult efort. Cu rigoare și cu dorința de reușită. Cu sacrificiu. Nimic nu a fost ușor și nici primit pe tavă. O lecție de viață.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

white concrete statue near green trees
Photo by Matthew Johnson on Pexels.com

Featured

Ne folosim de pandemie și ne facem că muncim.

Din păcate aceasta este părerea mea formată in urma interacțiunilor cu diverse instuții în ultima vreme. Că la stat au stat lucrurile mai mult invers decât normal de-a lungul anilor, este ceva de la sine înțeles. Acum când ar trebui să fie simplificate mă așteptam să mai dispară din greața funcționarilor publici. Ei, exagerez și eu ce să fac. Se pare că de când m-am apucat de scris povestioare, mi s-a cam urcat la cap.

Că toată lumea este stresată, poate temătoare, este lesne de înțeles. Că există haos și incertitudine, se văd cu ochiul liber aspectele acestea. Însă de aici la nesimțire, nepăsare și indolență, eu cred că este drum cam lung.

Am avut nevoie de o adeverință de la medicul de familie. Nu mă prezint ca needucata la ușă mai ales că este și pandemie, sun frumos la telefon că doar de aceea există recepție și medicul de familie la care sunt eu înscrisă are cabinetul într-o policlinică privată. Totul se tratează civilizat prin recepție. Suni, recepționera îți răspunde politicos, nu auzibil deranjată că ai îndrăznit să suni, te lămurește sau îți face legătura în cabinetul medicului pentru ce detalii sau nevoi ai tu ca om/pacient/înscris pe o listă/plătitor de taxe luate cu două mâini. Teoretic da, cam așa se întâmplă lucrurile, practic recepționerele nu răspund la telefon. Când nu era urgent și puteam să amân am sunat la intervale orare diferite timp de trei zile până a răspuns cineva. Ultima oară am sunat timp de trei ore foarte des, efectuând un număr mare de apeluri până am reușit să îmi rezolv situația doar telefonic. Pemntru că apoi a urmat partea practică. După un scurt ping-pong între asistentă și recepționeră cum că este responsabilitatea celuilalt când am cerut un al contact pentru a reuși să iau legătura mai ușor cu medicul/clinica, recepționera foarte deranjată de solicitarea mea mi-a oferit numărul pe care îl aveam deja, asigurându-mă că ea răspunde prompt de fiecare dată. Am lămurit-o că nu este așa, doar că în ziua respectivă răbdarea mea cu acest subiect se evaporase. Moment în care am primit un răspuns care m-a lăsat perplexă: dacă sunați vinerea vă răspund din prima, dar așa ați sunat lunea și este foarte aglomerat, așa că puteți suna și 1 oră și 3 și mai multe (am citat din memorie). Am rezolvat situația, am închis gura și am plecat după ce am obținut o adresă de e-mail unde am lăsat o sesizare la care nu a binevoit nimeni să răspundă.

După o vreme am avut treabă cu o instituție a statului din sectorul șase. Acum ar fi o bună perioadă în care ne frecăm mâinile și depunem totul on-line, fără vestitul dosar cu șine (legenda spune că statul lucrează la o variantă de dosar cu șine on-line), cu mai puține acte, însă nu suficient de puține. Insituția aceasta are pe site fix 4 numere de telefon unde ești îndrumat să suni pentru absolut orice fel de nelămuriri sau informații suplimentare. Ei, credeți că răspunde cineva la numerele alea? Da de unde. Unde mai pui că pentru printare cereri de-ale lor, nu sunt vizibile, trebuie căutate prin Sfântul Google ceva timp. Am mers la fața locului să mă lămuresc, că doar de aia sunt toate on-line acum. I-am spus doamnei că am nevoie de câteva informații cu care nu sunt lămurită și că am sunat la toate cele 4 numere de telefon de pe site, însă nu a răspuns nimeni. Răspunsul nu a întârziat să apară: dacă mai aveți nelămuriri trimiteți-ne un mail că suntem prea ocupate ca să răspundem la telefon. Am mulțumit, am închis gura și am plecat.

Instituțiile statului și răspunsul la telefon sunt două lucruri tare paralele. Nu se întâlnesc niciodată. Acum câțiva ani când am depus actele pentru alocație și indemnizația pentru creșterea copilului, nu au luat în calcul și contul iban, astfel că mă trezeam cu poștașul la ușă în data de primire bani. Credeți că a răspuns cineva la telefonul la care eu am sunat săptămâni întregi zi de zi? Nu, nici măcar o dată. Am trimis și mail la care nu am primit răspuns nic astăzi, însă lucrurile s-au reglat când a intrat și indemnizația în drepturi.

Faptul că știm toți cam cum stau lucrurile pe la stat, nu înseamnă că este și normal. Și deși prin tot online-ul cineva are cate o poveste despre acest aspect, este pe principiul câinii latră, ursul merge.

man wearing brown suit jacket mocking on white telephone
Photo by Moose Photos on Pexels.com

Featured

Povestea de după Amintiri nerezonabile.

Pentru că multă lume m-a întrebat în privat care-i treaba cu poveștile astea, scriu nu scriu o carte, public nu public, sunt sau nu sunt despre mine, las aici adevărul absolut.

Adevărul este că nu știu de ce am scris aceste povești, însă nu sunt singurele și nici primele. În categoria povești se găsesc deja altele , dintre care și seria Ea și El care va mai beneficia de continuări.

Amintiri nerezonabile însă s-a bucurat de mai multă atenție și a fost și diferită, puțin spre thriller, puțin mister, puțin finalul în coadă de pește. Puțin din câte ceva.

Povestea aceasta s-a scris singură. S-a rotit o vreme în capul meu, s-a conturat o idee și când m-am apucat de tastat, cuvintele s-au scris fără să depun prea mult efort. Când am finalizat prima parte, știam deja cum va suna a doua parte.

Nu aș putea să spun ca este o poveste extraordinară sau că dacă aș fi scos o carte din ea ar fi rupt în vânzări, pur și simplu mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut să o scriu, mi-a plăcut să o citesc și să o recitesc, mi-a plăcut că am avut curaj să o public, aspect care acum ceva vreme ar fi fost imposibil și evident nerezonabil.

Amintiri nerezonabile nu este despre mine, nici despre familia mea și nici nu știu de unde mi-a venit ideea aceasta, probabil din multele cărți citite, habar n-am. Evident, ca orice poveste face atingere realității într-un fel sau altul, nu vă spun care puncte, mai păstrez și ceva mister până la capăt.

Știu că se termină nesatisfăcător pentru mulți. Mai puteam să continui, însă am zis să nu fac Tânăr și neliniștit în scris :).

Nu scriu o carte, cel puțin nu acum, nu spun nu pentru viitor pentru că vreau să rămân deschisă perspectivelor. Însă în acest moment nu am încredere în capacitatea mea că aș avea de unde să scot sute de pagini. Însă ce pot să spun este că vor mai fi și alte povești și chiar destul de curând.

Apreciez că povestea a plăcut, am apreciat și aprecierile și reacțiile care au venit din momentul publicării textelor.

Aici este seria Ea și El unu, doi și trei.

Aici este povestea celor Doi iepurași albi ca neaua.

Aici este seria Amintiri nerezonabile unu, doi și trei.

Featured

Poveste: amintiri nerezonabile 3

Aici este povestea Amintiri nerezonabile

Și aici este povestea Amintiri nerezonabile 2

Reușesc cu greu să îmi stăpânesc bătăile rapizi ale inimii. Îmi înghit repetat saliva ca să potolesc valul de greață. Gustul fierei mă copleșește. Îmi adun toate forțele de care dispun pentru a mă concentra ca să nu împrăștii voma pe toți pereții și să țin stomacul liniștit. Inspir profund, închid ochii și mă concentrez atât cât mă lasă durerea asta cumplită de cap.

Cu ochii închiși pipăi cu mâna pe suprafața dură a patului după un punct de echilibru. Aud cum telefonul sună din nou și aleg să îl ignor. Din nou. Ating cu vârful degetelor ceva. Nu deschid ochii. Pipăi obiectul străin și îmi dau seama că este o pereche de ochelari. Ciudat! Eu nu port ochelari. Nu am purtat niciodată, nici măcar în copilărie. Chiar la ultimul control medical doctorul a spus că am vedere de vultur. De ce să am eu ochelari în patul meu? Sanctuarul meu unde nici praful nu se așează, cu atât mai puțin un obiect străin. Deschid ochii și zăresc o pereche de ochelari cu formă supradimensională. Nu știu de ce îmi vine să mă uit prin lentilă. Știu sigur că dacă sunt ochelari cu dioptrie nu am să văd prin ei, ba chiar au să îmi facă mai mult rău decât bine. Totuși, când raționalul și iraționalul se bat cap în cap, unul câștigă. Nici nu mai spun care. Privesc prin lentilă, pare reconfortant. Îmi pun ochelarii la ochi și constat că începe să mi se calmeze capul. Nu mult, dar măcar un cuțit și tot a ieșit din craniu. Și vederea se mai limpezește. Ceea ce este extrem de ciudat. Niciodată nu am avut nevoie de ochelari. Nu este cazul să îmi bat acum capul cu asta, am altele de deslușit.

Al naibii telefon, nu se mai oprește. Zăresc cu coada ochiului – normal acum că zăresc ceva, chiar îmi permit aroganța de a mă uita cu coada ochiului – că pe ecran licăre numele Iuby. Iuby? Cine este Iuby? Clar eu nu cunosc pe nimeni cu numele Iuby. Și clar nu am eu un iubit. Și dacă aș avea nu i-aș spune siropos iuby. I-aș spune…Ei, ce contează cum i-aș spune, nici măcar nu este cazul să mă gândesc.

Ignor telefonul cu Iuby vuind-mi în cap și îmi îndrept atenția spre picior. Să văd ce este dâra aceea roșiatică. Pare o tăietură făcută mai de demult, nu mă ustură, nu mă doare. Este lungă, mai mult roze, o cicatrice martoră a ceva ce s-a întâmplat. Oare de ce oi fi țipat ca descreierata? Nu mă doare. Dar nici nu îmi amintesc ce este cu ea. De ce viața mea a devenit brusc o nebuloasă? Măcar ochelarii ăștia își fac treaba, lucrurile se mai calmează în capul meu, aștept să se finalizeze bătălia care se dă acolo. Cum reușește o pereche de ochelari să calmeze ochii, capul și stomacul? Zici că am luat cinci pastile consecutiv.

Boom boom boom se aude puternic și reptat în ușă în timp ce o voce groasă de bărbat strigă. Mi se face frică. Oare el să fie cel din amintirea mea care m-a lovit în cap? Și acum de ce lovește în ușă? Vrea să continue ce a început? Boom boom boom. Telefonul sună. Bubuitul în ușă este repetat, vocea tunătoare îmi zbârlește părul pe mâini.

Când toate zgomotele se opresc o secundă aud tunător de dincolo de ușă: iubito, deschide, știu că ești înăuntru. Am văzut mașin în parcare.

Inima mea se oprește puțin, atât cât să lase gândurile să dea năvală. Cum? Iubito? Mașină? Lucrurile nu se leagă. Eu nu am iubit, nu am mașină, nu conduc, nu am carnet. Toate sunt reminiscențe de la accidentul ăla oribil în care am fost implicată acum șaptesprezece ani. Nu, nu am timp de asta acum. Alung din minte toate amintirile și mă concentrez pe prezent. Nu știu de ce scot ochelarii de la ochi și mă clatin nesigură pe picioare, mă ia amețeala din nou. Nu a fost o mișcare bună, văd și eu așa că pun ochelarii la ochi. Mă ajută.

Merg cu pași nesiguri spre ușa de la intrare, mă uit spre ea cu teamă, nu îndrăznesc să mă uit pe vizior de frică să nu fiu deconspirată, însă trebuie să văd chipul bărbatului care îmi bubie în ușă. În tot cazul trebuie să iau o decizie și cât mai repede pentru că vecinii au început să se agite. O ușă sărită din țâțâni mi-ar mai lipsi acum. Mă lipesc ușor de peretele de lângă ușă. Încă un bom îmi zbârnie în urechi urmat de o voce tânguită de data asta: hai iubito deschide.

Se aude cheia de la alt apartament, semn că încă un vecin își face simțită prezența. Ce o fi o fi. Ridic mâna, răsucesc cheia în ușă ușor o singură dată moment în care ușa tâșnește de perete și o mână grea și masivă mă înhață și mă strânge puternic la piept. Mă dezechilibrez și îmi las toată greutatea pe ființa aceea masivă chinunidu-mă să respir. Mă strânge prea tare. Oare vrea să mă omoare? Îmi trece acest gând prin minte.

-Iubito, ești bine? M-ai speriat teribil. Te-am sunat de zeci de ori, nu ai răspuns.

-Cine ești? Întreb șoptit abia am auzit eu, dar namila de om care mă ține strâns de mâini. Așa că își apleacă urechea spre mine semn că nu m-a auzit și să repet. Cine ești? Întreb eu pe un ton iritat.

– Oooff iubito iar ți s-a întâmplat? Suferi de memorie pe termen scurt.

-Ce? Cum? Eu sufăr de memorie pe termen scurt? Adică nu m-a lovit nimeni în cap? Nu vrea nimeni să mă omoare? Și am iubit?De ce mă doare capul? Întreb.

-Când ai tulburări de memorie vin la pachet și cu migrenă puternică, așa se manifestă boala asta, îmi spune ridicând din umeri.

Atât de simplu? Și totuși, simt o urmă de neîncredere în omul acesta care ocupă tot cadrul ușii mele de la intrarea în apartament. Are un zâmbet straniu pe față, ca și când ar ști mai multe…

Sfârșit!

grayscale photo of man kissing woman s nose while standing inside a train
Photo by Jonathan Borba on Pexels.com

Featured

Pasagerul, acest șofer al atenționărilor

Știi momentul acela în care tu ești la volan concentrat sau poate sigur pe tine și relaxat pe cât permite traficul, iar la un moment dat neanunțat se aude de lângă tine un ‚iiih’ strident? Când inima bate de trei ori peste valoarea normală, când pulsul îți iese prin urechi.

Momentul acela care se întâmplă când ești la volan concentrat într-un moment să zicem de depășire. Îți iei toate măsurile, ai calculat ochiometric distanța, știi că mașina te ajută și tu poți să depășești în siguranță când de lângă tine se aude ,iiih’. De nu mai știi unde să te uiți mai întâi. Te bagi rapid înapoi pe bandă, ăla din spatele tău te consideră un pămpălău că știe și el că aveai timp să te duci, dar ‚iiih-ul’ acela grav te-a ținut pe loc și ăla nu știe. Te uiți în față, te uiți în stânga, în dreapta, te uiți în lunetă și nu înțelegi care e pericolul. Și mai ales unde pândește. Ce s-a întâmplat de tu ai ratat și făptura de lângă tine a fost nevoită să te avertizeze. ‚Iiiiih!’ Îți trece rapid viața prin fața ochilor, te gândești dacă îți va crește copilul orfan, dacă lumea îți va simți lipsa. Te încumeți să întrebi ușor timorat ce s-a întâmplat,dacă a murit cineva și nu ai aflat din timp și acum în depășire era momentul ideal să afli. Moment în care auzi suav: ‚păi nu aveai timp să depășești, se urca ăla pe noi, nu vezi?’ Moment în care zbang, te izbește fix în ochi stupefierea. Știți ce zic, da? Ei bine, eu sunt ăla. Sau mai bine zis, aia. Care zice ,iiih’.

Știu, știu că v-am șocat și nu vă așteptați la așa ceva. Cam la fel de șocat era și al meu partener care nu înțelegea ce se petrece. Ba chiar se mai și speria de sperietura mea.

Între timp am mai calmat ‚iih-ul’, tot mi se pare că unii nu văd banda pe care ar trebui să meargă. ‚Iiih-ul’ nu are legătură cu încrederea în cel de la volan, ci cu faptul că nu pot controla eu lucrurile. Și nu am încredere în ceilalți participanți la trafic.

Însă știu sigur că nu sunt singura care reacționez așa. Știu o groază de femei care se manifestă toate la fel. Și da, toate femei. Bag seama că bărbații sunt prea orgolioși ca să se manifeste, că nu cred teoria aia cum că ei nu se sperie că s-au format acum mii de ani când mergeau la vânătoare cu mâinile goale. Dar femeile se manifestă, cineva trebuie să păstreze echilibrul. Sonor și fără menajamente. Nu mă gândeam nicio secundă ce stres provocam șoferului, nici că grimasa de pe chipul său era de la reacția mea.

În concluzie, dragi șoferi, nu faceți depășiri ce pot fi considerate periculoase, dacă nu vreți să auziți în mașină și alt zgomot în afară de muzică. Femeile sunt perfecte oricum :).

woman in orange blazer sitting inside a car
Photo by Tima Miroshnichenko on Pexels.com

Featured

Am citit: Degete mici – Florian Filip

Evaluare: 2 din 5.

Nu îl știu pe Florian Filip ca scriitor, nici nu am mai citit altceva scris de el, deși se pare a fi un apreciat autor contemporan iar Degete mici este cartea sa de debut din 2005. Carte pentru care a primit și Premiul pentru debut al al Revistei România Literară și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză.

Cartea tratează o temă aparent banală într-un sat de munte pitoresc. Aspect care poate transforma cartea în una simplistă, însă nu se întâmplă lucrul acesta. Scriitura este una matură pentru un roman de debut. Nu se citește chiar pocnind din degete. Are fraze lungi ceea ce o face puțin greoaie în cursivitate.

Subiectul central al poveștii – spun central pentru că această carte duce cu sine o serie de povești încapsulate – este acela în care un copil descoperă o groapă comună plină cu oseminte. Lucrările arheologice se opresc, autoritățile se ocupă de situație, conflictul dintre autorități și arheologi ia naștere, viața în orașul de munte se animă. De aici încep poveștile să curgă. Istoria revine din cotloanele minții personajelor, comunismul și atrocitățile cu care a venit la pachet prinde viață prin cuvinte, amintirile aparent uitate își găsesc locul în prezent.

Când am avut impresia că istoria și trecutul au pus amprenta asupra cărții, am fost trasă spre partea mistică și religioasă a poveștii. Exact ca în viața de zi cu zi, avem istorie și credință, ambele duse la extrem și ambele credibile până la limita derizoriului.

Personal nu îmi plac finalurile deschise, eu am nevoie de certitudini, de viziunea autorului până la capăt. Pe de altă parte, o carte cu atât de multe subiecte încapsulate poate nici nu putea beneficia de un altfel de final. Autorul a mers prea departe în mistificare pentru a aduce totul într-un final care să lege toate subiectele într-un punct comun.

Nu este o carte dinamică, nici nu curge lin de la început până la sfârșit, înfrânează dinamica cititului, are multe personaje și multe subiecte care se împletesc. Prezentul este palpabil, trecutul revine în forță, misticul adie din toate părțile, orașul de munte se animă, personajele își fac loc rând pe rând în poveste. Cartea aceasta este o dovadă de răbdare și o experiență diferită în ale cititului.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Cadou de ziua ta – Paul Stewart

Cartea aceasta este potrivită și pentru oamenii mici și pentru oamenii mari deopotrivă. De altfel cam ca mai toate cărțile pentru copiii, ele ar reprezenta o lectură ideală și pentru adulți. În primul rând pentru că în procesul creșterii ne pierdem pe traseu și uităm lucruri esențiale care ne-ar putea însoți întreaga viață și în al doilea rând pentru că pe vremea când eram noi copiii nu se punea accent pe emoții sau pe sentimente. Ori atâta timp cât astăzi facem oameni mari marșând mult pe latura aceasta, ar trebui să ne-o însușim și noi măcar la nivel teoretic, dacă practic nu se mai poate.

Cadou de ziua ta este despre prietenia dintre un iepuraș și un arici, unul mișună ziua, altul noaptea când celălalt doarme, însă se întâlnesc amândoi zi de zi la apus. Deși sunt diferiți reușesc să găsească un compromis pentru a petrece puțin timp împreună. Cei doi prieteni își doresc să își sărbătorească ziua de naștere. Nu știu când este, nici când ar trebui să fie, însă decid ei momentul potrivit. Și cum nu se poate zi de naștere fără a primi un cadou, cei doi își oferă unul altuia ce cadou consideră că se potrivește celuilalt.

Aici vine partea care îmi place mie cel mai mult. Deși fiecare și-a bătut capul cu ce ar fi cel mai potrivit pentru prietenul său, au ales în a oferi în dar ceva ce pentru celălalt nu era util. Cel puțin la prima vedere. Însă pentru a nu se supăra unul pe celălalt aleg să spună că este un cadou minunat. Și chiar sunt cadouri minunate pentru fiecare dintre ei atunci când le găsesc întrebuințări. Este partea mea preferată pentru că adulții au uitat să se bucure de gest atunci când primesc un cadou căutând mai degrabă materialismul și atunci devine o carte potrivită și pentru oamenii mari.

Cadou de ziua ta este o carte despre și pentru așteptări. Despre bucuria de a primi ceva în dar. Despre bucuria de a petrece timp frumos împreună. Despre emoția și grija că celuilalt îi va plăcea cadoul ales de tine. Despre cum ne raportăm la ceilalți prin prisma propriului filtru. Este o carte ce poate fi cadou pentru ziua cuiva mic și nu numai atât.

Featured

Sunt independentă, puternică și liberă.

Ăăă stai, cum? Cum vine treaba asta? De unde dorința asta a femeilor de a striga în gura mare că sunt așa sau pe dincolo? De la anii aceia mulți în care nu au avut drepturi? De la acea lungă perioadă din istorie în care femeile tânjeau după drept de vot și ca opinia lor să conteze? Venim cu o moștenire colectivă transgenerațională? Asta să fie oare? Sper să fie asta, că altfel a devenit obositor să tot aud acest slogan de sunt independentă, puternică și liberă. Adică singură. Pentru că nu-i așa, un partener cu care pleci la drum pentru tot restul vieții are menirea de a te trage în jos și de a te încuia în bucătărie, ori în dormitor, după caz. Există situațiile acestea și la noi în țară încă din plin din păcate, suntem foarte departe de emancipare și de respect reciproc în cuplu. Dar nu vorbesc astăzi despre acea categorie, ci despre categoria astălaltă care simte nevoia să urle că sunt independente. No, bine, fii. Cine nu te lasă?

Aștept și momentul în care bărbații puternici ies la rampă și urlă cât pot ei de tare că au drepturi și se simt lezați că nu le sunt recunoscute.

Da, trăiesc în aceeași lume, nu în alta paralelă. Știu și eu și am văzut și în familia mea de ani de zile cum că barbații sunt mai apreciați decât femeile în toate domeniile în care activează și unii și alții. Că altfel este privit un bărbat de afaceri versus o femeie de afaceri. Și în general bărbații sunt privilegiați ce să mai. Însă faptul că doar urlăm că vrem așteptând ca bărbații să se dea un pas în spate și să spună poftim, nu se va întâmpla.

Ce mă nedumerește de fapt, nu este nici măcar că de ani de zile treaba asta cu femeia puternică a devenit un fel de lătrat la lună, ci faptul că femeia aceasta independentă și puternică este asociată cu singurătatea. Dacă ești singură poți muta munții din loc, altfel familia te trage în jos și te leagă cu 7 lanțuri groase de casă. Copilul te încurcă. Soțul îți cere mâncare.

Eu nu am mutat munții din loc. Încă. Însă din toată existența mea, am evoluat ca om în feluri pe care nici măcar nu mi le imaginam înainte, de când mi-am găsit jumătatea și am evoluat fulminant de când ne-am născut copilul. Până la copil nimic pe lumea aceasta nu a avut puterea de a mă determina să îmi schimb radical concepțiile, modul de gândire, unghiul de abordare și implicit existența cu totul. Mare parte din ce sunt eu astăzi se datorează familiei. Site-ul acesta nu ar fi existat fără ajutorul familiei. Și nici fără ajutorul prietenilor apropiați care m-au încurajat și am mai zis eu pe aici că au văzut în mine lucruri pe care eu nu le-am văzut, însă de la proiect la realitate, tot familia a pus umărul.

Dacă te gândești doar la job, firmă, ascensiune pe plan profesional și ai nevoie de 36 de h din zi pentru muncă, atunci da, este posibil ca familia care cere și are nevoie de timp și de tine fizic și de prezența ta, să te încurce. Altfel, dacă te gândești la viața în sine, la bucurie, la plăcerea de a trăi, atunci a fi puternic, independent și liber nu înseamnă singur.

woman in black shirt holding red lipstick
Photo by cottonbro on Pexels.com

Featured

Jobuuri, jooobuuri aaveem. Haideți la joburi. Sau nu prea.

Nu am urmărit chiar toate anunțurile de angajare pentru absolut toate joburile, însă din ce am urmărit eu, am fost surprinsă să văd că de-a lungul timpului nu prea multe s-au schimbat. Discutam recent cu o prietenă de-ale mele despre acest aspect, al anunțurilor de angajare și am realizat că de multe ori noi nu înțelegem ce cer oamenii ăia acolo. Avem anunțuri în limba engleză când jobul vizat nu are nicio treabă cu limba respectivă. Nu că dacă-i în română lucrurile sunt mai simple. Taskurile par ceva de domeniul Sf-ului. Dupa ce am citit zece anunțuri din acestea m-am trezit uitându-mă pe cursuri să văd ce aș mai putea și eu să fac pentru a-mi îmbogăți CV-ul că tare proastă m-am mai considerat. Adică, băi stai așa eu chiar nu știu să fac nimic pe lumea asta? Și nu-s în stare de nimic? Nimic, nimic n-am învățat în școala aia? Și nici în toți cei peste zece ani de când interacționez întru progres cu firmele angajatoare?

Așa se face că avem posturi pe care nu le înțeleg direct de la denumirea postului respectiv. Când au bunăvoința de a pune în descriere ce presupune exact job-ul mai că îți vine să schimbi tu din pix denumirea. Ceva pompos pentru care ai impresia că ar fi cazul să iei în calcul și ceva studii la Harvard pentru ceva simplist demn de salariul minimum pe economie cum reiese și din descriere când ajungi să te lămurești.

Piața locurilor de muncă se va schimba acum sub pretextul pandemiei. Și înainte de pandemie companiile voiau forță de muncă multicalificată pe bani cât mai puțini, acum cerințele vor fi și mai mari. Cumva ne întoarcem prin anii de după criza din 2008 când angajatorii își crescuseră cerințele, iar angajații își scăzuseră peretențiile. Nu spun că nu este bine ca angajatorii să fie exigenți, spun doar că pragul dintre exigență și absurd este extrem de subțire și unii îl depășesc cu brio. Nu sunt vreo Omidă cu glob, însă pot spune cu certitudinea de care dau dovadă toți cei doi plus neuroni funționali care îmi mișună prin cap că viitorii angajați și chiar cei care sunt acum în câmpul muncii vor accepta și ce nu își doresc de frica zilei de mâine. Iar la noi ziua de mâine și frica au contat dintotdeauna mult mai mult decât dorința sau limita sau putința. Ne vom întoarce la nu există nu pot și la pot să mă supraaglomerez de taskuri. Unii nu au ieșit niciodată din zona aceasta.

Este un subiect care mai merită dezbătut că sunt multe de spus. Știu că și angajatorii au nemulțumirile lor pentru că nu găsesc oameni așa cum își doresc ei să fie. Însă dacă ne raportăm la generațiile care sunt acum adulți și sunt născuți aproape de 2000 sau chiar puțin după, atunci standardele trebuie schimbate pentru că ei bine, oamenii aceștia nu vor putea fi modelați după chipul și asemănarea noastră a celor care am cunoscut în existența aceasta frica, obediența, ne-comentatul, încălcarea limitelor, abuzuri.

Spor la job-uri cu respect și bani din plin.

mad formal executive man yelling at camera
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Poveste: Amintiri nerezonabile 2

Prima poveste Amintiri nerezonabile se găsește aici

….Nu, asta clar nu este amintirea mea. Mie nu are cine să îmi facă rău. Eu sunt o persoană extrem de retrasă, nesociabilă. Nu am prieteni. Toți oamenii care mă știu, nu mă cunosc cu adevărat. Chiar m-am gândit adesea dacă aș avea o problemă reală, la cine aș apela? Cui m-aș plânge? Nimănui. Eu nu mă plâng. Eu nu plâng. Eu doar strâng din dinți și afișez pe chip masca fericirii. Sunt singură și fericită tot timpul. Asta ar putea spune despre mine cei care mă cunosc. De altfel, este o lecție pe care mama mi-a predat-o timp de de mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă te bate bărbatul acasă de te leșină, când trebuie să ieși în lume te speli pe față, afișezi un zâmbet și încui poarta în urma ta. Nimeni nu trebuie să știe ce este în casa ta. Așa îmi spunea mama. Doar ea așa a făcut toți cei patruzeci de ani de căsnicie. A zâmbit. A zâmbit chiar și când avea ochiul negru. A zâmbit și în ziua în care a murit. A murit zâmbind cum îmi place mie să spun. Așa că eu îi duc educația în lume. Nu, nu mai departe. Am decis că niciun bărbat nu mă va lovi pe mine, de aceea este bine să mă țin departe de ei. Și nici mamă nu sunt în stare să fiu, nu am vocație. Așa zicea mama mea, că trebuie să ai vocație ca să crești un copil. Să știi când îi dai o plamă și mai ales unde. Eu nu am vocația asta. Nu o simt. Nici nu o doresc. Și-n plus ce să fac eu cu copilul? Mișună, îmi trage de lucruri, urlă, nu doarme. Nu pot risca să am riduri, nu mi s-ar mai vedea zâmbetul pe față. Ar fi umbrit de riduri. Nici nu vreau să concep ca la cei treizeci și șapte de ani ai mei să îmi apară riduri. Am întregi ritualuri zi de zi pentru a amâna cât mai mult acest aspect oribil al pielii. În tot cazul acum nici nu am de ce să îmi fac griji pentru copil, nu mai am rezervă ovariană de pe la douăzeci și cinci de ani. Rezervă ovariană, cum sună asta, parcă aș fi avut rezervă de alimente sau rezervă de muniție. Nu mă pregătesc de război. Dar ar fi fost bine să mă fi pregătit cu o aspirină. Sau poate am nevoie de ceva mai puternic pentru această durere? Oare o fi cazul să mă vadă un doctor? Dacă am o contuzie? Dacă mor? Orice, dar să nu mor. Cum adică orice? Adică prefer să fiu mutilată pe viață, doar ca să nu mor? E clar, orice s-a întâmplat mi-a încurcat rău gândurile.

Gata, este cazul să fac ceva. Lâncezesc aici în mijlocul patului și este clar că lucrurile nu se vor schimba în bine dacă voi continua așa. Îmi fac curaj pregătindu-mă pentru un nou val de greață când voi atinge parchetul. Dau pătura la perete de pe picioare și privirea încețoșată îmi pică pe piciorul stâng. Ce naiba? Ce e asta? Pun degetul cam apăsat decât aș fi intenționat. Aaaaaau! Ce dracu? Este o dâră de la coapsă până la genunchi. Nu văd bine ce este, dar pare a fi o tăietură cu sânge uscat. Frica m-a paralizat și o nouă senzație de vomă îmi ridică stomacul în gât. Simt gustul amar al fierei pe limbă.

Va continua…

Aici se găsește povestea amintiri nerezonabile 3

Featured

Nu îmi plac manelele, dar nu le (mai) urăsc.

Nu este un text despre ce muzică ascult eu și care muzică este cea mai bună și potrivită de ascultat că oricum nu există așa ceva. Fiecare muzică este potrivită și cea mai bună pentru cel care o ascultă. Și dacă chiar vreți să știți eu acum cel mai mult și cel mai mult ascult Cutiuța Muzicală și Gașca Zurli :).

Deși pare greu de crezut, este un text despre acceptarea celorlalți și despre totalitarism. Am învățat încă din facultate când eram extrem de vehementă legat de anumite subiecte că treaba asta duce la extremism și că așa s-au născut în istorie cei pe care astăzi umanitatea îi numește monștri. Și cum mintea mea sucită încă de pe atunci nu voia să fie persoana mea în vreun fel asociată cu un nume de genul Hitler m-am chinuit să înțeleg cumva acel aspect muzical pe care ajunsesem să îl urăsc.

Nu am avut niciodată cultură muzicală, nu mi-a arătat nimeni diferite genuri muzicale, cum se aud, cum sunt, cum se simt, ce induc. Nu avea cine. În casa noastră nu a fost niciodată muzica ridicată la rang de importanță, iar muzica de la școală era considerată o materie de umplutură menită să te umilească atunci când trebuia să cânți în fața clasei și tu erai afon. Nu învățam despre instrumente și prea puțin despre istoria muzicală, însă învățam notele muzicale pe portativ (mecanic) și să cântăm corect cumva după ureche. Astăzi consider muzica un exercițiu de dezvoltare, un refugiu în zilele cu nori, o evadare când soarele prăjește pielea.

Am învățat că îmi construiesc cumva un stil prin a mă uita în jur și a fura din atitudinea altora. Nu știam ce îmi place și nici ce vreau. Mă refugiam în rap, ascultam pop-dance la radio și dansam pe manele antrenante pe la optsprezece ani nu pentru că îmi plăceau, ci pentru că eram petrecăreață. Între timp am ajuns să strâmb din nas la ele și să nu îmi mai doresc să fiu petrecăreață când le aud. De altfel, îmi doream atât de tare să arăt că sunt altfel și altceva decât mediul din care provin încât mă străduiam să port o mască atât cât se poate de bine.

Și la un moment dat a venit un curs cu decanul facultății în care ne-a vorbit despre presa a patra putere în stat și despre cultură și subcultură. Pe vremea aceea maneaua era catalogată ca fiind incultură și de prost augur să asculți așa ceva. Și acum în anumite mediii este la fel. Așa ia naștere extremismul, îngrădirea libertății celor din jur. Acum, față de atunci când consideram că nu sunt suficient de elitistă dacă stau și ascult manele la o petrecere, măcar pot să ascult dacă nu îmi sparge timpanele. În continuare nu îmi place genul acesta de muzică indiferent de cât de apreciați sunt soliștii, însă nu mai sunt categorică sau radicală. Și oricum am oricând opțiunea de a pleca, nu e ca și cum m-ar ține cineva liptă de scaun sau legată cu 7 feluri diferite de frânghii.

Am realizat atunci, mulți ani în urmă, că ceea ce îmi place mie și știu că este bine pentru mine, nu este un adevăr absolut pentru toată lumea. Și că a fi vehementă nu este sănătos. Că sănătos este să rămâi deschis, că a tolera preferințele celorlalți nu înseamnă că ți le însușești. Am învățat despre mine că pot rămâne într-un loc în care s-au pornit manelele fără să mă mai simt lezată sau să consider atac la inteligența mea. Când devine prea mult, prea greu sau prea apăsător, mă ridic și plec mulțumind pentru timpul petrecut împreună. Măcar în gând, că nu-s mereu așa vocală și pe departe de a fi înțeleaptă.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Featured

Am citit: Filosofie pentru viață și alte situații periculoase – Jules Evans

Evaluare: 3 din 5.

Cartea se încadrează la categoria dezvoltare personală, eu aș îndrepta-o mai mult către cei care sunt pasionați de filosofie.

Mie mi-a luat nici mai mult nici mai puțin de nouă luni să termin cartea aceasta. Nu este beletristică, nu este ușor de citit. Este de gândit, de rumegat și mai greu de trecut cu vederea. Este adevărat că este și plictistoare, nu este o carte cu acțiune, însă este extrem de interesantă. Cât m-am străduit să termin această carte de citit, am mai dat gata încă vreo 10, dar m-am ambiționat să finalizez și filosofia.

Autorul nu se declaraă filososf „ci mai degrabă un jurnalist curios să cunoască modul în care oamenii aplică aceste idei antice în viața modernă.”

Cartea vorbește despre filosofia antică, mult diferită de cea modernă de azi și de ce se înseamnă filosofie în epoca modernă. Clar nu are nicio legătură cu filosofia despre care am învățat eu în liceu și care nu m-a ajutat la nimic.

Pe vremuri filosofii erau stoici, se puneau în diverse situații pe care le probau ca să testeze metoda și să știe dacă le pot transmite mai departe discipolilor care îi urmau peste tot sau pe care îi aveau în școlile de filosofie extrem de la modă în acea vreme.

Aflăm despre arta stăpânirii de sine, despre îndoială, despre arta exercițiului practic, despre dreptate, eroism, despre împlinire, despre scepticism. Toate lucruri care se aplică și astăzi, însă sub alte aspecte.

Evans a studiat și ne povestește despre Epictet, despre Platon, Diogene, Heraclit, Pitagora, Seneca, Musoniud Rufus, Epicur, Plutarh, Aristotel, Socrate, Dionysos, toți marii filosofi antici.

Știu că nu este o carte pe gustul multora și mai știu că mulți se întreabă la ce le-ar folosi, se citește și greu, nici nu relaxează neapărat, ci mai degrabă face creierul să se frământe. Păi poate pentru cultură generală, pentru conexiunile neuronale care se crează în urma cititului. Poate pentru că ne plac filmele și chiar și cele care sunt SF-uri au ceva în comun cu realitatea. De exemplu în jocurile foamei îl regăsim pe Plutarh,cel care este liderul care se ocupă cu realizarea jocurilor. De unde credeți că s-au inspirat pentru nume? Nu, nu cred că fix din această carte, însă din antichitate cu siguranță.

Pe lângă informațiile pe care mi le-am extras din această carte, mie mi-a mai plăcut și pentru că prezintă filosofi antici despre care habar nu aveam și pe al căror nume nu îl auzisem niciodată și care s epare că au fost în atichitate la fel de importanți ca și numele sonore care sunt celebre chiar și astăzi, cum ar fi Socrate.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Featured

Tilda șoricela (păturica prieteniei) – Andreas H. Schmachtl

Dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt, așa cum reiese și din titlu, acesta ar fi clar prietenie. Este o carte despre prietenie, despre prieteni, despre cum să nu te superi, să nu iei lucrurile personal și să treci peste mici inconveniente. Asta cred că este de fapt explicația care se pretează adulților pentru că cei mici oricum nu țin supărări la nesfârșit.

Tilda șoricela face parte dintr-o întreagă serie de cărți toate sub același nume. Noi o avem doar pe aceasta cu păturica prieteniei. Eu am achiziționat-o destul de devreme în vârsta copilului și la început nu a fost impresionat de ea. Am așteptat o vreme și am reluat-o când și când și încă o mai citim. Nu am cumpărat alte cărți cu Tilda pentru că nu am văzut interesul copilului ca la alte publicații, însă am mai ochit câteva titluri și le voi face prezentare după ce le testăm durabilitatea cuvintelor.

Tilda este o mică șoricioaică albă care împreună cu prietenii ei participă la un concurs de cusut. Fiecare separat. Asta nu îi împiedică pe fiecare în parte să încerce să afle ce lucrează celălalt pentru a-și valida propria iscusință. În final prietenii își dau seama că lucrul individual i-a adus tot împreună și că deși nimeni dintre ei nu a câștigat concursul de cusut, ei toți și-au întărit prietenia.

Este o carte care poate fi citită până pe la vârsta de 7 ani, începând cu cea de 3 ani. Se pretează foarte bine pe orice personalitate, însă poate fi un ajutor în cazul copiilor care sunt mai timizi sau au dificultăți în a se împrieteni cu alții.

Spor la cusut și la împrietenire.

Featured

Despre limfedem, terapie, deznădejde. Un interviu sincer cu mama unui copil diagnosticat cu limfedem congenital.

Pe Aida o știu de mulți ani, o știți și voi pentru că am prezentat-o ca fiind artistul de la Flori Alese care aduce zâmbetul pe buze celor care îi trec pragul în micul atelier numit florărie. Pe lângă faptul că este femeie de afaceri și artist floral, Aida este și mamă de băiat care acum este în clasa I la școală, dar și mamă de fată diagnosticată cu limfedem. Astăzi despre acest aspect scriu. Scriu pentru că nu se știu multe despre aceast diagnostic. Pentru ca oamenii care vor ajunge să citească acest text să înțeleagă situația, contextul, iar cei aflați sub diagnostic să știe că nu sunt singuri. Normalul este în fiecare dintre noi. Îmi doresc să citească fiecare acest text cu empatie și să învățăm să ne educăm copiii corect pentru un viitor pe care ni-l dorim toți ca fiind mai bun.

Limfedemul primar congenital este o afecțiune a sistemului limfatic, o parte din ganglionii limfatici nu funcționează normal și astfel nu pompează toxinele din organism ajungând la imflamație. La micuța E se manifestă prin a avea un picior mai mare în diametru decât celălalt, lucru care reiese și din interviul de mai jos.

Ochelarii cu Vedere: Când și cum a fost fiica ta diagnosticată cu limfedem?

Aida:  Fiica mea E a fost diagnosticată cu limfedem congenital primar la naștere (a doua zi mai exact).

OcV: Cum ai primit diagnosticul?

A: Diagnosticul l-am primit rău, foarte rău, cu multă durere, disperare, asteptându-mă la ce e mai rău, mai ales că și doctorii bâjbâiau în jurul diagnosticului și fiecare își dădea cu presupusul. Multă vreme m-am simțit vinovată, mai am și acum momente, dar trecătoare. Am stat în maternitate 3 săptămâni, atât au durat investigațiile și eliminarea tuturor posibilelor cauze, sindroame etc.

OcV: Cat de cooperant a fost sistemul medical? Ai simțit că îți oferă sprijin și soluții sau atitudinea a fost mai multe de genul asta este, nu avem ce să vă oferim?

A: În România, mai ales pentru copiii așa mici nu există specialiști pe acest segment (cel puțin acum 5 ani nu erau, din câte știu nici acum). Am născut la un spital de stat, am fost foarte bine tratată, comportamentul tuturor a fost excelent. Fetiței i s-au făcut toate analizele posibile și imposibile, atât în maternitate, cât și în alte 2 spitale de copiii. Au venit medici specialiști de acasă (era Crăciunul). Cu toate acestea sistemul în sine are multe lipsuri, lacune etc.

Copiii sunt foarte sinceri și din sinceritatea lor și din frustrările dobândite în familie sunt răutăcioși.

OcV: Cum se percepe E în comparație cu ceilalți copii?

A: Fiica mea are în prezent aproape 6 ani și poate face orice activitate pe care o poate face orice alt copil de vârsta ei. Conștientizează faptul că este diferită, este vizibil, cred că îi este frică de viitor și de faptul că nu va fi acceptată în colective noi. Încercăm să discutăm deschis despre asta. Cel mai dureros este că ea încă speră să se facă bine și că piciorul ”va slăbi”, însă noi nu îi dăm speranțe false și îi spunem că este perfectă așa cum e și că sigur ea s-a născut așa cu un scop pe care va trebui să îl descopere. 

OcV: Ce ai făcut concret pentru ca ea să aibă o imagine bună despre sine? Cum ai lucrat la încrederea în sine?

A: Copiii sunt foarte sinceri și din sinceritatea lor și din frustrările dobândite în familie sunt răutăcioși. Noi i-am spus întotdeuna E că prietenii ei o vor accepta așa cum este, nu vor râde și că vor vrea să fie prietenii ei pentru bunătatea ei și pentru frumusețea interioară. Ea oricum este frumoasă și pe exterior (că doar este a mea), știe asta, îi spunem, dar nu vrem să cultivăm acest aspect ca fiind un reper pentru ea. Ea trebuie să poarte aproape zilnic un ciorap special. În primul an l-am comandat de culoarea pielii, după care am întrebat-o ce culoare își dorește, așa se face că în prezent are unul albastru. Am încurajat-o să poarte rochițe, pantaloni scurți, orice își dorește și chiar poartă. Adoră rochiile.

Subiectul este tabuu și părinții nu vor să împărtășească prea mult.

OcV: De unde ți-ai luat informațiile?

A: Informațiile mi le-am luat în mare parte de pe internet (trăiască dl Google), de pe forumurile din America pentru că în România sunt foarte mulți copiii care suferă de așa ceva dar subiectul este tabuu și părinții nu vor să împărtășească prea mult, de la asociația Limfedem România, prin intermediul căreia noi am învățat practic terapia preventivă.

OcV: Fiica ta s-a